Aveam filmul ăsta de vreun an de zile descărcat în PSP, dar abia acum am avut timp să-l urmăresc. Merită privit, pentru că în perioada anilor 1990-2002 noi şi argentinienii am dus, practic, aceleaşi politici economice, cu mici diferenţe (nu ne-am îndatorat cât au făcut-o ei - nu-i nimic, "recuperăm" acum). Pe noi ne-a salvat după aceea contextul politic (intrarea in NATO şi UE). De fapt, contextul politic nu ne-a salvat, ci ne-a amânat cu câţiva ani căderea, care a venit definitiv în 2008. Problema e că spre deosebire de argentinieni, guvernanţii noştri (adică Băsescu, Elena Udrea şi Boc) încă nu înţeleg că actuala recesiune are un caracter profund endemic şi, dacă vrem să o depăşim, trebuie să lucrăm la cauzele interne, exact cum au făcut argentinienii după aceea, nu să aşteptăm să iasă Europa din criză ca să ieşim şi noi. Nu vom ieşi.
29.12.10
18.12.10
Adevăraţii întemeietori ai poporului român sunt bulgarii
Bănuiam de multă vreme că bulgarii au jucat un rol mai mare decât ne-am dori noi în formarea noastră ca popor civilizat, dar iată că încep să apară şi dovezile ştiinţifice. Citiţi acest studiu - "Creştinismul românesc în preajma anului O Mie - în căutarea identităţii", semnat dr. Adrian Andrei Rusu, şi luaţi aminte.
Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.
O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.
Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!
Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.
Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...
Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.
O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.
Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!
Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.
Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...
12.12.10
Turism pe Facebook
Oare madam Udrea o fi făcut un studiu de fezabilitate înainte de a arunca banii pe reclama de pe Facebook? De unde naiba a ajuns la concluzia că turiştii care abia aşteaptă să viziteze România stau pe Facebook?!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
- Campanii care au un potenţial viral. Să zicem că ai o poză cu madam Udrea goală. Ştii că pagina web care conţine poza asta va face 10 milioane de afişări, care se pot concretiza în venituri de 50.000 de euro din clickuri pe reclame. Dar trebuie s-o faci cumva cunoscută . Păi bagi o reclamă pe Facebook şi poţi fi sigur că în câteva ore pagina ta va fi celebră.
- Campanii care oferă ceva concret şi de nerefuzat. De exemplu, dacă vinzi ceva din specia "oferta zilei cu super-reducere". Sau dacă oferi un "cupon", dar un cupon care acoperă ceva concret, o cumpărătură, nu o vrăjeală. Adică nu ceva de genul: "cumperi matale în valoare de 1.000 de lei şi îţi dăm un pix gratis."
- Campanii legate de alte chestii din universul Facebook. De exemplu dacă vrei să capeţi utilizatori pentru o aplicaţie pe care ai dezvoltat-o tot pentru Facebook. E oarecum logic, nu?
- Campanii orientate strict pe cantitate, nu pe calitate. Pe anumite nişe un click pe Adwords poate costa 1,5 dolari în timp ce unul luat de pe Facebook costă în general 0,25-0,30. Nu contează că pe Facebook targetarea e de 100 de ori mai proastă ca în Adwords. Poate că tu vinzi publicitate la mia de afişări, sau poate vrei să umfli cifrele de trafic ca să vinzi site-ul cât mai profitabil.
- Vrei să faci branding la noul tău magazin online sau la noua ta colecţie de feşiăn. Sincer, oamenii vin pe Facebook să piardă vremea, nu să-i baţi tu la cap cu prostiile tale pentru care le ceri bani. Tocmai de-asta ar trebui să nu fii nesimţit şi dacă tot vrei să te bage în seamă în timpul lor liber, atunci oferă-le o reducere, un cupon, o prăjitură, o chestie în schimbul atenţiei pe care ţi-o acordă. Asta nu garantează succesul campaniei, dar măcar poţi încerca.
- Vrei să capeţi "early adopers". Nu ăsta e locul, şi nu aşa obţii "early adopters". Se aplică ceea ce am scris mai sus. Poţi să ai tu cea mai tare aplicaţie online, cea mai senzaţională staţiune de ski - oamenii vin pe Facebook să frece menta şi să joace Farmville, nu să devină cumpărătorii tăi. Dacă vrei să capeţi atenţia utilizatorilor trebuie să le promiţi cu adevărat ceva tare, senzaţional. De exemplu: "10 zile la ski în Parâng, cu telegondolă nouă - doar 100 de euro / persoană!". Întrebarea e: te ţin curelele pentru o asemenea ofertă?
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
- Epoca pre-Google e marcată de motoare de căutare care, pentru a da răspunsul relevant la o căutare, analizau ceea ce spun paginile web despre sine. Altfel zis, analizau identitatea declarată a paginii web. Adică tu căutai: "oferte turism" şi ele se uitau prin conţinutul milioanelor de pagini şi încercau să afle: "Ia să vedem, care pagină conţine 'oferte turism'?" Şi în funcţie de multe alte criterii returnau o listă de rezultate. Problema era că oricât de complecşi erau algoritmii motoarelor de căutare, motoarele tot erau pline de spam. Pentru că nu putea nimeni să împiedice un site porno să spună despre sine că e site despre... Lady Gaga, şi atunci când milioane de inşi căutau "lady gaga", ieşea pornăceala.
- Epoca post-Google. Băieţii ăştia doi, Serghei Brijn şi Larry Page, probabil sideraţi de câte site-uri porno le ieşeau la rezultate în timp ce toceau motoarele căutând informaţii pentru facultate, au avut o idee genială. "Hai să facem un motor de căutare care să analizeze nu identitatea declarată, ci identitatea socială a unei pagini web". Altfel zis, nu ceea ce zic paginile web despre sine, ci ceea ce zic alte pagini web despre ea. Iar ideea de analiză era foarte simplă: se analizau hyperlinkurile care făceau trimitere la acea pagină. Şi asta a fost. După ce a fost lansat oficial, Google a devenit un instant hit. Degeaba scriau spamerii pe homepage-ul unui site porno: "aici găsiţi ultimele noutăţi despre Lady Gaga" dacă hyperlinkurile care erau întreptate către acea pagină ziceau: "filme porno gratis". Ok, Google afişa în continuare site-ul atunci când cineva căuta "filme porno gratis", dar când milioanele de useri interesaţi de "lady Gaga" căutau ceva despre Lady Gaga, Google nici nu băga în seamă site-ul cu spam.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
3.12.10
Afacerea "Cablegate" reprezintă sfârşitul democraţiei aşa cum o ştiam
Trăim vremuri istorice, iar Julian Assange este profetul unei noi epoci. Şi al unei noi democraţii.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)