În primul rând este un fapt că niciodată în ultimele decenii scena politică și decizia la vârf nu au fost atât de izolate de public cum sunt astăzi. Când ai un guvern cu o „largă majoritate” care reprezintă de fapt, concret, ceva mai mult de un sfert din populație e clar că ai o problemă gravă de legitimitate. Aș îndrăzni să spun că situația e destul de asemănătoare cu cea de pe timpul comunismului - că până la urmă cred că și Ceaușescu ar mai fi scos un 10-15% dacă ar fi organizat alegeri corecte.
Din păcate România, tocmai din cauza fermității și încăpățânării dictaturii lui Ceaușescu a intrat în perioada post-comunistă complet nepregătită pentru ceea ce avea să urmeze și complet nepregătită pentru exercitarea democrației. Atât din perspectiva celor care și-au asumat o carieră politică, cât și din perspectiva populației. În majoritatea țărilor est-europene comuniștii au abandonat puterea ca urmare a unor tratative cu opoziția civilă dusă în jurul unor - literalmente - „mese rotunde”. Opoziția civilă, indiferent că vorbim de Polonia, Ungaria sau RDG se constituise peste tot ad-hoc, din demonstrații și întâlniri mai mult sau mai puțin conspirative dar din ce în ce mai numeroase. La „masa rotundă” s-a stat și s-a decis ce, cum, când și în ce fel. Ca urmare a „meselor rotunde” s-au produs schimbările în Polonia, Ungaria și, într-o mai mică măsură, în RDG.
România nu a avut parte de așa ceva din cauza despotismului paranoic al lui Ceaușescu. Acest lucru a privat, pe de o parte, însuși partidul comunist de șansa unei revigorări interne prin crearea unei aripi reformiste (singurii comuniști care au inițiat o critică a lui Ceaușescu au fost moșii cu „scrisoarea celor 6”) și pe de altă parte a privat societatea civilă de coagularea în jurul unor inițiative civice reale, nu în jurul unor bani teleghidați de afară (Soros, FDSC etc.).
Niciodată însă nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu ca România să treacă prin exercițiul democratic al cedării pașnice de privilegii de către o clasă politică nereprezentativă, către instanțe ale societății civile născute din indignarea publică. Numai că, pentru ca lucrul ăsta să devină real, acele instanțe ale societății civile implicate în manifestații trebuie să revendice dreptul de a sta la masă cu guvernanții.
Altfel zis, trebuie să intre pe terenul politicii și să le promită oamenilor că scopul ultim nu e doar Roșia Montană, nu sunt demisiile câtorva miniștri, ci obținerea de garanții pentru o altfel de politică de acum încolo: în primul rând o altă lege electorală, apoi o altă lege a înființării partidelor, o altă lege a finanțării partidelor, garanții clare anti-corupție. Ori, nimic din lucrurile astea nu se poate obține cu o atitudine apolitică, și cu atât mai puțin nu se poate obține victoria pe tema Roșiei Montane și a celorlalte probleme ecologice.
România nu a avut parte de așa ceva din cauza despotismului paranoic al lui Ceaușescu. Acest lucru a privat, pe de o parte, însuși partidul comunist de șansa unei revigorări interne prin crearea unei aripi reformiste (singurii comuniști care au inițiat o critică a lui Ceaușescu au fost moșii cu „scrisoarea celor 6”) și pe de altă parte a privat societatea civilă de coagularea în jurul unor inițiative civice reale, nu în jurul unor bani teleghidați de afară (Soros, FDSC etc.).
Niciodată însă nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu ca România să treacă prin exercițiul democratic al cedării pașnice de privilegii de către o clasă politică nereprezentativă, către instanțe ale societății civile născute din indignarea publică. Numai că, pentru ca lucrul ăsta să devină real, acele instanțe ale societății civile implicate în manifestații trebuie să revendice dreptul de a sta la masă cu guvernanții.
Altfel zis, trebuie să intre pe terenul politicii și să le promită oamenilor că scopul ultim nu e doar Roșia Montană, nu sunt demisiile câtorva miniștri, ci obținerea de garanții pentru o altfel de politică de acum încolo: în primul rând o altă lege electorală, apoi o altă lege a înființării partidelor, o altă lege a finanțării partidelor, garanții clare anti-corupție. Ori, nimic din lucrurile astea nu se poate obține cu o atitudine apolitică, și cu atât mai puțin nu se poate obține victoria pe tema Roșiei Montane și a celorlalte probleme ecologice.