Direct în spital

Am avut o mică discuţie pe Facebook cu un cunoscut care "susţine guvernul". I-am zis că, pe lângă cele 2 soluţii fundamentale - scăderea cheltuielilor sociale sau creşterea taxelor - ar mai fi existat încă una, devalorizarea leului până la un nivel sustenabil. Adică unul care să reducă nivelul salariilor şi pensiilor cu cuantumul dorit. În cazul nostru, e vorba de vreo 4.8-5 RON pe 1 euro. Privită dintr-un alt punct de vedere, decizia tăierii salariilor cu 25% nu înseamnă nimic altceva decât că leul e supraapreciat cu 25%. Sau că salariile în ţara românească sunt supraapreciate cu 25%. Momentan cheltuiala medie brută pe care e obligat s-o facă un investitor cu un salariu, la actualul nivel de curs, e de 615 euro. Se pare că ar fi nevoie ca ea să scadă pe la 450 de euro pentru ca economia României să devină interesantă pentru investiţiile productive. La actualul nivel de curs, dacă vrei să deschizi o mică făbricuţă cu 10 angajaţi, numai fondul de salarii ar trebui să se învârtă pe la 75 000 de euro pe an, ceea ce nu-i de colea. De ce să investeşti atâţia bani într-o ţară fără infrastructură şi cu birocraţie până la cer? Vrând nevrând, ţara aia trebuie să se ieftinească - fiindcă preţurile mari nu sunt de nasul ei!

O asemenea soluţie, însă, despre care se tace mâlc, nu e pe placul guvernului pentru că ar lovi - nu-i aşa? - (şi) în bogaţii ăia puţini pe care trebuie să-i protejăm ca pe bibelourile de sticlă, după cum ne spune ministrul de finanţe (lăsând mândru să i se vadă ceasul de 50 000 de euro la mână). Că doar toţi şi-au făcut câte un bloc pe credit şi acum dau din colţ în colţ, că n-au cui să-l vândă. Şi ar lovi şi în interesele clasei politice, care e băgată până în gât în credite. Fiindcă tocmai asta a fost una din marile probleme ale anilor de creştere economică: elita noastră economico-politică ar fi vrut ca România să fie invadată de investiţii productive, dar ei au fost primii care şi-au canalizat investiţiile spre speculaţii. În producţie să trudească alţii; noi să luăm caimacul! Citiţi declaraţiile de avere şi veţi vedea că mai toţi senatorii, deputaţii, consilierii etc. au luat în ultimii ani câte un apartament, câte un teren ş.a.m.d. pe credit. Dumnezeu ştie câte altele or mai fi luat prin interpuşi: copii, nepoţi, neveste, veri, fraţi... ! Ori, ratele curg şi pentru ei. Numai că la ei, unde nu curge, pică, dar dacă euro s-ar duce la 5 RON ar fi naşpa rău, că ar trebui să "pice" cu 20% mai mult! Ceea ce e cam greu în perioadă de criză severă. Aşa ca hai să le tăiem veniturile la proşti pentru că oricum ei îşi mai pot pune o haină mai groasă (Ceauşescu dixit), mai au copii care îi ajută (Lăzăroiu dixit), poţi să le vorbeşti la beţie că te vor crede (Băsescu dixit) etc.

Pe de altă parte, lumea tinde să confunde devalorizarea leului cu soluţia tipăririi de bani. Şi cică, vai, în felul ăsta ne reîntoarcem în anii '90. Greşit!

În primul rând ar fi de remarcat că România s-a reîntors deja cu o grămadă de indicatori undeva în anii '60 deci nu mai avem de ce să ne temem că ne vom reîntoarce în anii '90, pentru că de fapt ne îndreptăm cu vânt din pupa undeva spre anii '40.

În al doilea rând, nu e nevoie neapărat de tipărit bani, pentru că nu mai suntem în anii '90 când rezervele valutare erau aproape de 0. E suficientă o politică integrată a guvernului şi a BNR. Dacă BNR-ul poate apăra actualul nivel de curs, nu văd de ce nu ar putea apăra şi nivelul de 5 RON pe 1 euro.

În al treilea rând, e de remarcat că există soluţii de a tipări bani fără să faci să explodeze inflaţia. În perioada bubble-ului imobiliar mondial (1998-2006), americanii au reuşit să inunde lumea cu dolari-hârtie şi totuşi inflaţia a fost remarcabil de joasă (1-3%). De ce? Pentru că singurele preţuri care au crescut vizibil au fost cele de la imobiliare. Nu zice nimeni să tipăreşti bani pe care să-i bagi direct în consum, dar poţi să canalizezi inflaţia doar într-o anumită direcţie.

Singurul inconvenient ar fi acela că nimeni nu dă 2 bani pe leu, în ciuda declaraţiilor sforăitoare. De unde reiese asta? Păi, leul este hârtie de şters la fund la propriu, atâta vreme cât preţurile din toată economia sunt exprimate în euro. Tot ce înseamnă bun şi serviciu în ţara românească e valorizat în euro, nu în lei, chiar dacă se adresează unei populaţii care câştigă lei, nu euro. Guvernul nostru, care mă gândesc că ar trebui să sprijine moneda naţională, nu să-i dea la gioale, colectează accizele raportate la euro, oferă garanţii la "Prima Casă" pentru preţuri raportate la euro, şi tot aşa. Chiar şi renta viageră se acordă în euro! Bieţii ţărani, care n-au văzut în viaţa lor cum arată nu un dolar american, dar măcar o rublă rusească, îşi primesc, domnule, renta viageră în echivalent euro! Ne-am dat naibii! Şi pe de altă parte, parlamentul a avut grijă (îl mai ţineţi minte pe George Pruteanu?) să dea o lege care să interzică neologismele în reclame, dar nu şi o lege care să interzică afişarea ofertelor şi a preţurilor în euro. În felul ăsta ce poate fi leul? O simplă hârtie!

Asta nu înseamnă însă că nu putem îmbunătăţi percepţia publică asupra lui. Guvernul ar putea măcar să ofere garanţia aia de la Prima Casă în lei, să spună "250 000 de lei" în loc de "60 000 de euro". Orice lucru mare începe cu o faptă măruntă.

În plus, următorul pas care va veni absolut garantat după ce vor fi tăiate salariile şi pensiile, va fi creşterea taxelor. Să facem un mic calcul: la stat sunt 1,3 milioane de lucrători care au un salariu mediu net de 1900 de lei. Şi 6 milioane de pensionari cu o pensie medie de vreo 700 de lei. Păi dacă tu tai 25% şi 15% din veniturile lor, înseamnă că în următoarele 3 luni (nu zic mai mult!) scoţi din consum aproximativ 3,7 miliarde de lei, ceea ce înseamnă că numai TVA-ul colectat va scădea cu vreo 550 de milioane de lei, adică 130 de milioane de euro! Nu mai zic de numărul firmelor care vor sucomba peste vară şi care vor înceta să mai plătească impozite pe salarii, profit etc. Şi la sfârşitul trimestrului 3, adică nu mai târziu de septembrie 2010, băieţii vor începe să dea din colţ în colţ şi până la urmă vor mări şi taxele - că de undeva vor trebui să scoată sumele care se vor pierde la buget! A, iar majorările de taxe nu vor mai putea fi de 1-2%, ci de minim 4-5% fiindcă deh!... e criză mare, monşer!...

Şi uite aşa, balul va continua. Va continua mult în 2011! Suntem abia la începutul lui şi guvernul Boc, care şi-a bătut joc de ţară în 2009 având un singur scop clar - să-l realeagă pe Băsescu - , parcă face totul în duşmănie faţă de poporul român. O duşmănie programatică, mefistofelică, rece, calculată, ca şi cum ar vrea să ne bage de la bal, direct în spital.

Democraţia-dictatură. Dictatura-democraţie.

Azi a fost adoptată perfect inutila lege a lustraţiei. Presupun că peste 20 de ani, când n-o să mai fie cazul, se va vota şi o lege pentru exceptarea de la măsura tăierii pensiilor a veteranilor din al doilea război mondial sau a foştilor deţinuţi politici.

Totuşi, cu acest prilej am observat că domnişoara (sau doamna, nu ştiu ce o fi) Roberta Anastase seamănă izbitor cu sora Ratched din "Zbor deasupra unui cuib de cuci". De exemplu, în scena de mai jos, în care personajele se joacă de-a democraţia, sora Ratched parcă are aceeaşi atitudine, acelaşi timbru vocal, aceeaşi prestanţă cu a preşedintei Camerei Deputaţilor.

50.000 de oameni în stradă. Fierbe mămăliga?

Prin forţa lucrurilor am trecut azi, pe la 11, prin Piaţa Victoriei şi nu mi-a venit să cred. Piaţa forfotea de lume "ca în vremurile de odinioară", puhoaie întregi de oameni curgeau din toate gurile de metrou şi aşa, din ochi, şi ştiind cam câtă lume se aduna la mitingurile din anii '90, exact în acelaşi loc, cred că erau adunaţi lejer 50-60.000 de oameni, dacă nu şi mai mulţi. Fierbe mămăliga?

Solidecurişti sau secolidari?

Hai să fim solidari. Mai ales cu securiştii, că de ăştia e mare nevoie. Să fim solidecurişti sau secolidari... nu ştiu cum să exprim mai bine ceea ce trebuie să fim. Ziarul Financiar de azi calculează numărul de posturi din serviciile secrete, interne şi apărare şi procentul salariilor lor în totalul fondului de salarii de la stat. Cifrele sunt înspăimântătoare: 19% din bugetari lucrează de fapt în "structuri" şi cheltuie 36% din bugetul de salarii!

Gata, România a terminat-o cu infrastructura, cu spitalele, cu educaţia, de acum putem arunca banii cu lejeritate pe:

• misiunea militară din Afganistan - ce dracu' căutăm noi acolo?!
• avioane second hand de 1 miliard de euro
• 4 servicii secrete, nu unul (!!!)
• cea mai mare populaţie de generali pe metru pătrat din întregul Univers cunoscut.

Tot Tăriceanu şi Vosganian or fi vinovaţi şi pentru această supradimensionare a serviciilor secrete şi pentru inflaţia de alde Moş Teacă?

Ca musca la arat

O dedicaţie specială celor care au guvernat din anul 2004 încoace, perioadă în care, strict datorită intrării (şi asta de conjunctură) în 2 cluburi selecte - NATO şi UE - a curs un pic de lapte şi miere în economie. În special ca o dedicaţie pentru PNL, care se împăunează cu "performanţele" guvernării din 2004-2008, şi pentru Băsescu, care are impresia că geniul său carpato-danubiano-pontic a avut vreun merit în evoluţia ţării de dinainte de criză.

Alexandru Donici - Ca musca la arat

"De la arat un plug
Venea încet spre casă
Şi, la un bou pe jug,
O muscă se-aşezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O alta muscă-n zbor
Îi face întrebare:
- De unde, dragă sor?
- Şi mai întrebi de unde!-
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat -
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre lauda deşartă
Mulţi zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat."

E vreo problemă că avem asistaţi social?

De vreo câteva zile Băsescu tot lansează fel de fel de petarde pe care mass-media de serviciu (EVZ, retardatul ăla de la B1TV, Hotnews) se grăbeşte să le "explice" populaţiei, cu cifre.

Acum le-a căşunat pe ăia care primesc un ajutor social de căcat, prin fel de fel de sate de te miri unde. Lăsăm la o parte faptul că ţara asta împuţită nu le-a oferit acelor oropsiţi nimic altceva de-a lungul vieţii, decât acel ajutor, drept pentru care şi ei, poate, ar fi îndreptăţiţi moral s-o ardă fără regret pe prispa casei. Problema de fond nu e a lor, că primesc ajutorul, ci a autorităţilor, care îl oferă degeaba.

Mă rog, ajutorul nu e oferit chiar degeaba, pentru că ştim că o dată la patru ani oamenii votează. Şi ştim că, mai nou, aparatul de organizare al PDL a înalţat la rang de artă capacitatea de a mobiliza mase întregi de asistaţi social în vederea votării "cu cine trebuie".

Imagine antologică din data de 6 decembrie 2009: prefectul de Olt (pedelist) grăind hoardelor de votaci sărăntoci care se pregătesc să-l voteze pe Băsescu - poză preluată de pe Cotidianul.ro

În fapt, exact ăsta a fost preţul dezvoltării în timp a unei asemenea armate de asistaţi sociali: acela de a crea o masă electorală ieftină şi uşor de manevrat. Uite însă că economia nu iartă şi absurditatea de a plăti milioane de ajutoare sociale fără a cere la schimb decât nişte voturi, o dată la patru ani, nu mai ţine.

Soluţia e foarte simplă. Această energie tăcută a României trebuie pusă la muncă, şi trebuie pusă la muncă în slujba României, nu a politicienilor. Exceptându-i pe cei foarte bolnavi sau handicapaţi, sau pe femeile însărcinate, nimeni nu mai trebuie să ia un ajutor social degeaba. Oamenii pot fi puşi să muncească în curăţenie sau la diverse lucrări publice. Sau puşi să lucreze pământurile nelucrate, care zac pârloagă. Probabil fiecare primărie va putea identifica mai bine necesităţile locale. Şi ar fi bine să amintim şi o vorbă a lui Hegel (preluată în mod nefericit, bizar şi propagandistic, de nazişti, la Auschwitz): "Arbeit macht frei", munca eliberează. Da, munca eliberează şi îi va putea elibera pe asistaţii social de dependenţa de stăpânii lor şi de găleţile portocalii. Poate că de-asta se şi tem autorităţile să-i pună la muncă?

Pensiile ca procent din PIB

M-am uitat, de curiozitate, pe site-ul EUROSTAT, să văd dacă găsesc ceva legat de ponderea pensiilor în PIB. Şi am găsit aici.

Spre surprinderea mea, şi contrar părerii comune că fondul de pensii e foarte mare, procentul citat acolo în dreptul României nu ne face deloc cinste. În 2007 România era una dintre ţările europene care îşi plătea cel mai prost pensionarii: doar 6,4% din PIB, în condiţiile în care în alte ţări procentul era dublu:

• Germania 12,4%
• Franţa 13,3%
• Italia 14,6%
• Portugalia 13,1%

După ce liberalii au practicat măririle din 2008 şi după ce PIB-ul a scăzut în 2009 înapoi la nivelul din 2007, am înţeles că procentul pensiilor în PIB a ajuns la 8,4%. Adică tot cu mult, foarte mult, sub media din zona euro (12,3%).

Asta înseamnă că problema nu e cuantumul fondului propriu-zis de pensii. De altfel pensia medie are o valoare extrem de redusă (în jur de 730 de lei, adică 170 de euro). Dacă atâtea ţări pot aloca 10-12% din PIB pentru plata pensiilor, probabil că şi România ar putea aloca 8,4% în acelaşi scop. Dar nu o face, ba mai mult, se pune problema tăierii pensiilor cu 15%.

Fireşte, problema vine din dezechilibrul de pe piaţa muncii. Am ajuns să avem mai mulţi pensionari decât lucrători activi. Taxele pe salariile lucrătorilor nu mai pot acoperi fondul de pensii. Totuşi, spre deosebire de pesimiştii de serviciu, eu spun: nici o problemă! În 5-10 ani se va produce în mod natural un echilibru, pentru că actuala generaţie de pensionari, lipsită de banii pentru medicamente şi de accesul la un sistem sanitar civilizat, va da colţu' la o vârstă mult mai mică decât a generaţiei precedente. Garantat!

Cota unică de 10%?

Ok, oi fi fiind eu profund anti-Băsescu, dar m-am săturat să-l tot văd băgat în seamă pe Patriciu de fel de fel de limbricoizi din presă. Patriciu nu este nimic altceva decât unul din produsele fetide ale capitalismului românesc post-revoluţionar, genul de îmbogăţit de pe urma prostiei noastre, a tuturor, care nu am ştiut să-i luăm în furci pe toţi aceşti şmecheraşi de Dâmboviţa atunci când au făcut primele şmecherii câştigătoare pentru ei, perdante pentru ţară, cu slugile lor din administraţia publică.

Acum băieţii ăştia ne vorbesc doct despre "cât de prost administrator e statul", adică, de fapt, acelaşi stat care a fost totuşi suficient de "deştept" încât să le dea lor pe mână, pe mai nimic, Petromidia, banii de la FNI, hotelurile BTT, terenurile institutelor de cercetare agricolă etc. etc. etc.

Cu siguranţă că ne aflăm în plină disonanţă cognitivă: statul e "prost" când e să ia decizii în favoarea sa, dar "deştept" când e să ia decizii în favoarea "noastră". Nu mai are nici un sens să încercăm să înţelegem ceva din această disonanţă cognitivă, sau dacă se află cu adevărat vreun paradox subtil în spatele ei. Ştim prea bine că nu se află nici un paradox ci e vorba de o simplă prostie care ne este servită de aceşti favorizaţi fetizi pentru că ne cred, în masă, nişte proşti. De fapt realitatea e mult mai crudă: statul român în ultimii 20 de ani nu a fost altceva decât, aşa cum zicea Karl Marx în secolul XIX, un simplu instrument exploatator în mâna unei clase de privilegiaţi. Dar s-a ajuns la un capăt de drum.

Nu mai suntem în secolul XIX. Popoarele nu mai sunt izolate, fiecare în găoacea lui. Statul român, ca instrument de exploatare, nu îşi mai poate oprima supuşii fără să dea socoteală. Iar prin "socoteală" nu trebuie să înţelegem cine ştie ce revoluţie, ci diverse efecte sociale, simple, precum:

• emigrarea masivă (vaca de muls îţi pleacă pe altă păşune);
• scăderea natalităţii (sclavii refuză să se înmulţească, numărul lor scade şi stăpânii de sclavi vor fi ei înşişi obligaţi să muncească);
• retardarea performanţei economice (fără "creiere", decazi până la nivel de Africa).

Vrând nevrând, dacă vrea să fie competitiv pe plan internaţional, statul român trebuie să iasă din mentalitatea de secol XIX. Dacă vrea să mai existe şi peste 20 de ani statul român trebuie să înceteze să fie un instrument în mâna patricilor, băseştilor, pedeliştilor, pesediştilor, copoşilor etc. etc. etc. şi să devină un instrument al tuturor. Nu, Doamne-fereşte, în sensul bolşevic al cuvântului (în care "toţi" erau reprezentaţi de partid şi partidul de conducător şi nomenclatura din jurul lui) ci în sensul european al cuvântului, în care statul îşi dă silinţa să protejeze interesele tuturor cetăţenilor săi plătitori de taxe, nu doar ale celor mai privilegiaţi dintre ei.

Ori, niciodată Statul român nu a fost mai anti-popor ca în perioada de după introducerea cotei unice, adică din 2005 încoace. Cota unică, despre care am mai scris (e drept, fără să-mi pese, şi într-un dispreţ total faţă de ceea ce cred toţi papagalii care au diplomă de studii economice - spre deosebire de mine, un biet "filozof" trecut totuşi prin economia reală) a fost şi este o modalitate criminală de a transfera costurile creşterii economice bazată pe credit, dar şi povara crizei, de la cei puţini şi care au mai mult, către cei mulţi şi care au mai puţin.

Explicaţia e foarte simplă. Trăim într-o ţară, şi ca în orice altă ţară, există un cost minim al vieţii ce are o anumită valoare: după calculele mele grosiere, venitul minim de care ar avea nevoie un român pentru a supravieţui solitar (locuind singur) e undeva pe la 1000 de lei pe lună.

Şi acum să-i luăm pe 2 români: Ion, care câştigă 1500 de lei brut şi Gigel care câştigă 5000. Amândoi sunt impozitaţi cu 16%. Câţi bani îi mai rămân disponibili lui Ion dacă scădem costul minim al vieţii? Vreo 260 de lei, adică 17,33%. Dar câţi îi rămân lui Gigel? 64%.

Cifrele sunt scoase din burtă, desigur, toate dările pe salariu sunt ceva mai mari, dar sper că se înţelege ideea. Cota unică îi favorizează numai pe unii, cu atât mai puţini cu cât banii sunt mai mulţi, şi îi defavorizează pe cei mulţi, cu atât mai mulţi cu cât banii sunt mai puţini. Cu alte cuvinte, cei mulţi, care ar putea cheltui masiv, au mult mai puţini bani la dispoziţie decât cei (foarte) puţini, care câştigă foarte mult dar care, tocmai pentru că sunt puţini, nu au cum să susţină prin consumul propriu toată economia. În aceste condiţii, în care marea majoritate a populaţiei productive abia îşi duce cheltuielile de la un salariu la altul, imbecilii care ne guvernează speră prosteşte în "reluarea economiei", "creştere economică" şi alte asemenea năzbâtii. Suntem în plin teatru absurd. Soluţia corectă ar fi o impozitare progresivă care să creeze un echilibru real şi o proporţie corectă între disponibilităţile financiare ale tuturor oamenilor muncitori din ţara asta, indiferent dacă au 1500, 5000 sau 10000 de lei salariu. Adevărata "cotă unică" e cota progresivă care le dă dreptul tuturor oamenilor muncitori, indiferent de salariu, să se bucure de o proporţie egală din veniturile lor.

În acest caz, ce ar putea aduce o cotă de 10%? În esenţă, nimic. Că e 10%, 25% sau 16%, cota unică tot în defavoarea majorităţii rămâne. Şi majoritatea va reacţiona la fel cum a făcut-o în ultimii 5 ani: va fugi masiv din România. Pentru că tot în spinarea ei va pica greul crizei.

După 5 ani este clar care a fost rolul real al cotei unice: acela de a favoriza financiar clientela de partid şi de stat, angajată masiv în funcţii de conducere în fel de fel de instituţii, comitete şi comiţii ale statului şi de a arunca în spatele prostimii nota de plată făcută de această clientelă.

Aceleaşi principii se aplică şi în ceea ce priveşte firmele. Firmele mici (de obicei româneşti) sunt kilărite cu graţie de o aşa-zisă cotă favorabilă când mult mai normal ar fi ca până la cifre de afaceri mărunte, de 100-200.000 de euro pe an, să nu fii obligat să plăteşti la stat altceva decât TVA şi impozitele pe salarii. În loc de asta micile firme sunt puse în rând cu coloşii multinaţionali şi până să apuci să te dezmeticeşti pe piaţă, deja eşti plin de datorii la stat ca un câine vagabond de purici. Cu toate astea imbecilii care ne guvernează şi patricii lor din dotare sau din opoziţie îşi închipuie că o cotă unică de 10% ar rezolva ceva. Nu ar rezolva nimic. Românii vor prefera mai degrabă să înfiinţeze firme în Italia, Spania sau aiurea (numai în Italia sunt peste 50.000 de firme înfiinţate de români) decât acasă.

O altă prostie vehiculată intens în mass-media este legată de "îmbunătăţirea colectării". Această prostie îmi aduce aminte de o alta, foarte prezentă în anii '90, când se spunea că din cauza salariilor mici avem corupţie. La vremea respectivă era clar că toată problema corupţiei era una care ţinea de etică, nu de sărăcie (există destui oameni săraci şi cinstiţi, nu?). Dar, treacă de la noi. Încet-încet statul a început să-şi plătească slujbaşii din ce în ce mai bine, fără nici o noimă, fără nici un plan de a verifica sau măsura performanţa, pur şi simplu pentru că acest lucru, mărirea mecanică a salariilor, ar fi reprezentat panaceul corupţiei. Rezultatul îl ştim cu toţii: corupţia nu a dispărut, noi fiind în continuare, alături de bulgari, campionii europeni la corupţie. Au crescut în schimbele sumele corupţiei: în anii '90 nu vedeai poliţişti făcându-şi palate din trafic de permise, sau profesori făcând excursii de 10 zile la Paris şi stând în hotel de 4 stele, din meditaţii, sau medici cu vilă făcută din micile "atenţii" date de pacienţi. Acum vezi!

Ori, aceeaşi problemă etică o putem remarca şi acum, când vorbim despre "îmbunătăţirea colectării". Problema nu e că statul nu are instrumente "eficiente" de colectare. Problema e că oamenii şi firmele nu (mai) sunt dispuşi să se lase ... "colectaţi". Pentru că există o uriaşă problemă de etică a statului român. Statul român ne ia bani şi îi cheltuie, Dumnezeu ştie pe ce.

Dumnezeu ştie pe ce, dar în presă mai transpar câteodată, ca dintr-un coşmar, fel de fel de ştiri legate de maşini Logan care costă 75.000 de euro, WC-uri de 100.000 de lei, pixuri de 100 de lei şi aşa mai departe. Nu în ultimul rând, borduri. În condiţiile în care economia zilelor noastre e complet informatizată şi verificarea unui preţ, indiferent de produs (fie el o pioneză sau o şaibă din motorul unui stivuitor), nu ar lua mai mult de 5 minute, statul român nu are o instituţie care să publice periodic preţurile recomandate de achiziţie pentru diversele produse necesare unei instituţii. S-ar putea vedea atunci cu cât cumpără statul săpun, pixuri sau Dacia Logan. Românii ar putea reacţiona dacă preţurile ar fi prea mari sau, dimpotrivă, s-ar simţi în siguranţă dacă ar vedea nişte preţuri corecte. În loc de toate astea, atunci când se pune problema ca Statul să ceară bani, e ca şi cum românilor le-ar cere bani o gaură neagră. Mai e de mirare, astfel, că există probleme de ... "colectare"?

Singura lege a lustratiei cu sens

Singura lege a lustraţiei care ar face sens în 2010 ar fi una care să împiedice accesul la putere pentru toţi cei care au guvernat în ultimii 20 de ani. Ei şi familiile lor până la rudele de grad IV.

Si uite ca s-a ajuns si aici

Şi uite că am ajuns şi la "curbe de sacrificiu", aşa cum era de aşteptat încă de la jumătatea anului trecut. Părerea mea sinceră e că vor mai urma şi altele. Pentru că Statul Român - în actuala sa croială, de după 1989 - va cheltui suficient de puţini bani abia atunci când nu va mai cheltui deloc.