Nesimţirea, comoara cea mai de preţ a românilor

Cu ani în urmă am avut prilejul să vizitez o mănăstire de maici de undeva din nordul Moldovei. Cred că Agapia. 99,99% sunt convins că Agapia. Din pozele de pe internet mănăstirea Agapia seamănă cu ceea ce mi-a rămas mie în memorie şi, în plus, ţin minte că biserica avea nişte fresce pictate de Nicolae Grigorescu în tinereţea sa, "pe la 20 de ani". Adică pe la 1858, exact când se ştie că Grigorescu a pictat Agapia. Din păcate întâmplarea pe care o relatez s-a petrecut prin primăvara lui 1999, deci acum mai bine de 10 ani, şi chiar dacă nu mai ţin minte clar anumite detalii, altele mi s-au întipărit în minte pe vecie.  

Eu însoţeam o delegaţie oficială de oaspeţi danezi cu care Ministerul Culturii avea o treabă prin zonă. Întrucât oaspeţii erau străini şi "de vază", şi cum ştim că românii se prosternează la străini ca la semizei, gazdele au zis să fie mai ospitaliere ca de obicei şi ne-au făcut un tur al mănăstirii, arătându-ne lucruri la care oamenii simpli în general nu au acces. Ţin minte şi azi cum, la un moment dat, maica stareţă ne-a dus undeva într-un beci, într-un soi de arhiva a mănăstirii, unde stăteau aruncate de-a valma icoane vechi, cărţi, manuscrise, începând să ne povestească: asta e arhiva mănăstirii, aici sunt icoane, cărţi, bla bla bla bănuim că operele cele mai vechi sunt din secolele XV-XVI.

În clipa asta Eric Normann, unul dintre danezi, a întrebat (prin intermediul traducătorului, adică eu): "Cum adică... bănuiţi?" Păi, simplu. Am aflat că de fapt toate acele comori nepreţuite nu fuseseră niciodată inventariate, niciodată studiate, niciodată ordonate sistematic de vreun cercetător. Măicuţele de la mănăstire erau fericite că mai făcuseră rost de o donaţie măruntă, vreo 10.000 de dolari, care le ajuta să restaureze o singură icoană (restaurarea respectivă implicând o muncă de vreun an de zile).

Mi-am adus aminte de această întâmplare citind azi câte ceva despre plăcuţele de plumb de la Sinaia. Sincer să fiu, habar n-aveam de existenţa lor, dar istoria pare foarte credibilă: cum altfel să explici existenţa unor planuri detaliate şi corecte ale Sarmizegetusei, cu zeci de ani înainte ca studiile arheologice să dezgroape metropola dacică? În fond, ce e aşa de imposibil să crezi că românii au găsit nişte plăcuţe de aur de pe timpul dacilor, un adevărat tezaur pentru istoria naţională, şi că s-au şters la cur cu ele, topindu-le? În zilele noastre, când o bună parte a acestui tezaur se pare că s-a pierdut sau, cel puţin, s-a rătăcit, pentru că nu a fost niciodată inventariat, ce e aşa de greu să crezi că mediile cacademice româneşti sunt aşa de obtuze încât să împiedice orice cercetare serioasă a unei eventuale comori de spiritualitate româneşti, care riscă să modifice teoriile unanim acceptate şi, implicit, să modifice ierarhiile ştiinţifice din care unii îşi extrag funcţiile, sinecurile, privilegiile?

Problema culturii noastre a fost întotdeauna subfinanţarea. Noi nu ne permitem, ca americanii, sau ca francezii, sau ca nemţii, sau ca italienii, să avem sute de istorici, sute de fizicieni, sute de cercetători literari, sute de filozofi etc. Noi abia ne permitem, şi asta nu din '89 încoace, ci încă de la înfiinţarea statului român în secolul XIX, să menţinem vii instituţiile ştiinţifice minimale. Păstrăm de ochii lumii, pentru ca ăia să nu zică despre noi că suntem de-a dreptul retardaţi, un căcat de academie plină de boşorogi băşiţi, nişte universităţi de tot râsu-plânsu la care se fac cursuri după notiţe luate de profesori în anii '70, nişte jafuri de "institute de cercetare" la care câţiva moşi îşi târâie băşinile, un Minister al Culturii care are an de an un buget pe care unul ca Dinu Patriciu îl poate pune pe masă după ce se scobeşte în nas cu degetul mic etc. etc. etc. Toată cultura noastră e un uriaş simulacru. În condiţiile astea, să mai şi vii cu pretenţia de a schimba paradigmele, păi asta e o impietate majoră! Orice schimbare de paradigmă într-o cultură de bantustan cum e cultura română nu poate însemna decât un singur lucru: înnoire radicală. Cei care ocupau nişte funcţii după vechea paradigmă, ar fi obligaţi să-şi cedeze locul celor care vin cu nouă paradigmă. Nu există jumătăţi de măsură! Să presupunem că istoricii se apucă să ia în serios o descoperire fantastică, plăcuţele de la Tărtăria de exemplu, păi credeţi că statul român ar avea resurse ca să susţină cercetarea acestor plăcuţe şi de către gruparea istoricilor care le-au contestat valoarea, şi de către gruparea celor care au dorit cercetarea lor? NU! Şi atunci e logic ca instituţiile culturale să fie atât de anchilozate, atât de încremenite în România, fiindcă orice e nou sau diferit de ceea ce se ştie, nu e un prilej de bucurie, ci de sperietură.

Orice e nou îi poate face pe unii să-şi cedeze privilegiile, de aceea orice e nou trebuie contestat "din principiu". Asta e România! Din păcate sub profilul aceastei atitudini se dezvoltă, inevitabil, o ne-simţire fantastică atât faţă de propria istorie, cât şi faţă de propriul viitor. Atât de fantastică încât ai zice că ne-simţirea asta e bunul cel mai de preţ al românilor, tot ceea ce ei au reuşit să înveţe din istorie.

Comertul online din Franta isi face probleme ca e "intarziat" fata de cel al vecinilor

Conform acestui articol, francezii sunt îngrijoraţi că la ei comerţul online e "întârziat" faţă de cel al vecinilor germani şi englezi. Şi asta deoarece vânzările online vor atinge în Franţa "numai" 25 de miliarde de euro. O cifră cam de 100 de ori mai mare decât a comerţului online din România.

M-am uitat şi eu, de curiozitate, pe câteva linkuri citate în articol. Citiţi cu atenţie pagina de "Cum plătesc" de pe CDiscount.fr: https://clients.cdiscount.com/Information/Payment.aspx . Deşi există o tonă de modalităţi de plată, lipseşte tocmai modalitatea de plată cea mai populară în România: plata la livrare. Adică, adu-mi matale produsul acasă, şi mă gândesc eu după aia dacă vreau să ţi-l plătesc. E şi normal să lipsească, deoarece comerţul online presupune plata online. Din păcate, această imbecilitate numită "plata la livrare" s-a generalizat în comerţul online din România şi tocmai de-aia comerţul online din România nu are şi nu va avea nici un orizont. Singura şansă e să avem elaborată o legislaţie care să interzică explicit plata la livrare şi să oblige magazinele, pentru binele lor, să accepte numai modalităţi de plată online.

Sau de pe Pixmania: http://www.pixmania.com/fr/fr/services-magasins/11-univers.html?idservice=7 . 

Ştiu cel puţin două magazine care ajunseseră să acumuleze stocuri de 100.000 de lei numai din comenzi pe care clienţii refuzaseră să le plătească la primire. La rulaje în jur de 1 milion de lei pe an şi marje care rareori depăşesc 2-3%, aşa ceva nu înseamnă decât un faliment lent, dureros şi chinuitor. 

Bloggerii papagali despre prabusirea leului

De la o vreme, mai ales de când nu mai am pe cap Kevinul, am timp să casc gura pe net la fel de fel bloggeri şi, evident, să scriu mai mult pe blogul meu :) Uite-aşa am ajuns la un moment dat, mergând din link în link, şi pe blogul unui papagal, papagal la propriu, pentru că nu face nimic altceva decât să recite comunicatele emise de diversele autorităţi ale statului pentru a decreta solemn: "e bine", "avem perspective", "se simte ceva" etc.

Astăzi, papagalul respectiv a găsit de cuviinţă să lumineze naţiunea cu privire la cauzele pentru care leul nu s-a prăbuşit după alegeri. Mie mi se pare haios demersul lui din 2 motive:

1. De la turul 2 al alegerilor abia au trecut 16 zile :) deci e cam... devreme să fim optimişti!

2. Din pomposul tablou recitat ca o poezie învăţată pe dinafară la lecţia de economie a PD-L, lipseşte tocmai cheia de boltă a cauzelor rezistenţei leului: dobânda de referinţa practicată de BNR :). Păi, cu 8%, cât e acum, moneda noastră cred că e cea mai rentabilă din Europa. Spre comparaţie, dobânda de referinţă la zlot e vreo 3% iar despre Euribor tot românul ştie cât e: 1%. Asta înseamnă că e rentabil să iei de la o bancă din străinătate un credit de nevoi personale în euro, la o dobândă de 3-4%, schimbi banii în lei, îi bagi la o bancă românească, asta îţi dă 9-10-11% şi câştigi net un 6-7% numai din faptul că freci banii dintr-o parte în alta. Cum dracu' să nu fie leul tare?! În plus, o dobândă de referinţă mare şi un curs menţinut cu dinţii înseamnă mai multe depozite deschise de străini şi, pe cale de consecinţă, mai mulţi bani la dispoziţia băncilor din România pentru a credita... hm... oare ce? Nu cumva guvernul lui Boc?

Reversul acestui fenomen e că firmele româneşti, spre deosebire de cele europene (sau cele din Polonia), dacă vor să ia un credit în moneda naţională, adică moneda în care încasează facturile şi îşi plătesc angajaţii, o pot face numai la dobânzi de la 12-13% în sus, ceea ce e grotesc. O firmă românească ar trebui să meargă pe un profit de 15% doar ca să-şi poată plăti creditul, şi asta... în plină criză! Tare, nu? :))))) Părerea mea e că în condiţiile unei monede stabile şi a unei inflaţii de numai 4,5%, e de porc să te împrumuţi la dobânzi mai mari de 7%! Şi ca mine gândesc toţi antreprenorii din ţara asta, drept pentru care firmele româneşti fac ceea ce este corect: nu se împrumută, preferând să moară :))). Ori, mai puţine firme înseamnă o economie contractată, o economie contractată înseamnă o cerere mai mică, şi cum România e o ţară de import, vorbim de o cerere mai mică de produse şi servicii cu originea în străinătate, deci o cerere mai mică de valută. Păi şi atunci cum dracu' să nu fie leul stabil şi puternic?! Dacă omori economia cred şi eu că e stabil. Şi un mort e stabil în coşciugul lui. Suntem în Nirvana! :))

Problema nu e dacă leul se prăbuşeşte la ... 2 săptămâni de la alegeri, ci dacă leul va rezista la actualul nivel şi după ce:

- şomajul va trece de 9-10% (=încasări mai mici din CAS şi obligaţii mai mari de plată ale statului);
- toţi banii de la FMI vor fi fost luaţi (şi, desigur, haliţi instant!);
- încasările la bugetul statului, alea reale, nu prostiile raportate de ei, vor fi mai mici (din cauza falimentelor);
- dobânda de referinţă va fi adusă (dar va fi vreodată?!) la un nivel decent, pentru a fi stimulat mediul economic.

Când anume în viitor se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu ştim, dar probabil în a doua jumătate a lui 2010 vom avea o imagine destul de clară. Până atunci orice discuţie despre prăbuşirea sau neprăbuşirea leului e simplă băgare de seamă.

Lectura de dimineaţă: he he, pe aceeaşi temă şi Ziarul Financiar de azi.

Un analfabet la Ministerul Finanţelor

Priviţi acest film şi cruciţi-vă:

Omul zice că habar n-are să lucreze cu calculatorul, şi nu doar asta, ci că nu ştie să-l deschidă!  Revoltător nu e că domnul în cauză, un adevărat analfabet după standardele secolului XXI, e propunerea lui Boc pentru postul de Ministru de Finanţe, şi nici faptul că nu ştie să lucreze cu calculatorul (deşi în câteva zile intrăm în 2010!) ci nonşalanţa cu care declară: "Sunt incapabil să învăţ."

Monşer, numai gibonii şi puturoşii sunt incapabili să înveţe. Ceva îmi spune că bietul Pogea va ajunge să fie regretat...

Ştiri pentru imbecili, fabricate de imbecili

Vine Crăciunul. La tembelizor e ştiri cu cum se taie porcu' şi cu cum se dă ghiolbanii cu rosigniol pe piştile de skchi. De asemenea, căpşunarii noştri dragi cică vine acasă. O pizdulice îngheţată-tun transmite de undeva dintr-o beznă oarecare că oamenii s-au fâţâit toată ziua prin nu ştiu ce staţiune montană şi acum au intrat la căldurică şi beau fin viert. Numai ea, pizdulicea, a mai rămas în frig, ca să  ne transmită nouă această măreaţă ştire care putea fi transmisă bine mersi şi dintr-un studio, dar de!... producătorul ştirilor o fi zis că e mai palpitant s-o pui pe sclavă să îngheţe ca să spună câteva banalităţi în direct. Vine Crăciunul, băăăă!

Lăsând gluma la o parte, e trist să constaţi că 20 de ani de "democraţie" şi vreo 17 de televiziune de piaţă nu au reuşit să împingă jurnalele de ştiri cu mult peste ceea ce a lăsat George Marinescu la TVR în primăvara lui 1990. Mai ţineţi minte? În lumea reală se întâmplau mineriade, aveau loc lupte politice, greve, demonstraţii, ... în timp ce în "lumea lui Marinescu" nu existau decât nişte ajutoare primite din Franţa de vreun azil de copii, vreo manifestare pentru celebrarea unui cocostârc de stuf din Deltă...

Despre libertatea de exprimare în democraţie; exemple

Odată cu 6 decembrie, presiunile cozilor de topor ale totalitarismului PDL-ist împotriva mass-mediei libere au explodat. Din câte ştiu eu, atât Antenele cât şi Realitatea (care, între noi fie vorba, mai ales în ultima parte a campaniei şi în seara alegerilor a fost vădit pro-PDL) sunt posturi private, la fel, de altfel, ca şi B1TV, oficiosul PDL. În aceste condiţii este o nesimţire monumentală să le pretinzi realizatorilor şi redactorilor angajaţi la aceste posturi private să fie "imparţiali", dacă ei nu vor sau consideră că nu e cazul să fie imparţiali. În fond oricine e liber să schimbe canalul dacă nu-i place ceea ce vede. Eu, de exemplu, nu m-am uitat în ultimele 2 luni mai mult de 10 minute la emisiunea "Naşul" de la B1TV, pentru că de câte ori am vrut să văd ce mai e pe acolo, am avut senzaţia că se mănâncă rahat cu polonicul. Nu-i nimic, este dreptul lui Radu Moraru să creadă ce vrea şi să invite pe cine vrea.

Pentru cei care au impresia însă că aşa funcţionează democraţia, punând pumnul în gura celor care vorbesc împotriva lui El Lider Maximo, şi trăgându-i de urechi pe ziariştii care au păreri diferite de ale Puterii, iată câteva exemple de dincolo de Ocean. Voi prezenta doar două mostre din discursul a doi intelectuali conservatori de vârf, Rush Limbaugh şi Mark Levin, care îl critică la radio pe Barack Obama.

Iată-l pe Rush Limbaugh. "We're in a recession and yet this man [Obama, n.m.] insists on blaming you so that you will get mad at your boss or even small business owners. He wants you mad at the business sector in general. [...] You basically have to quit, sir. If you want to revive the private sector, resign."



Nu mai zic de faptul că Rush Limbaugh îl maimuţăreşte pe Obama (la Antena 3 Băsescu nu a fost maimuţărit decât în cadrul showurilor umoristice). Şi? Se supără cineva?

Cât despre maniera în care Mark Levin "vorbeşte" cu preşedintele SUA nu mai e nimic de spus. Daţi mai încet sonorul, pentru că Levin ţipă literalmente la Obama, făcându-l "măgar" şi "ticălos".



Ultima carte a lui Levin, "Liberty and Tiranny", s-a vândut deja într-un milion de exemplare. Cum ar fi să-l auzim pe Obama văicărindu-se că oamenii ăştia şi "mogulii" din spatele lor îl iau peste picior?

Bine-am venit în anii '30 ! (2)

Renumărarea voturilor nule e un act inutil. Doar nu se aştepta nimeni să se găsească 70.001 voturi valabile pentru Mircea Geoană şi nici unul pentru Băsescu. Fraudele au fost mult mai subtile şi au constat în mită electorală, în presiune pusă pe alegători, în mânarea oamenilor ca vitele la vot, în intoxicarea opiniei publice în noaptea alegerilor (s-a dovedit ulterior că numărătoarea lui Videanu era aiuritoare, Geoană câştigând conform voturilor din România). În ceea ce mă priveşte, ca un cretin dobitoc, credul şi prietenos ce sunt, e posibil ca frauda să consiste în CNP-ul personal pe care l-am dat pentru campania PDL unei rude, în urmă cu aproape 3 luni. Atunci, omul mi-a zis că are nevoie de CNP-ul meu (adică al meu, Lucian Sârbu) ca să-şi păstreze jobul. Trebuia să colecteze adeziuni pentru Băsescu, sau aşa ceva. Acum mă întreb dacă nu cumva, la o verificare atentă, nu ar reieşi că eu însumi am votat nu doar în Bucureşti, ci şi prin Setubal, Roma, Madrid sau Paris...

Aceeaşi rudă îi spusese fratelui meu pe un ton sarcastic înainte de turul 1: "Nu-ţi fă iluzii. Băsescu va câştiga pentru că oamenii noştri vor fura cât e nevoie." Atunci am râs. Acum, mi-e clar că a avut dreptate.

Problema e că prin măsluirea acestor alegeri Traian Băsescu şi implicit PDL au trecut o linie, o limită. În politică, orice e permis, chiar şi prezentarea unui film cu Băsescu pocnind un copil sau cu Ana B. sugând pula lui Geoană, câtă vreme nu se încalcă anumite limite. E vorba de limitele falsificării democraţiei. Ori, PDL a trecut aceste limite. Putem falsifica democraţia în intervalul de 4 ani dintre alegeri: putem alege liber parlamentul pe care îl dorim, după care parlamentarii îşi pot bate joc în voie de noi, ca alegători. Este problema noastră că am ales prost. Putem alege un preşedinte-muţunache, gen Emil Constantinescu, şi apoi acest preşedinte să se declare "învins de structuri". Este problema noastră, ca alegători, că am ales prost. Înghiţim găluşca şi mergem mai departe. Este problema noastră, a alegătorilor. În democraţie, avem dreptul de a alege prost. Dar, când voinţa populară, oricât de proastă, este falsificată, intrăm într-o zonă a minciunii care va avea următoarele consecinţe obligatorii pentru Putere:

1. Întărirea aparatului represiv. Întrucât populaţia nu e convinsă de rezultatul alegerilor, Puterea nu va fi recunoscută unanim. Acest lucru va crea un potenţial de revoltă, ceea ce va duce la întărirea a priori a aparatului represiv. Pe cât punem pariu că în următorul cincinal românii se vor simţi mai urmăriţi şi mai supravegheaţi ca în ultimii 20 de ani?
   
2. Masificarea voinţei politice. Prin "masificare" înţeleg aducerea voinţei politice la nivelul străzii, adică al iraţionalului. Voinţa politică va vorbi prin masse, iar întruchiparea masselor va fi Liderul. În acest fel Puterea va încerca să compenseze minciuna de la urne. Pe cât punem pariu că în următorul cincinal mitingurile de "iubire" faţă de Băsescu (chiar şi "spontane") şi de înfierare a adversarilor, se vor înmulţi?
3. Recrudescenţa violenţei. De vreme ce Puterea şi-a pierdut legitimitatea, forţele opuse se vor manifesta deschis împotriva ei. Acest lucru va duce la riposte din partea Puterii şi a apărătorilor ei. În totalitarismele clasice de dreapta Puterea organizează trupe ale străzii (SA, cămăşile negre etc.) care să combată adversarii politici. În privinţa PDL este greu de spus ce tâmpenie vor face, dar ţinând cont de numărul mare de şomeri disperaţi de la anul eu tind să cred că vor finanţa cete de mardeiaşi care pentru 3 roşii şi o bucată de brânză vor cafti pe oricine e nevoie sau vor huidui prompt adversarii politici, aşa cum s-a întâmplat în ultima săptămână de campanie.
   

Este exact ceea ce s-a întâmplat în România în anii '30, o epocă marcată de alegeri falsificate. Totul a început cu falsificarea masivă a alegerilor şi în cele din urmă democraţia a eşuat în regimul carlist, care a precedat dictatura legionară, regimul antonescian şi dictatura comunistă. Chiar şi în zilele noastre, oricine falsifică alegerile trebuie să înţeleagă că intră pe un drum fără întoarcere la capătul căruia numai democraţie nu găsim.

Ce s-a întâmplat la Paris? Ceva între paranormal şi matrapazlâcuri.

Una dintre chestiile bizare petrecute în aceste alegeri s-a întâmplat la Paris. Cum bine se ştie acolo, conform listelor, au "votat" 3.787 de persoane - cu mult mai mult decât s-a reuşit în fiecare din aglomeratele secţii speciale din Bucureşti. Ritmul de 3.787 de votanţi ar însemna că pe 6 decembrie la ambasada din Paris:

• au votat în medie 270 de oameni pe oră;
• în urnă s-a introdus un vot la fiecare 66 de secunde.
  

Fezabil? Da! Posibil? My ass...

Mai întâi de toate vreau însă să spun câte ceva despre votul diasporei. După părerea mea, două lucruri trebuie spuse răspicat:

1. Toţi românii din străinătate au dreptul să voteze, câtă vreme Constituţia şi legile le dau voie; cei care s-au prezentat la vot trebuie felicitaţi pentru spiritul civic, indiferent că au votat cu Băsescu sau cu Geoană; ei trebuie să fie un exemplu pentru românii din interiorul graniţelor care nu au votat în aceste alegeri nici la turul 1, nici la turul 2.
   
2. Faptul că "diaspora" a câştigat alegerile pentru Traian Băsescu este o uriaşă minciună. În diaspora au votat în jur de 150.000 de români în condiţiile în care emigraţia românească numără cel puţin 3.000.000 de oameni. Aşadar, în proporţie de 95% pe românii din afara ţării nu i-a interesat cine iese preşedinte. Pot fi cei 5% care au votat reprezentativi pentru ceea ce crede emigraţia românească despre Traian Băsescu? Pot fi ei mai reprezentativi decât tăcerea celorlalţi 95%?
   

Şi acum, să revenim la oile noastre. Încă de ieri au apărut pe diverse forumuri şi bloguri informaţii despre ceea ce s-a petrecut la Paris. Mie mi-au reţinut atenţia următoarele:

• http://morar.catavencu.ro/2009/12/09/corespondenta-din-paris-asa-ceva-nu-se-face/
• http://www.cotidianul.ro/misterele_parisului-105214.html
• http://forum.realitatea.net/showthread.php?p=763718

Filmul evenimentelor, aşa cum e relatat de oameni, pare să fi fost următorul:

• procesul electoral s-a desfăşurat între orele 07.00-21.00, oamenii având la dispoziţie 5 cabine de vot (respectiv, 5 ştampile care trebuiau trecute din mână în mână);
  
• dimineaţa la ora 08.00 deja se formase coadă la ambasadă;
• până la ora 14.00 votase deja majoritatea doritorilor;
• la ora 15.00 coada deja era semnificativ mai mică decât la ora 11.00, semn că majoritatea voturilor fuseseră deja introduse în urne;
• pe la orele 17.00-18.00 deja aşteptarea se redusese semnificativ, doar 15-20 de minute;
• la ora 19.30 deja secţia de vot era goală şi se putea vota foarte lejer, fără coadă.

Iată câteva mărturii:

Engel (pe Morar.Catavencu.ro): Am votat la Paris, si inainte de ora 7 dimineata la ambasada erau deja cateva zeci de oameni deja la coada, iar in mai putin de o ora (deci la ora 08.00, n.m.) s-au adunat cel putin 150 de insi la coada.

Martorul "Engel" ne spune aşadar că încă de la primele ore ale dimineţii se formase o coadă semnificativă în faţa ambasadei. Dar în ce ritm s-a votat? Păi, despre ritmul de vot din cursul dimineţii ne lămureşte Huitzolopctli (tot pe Morar.Catavencu.ro): La ora 9 am fost la ambasada. Erau in jur de 300 de persoane deja. O ora mai tarziu aproape blocasem complet Rue Saint-Dominique asa ca a venit Politia si ne-a “cotit” pe Rue de l’Exposition. Un functionar al ambasadei ne-a spus in momentul reorganizarii ca in primele 3 ore votasera deja 700 de persoane...

Din păcate nu ştim concret cum s-a organizat coada, dar între intrarea Ambasadei din Rue Saint-Dominique şi Rue de l'Exposition distanţa e de numai 50 de metri. Dacă presupunem că oamenii se aşezaseră la coadă doi câte doi rezultă că din poarta ambasadei până la colţ erau cel puţin 100 de persoane. Cu câţi mai erau înăuntru, cu cât s-a mai întins după colţ (probabil tot vreo 50 de metri), putem aprecia că "Huitzolopctli" a apreciat destul de corect numărul mulţimii. Iată mai jos o schemă a cozii, aşa cum putem bănui că a fost organizată în momentul de vârf:


Din păcate pentru cei care nu cred în teza fraudării, mărturia lui "Huitzolopctli" ne mai transmite ceva, nu prea plăcut pentru ei. Omul acesta zice că în primele 3 ore (07.00-10.00) votaseră 700 de persoane. Reţineţi chestia asta, că e foarte importantă. Din ea rezultă că:

• în primele ore, când deja se formase o coadă importantă, ritmul de vot a fost de 233 de persoane pe oră, adică...
• 3,88 votanţi pe minut, adică...
  
• un vot la fiecare 77 de secunde.

După cum se vede, coada era deja formată şi ritmul de votare era departe de a fi cel necesar pentru a se atinge fantasmagoricul număr de 3.787 de votanţi. Dar, să cercetăm mai departe.

Pe forumul de la Realitatea.net găsim mărturia cuiva bine intenţionat, "drd80", care vrea să ne convingă că duminică românii au fost mai rău ca Superman la vot:

"Votul... la Paris / Al doilea tur, am ajuns la sectia de votare la ora 7 dimineata; surpriza insa: aceeasi coada ca in primul tur, doar ca de data aceasta am asteptat doar 1 ora si in sectia de vot am stat mai putin de 1 minut."

Aşadar omul ăsta a aşteptat o oră, în intervalul 07.00 - 08.00. Ţinând cont că el s-a dus de la prima oră şi a aşteptat o oră, istoria pare realistă, veridică, în concordanţă cu relatările celorlalţi martori. Chiar şi termenul de 1 minut (60 de secunde) avansat de el este realist ţinând cont de ceea ce ne-a transmis "Huitzolopitctil". Cei 150 de oameni adunaţi la ora 08.00, cifra avansată de "Engel", pare a fi, de asemenea, foarte realistă.

Imaginea dimineţii ne e, aşadar, clară. Până pe la ora 10 coada deja îşi atinsese dimensiunile maxime şi a rămas cu siguranţă la dimensiuni maxime până după-amiaza către ora 15.00. Iată ce ne spune "CezarG" pe Cotidianul:

"Am votat la ambasada din Paris, pe la ora 14 ora Frantei. Daca in fata mea erau vreo 300 de persoane iar eu am stat o ora la coada... " rezultă, logic, că ritmul de vot era de aproximativ 300 de oameni pe oră. În intervalul 14.00-15.00 aşadar se stătea la coadă o oră şi votau cam 300 de oameni pe oră. Deşi treaba asta e în contradicţie directă cu ce zicea "Engel", căruia i-a luat tot o oră să voteze, dar la primele ore, când înaintea lui erau mult mai puţini oameni, putem presupune că la ora 14.00 deja tot procesul mergea ca uns şi atunci e de bun-simţ să credem că ritmul de votare era mai ridicat. Aşadar, în condiţiile în care deja coada îşi atinsese dimensiunile maxime pe la ora 10.00, deci între 10.00 şi 15.00 ritmul de vot a fost maxim, înseamnă că până la ora 15.00 votaseră:

• 07.00-10.00: 700 de oameni
• 10.00-11.00: 300 (ritm maxim, 5 votanţi pe minut, 1 vot la 60 de secunde)
  
• 11.00-12.00: 300
• 12.00-13.00: 300
• 13.00-14.00:300
• 14.00-15.00: 300
• Total: 2200 de oameni votaseră până pe la ora 15.00
  

Aici trebuie să-i dăm cuvântul şi lui "Clbalt", de pe Morar.Catavencu.ro, care pretinde că a fost membru în secţia de vot, şi care susţine că până la ora 14.00 votaseră în jur de 2500 de persoane. Asta ar însemna, groso, că în intervalul 10.00-14.00 (deci în 4 ore, şi ştiind că până la ora aia votaseră deja 700 de oameni) s-ar fi atins următoarele cifre:

• 450 de oameni pe oră;
• ceea ce înseamnă 7,5 oameni pe minut;
• ceea ce înseamnă că un om nu stătea la vot mai mult de... 40 de secunde.

În mod evident "clbalt" ori e prost, ori e pus să intoxice. 40 de secunde indică un ritm de vot aberant. Înseamnă că oamenii alergau pe acolo. Plus că, fiind doar 5 ştampile care în răstimp de un singur minut trebuiau să treacă prin 7,5 mâini, cu siguranţă s-ar fi format mini-cozi în interiorul secţiei şi atunci votarea ar fi fost îngreunată, nicidecum uşurată.

În schimb, ritmul de 2200 de votanţi până la ora 15.00 e credibil, la limită. Eu personal tind să-l cred. Problema e că după ora 15.00, ritmul de vot a scăzut drastic, până aproape de 0.

Iată ce ne spune "Ovi", tot pe Morar.Catavencu.ro:

"Eram aproape convins ca duminica 6 se va intampla la fel, dar in cazul meu seara la ora 18h00 a durat 20 de minute!"

Păi, dacă statul la coadă era de 3 ori mai scurt ca la ora 14.00, asta înseamnă că în intervalul orar 18.00-19.00 votau de 3 ori mai puţini oameni ca la orele de vârf, adică doar 100 pe oră.

Şi încă:

"danghita" (tot de pe Cotidianul): "Spre dimineata, a fost lume multa. In jur de ora 8 era deja o coada foarte mare, drept pentru care hotarasc sa nu mai merg la vot sa stau din nou 5 ore, mai ales ca favoritul meu nu trecuse de primul tur. Doar ca, spre dupa-masa (in jur de 16.30h), o prietena ma suna sa-mi spuna ca tocmai a primit un SMSl de la ambasada cum ca se voteaza fluid, in mai putin de 15 minute. Spre seara, hotarasc deci sa-mi incerc norocul si ajung la ambasada in jur de 19.45. Si surpriza, nu era practic nimeni, am intrat direct la vot!"

Omul confirmă ceea ce zic ceilalţi: lumea s-a bulucit până pe la orele amiezii, după care încet-încet afluenţa la vot a scăzut. În intervalul orar 16.00-17.00 votează tot în jur de 80 de persoane (echivalent a 15 minute de aşteptare) iar după ora 19.00, cu siguranţă nu mai mult de 50 de oameni pe oră (altfel senzaţia de "vid" în secţie, relatată de "danghita", e imposibilă). Iată aşadar cum arată tabloul orar al votului, aşa cum rezultă din relatările martorilor oculari:

• 07.00-10.00: 700 de oameni
• 10.00-15.00: 1500 de oameni
• 15.00-16.00: ? - nu avem relatări
  
• 16.00-19.00: 280 de oameni
• 19.00-21.00: 100 de oameni
• Total: 2600 de votanţi

Rămâne o diferenţă de 1187 de voturi. Oare care să fie explicaţia? Păi, din două, una: ori nişte extratereştri au organizat procesul electoral între orele 15.00-16.00 (pentru care lipsesc relatările) ori, dacă e să ţinem cont de relatările martorilor, numărul voturilor este mult umflat şi cineva trebuie să dea socoteală pentru chestia asta.

PS. Culmea e că Baconschi mi-a fost profesor, dar asta nu mă împiedică să cred că la Paris a manevrat o mare porcărie.

Bine-am venit în anii '30 ! (1)

Văd că încep să apară fel de fel de deontologi şi de scribari care încearcă să pună batista pe ţambal sau să găsească justificări pentru "victoria" lui Băsescu. Domnilor, explicaţia e simplă ca bună ziua: în lunile în care a ocupat abuziv toate pârghiile puterii, PD-L-ul a pus pe picioare un aparat al puterii absolute fenomenal, care ar fi fost în stare să câştige alegerile pentru Traian Băsescu şi dacă, să zicem, pe liste existau 18 milioane de electori şi contracandidatul ar fi obţinut 9 milioane de voturi plus unul. Nu e nimic, domnii Blaga şi Videanu ar fi găsit o soluţie să aducă pentru şeful lor 9 milioane şi două voturi.

Acest aparat al puterii absolute, exersat întâi cu prilejul alegerilor europarlamentare, când fiică-sa a fost propulsată europarlamentar "obţinând", a dracului treabă, fix câte voturi îi erau necesare, şi-a făcut pe deplin datoria cu prilejul acestor alegeri. Am avut de toate: mobilizarea generală a lumpenilor, mituirea cetăţenilor, condiţionarea celor dependenţi în vreun fel de banii de la stat, concentrarea puterii efective (mai ales a aparatului represiv) în mâinile unui singur partid, intimidarea şi şicanarea adversarilor politici, huiduiţi golăneşte la fiecare apariţie publică.

Imbecilii nu înţeleg că tot acest aparat al puterii absolute este construit de aşa natură încât să poată transforma albul în negru, şi negrul în alb. Videanu "argumenta" azi că alegerile nu au putut fi fraudate la nivel de secţie pentru că în secţie era un singur reprezentant PD-L şi mult mai mulţi de la alte partide. Dar aici nu vorbim doar de măsluirea proceselor verbale (care oricum s-ar fi putut face nepedepsit câtă vreme aparatul represiv e al lui Traian Băsescu): vorbim de măsluirea conştiinţelor, de votarea tehnic imposibilă de la secţia din Paris (3.700 de votaţi, adică un vot la fiecare 75 de secunde, non-stop, de dimineaţă până seara) şi de la multe altele, de numărul abracadabrant de votanţi "speciali" din sectorul lui Poteraş, de oamenii mânaţi ca vitele de fantele ăla penibil din Slatina, de anomaliile sociologice, de încăpăţânarea vinovată cu care PD-L refuză orice discuţie despre reverificarea voturilor.

Şi iată că pentru prima oară după 1990 partidul aflat la putere reuşeşte să câştige alegerile. Din păcate maniera ruşinoasă în care a făcut-o ne-a propulsat înapoi până în epoca interbelică, adică până în epoca celebrei replici din "Titanic Vals": "Votează cine vrea şi din urnă iese cine trebuie." De bine de rău, atât de huliţii Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, dar şi ţărăniştii în frunte cu Emil Constantinescu sau liberalii lui Tăriceanu, deşi nu au făcut mare brânză din punct de vedere economic, au respectat de fiecare dată jocul democratic şi s-au dat la o parte atunci când, în ciuda faptului că organizau alegerile, nu au mai câştigat puterea. Oamenii ăştia au reuşit măcar să lase în urma lor o democraţie funcţională. PD-L-ul lui Traian Băsescu este primul partid post-decembrist care afişează tendinţe de permanentizare la putere ba mai mult, care a politizat atât de mult structurile de stat, până la cele mai mărunte niveluri, încât putem vorbi de un veritabil partid-stat. Cu o economie la pământ, cu o democraţie la pământ, cu un popor îndobitocit de foame şi tâmpit de şomaj - iată-ne reîntorşi în frumoşii ani '930. Anii unei democraţii nefuncţionale.

Şobolaniada 3

Şobolaniada şi şobolaniada 2

Traian Băsescu va face cunoştinţă în zilele, săptămânile, lunile următoare, cu partea tristă a vieţii unui om de succes: când filonul succesului se gâtuie, cei pe care-i credeai credincioşi şi slugarnici te vor părăsi aşa cum părăsesc şobolanii corabia care se scufundă. Părerea mea.

PS. Şobolaniada 2: uite că ăştia care ziceau de căderi de curent au avut dreptate! La mine acasă a căzut curentul în jurul orei 22.30. A fost o întrerupere scurtă, de sub un minut. Şi în sfârşit, pentru nătângii care se mai îndoiau de natura dictatorială a acestui ticălos imbecil şi a clicii de care s-a înconjurat, pregătiţi-vă de o noapte albă cu numărători aberante de voturi. Au trecut 2 ore de la exit-poll-uri şi Băsescu nu a avut încă civilitatea de a-şi recunoaşte înfrângerea ba dimpotrivă, îşi instigă ciracii să mai mănânce căcat câteva ore, cât s-o mai putea fura ceva. Ceea ce nu înţelege acest personaj profund nociv, incredibil de nociv, cu care poporul ăsta a fost blestemat în ultimii 5 ani, este că şi dacă va ieşi din nou preşedinte, după o numărătoare ce va sfida orice logică ştiinţifică, daunele produse României vor fi enorme. Nimeni nu-l va crede şi România va fi izolată ca un corp străin. Oricum, în ochii europenilor suntem deja de la ora 21.00, datorită refuzului său mitocănesc de a-şi recunoaşte înfrângerea, nişte maimuţe care nu sunt în stare să câştige corect şi să piardă demn. Oricum, în ochii lor suntem nişte maimuţe pentru că suntem o ţară săracă, intrată fraudulos în Uniunea Europeană, prin sforării diplomatice. Păcat. Până şi şobolaniada va fi mizerabilă, dar Băsescu nu va scăpa de ea.

Manifestari "spontane" pentru sustinerea lui Basescu

După 20 de ani, mulţumită suporterilor inconştienţi ai lui Traian Băsescu, România îşi recapătă imaginea de ţară neguvernabilă, haotică, nebună, necivilizată. Din păcate ultima parte a campaniei electorale a lui Traian Băsescu a arătat întregii lumi că:

• O foarte mare parte a românilor se declară făţiş împotriva libertăţii de exprimare, având convingerea că 3 posturi tv (Realitatea şi Antena 1&3) şi 3 ziare (Cotidianul, Jurnalul, Gardianul) ar trebui închise sau suspendate deoarece îşi permit să critice activitatea preşedintelui în funcţie. Asta în condiţiile în care Băsescu are de partea sa publicaţii precum Evenimentul zilei (vezi datele BRAT, care nu necesită comentarii) şi Curentul, plus cel mai mare website de ştiri din România: Hotnews, plus că este tratat ca un paşă la B1 TV, OTV şi multe alte televiziuni de nişă.
  
• Manifestaţiile "spontane" de azi, de la Timişoara, Braşov şi Bucureşti, care seamănă ca o picătură de apă cu cele "spontane" din 1990, pe care le organiza fostul FSN, adică PD-L-ul de azi, arată că în România forţele politice dispuse să recurgă la presiunea străzii pentru a-şi atinge obiectivele nu au dispărut. Nici nu aveau cum. Ei şi-au schimbat doar numele, din FSN au devenit PD, apoi PD-L. Este ridicol însă să crezi că oamenii s-au schimbat fundamental.

Manifestaţiile retrograde şi agresive de azi nu sunt întâmplătoare. Ele apar la o zi după publicarea sondajului INSOMAR, cel mai credibil institut de sondare a opiniei publice din România, care arată că Mircea Geoană are, cu doar câteva zile înaintea alegerilor, 8% în faţa contracandidatului său. Haosul din această zi care ar fi trebuit să fie una a înfrăţirii naţionale, nu a dezbinării şi a urii, este răspunsul maşinăriei diversioniste a PD-L, care vrea să comunice atât nehotărâţilor (dar şi suporterilor proprii) faptul că Băsescu se bucură încă de un sprijin puternic din partea populaţiei, cât şi adversarilor că trebuie să le fie frică. Presimt că vom avea un 6 decembrie plin de autobuze...

Cât de nociv e Băsescu pentru economie?

Istoria mea anti-Băsescu e veche. Cred că mi-a devenit antipatic în perioada primului guvern CDR (eu fiind pe atunci membru TUNŢ) când a făcut parte din grupul PD care a determinat la acea vreme căderea guvernului Ciorbea. PD era, de fapt, fostul FSN care îşi păstrase obiceiurile murdare.

Au trecut anii şi idiotul a ajuns primar al Capitalei. În anul 2000 am votat sincer cu Oprescu pentru că eram nemulţumit de felul în care mai multe administraţii de dreapta (Halaicu, Ciorbea, Lis) lăsaseră Bucureştiul. Din păcate Oprescu a pierdut şi a ajuns primar idiotul ăsta. La început am zis că dacă tot s-a ales, merită o şansă. Imediat însă a ţinut să mă contrazică declanşând acţiunea anti-buticari. În esenţă era nevoie de un Bucureşti mai aerisit, mai rafinat, dar la vremea aia am fost siderat de faptul că idiotul nu ţinea cont absolut deloc de anumite aspecte economice şi legale simple, la mintea cocoşului:

• Mulţi buticari aveau contracte de închiriere în curs - nu puteau fi pur şi simplu alungaţi cu biciul de pe o zi pe alta. Asemenea manevre bruşte şi violente mai făcuseră doar comuniştii! La fel proceda şi Ceauşescu, care se trezea la un moment dat că vrea să dărâme un cartier întreg - şi îl dărâma!
  
• Pentru acei buticari, buticul/taraba/whatever era sursa de venit a familiei. Acest impostor jegos, ajuns primarul Capitalei, pur şi simplu lăsa pe drumuri o mulţime de familii şi, odată cu ele, ştirbea şi o mulţime de afaceri aşezate pe orizontală faţă de buticari: mici firme de contabilitate, mici firme de aprovizionare, de transport etc. Pur şi simplu lucrurile astea nu contau!

Aşadar, buticariada a fost făcută la vremea respectivă în cel mai pur dispreţ faţă de implicaţiile economice şi juridice, fără să se facă un studiu de impact, fără să se ofere vreo alternativă mai bună comercianţilor. Francezii, de pildă, când au demolat halele din centrul Parisului, au construit dedesubt ditamai spaţiul comercial - şi acum în Les Halles tot comerţ se face, iar cartierul tot Les Halles se numeşte. Idiotul însă s-a apucat să distrugă micul comerţ stradal din Bucureşti pur şi simplu, pentru că aşa i se năzărise lui şi, mai ales, pentru că trebuia să arate că "face ceva" în perspectiva alegerilor generale, la care PD trebuia să intre în parlament!

Nu contest justeţea deciziei, contest însă amatorismul cu care a fost pusă în practică. De atunci mi-a devenit clar că Băsescu e un nebun paranoic, care e în stare să distrugă pentru a-şi atinge scopul.

Spre norocul lui, conjunctura economică a fost de aşa natură încât zecile de mii de oameni rămaşi fără loc de muncă şi-au găsit rapid altceva de făcut. 2000 a fost primul an de creştere economică după o lungă perioadă negativă apoi, sub guvernarea Năstase, economia a început să crească din ce în ce mai mult şi în plus s-a dat şi liber la emigrare.

Au urmat apoi anii în care a privit ca curca'n lemne la Capitală, fără să facă nimic, dând mereu vina pe consilierii PSD pentru orice ... hm, să nu zicem "nereuşită", pentru că orice "nereuşită" implică o "încercare"... hai să zicem pentru orice "proiect neînceput". Privind retrospectiv, mie mi-e greu să înţeleg motivul pentru care acest idiot şi-a luat leafa de la Primărie în acea perioadă. Chiar mi-e greu. Singurul lui proiect major, demarat, a fost legat de stârpirea câinilor vagabonzi. Nu i-a stârpit, ba dimpotrivă, acum sunt mai mulţi ca niciodată.

Aşa că în 2004, când am auzit că va candida la Preşedenţie, am zis : "Aleluia!" şi l-am votat, gândindu-mă ca prostul că dacă pleacă de la Primărie, Bucureştiul va scăpa de el, iar ca Preşedinte, întrucât trăim într-o republică parlamentară, va sta dracului într-un colţ, ca Iliescu, fără să facă nimic.

M-am înşelat. O, cât m-am înşelat...

Din noaptea alegerii sale, a început violul asupra economiei româneşti. La Capitală făcuse doar antrenamentul.

Cota unică

Din păcate, daimonul meu îmi spune să nu crezi tot ce vezi şi să pui la îndoială tot ceea ce ţi se pare nesigur. Ştiu că în jurul meu se consideră "un dat" faptul că impozitarea prin cotă unică a adus beneficii economiei, dar eu personal am ajuns prin gândirea mea proprie la concluzia că nu e altceva decât o aberaţie economică, introdusă fără nici un temei, fără nici un studiu serios fundamentat.

De ce? Simplu. Sper că vă aduceţi aminte cum în noaptea câştigării alegerilor Băsescu a declarat ritos că prima măsură va fi adoptarea cotei unice, deşi în 2004 se făcuseră diverse studii care arătaseră că bugetul de stat nu suportă aşa ceva. Mintea portocalie a lui Băsescu a spus sec: "Să fie cotă unică", şi a fost. Apoi, câteva luni bune, cred că până prin mai-iunie 2005, ministerul finanţelor tot dădea din colţ în colţ, fiindcă trebuia să facă rost de bani - până când, deodată, s-au liniştit. Cotă unică cică "începuse să-şi arate roadele".

Roadele cotei unice erau următoarele:

• munca era impozitată în continuare cu cca. 47% din valoare;
• dacă aveai o afacere, impozitul de 16% se aplica şi pe câştigul firmei, şi pe dividendele tale (dublă impozitare), deci impozitul real pe profitul muncii tale era de fapt vreo 30%;
• se impozitau cu 16% şi dobânzile la depozitele bancare - atentat mitocănesc la economiile populaţiei şi ale firmelor, cum nu se mai întâlnise de când domnul Stolojan, alt PD-L-ist fruntaş, naţionalizase valuta la începutul anilor '90.
  

Dar noi aveam cotă unică, ce mama dracului.

Deci, pentru românul simplu, care are un salariu sau o firmă, cota unică nu a fost niciodată nimic altceva decât o minciună sfruntată. Adevărul e că o ţară de dimensiunile României ar crăpa instant dacă s-ar aplica pe bune principiul cotei unice.

Însă efectele cotei unice nu au fost doar de tip "să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic". Din păcate cota unică a avut şi unele efecte reale:

• România a fost invadată de capital străin în căutare de profituri rapide şi obţinute uşor: astfel s-a inflamat bubble-ul imobiliar, care a făcut ca tinerii României să nu-şi mai permită achiziţia unei case, iar cei care şi-au permis, cei mai valoroşi dintre tinerii noştri, să rămână datori vânduţi pe viaţă.
  
• România a fost devalizată sistematic de aceste capitaluri, care plăteau nimica toată la stat (16% din profitul declarat) şi apoi îşi pierdeau urma prin fel de fel de insule exotice. În schimb capitaliştii români (mai ales cei mici, micii întreprinzători) au rămas în continuare oropsiţii sorţii, pentru că ei, neavând firme prin insulele Caiman, erau prizonieri la mâna dublei impozitări practicată de statul român.
  
• Întrucât aceste capitaluri nu erau productive, ci speculative, ele nu veniseră aici pentru a crea locuri de muncă pe termen lung: acest lucru a dus la emigrarea a 2,5 milioane de români (10% din populaţia ţării), ceea ce reprezintă un dezastru demografic incalculabil (încă).
• A distrus solidaritatea socială: România a devenit o ţară de lupi. Impozitul progesiv pe salarii nu e întâmplător aplicat în ţările civilizate. El de fapt "penalizează" lipsa de iniţiativă şi este şi o măsură anti-inflaţionistă care-i protejează atât pe cei cu venituri mici, cât şi pe cei cu venituri ridicate (banii lor nu se devalorizează de la o zi la alta). În mod normal în orice ţară civilizată raportul între cel mai mic venit din salariu dintr-o meserie oarecare şi cel mai mare venit din salariu dintr-o meserie oarecare e undeva pe la 1:5. Adică, un măturător angajat undeva câştigă 700 de dolari pe lună, un programator angajat undeva - 3500. Amândoi însă, în esenţă, sunt angajaţi. Dacă programatorul vrea mai mult, atunci trebuie să-şi deschidă o firmă, să devină specializat într-un limbaj mai puţin cunoscut, să devină activ din punct de vedere economic, să contribuie cu mult mai mult decât simpla sa muncă la economia din jur etc. Acesta e rostul impozitării progresive: să fii activ şi să te preocupi mai mult dacă vrei să câştigi mai mult. În România s-a ajuns însă, ca urmare a renunţării la impozitul progresiv pe salarii, ca diferenţele între anumite clase de lucrători să fie lejer şi de 1:10 - ceea ce a dus în timp la inflaţie, prin alinierea multor preţuri în sus, adică la puterea de cumpărare a celor mai mari salarii. De-asta şi cifră imensă a celor care au emigrat, care din meseriile lor nu mai puteau câştiga în România suficient cât să ţină pasul cu inflamarea preţurilor.
• economia de tip bubble a făcut ca, în ciuda evidenţelor (emigrarea masivă, inflaţia persistentă, creşterea alarmantă a deficitelor care nu se regăseau în investiţii productive) mintea responsabililor noştri: politicieni, comentatori economici, consilieri etc. să devină din ce în mai ceţoasă şi astfel să fie posibile o serie de fenomene aberante cum ar fi: creşterea numărului pensiilor nesimţite, supradimensionarea aparatului de stat, creşterea salariului mediu la stat până la o cotă superioară celui din mediu privat. Degeaba încearcă unii să o dea la întors: toate partidele care s-au perindat la putere în perioada 2005-2009 sunt vinovate de chestia asta, inclusiv PD-L-ul lui Traian Băsescu. Dacă nu mă credeţi, citiţi prostioarele pe care le debita domnul Popescu Ionuţ (fruntaş PD-L, artizan al cotei unice) în revista "Capital" prin 2008, când pentru toţi oamenii serioşi era clar că vom avea parte de recesiune.
• tocmai de aceea, datorită acestor fenomene aberante, am ajuns să ne împrumutăm acum la FMI, ca ultimul ţăran, ca să avem bani de mâncare. And guess what?... de restructurare, aparatul de stat tot nu va scăpa... problema e că zecile de mii de bugetari care vor rămâne pe drumuri la anul nu vor fi aşteptaţi de o economie productivă, ci de nimic. Deci ce vor face oamenii ăştia, ce şanse au ei, ce se va întâmpla cu ei? Nimic.
  

Totul pentru că Băsescu, fără să gândească o clipă, a ordonat mateloţilor săi să bage, cum necum, cota unică. Adoptarea pripită a cotei unice la începutul mandatului de preşedinte nu era decât reversul unei gândiri care băgase buldozerele, la fel de pripit, în buticari.

Şi atunci, cum se explică "beneficiile" cotei unice: creşterea economică, creşterea nivelului de trai, creşterea pensiilor etc.? Păi se explică foarte simplu: prin conjunctura internaţională. Pur şi simplu adoptarea acestei măsuri tâmpite a coincis cu inflamarea în ultima fază, cea mai deşănţată, a bubble-ului imobiliar mondial, a coincis cu perioada de aderare la NATO şi la UE care oricum ar fi sporit capitalurile în circulaţie de pe aici etc. În loc însă să aducem investiţii serioase, productive, noi ne-am deschis exclusiv către investiţiile speculative. Câţiva ani ne-a fost bine din inerţie. Iată însă că într-o perioadă de reflux al capitalului mondial, cota unică se dovedeşte de fapt a avea avantaje nule faţă de impozitarea progresivă: investiţiile în România scad, economia României scade, afacerile româneşti dau faliment, afacerile veneticilor se cară pe alte meleaguri. Nimic deosebit! E normal să fie aşa într-o perioadă de recesiune, dar... de ce nu ţine în viaţă "faimoasa" cota unică? Ba mai mult, economiile care par să-şi revină sunt cele occidentale, în care cota unică nu există. De ce, dacă e aşa de performantă, cota unică nu a dus la menţinerea capitalurilor în această zonă din care facem şi noi parte? Răspunsul e simplu: pentru că nu e performantă. Nu duce decât la speculă, inflaţie, economie de tip bubble şi descompunere socială.

Problema e că moştenirea cotei unice e atât de grea, încât încă nu-i putem cuantifica efectele negative. Un singur lucru vreau să spun: din România au plecat 2,5 milioane de oameni tineri, productivi, în putere. Dacă ei ar fi rămas în România, chiar dacă pe salarii mai mici, dar:

• cu o inflaţie aflată sub control, care să protejeze puterea de cumpărare a salariilor mici;
• cu preţurile locuinţelor adaptate puterii lor de cumpărare;
• cu serviciile sociale (sănătatea în special) aflate la nivel de 2004 (când măcar medicamentele ţi le primeai în spital)

şi ar fi consumat an de an produse şi servicii româneşti în valoare de (măcar) 1000 de euro, cât ar fi însumat consumul lor timp de 30 de ani - cât e viaţa activă medie a unui român?

2.500.000 x 1.000 x 30 = 75.000.000.000 euro. 75 de miliarde de euro. Cam cât e datoria care va băga România în faliment la anul. Mulţumim, Băse, eşti cel mai tare!

De ce a pierdut Basescu?

Trăim cu siguranţă ultimele 2 săptămâni ale unui regim politic dement, închis maniacal în propriile obsesii, în imposibilitatea de a susţine un dialog cu partenerii politici şi cu propriul popor. Politica, politica democratică în particular, e negociere, ceea ce implică dialog, comunicare - ori, actualul regim a arătat că nu ştie decât să monologheze.

În ceea ce mă priveşte, pot spune că nu îmi fac mari speranţe cu privire la viitorul României, pentru că lestul economic lăsat de ultimii ani şi, mai ales, de ultimul an, va atârna atât de greu în balanţa viitoare, încât nu putem întrevedea un destin favorabil, cel puţin pentru următorii 5-6 ani. Totuşi, prin iminenta debarcare a lui Traian Băsescu România face un prim pas corect pe drumul către însănătoşire.

Motivul pentru care Băsescu va pierde e simplu. Ca orice dictator, a crezut prea mult în steaua lui şi nu a ştiut când şi unde să se oprească. De câte ori nu ne-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler nu ar fi atacat Polonia în '39 sau dacă nu ar fi atacat Uniunea Sovietică în '41? Probabil am fi avut şi azi, în 2009, o Europă nazistă. Poate că totalitarismul ar fi trecut oceanul şi ar fi debarcat în America. Dar Hitler nu s-a oprit nici în '39, nici în '41. Pentru că, dacă s-ar fi oprit, n-ar mai fi fost el. Hitler trebuia să acţioneze dement pentru că era dement. Aşa că a atacat şi Polonia, şi a atacat şi Uniunea Sovietică. Şi a pierdut. Tot aşa, Băsescu a jucat riscant până în ultima clipă: a refuzat soluţia majorităţii, soluţia Johannis, deşi era evident că era singura soluţie democratică în condiţiile în care adunase în jurul său o majoritate clară, propunând nişte soluţii ad-hoc venite dinspre propriul partid, minoritar, partid aflat vremelnic la pârghiile unei guvernări de tip Superman, în care fiecare ministru e atât de valoros încât poate administra, chipurile, două ministere deodată.

Dacă Băsescu l-ar fi numit pe Johannis premier, acum ar fi avut sigur 40% din voturi şi ar fi putut privi liniştit către turul 2. De ce? Simplu! Pentru că ar fi dovedit întregii ţări că este ceea ce trebuie să fie, adică un preşedinte model, situat dincolo de partipriuri şi jocuri politice. Ocazia de a dovedi că are stofă de preşedinte, ocazie ivită în prag de alegeri, era excelentă. Şi totuşi, a ratat-o lamentabil (cum a mai ratat multe altele). Din păcate pentru el, Băsescu nu a putut ieşi din pielea lui Traian Băsescu. Ca orice individ dictatorial, are idei fixe, e maniacal şi crede atât de tare în steaua proprie încât e incapabil să accepte că s-ar putea înşela (deşi, chiar după propriile vorbe, s-a înşelat deja destul de tare până acum cel puţin de două ori: când l-a numit pe Tăriceanu prim-ministru şi când a băgat PSD-ul la guvernare). A ales să joace riscant, propunând prima oară un premier-marionetă de tip Emil Boc (Lucian Croitoru - un om cu performanţe administrative nule), apoi unul extras direct din rândurile PD-L, în dispreţ total faţă de majoritatea democratică. De fiecare dată jocul a fost unul de forţă: faceţi cum zic eu sau vă decimez (cu referendumul). De fiecare dată a dat de înţeles, ameninţător, că alternativa adversarilor e dispariţia de pe scena politică. A inventat un referendum complet inutil pentru ca ameninţarea să fie şi mai clară. În ceea ce priveşte relaţia cu massele, este natura oricărui dictator să apeleze la emoţii profund defensive precum frica şi spaima. Pentru Hitler vinovaţi de toate relele poporului său erau ticăloşii de evrei. Pentru Stalin, imperialiştii occidentali. Pentru Mao, intelectualii. Pentru Kim Ir Sen, americanii. Pentru Franco, comuniştii. Între Băsescu şi porcul (Napoleon) din "Ferma animalelor" care îşi ameninţa confraţii cu replica: "Vreţi să se întoarcă Jones?!" nu e nici o diferenţă notabilă. Pentru Napoleon, Vinovatul cu "V" era bietul Jones, care nu mai călcase prin fermă de o mulţime de vreme. Băsescu îi ameninţă pe adversarii politici cu decimarea, în timp ce poporul e ameninţat cu Patriciu, Vântu, Voiculescu şi nu ştiu ce alţi "moguli". Lucrurile merg prost în România, vor merge prost, datorită acestor "moguli" şi a acoliţilor lor. Nimic despre mogulii din curtea proprie. Nimic despre bordurile lui Videanu, care se toarnă cu zel chiar şi în clipa asta. Nimic despre parcările doamnei Udrea. Nimic despre regii asfaltului. Nimic despre maşinaţiunile imobiliare ale lui Puiu Popoviciu. Nimic despre averea propriei familii. Nimic despre politizarea faraonică, în favoarea PD-L, a celor mai mărunte instituţii de stat din România. Nimic despre criză, care e venită numai din afară, ca şi cum guvernarea imbecilă condusă de lacheul Boc nu ar fi amplificat-o. "Vreţi să se întoarcă Jones?"

Iată de ce Băsescu a pierdut, şi pe 6 decembrie debarcarea lui va deveni oficială. Pentru că, în loc să fie ceea ce trebuia să fie, ceea ce era pus să fie, a ales să fie el însuşi, adică Traian Băsescu. Şi a ales prost. Sau bine - pentru România.

Votezi televizorul, ce porcarie penibila...

Se fac 20 de ani de la Revoluţie. Dacă nu era Televiziunea, Revoluţia nu ar fi învins. Fără televizoare, românii ar fi fost învinşi. Până să se afle la Copăceni că e Revoluţie, Ceauşescu s-ar fi întors cu armata peste Bucureşti şi ar fi făcut "ordine". Şi iată că acum, la 20 de ani de la Revoluţie, un porc de preşedinte penibil şi-a găsit adversarul: televizorul. Adică exact "adversarul" care l-a detronat pe Ceauşescu. Nu Geoană, nu Antonescu, nu Vadim, ci cutia care le dă voie unora să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Nu criza care i-a adus la disperare pe zeci de mii români. Ci televizorul! Ok, voi închide televizorul şi nu mă voi mai uita în gura lui Badea. Crede acest individ că va putea lupta şi împotriva televizoarelor din mintea noastră, care au văzut atâtea lucruri în ultimii 10 ani şi mai ales în ultimele 12 luni?

Apocalypse now. Romania, hard reset.

Să ne închipuim că elicopterele aduc "criza" în pacea liniştitului sătuc din film. Ce se întâmplă cu ele? Vin şi pleacă, lăsând în urma lor nori groşi de fum. Va mai fi viaţa la fel?

Oriunde în jurul meu, lumea vorbeşte de prăbuşirea pieţelor cu cel puţin 20-30%. Aşa ceva, din punct de economic, reprezintă apocalipsa. Mai grav e că o mulţime de oameni au fost luaţi pe nepregătite, că avem deja în jur de 700.000 de şomeri oficiali, fără a-i număra pe cei care nu au dreptul să ceară şomaj (de exemplu absolvenţii 2009 sau căpşunarii repatriaţi), că economia României nu dispune de infrastructura necesară - nici drumuri, nici reţele de telecomunicaţii - care să încurajeze investiţiile, că veniturile nete ale populaţiei au scăzut.

• Piaţa IT&C: -60%
• Piaţa utilajelor de construcţii: -90%
• Piaţa auto: -57%
• Piaţa imobiliară ştim că e pe la -50%, dacă nu mai mult
• Piaţa cimentului: -30%
• Situaţia e mai bună în asigurări: -8% pentru asigurările de viaţă
• Piaţa de publicitate: -30%
• Piaţa de software pentru afaceri: -20%
• etc.

Devine tot mai clar că nu avem de-a face cu o "criză", ci cu o prăbuşire în toată regula. Dintr-o "criză" se presupune că vei ieşi rapid. Dintr-o prăbuşire, mai greu. Numai un dobitoc ar putea crede că în următorul an calendaristic, sau - ca să amintesc de dobitocul suprem, ăla care ne (mai) conduce - în 6 luni (adică 180 de zile) de la ieşirea din recesiune a Europei Occidentale, în România se vor putea petrece următoarele:

1. Să atingem un ritm de absorbţie a sutelor de mii de şomeri asemănător cu cel ante-criză (aprox. 8000 de şomeri / lună). E o prostie. Între 1998 şi 2002 şomajul oficial s-a învârtit constant în jurul cifrei de 1.000.000 de oameni. Marele salt s-a făcut în 2002, în orizontul pre-aderării, când s-au deschis graniţele şi guvernul Năstase a inventat "căpşunarul". Atunci, într-un singur an (mai ţineţi minte cozile de la Ambasada Italiei?) şomajul a scăzut senzaţional, de la 1,19 milioane în ianuarie 2002 la 0,76 milioane în decembrie. După aceea ritmul de absorbţie al şomerilor s-a stabilizat pe la 8000 / lună. Un ritm excelent, dar care tot ar necesita, în cazul în care şomajul va trece de 800.000 de oameni, nu zic 1.000.000, circa 36 de luni (adică 3 ani) pentru ca numărul şomerilor să revină în zona 500.000, optimă pentru reluarea creşterii salariilor. Aşa că... în cel mai bun caz, ne vedem în 2013! Dar staţi! Până atunci vom vorbi numai de deflaţie pe piaţa salariilor, pentru că într-o ţară în care vor exista sute de mii de muritori de foame, e clar că forţa de muncă va deveni tot mai ieftină, pe potriva concurenţei pentru un post. Deflaţia se va produce atât direct (prin scăderea salariilor nete) cât şi indirect (prin devalorizarea leului). Mai puţini bani pentru populaţie vor însemna însă... mai multă criză! Aşa că mă tem că nu ne vom vedea în 2013: ne vedem prin 2018!
2. Să revină în piaţă miliardele de euro care provin din însumarea scăderilor de mai sus. Într-un singur an s-au volatilizat sume colosale. Desigur, întrebarea: "Dar unde sunt banii?!" e pur şi simplu cretină. Banii nu au existat niciodată, ceea ce am văzut noi erau credite, adică bani fictivi, promisiune de bani. Bani de hârtie care urmau să fie plătiţi cu bani reali din viitor. Ok, chiar presupunând că de la anul se reia "creditarea", pun şi eu câteva întrebări de bun simţ: în ce ritm trebuie să se "reia" pentru ca pieţele măcelărite de mai sus să-şi revină la nivelul lui 2008? Ştim cu toţii că o creştere de 10% pe an a unei pieţe oarecare e uriaşă; de câţi ani ar fi nevoie pentru ca o piaţă care a scăzut cu 30% să revină la nivelul de dinainte de criză crescând constant cu 10%? Nu cumva vreo 4 6? Dar o piaţă care a scăzut cu 60%? Nu cumva vreo 6 10? Şi dacă se reia creditarea, cum se va putea relua la un nivel şi un ritm de dinainte de criză, câtă vreme la anul vor fi minim 800.000 de şomeri, restul populaţiei are deja salariul real decimat din cauza devalorizării leului iar firmele sunt pe butuci? Nu-i aşa că... nu-i aşa?

Nu, dragilor, aşa cum elicopterele din "Apocalypse Now" nu aduc cu ele o "criză", ci un "hard reset", tot aşa nici "criza" noastră nu e "criză", ci un "hard reset". Pregătiţi-vă de black screen, şi rugaţi-vă să mai existe sistem de operare după aceea, dacă vreţi să rămâneţi în România.

Ultima suta de metri

Nu e nimic mai plăcut decât să alergi pe ultima sută de metri, şi să ştii că e ultima sută de metri. Din cursa asta! Numărătoarea inversă a început.

Despre fascismul lui Băsescu

În primăvara lui 2007 mărturiseam că Băsescu e un fascist. Nu mi-am schimbat cu nici un centimetru părerile. Traian Băsescu are o natură interioară plămădită din cel mai fascist aluat care se găseşte pe piaţă la ora actuală.

Discursul veninos de azi, de după vot, când a bălmăjit ceva despre "coalizarea partidelor împotriva intereselor ţării", pare rupt cuvânt cu cuvânt din Mein Kampf. Consilierii săi - domnul Avramescu, domnul Preda (dacă i-o mai fi consilier de când e în Parlamentul European...) - ar fi trebuit să-i spună că un asemenea discurs te aşază direct în filiaţia lui Hitler, Mussolini, Corneliu Zelea Codreanu sau Carol al 2-lea. Jocul democratic al pluripartidismului este normal într-o democraţie şi nu trebuie suspendat nici măcar într-o aşa-zisă criză fără a risca să suspendăm democraţia însăşi. 

Însăşi forţarea preluării puterii absolute într-o perioadă de criză, mizând pe tranchilizarea adversarilor, arată din ce fel de aluat e plămădit individul. Câtă vreme economia a mers, nu a avut curaj să îl demită pe Tăriceanu, deşi liberalii aveau o susţinere politică în parlament mult mai mică decât au acum ex-feseniştii. A preferat să declanşeze cu viclenie asaltul asupra puterii absolute într-un moment de confuzie economică şi socială, asemeni înaintaşilor săi din anii '30.

Victoria de azi a parlamentului e victoria democraţiei împotriva demagogiei şi a lichelismului ridicat la rang de politică naţională.

Cacealmaua lui Basescu

Sunt sigur că Băsescu i-a îndemnat pe slugoii PD-L-işti să dea PSD-ul afară de la guvernare mizând pe faptul că parlamentarii vor fi prea lacomi pentru a vota căderea guvernului (ceea ce ar însemna în ultimă instanţă alegeri anticipate, deci căderea parlamentului). 

Totuşi, eu zic ca dacă votează căderea acestui guvern de retardaţi, parlamentarii opoziţiei nu vor risca nimic pentru că, în cazul unor alegeri anticipate, atât PSD cât şi PNL vor depăşi scorul alegerilor precedent, în timp ce singurii care vor pierde parlamentari vor fi leprele PD-L-isto-feseniste.

Cat costa site-ul meu?

Zilele astea am avut nevoie să evaluez valoarea unor site-uri. Am găsit câteva tool-uri interesante online:

1. Cubestat: acest site oferă "un preţ" al site-ului pe baza prezumtivelor venituri din advertising. Câştigul mediu zilnic e înmulţit cu 730 de zile (= 2 ani) şi iese preţul site-ului. Din propria experienţă cu site-urile mele mi-am dat seama că estimatul zilnic al încasărilor e destul de corect. Cubestat păcătuieşte însă prin faptul că nu ia în considerare alţi factori care ar putea creşte preţul unui site.

2. BizInformation: n-am nici cea mai vagă idee despre felul în care evaluează valoarea site-urilor, dar pare să o umfle binişor. Mie mi-a ieşit o valoare de 66.911 lei pentru un site pe care, sincer să fiu, l-aş vinde şi pe 12.500 de lei. În schimb pentru un alt site, să zicem "site X", a ieşit o valoare
de 141.127 lei. De numai 3 ori mai mare decât preţul pe care l-aş cere în realitate (50-60.000 de lei).

3. Statbrain.com: evaluează numărul vizitelor zilnice (NU vizitatorii unici!). Şi ăsta e destul de corect. Rezultatele lui trebuie corelate cu cele date de Cubestat. Cubestat ia numărul de vizualizări de pagini, îl înmulţeşte cu 3 şi iese numărul încasărilor zilnice din advertising. În România ar trebui înmulţit cu 1, pentru că piaţa e mai săracă dar, pe de altă parte, estimările de vizualizări de pagini de pe Cubestat par de 3 ori mai mici decât în realitate, deci ieşi tanda pe manda (de aici ce am zis înainte, că mi se par destul de corecte estimările). Pentru Canada estimările celor 2 site-uri par a fi destul de apropiate, poate cu o uşoară subevaluare din partea Cubestat.

4. Websiteshadow: ăsta e foarte ciudat. Pe un site am avut evaluări complet stupide privind încasările (subevaluate cu 90%), pe altul destul de apropiate de realitate (subevaluate cu numai 25%). Evaluarea traficului o face complet aiurea, subevaluată cu un procent cuprins între 80-99%. Cel puţin pentru site-urile din România.

5. Indikator: ăsta e românesc şi nu are nici o legătură cu realitatea, în mare parte pentru că algoritmul de evaluare se bazează pe multe informaţii confidenţiale, pe care e normal ca autorii site-ului să nu le cunoască, dar oferă un instrument foarte, foarte interesant care poate fi descărcat de pe pagina de prezentare a oricărui site băgat în clasament: foaia de calcul. După ce am descărcat foaia asta şi m-am uitat un pic la algoritm, pot să zic că e de foarte mult bun simţ. Ca un fapt divers, site-ul despre care ziceam mai sus că l-aş da numai cu 50-60.000 de lei mi-a ieşit că ar valora 35.000 de euro (deci muuuult mai mult decât aş cere eu pe el), în condiţiile în care în Indikator e trecut cu... 190 de euro. Cine vrea să-şi actualizeze informaţiile poate totuşi să-i contacteze pe autorii site-ului şi să le comunice informaţiile confidenţiale, pentru ca poziţia în top a site-ului să fie actualizată.

Later edit. Ba pe naiba! Aplicând singurul algoritm care mi se pare de bun simţ (cum de nu m-am gândit mai devreme la el?): "ce depozit la bancă ar trebui să am pentru a avea acelaşi câştig pe care mi-l aduce situl X sau situl Y?... altfel zis, cu cât ar merita să vând site-urile?" - rezultă că toate evaluările online sunt mult sub ceea ce ar trebui să cer. Oricum, am avut nevoie de evaluările astea nu pentru că vreau să-mi vând site-urile, ci pentru un plan de marketing.

Trebuia sa vina si ziua asta...

Odată şi-odată tot trebuia să ne-o luăm pe coajă cu 5-0 de la cineva. Din fotbalul românesc nu au mai rămas decât ifosele, rătăcite peste ruinele unui sistem sportiv asupra căruia nu mai planează decât fantoma lui Ceauşescu. Până la urmă, dacă distrugi cu încăpăţânare tot ce a lăsat bâlbâitul ăla, fără să pui nimic în loc, nu poţi ajunge decât în groapă. Adieu, Roumanie! Rămâi cu clica lui Băsescu şi Boc, şi a lui Sandu şi Dragomir, şi alde Becali şi Copos, şi alde Sexy Brăileanca şi Oana Zăvoranu, şi alde Guţă şi Pastramă până la adânci bătrâneţi.

Cati bani a adus "Magazinosaurus Rex"?

Întrucât mă pregătesc de bilanţul ultimilor 3 ani, am avut curiozitatea să calculez câţi bani a adus "Magazinosaurus Rex". Brandul, nu produsul. Produsul în sine nu e decât "încă un script de e-commerce", cu părţile lui bune şi rele, dar fără brand nu valorează nimic. Au ieşit 99.350 euro. Şi ţinând cont că pe ţeavă mai sunt vreo 1.500, rezultă că suma va trece curând de 100.000. Nu-i chiar rău.

O schimbare marunta

Tocmai s-a încheiat ultima săptămână în care eu personal am mai avut atribuţii executive la Kevin.

Motivele pentru care am renunţat sunt foarte simple: nu mai cred. De aceea, nu mai pot. Şi întrucât nu mai pot, nu mai vreau.

Pesimismul meu feroce m-a învins şi exista pericolul să învingă tot ce am reuşit să construiesc în aceşti ani. Vine sezonul de toamnă, care e în mod tradiţional cel mai bun din an, şi pe mine personal mă doare în cot. Nu doar că nu cred în viitorul apropiat, dar întreg viitorul României mi se pare la fel de luminos ca o gaură de cur. Ori, cu totul alta era atitudinea mea în urmă cu 3 ani, când mi-a venit ideea să vând dintr-un magazin online doar esenţa, împachetată în mii de sticluţe. Singurul lucru la care mă mai gândesc cu adevărat de la o vreme încoace este cum să-mi organizez evadarea. Pe de altă parte e drept că în ultimii 2 ani s-au întâmplat câteva lucruri care mi-au arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mărunte sunt grijile legate de bani, câştiguri şi afaceri, comparativ cu grijile legate de viaţă. De aceea, locul meu trebuie să fie luat de cineva mai entuziast decât mine, eu preferând să rămân un simplu executant. Am terminat cu negocierile, discuţiile cu clienţii, chestiile de genul ăsta, şi nu pot spune decât că deja mă simt mai liber.

Din nou despre scaderea salariilor

Ceea ce părea o simplă teoretizare a unui creier bolnav, maniaco-depresiv şi de stânga (în speţă, al meu :) din urmă cu 2 săptămâni, se pare că este confirmat violent de realitatea de zi cu zi. 

Ziarul Financiar: Ponderea angajatilor cu venituri peste 1.000 de euro a scazut cu o treime in primele sase luni. Titlul materialului spune totul.

Cotidianul: Nemţii îşi lichidează firmele din România. Citez: „Creşterea neaşteptată a salariilor ne-a luat prin surprindere cu totul”, spune Schmidt. Este şi motivul pentru care concernul va reloca producţia care se efectua la uzina din Mioveni în Africa de Nord, unde compania operează de trei decenii. Nivelul salariului net în diversele locuri din lume unde îşi desfăşurară activitatea producători precum compania Leoni prezintă diferenţe considerabile. Conform datelor furnizate de sindicate, un muncitor calificat câştigă în Germania 1.600 de euro pe lună, în România, 350 de euro, în timp ce în Tunisia acelaşi muncitor calificat e plătit cu doar 180 de euro pe lună."

BINGO! Pentru bizono-fazanii care îşi închipuiau din negura mono-neuronală a cutiei craniene proprii că investitorii străini din ramurile industriale productive vin în România pentru orice altceva decât ieftinăciunea forţei de muncă, a sosit momentul să le spunem: v-aţi înşelat. Oamenii ăştia veneau aici exclusiv datorită faptului că eram incredibil de ieftini. Nişte maimuţe, nişte roboţei incredibil de ieftini. Da, chiar aşa. Acum, dacă am ajuns de două ori mai scumpi decât Africa de Nord şi Estul CSI, nu mai suntem atractivi.

Singura soluţie de a acoperi golul lăsat de retragerea afacerilor străine ar fi umplerea cu capital românesc. Din păcate ştim prea bine că puţinul capital românesc a fost "spart" în ultimii ani pe maşini de lux şi pe imobiliare, fiind blocat acum în tablă şi BCA.

Să te ţii distracţie când se va devaloriza leul, pentru că singura soluţie de a păstra investitorii străini aici, în lipsa investiţiilor statului în măsurile de sporire a productivităţii (educaţie şi infrastructură), este să ne devalorizăm leul până când salariul mediu va redeveni atractiv pentru investitori. Închideţi-vă creditele cât mai aveţi timp!

Disolutia autoritatii statului, finalul trist al regimului Basescu

Poliţiştii ies în stradă. Funcţionarii mârâie la superiori că nu au nici un drept să-i trimită acasă în concediu fără plată. Un ministru şi subordonaţii săi încalcă flagrant Constituţia ţării, refuzând să se prezinte la audierile cerute de comisia parlamentară înfiinţată special pentru anchetarea lor.

Toate aceste lucruri ne conduc la o singură concluzie: la finalul regimului Băsescu, România s-a transformat într-un bantustan african. Din decembrie 1989 până acum nu am mai asistat la o asemenea disoluţie a autorităţii statului şi a aparatului administrativ menit să asigure ordinea. Este rezultatul a 5 ani de intrigi machiavelice şi conflicte populiste patronate în mod nemijlocit de Zeus de la Cotroceni.

Ca pe timpul fanariotilor (insemnari despre criza din 2008-2018)

Videanu vorbeşte la televizor despre cum se vor aduna banii la buget în viitor. Evident, prin creşterea şi inventarea a fel de fel de impozite. Unele din ele chiar interesante şi, zic eu, justificate.

Discuţia nu e lipsită de sens. Se pare că încă din octombrie a.c. vom începe să returnăm anumite datorii. Singura soluţie pentru a returna aceste împrumuturi şi pentru a evita intrarea în incapacitate de plată, care ar echivala cu falimentul naţional, e dată de creşterea veniturilor colectate din taxe şi impozite.

Mi-a atras atenţia însă dorinţa de a vinde drepturile de a emite CO2. Nimic rău în asta, mai ales dacă industria noastră nu mai emite CO2 pe măsura cotelor care ne-au fost alocate prin, dacă nu mă înşel, protocoalele de la Kyoto. Mă tem însă că în această perioadă de criză, în care producţia industrială scade la nivel mondial (cu mici excepţii, cea mai notabilă fiind China), pe piaţa emiterilor de CO2 va fi superofertă. Ca de obicei, guvernul nostru una îşi va propune şi alta va reuşi sau, altfel zis, socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg.

Pur şi simplu nu prea mai avem ce să vindem sau, dacă mai avem, suntem constrânşi să o facem într-un moment prost. Returnarea împrumuturilor primite de la FMI, Uniunea Europeană şi băncile comerciale va putea fi făcută numai prin aplicarea unei politici de impozitare de tip fanariot.

Despre prabusirea salariilor (insemnari despre criza 2008-2018)

În ultimii ani salariul mediu a crescut la nivel naţional de la 120 de euro la 330. Nu ştiu dacă am avut de-a face cu un "balon" al salariilor după modelul celui imobiliar, descris cu lux de amănunte pe internet pe fel de fel de site-uri şi bloguri, dar sunt absolut convins că la vârf am avut de-a face cu un balon salarial de proporţii care a început deja să se dezumfle.

Dar ce înţeleg prin "la vârf"?

• în primul rând, domeniile care dădeau cele mai mari salarii: farma, IT, financiar etc.
• în al doilea rând, angajatorul care dădea cele mai salarii: statul.

În privinţa statului, lucrurile sunt clare: se pregătesc nişte "curbe de sacrificiu" după modelul celor din timpul Marii Crize. Oricât o dă Boc din colţ în colţ, treaba asta nu mai poate fi evitată. Şi nici măcar nu e ceva de ruşine, în fond nu vom fi primii care vom fi obligaţi să luăm a asemenea măsură, Letonia reducând deja de ceva vreme cu 30% salariile funcţionarilor. Numărul salariaţilor de stat va fi redus iar salariaţilor rămaşi le vor fi reduse salariile - oficial prin renunţarea la bonusuri. update Şi vor fi obligaţi, se pare, să-şi ia concedii fără plată - un soi de trimitere în "şomaj tehnic" la... stat!

În privinţa domeniilor "bănoase", trebuie să repetăm ceea ce am mai spus şi în alte dăţi: petrecerea s-a încheiat. O privire pe Bestjobs e relevantă.

Să luăm de pildă domeniul drag nouă, IT-ul. În urmă cu câţiva ani dacă puneai un anunţ, adunai cu mare greutate 3-4 CV-uri, marea majoritatea irelevante. Ce se întâmplă acum?

• SEO la Neogen (în... Târgu Mureş!): 65 de aplicanţi
• programatori .NET la Tara Interactive: 107 aplicanţi (!!!)
• programatori C++ la Navigon: 65 de aplicanţi
• programator PHP la Zitec: 99 de aplicanţi

Un număr decent de aplicaţii, 10-20, se mai întâlneşte numai în cazul unor joburi care necesită o înaltă specializare.

Au început să apară şi ofertele nesimţite: 100-200 de euro pentru un programator delphi/c#. Şi totuşi, s-au găsit 7 inşi care să aplice. Asta înseamnă că, ne place sau nu, există cel puţin 7 fomişti în Cluj care sunt gata / disperaţi să accepte un asemenea nivel de salarizare. Sigur, e frumos să credem că ăştia 7 cu siguranţă sunt proşti... nu au experienţă... sunt irelevanţi etc. Să fim serioşi, pentru firme va fi mult mai benefic să ia pe cineva foarte ieftin şi să-l pregătească in-house decât să dea un super-salariu cuiva foarte bun. update Mă rog, mai e şi deznodământul care însă cred că se va vedea abia peste vreun an: salarii mici pentru oameni buni.

Şi pe alte pieţe "bine cotate" lucrurile stau la fel:

• Pharma Business Developer la GfK: 194 aplicaţii (!!!)
• Contabil şef: 371 aplicaţii (!!!)
• Verificator bani la BCR: 482 de aplicaţii (!!!)
• etc.
  

Practic, ne-am întors la situaţia din anii 2000-2001, când patronii le puteau zice angajaţilor: "N-ai decât să pleci, la uşă stau 10 care abia aşteaptă să vină." Câţi ani ne-au trebuit ca să ieşim din acea situaţie? Eu zic că vreo 7. Pentru că abia în 2007 s-a ajuns la supraîncălzire pe piaţa de muncă.

Ne-au trebuit 7 ani, vreo 30 de miliarde de euro investiţii străine directe, alte 20 de miliarde venite de la căpşunari şi o situaţie relativ bună a datoriei publice pentru a avea anumite salarii la un nivel compatibil cu cel din Occident.

Acum, suntem supraîndatoraţi la FMI şi atât investiţiile străine cât şi remiterile căpşunarilor sunt în scădere. Ceea ce mă face să cred că vom avea nevoie de mai mult de 7 ani pentru a ieşi din criza în care am intrat - cu ambele picioare! - în ianuarie 2008 (repet ideea din posturile precedente, la noi criza a venit în ianuarie 2008, fiind ţinută sub preş până în octombrie).

Ce se va întâmpla în viitor cu salariile? Cele mari (de peste 1000 de euro net), fără îndoială, se vor ajusta în jos, pe alocuri chiar agresiv. Într-un an de zile, adică în toamna lui 2010, eu prognozez că salariile de peste 1000 de euro vor fi o rara avis în România, indiferent de domeniu.

Să nu-şi facă nimeni iluzii că anumiţi profesionişti "nu vor accepta" să lucreze sub un anumit tarif. Ba vor accepta, pentru că au o vârstă, au copii de întreţinut, rate la casă.

Să nu-şi facă nimeni iluzii că sub o anumită ofertă, anumiţi profesionişti vor prefera să emigreze. Nu vor emigra. Mulţi dintre ei au o vârstă şi majoritatea erau valoroşi, de fapt, în economia dubioasă a României. În alte zări s-ar putea să fie incapabili să se adapteze sau să performeze.

Scăderea salariilor mari va pune presiune şi pe salariile din eşalonul 2, de 500-1000 de euro. Cu siguranţă că şi acestea se vor ajusta în jos, pentru că şi astea sunt salarii mari pentru România, dar probabil nu se vor ajusta cu mai mult de 15-20% pentru că pe orice piaţă a muncii, oricât de dură, trebuie să existe un stimulent financiar pentru angajaţii mai buni comparativ cu cei mai slabi, cei care vor avea salariile în zona de jos, care dă media - 250-350 de euro. Mai jos de 250 de euro nu prea se poate coborî pentru că există o lege a salariului minim pe economie.

În plus, comprimarea generală a salariilor va fi dublată la anul (în 2010) de:

• devalorizarea leului cu încă 15% - atât am înţeles că e negociat cu FMI, tot atât e permis pentru a introduce leul în culoarul de preaderare, deci probabil pragul de 4,80 va fi apărat cu dinţii pe tot parcursul lui 2010;
• creşterea Euribor (de la actualele minime istorice);
  
• creşterea şomajului până la 9-10%, adică 8-900.000 de şomeri.

Toate aceste date vor duce la explozia restanţelor la credite, prăbuşirea anumitor bănci, crisparea şi mai mare a activităţii economice.

Aşa că, nu trebuie să ne mai facem iluzii. Politicienii ne mint. Scapă cine poate.

Turist în România

Fără nici o legătură cu iniţiativele coordonate de madam Udrea, anul ăsta ne-am decis să facem concediul în România. Motivaţia principală a ţinut, fireşte, de criză. Am preferat să ne cheltuim banii în ţară deşi ne-ar fi fost uşor să îi cheltuim la fel ca în anii trecuţi, în ţara în care vrem să ne stabilim cândva în viitorul apropiat, adică Franţa.

Concediul ăsta, care din păcate s-a încheiat abrupt fără să fie dus la capăt (în Alba Iulia) din cauză că o veste proastă ne-a întors din drum, a fost plin de învăţăminte. Poate mai plin de învăţăminte decât unul pe care l-aş fi petrecut, aşa cum vroiam, hălăduind prin Bretania.

1. Sibiu - dacă Johannis ar candida la preşedinţie, eu l-aş vota cu ambele mâini

Am fost prima oară în Sibiu prin 1995 şi mi s-a părut un oraş ca oricare altul din România - prăfuit, ponosit, cenuşiu, distrus. Atunci am vizitat tot ce se putea vizita, Muzeul Brukenthal, Dumbrava (Muzeul Astra), oraşul etc.

După aceea l-am revăzut în 2004 şi deja începea să capete o altă faţă. Se lucra din greu la reabilitarea centrului vechi, faţadele caselor începuseră să recapete strălucirea de altădată, se refăcea pavajul străzilor. Muzeul Astra era frumos amenajat, Brukenthalul rămăsese însă un palat întunecos, amenajat ca un muzeu oarecare şi fără o urmă de merchandising la intrare. Se lucra şi la reabilitarea acoperişului bisericii evanghelice. În general oraşul îţi dădea impresia unui uriaş şantier.

Apoi am mai stat o singură după amiază în 2006. Deja se terminase de renovat centrul dar dacă te dădeai 20 de metri mai în lateral regăseai aceleaşi case ponosite de altă dată.

Surpriza cea mare a fost să vedem anul ăsta că renovarea a înaintat foarte mult şi pe străzile laterale, ajungând pe alocuri până la zidul cetăţii. Acum, oraşul vechi e minunat. Strada principală a fost închisă circulaţiei şi s-a umplut de terase care, spre cinstea patronilor, sunt amenajate cu foarte mult bun gust fiind o plăcere să stai şi s-o arzi o după amiază întreagă cu pizza, bere şi îngheţată.


O altă surpriză a constituit-o vizita la Brukenthal (ăla de artă, că la muzeul de arme n-am mai avut chef să intrăm). Lucrurile încep să se mişte şi aici într-o direcţie pozitivă. Galeriile au fost rearanjate şi la intrare eşti tentat să cumperi, ca în orice mare muzeu din lume, fel de fel de flecuşteţe de merchandising, inclusiv ciocolată Brukenthal şi căni cu faţa baronului Brukenthal pe ele. Acuma văd că muzeul are şi un site foarte bine făcut.

Cât despre cazare, aceasta a fost foarte ok. Am stat la pensiunea Casa Veche într-o cameră spaţioasă şi curată, deşi cam prost amenajată. Se vedea că e o afacere făcută de nişte oameni care nu prea se pricepeau la turism, încercând să compenseze lipsa de cunoştinţe prin amabilitate şi bun simţ: lângă pat nu aveai nici noptieră, nici priză, iar în baie nu aveai nici o policioară. Sunt amănunte mici, dar care fac diferenţa într-o cameră de hotel. Preţul însă a fost mai mult decât corect şi a coincis cu cel afişat pe site.

Ca o ultimă menţiune, dacă treceţi prin Sibiu şi aveţi timp să mâncaţi ceva, trebuie neapărat să o faceţi la Crama Sibiul Vechi.

În concluzie, Johannis (primarul Sibiului, cred că din 1992 încoace) a făcut o treabă extraordinară şi dacă ar fi să candideze în toamnă la preşedinţie, eu l-aş vota cu ambele mâini.

2. Un pic despre Cisnădie

Într-una din zile am dat o fugă şi până la Cisnădie, unde vroiam să vizităm biserica fortificată pe care o puteţi admira în poza de mai jos. Am înţeles de la cei care se ocupă acum de biserică (o familie de români) că nu prea mai există picior de sas prin Cisnădie dar, din fericire, biserica e foarte frumos prezervată.


3. Din Deva încolo: în teritoriul lui "ce ţară frumoasă, păcat că..."

Nu, nu voi spune: "ce ţară frumoasă, păcat că-i locuită", ci: "păcat că pe alocuri e locuită de nişte prooooşti..."

Băi nene, dar nişte prooooşti...

Să mă scuze cei care se simt jigniţi, nu contest că or fi şi oameni inteligenţi prin zona aia, dar majoritatea sunt vai de capul lor. Proşti, proşti rău. Tălâmbi. Tolomaci. Tonţi. Proşti d-ăia de le curg balele şi zic că plouă şi deschid umbrela.

Sentimentul pe care l-am avut la Deva a fost că stau cu fundul într-un râu cu apă cristalină înconjurat de tâmpiţi care urlă din toţi rărunchii că le e sete.

În primul rând trebuie explicat de ce am ales să stăm câteva zile în Deva. Pentru că ştiam că au o cetate, pentru că ştiam că la o aruncătură de băţ e un castel medieval cu turnuleţe şi creneluri - unul din puţinele din România, alături de Bran şi Peleş deşi Peleşul, mă rog, nu e medieval - şi pentru că aflasem din presă că la Simeria se găseşte un parc dendrologic (arboretum) care merită vizitat.

Aşa că Deva mi s-a părut promiţătoare, un soi de Grenoble. Ca şi Deva, Grenoble deţine o cetate ruinată la care se poate urca folosind un teleferic în formă de balonaşe care e mândria locului, e aproape de un castel foarte frumos - Vizille - şi are câteva muzee. E în mijlocul unei zone pitoreşti, mai poţi căsca ochii la Alpi, dacă ţin minte mai e şi o peşteră prin apropiere... chestii de-astea.

Ei bine, Grenoble, atunci când l-am vizitat, părea să facă oarece bănuţi din turism. Nu mulţi, ca pe Coasta de Azur, dar oricum.

Deva, ciuci-măciuci. Deva pute a sărăcie. Altfel, oraşul e chiar frumuşel, cocheţel şi îngrijit. Tot respectul pentru administraţia locală care a ştiut să pună trandafiri peste tot. Dar oraşul pare incredibil de sărac.

Pe strada lor principală, aia care leagă părculeţul de la poalele cetăţii de piaţa cu statuia lui Traian, nu poţi să bei o bere fără să te asalteze o cireadă de cerşetori, din care unii te şi înjură cu pule şi alte de-alea dacă nu le dai nimic.

În mallul nou construit, Deva Mall, am avut un şoc. N-am văzut în viaţa mea un mall aşa de gol, şi încă în seară de weekend. Până acum credeam că City Mall e cel mai gol mall din lume, dar ţin să spun că în City Mall ai senzaţia că te calci pe bombeuri comparativ cu ce am văzut în Deva Mall. Nu cred că erau mai mult de 100 de indivizi în tot mallul de fiecare dată când l-am vizitat.

Ca să vedeţi o mostră de inteligenţă locală. Au şi ei un soi de palat, se numeşte "Magna Curia", foarte frumos, construit pe la 1580. Cică a fost şi casa generalului Basta, jegosul ăla care i-a tăiat capul lui Mihai Viteazul. Acum ar trebui să fie acolo Muzeul Civilizaţiei Dacice.

Din 4 zile în 3 l-am văzut închis. În fine, în a 4-a, luni, îl vedem deschis şi intrăm. Acolo, vreo 3 cucoane muzeografe care o ardeau în cafele şi un dialog care s-a purtat aproximativ aşa:

- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Ăsta-i muzeu?
- Mdaaa...
- Păi şi nu-l putem vizita?!
- A, e închis.
- Păi de ce e închis?!
- Păi nu sunt bani să fie pus la punct. [exponatele, adică; în curte erau o mulţime de pietre, dumnezeu ştie dacă autentice sau nu, care zăceau pe ici-colo]
- Păi de câţi bani e nevoie?!
- Ei, nu ştim noi.

În fine, am cumpărat două cărţulii ca să nu zicem că n-am fost pe acolo şi ne-am cărat.



Băi cretinilor, tâmpiţilor, oligofrenilor. Puneţi în plm 5 pietre de-alea într-o cameră şi luaţi-mi 5 lei să le văd. Idioţilor. Cretinopaţilor. Dacă vă vin nu 1000, dar măcar 10 inşi pe zi care n-au ce face în Deva şi vor s-o ardă într-un muzeu de căcat, tot adunaţi 50 de lei pe zi. În 26 de zile, înseamnă 1300 de lei. E puţin, ştiu. Dar într-un an înseamnă 15.600 de lei. Aşa-i că asta e o mică sumă deloc neglijabilă?

Tâmpiţilor. Dobitocilor. Cretinilor. Nu e de mirare că sunteţi săraci. Sunteţi prea proşti ca să meritaţi să fiţi bogaţi.

Cetatea aia, vai de curul ei. Cică se renovează de 2 ani şi nişte constructori tâmpiţi care trebuiau să recondiţioneze nu ştiu ce arce, au tras un crac mai jos decât celălalt. Nu mă miră.

În schimb, panorama de pe cetate e incredibilă. Cretinii ar putea să ia o cârcă de bani de la toţi cei care sunt în trecere prin oraş şi nu urcă până sus, convingându-i să dea 12 lei (parcă atât e biletul telecabinei) ca să urce sus. Pentru asta însă trebuie să crezi că ai ceva de arătat. Trebuie să crezi în tine. Trebuie să împânzeşti oraşul cu îndemnuri care să-i motiveze pe oameni să urce. "N-ai trecut prin Deva dacă n-ai ajuns până sus!" Ceva de genul ăsta, plm, nu stau eu să vă fac sloganele. Vai de capul vostru.



Nu mai zic de faptul că drumul pe jos e plin de peturi şi ambalaje de plastic, şi la fel e şi sus. Idioţilor. Dacă nu sunteţi în stare să (vă) păstraţi curăţenia în minunăţia aia, privatizaţi dracului serviciile de pază şi curăţenie şi daţi-le dreptul celor care se vor ocupa de păstrarea curăţeniei în / pe cetate să dea amenzi ălora pe care îi ginesc că aruncă petul în pădure. Vă garantez că o firmă cu nu mai mult de 3 badiguarzi va face o curăţenie pe acolo de-o să poţi linge de pe jos.

3. Hunedoara: gisăs craist! Aşa ceva nu se poate!

La Hunedoara există, cum ştim cu toţii, Castelul lui Iancu de Hunedoara / Janos Hunyadi. Mai întâi ţin să trec în revistă, nu ca să mă laud, ci ca să pot aşeza într-un context oarecare, castelele pe care le-a văzut şi prostul de mine de-a lungul vremii: Dover şi Leeds (Anglia), Vizille, Vincennes, Versailles şi Sceaux (Franţa), Bran şi Peleş (România). Aşa. Or fi multe, or fi puţine, pana mea. Una peste alta nu eram chiar novice, dar pe ăsta din Hunedoara nu-l văzusem niciodată şi tocmai de aceea prima impresie a fost: "Wow!"

Da, este măreţ. Este majestuos. Este frumos, poetic, uluitor. Oraşul ăla de căcat numit Hunedoara ar putea trăi lejer numai de pe urma imaginii lui. Cât am stat pe acolo am văzut 2 autocare cu turişti şi cel puţin 2 duzini de maşini în parcare. Mulţi maghiari (din Ungaria), câţiva polonezi... Deci, interes din partea turiştilor există. Atunci, de ce Hunedoara e vai de capul ei?



Păi, din acelaşi motiv pentru care în Deva pute a sărăcie. Din prostie.

Dacă mergi prin oraş, nimic nu aminteşte că ai fi în oraşul acelui castel. Nimic. Dacă nu ai şti tu că există acel castel, ai trece ca prostul prin oraşul ăla. Eu mă aşteptam ca în Franţa, să văd că toţi stâlpii sunt plini de indicatori: "Spre Castel! Vizitaţi Castelul, prima la dreapta!" etc.

Canci. Nimic. Mergi de-a'n-boulea dupa GPS, aşa cum ţi-ai notat de acasă, sau întrebi vreun cetăţean pe stradă unde-i castelul. Dar dacă nu ştii româneşte, băi netoţilor şi tâmpiţilor?

Odată ajuns în castel, şocul se amplifică. În prima sală prin care începe turul castelului e amenajată o expoziţie care n-are nici o treabă cu castelul: ceva cu continuitatea dacilor pe acolo.

Bă, boilor. Lăsaţi-i dracu' pe unguri în pace. Nu ne vor lua ungurii Hunedoara înapoi dacă nu le demonstrăm la ei în castel că vezi Doamne, daco-moşii noştri au fost pe-aici înainte de arpad-moşii lor. Dar puteţi face un muzeu al dacilor la ieşirea din castel şi îmi mai luaţi 5 lei din buzunar să mă zgâiesc şi la chestiile alea dacice. Proştilor şi idioţilor. Că eu de-asta vin la voi în oraş, mă boilor, să cheltui bani, nu să mă întorc cu ei în buzunar.

Castelul, în interior, e transformat într-un bazar. Ok, dacă nu mai ai mobila originală şi oala de noapte în care s-a pişat Iancu de Hunedoara, nu-i nici o problemă. Noi, turiştii, înţelegem treaba asta, că nu suntem absurzi. Aşa că lasă-l gol. În orice caz, nu-l umple din sală în sală cu fel de fel de tarabe, pentru că îmi strici experienţa vizitării lui. Nu ştim ce conţineau sălile, dar cu siguranţă nu tarabe cu mărunţişuri. Lasă-l gol ca să-mi pot măcar imagina cum era. Din sală
în sală îmi poţi pune câte o planşă ieftină cu câteva explicaţii, creată de un student la Arte, şi lasă că de restul mă descurc eu. Ştiu să-mi imaginez şi singur.

Iar pe comercianţi adună-i în plm afară din castel, la intrare, undeva într-un loc civilizat, unde, printre altele, măi tâmpitule şi cretinule de primar sau ce-oi fi acolo, poţi trage curent electric pentru ca eu, turistul, să-ţi pot plăti cu cardul. Aşa, am cumpărat din interior nişte mărunţişuri de vreo 30 de lei, că atât s-a întamplat să mai am în buzunar, şi gata. Nevastă-mea însă ar fi cheltuit lejer 100 de lei, dacă ar fi putut. Iar eu, să mor de n-aş fi cumpărat un puşcoci care costa 250 de lei.

Ce aş face eu dacă aş fi primăria?

Păi, în primul rând mi-aş propune să reţin mai mult turiştii de la castel în oraş. Măcar o noapte. Una e să-ţi vină un turist care cheltuie 10 euro la castel (bilet + suvenir), alta e să-ţi vină unul care cheltuie 100 de euro (la castel + o noapte de cazare + o masă). Aşa cum mi-am dat seama, în Hunedoara sunt vreo 120 de locuri de cazare, ceea ce e foarte puţin. Având în vedere însă că la castel erau atât de mulţi turişti, mie unuia mi se pare floare la ureche să ai un grad de ocupare apropiat de 100% tot timpul anului, deci mi se pare floare la ureche să bagi concret în oraşul ăla 120 de paturi x 365 de zile x 100 de euro = 4.380.000 de euro pe an, adică 20% din veniturile Hunedoarei, conform datelor de aici. Ceea ce, evident, nu se întâmplă. Nu cred că veniturile directe ale Hunedoarei care provin din turism depăşesc 5-600.000 de euro.

Pentru retenţia turiştilor însă e nevoie de câteva chestii:

• Faceţi ceva cu oraşul vostru, panaramelor: luaţi exemplu de la deveni, care au umplut de flori Deva; turiştii rămân peste noapte numai dacă oraşul îi îmbie să rămână.
  
• Recuperaţi fiarele alea vechi, furnalele; probabil e greu să le tranşezi şi să le vinzi la fier vechi, dar cât de greu e sa le vopseşti în nişte culori plăcute şi pastelate, vesele? Hint pentru voi: orice castel medieval avea turnuri, ce-ar fi să vindeţi turiştilor imaginea unor turnuri medievale, nu a unor vechi coşuri de fum?
• Nu aveţi bani? Vă plângeţi că "nu sunt bani"? Staţi cu laba întinsă la (m)UE şi aşteptaţi nişte bani care nu mai vin? Dobitocilor! Oligofrenilor! Duceţi-vă în plm la bancă să luaţi un credit sau daţi o emisiune de-aia de obligaţiuni municipale având ca scop strângerea de fonduri pentru reabilitarea turistică a Hunedoarei! Nu ştiţi decât să cerşiţi şi să vă plângeţi că n-aveţi bani, dar plouă cu bani în jurul vostru!

Cam atât. Una peste alta Hunedoara mi-a lăsat un gust amar.


5. Simeria

Despre Simeria nu sunt prea multe de spus. Da, există parcul dendrologic, e mişto şi e vai de curul lui. Un bilet costă numai 2 lei, o sumă cu totul şi cu totul incapabilă să acopere costurile de întreţinere. În fundul parcului puteţi vedea şi Mureşul.


Apropo de costuri, oamenii de pe acolo nu au nici o idee legată de pricing. La castel eu aş pune lejer 20 de lei biletul iar la arboretum, 7-8 lei. Oamenii au o neîncredere cronică în ceea ce oferă şi nu sunt conştienţi de faptul că, dacă bat la uşa castelului, vreau să-l vizitez, deci cere-mi taică un preţ decent, şi îţi dau. Totul e să nu sari calul. De exemplu:

• nu sări calul la cazare: nu-mi cere 200 de lei pe cameră, adică 50 de euro, că de banii ăştia stau la Paris, dar cere-mi 100-150 (adică 25-35 de euro) şi atunci e ok: şi eu stau bine, şi tu câştigi destul (lasă că ştim că nu o plăteşti pe cameristă aşa cum ar fi plătită la Paris...);
  
• nu-mi cere 60 de lei, adică 15 euro, la intrarea într-un muzeu / castel / parc deosebit, că nu suntem nici la Luvru nici la Madam Tussauds, dar cere-mi 15-20 de lei, adică 4-5 euro, şi voi da, că de-asta vin la tine, să cheltui bani.

Chestii de-astea. Una peste alta concediul în România a fost foarte instructiv şi îmi pare rău că nu am mai ajuns şi-n Alba Iulia. Dar, mai ştii?... poate voi ajunge la anul.