Deși lucrurile povestite acolo trebuie privite cu reținere, neavând nici o certitudine că faptele relatate de Pacepa ar fi reale, cred că există o mare doză de adevăr, deoarece personalitatea Ceaușeștilor, așa cum e descrisă în această carte, se aseamănă destul de tare cu cea care ne este dezvăluită de alte izvoare istorice. Astfel, Ceaușescu e descris ca fiind un individ mediocru, complexat, duplicitar, primitiv în gândire, paranoic, dar totodată viclean, intrigant și extrem de ambițios. Ceaușeasca descrisă de Pacepa era o țață tupeistă și semi-analfabetă, rea și invidioasă, extraordinar de proastă, dar și de lacomă, și avidă de recunoaștere națională și internațională (descrierea se suprapune destul de bine peste cea care rezultă din cartea Elena Ceaușescu - confesiuni fără frontiere de Violeta Năstăsescu, doar că doamna Năstăsescu se cam abține să comenteze inteligența Ceaușeascăi). Alte personaje conturate puternic sunt Nicu Ceaușescu (exact așa cum îl știa toată lumea, ca un „prințișor” bețiv și afemeiat) și diverșii miniștri din anturajul Ceaușeștilor (Ștefan Andrei, Postelnicu, Coman etc.), care compun un bestiar incredibil al slugărniciei și fanfaronadei iresponsabil de servile față de cuplul dictatorial. Pacepa însuși își face un portret de sine destul de puțin măgulitor, de slugoi flexibil, gata să laude la comandă realizările Tovarășului sau să raporteze aberații care să-i sune plăcut lui Ceaușescu.
Pe alocuri cartea este deosebit de savuroasă deoarece generalul redă totul într-un stil simplu, plin de dialoguri, în care personajele își spun unul altuia, pe un ton colocvial, ceea ce au de transmis. Lipsesc cu desăvârșire înfloriturile stilistice, totul seamănă cu un uriaș raport de urmărire (până la urmă autorul e securist, nu scriitor!) și tocmai de aceea efectul final asupra cititorului este că lectura curge extrem de ușor și efectul de veridicitate este deosebit de brutal și, acolo unde e cazul, de comic. Sunt pasaje la care râzi în hohote.
După spusele lui Pacepa, Ceaușescu avea o filozofie „de viață” foarte curioasă în privința dezvoltării României: el era conștient de faptul că România nu se poate dezvolta decât cu ajutorul tehnologiilor occidentale, dar conștiința sa de bolșevic (sau prostia din cap) îl împiedica să cumpere direct tehnologie occidentală, chiar și atunci când ar fi putut-o face prin diverse firme-fantomă create special de DIE în Occident, preferând în schimb să cheltuie sume enorme cu spionii care urmau să obțină tehnologiile dorite „pe gratis”. Din carte rezultă că Ceaușescu era atât de tâmpit încât în optica sa tot aparatul de spionaj mobilizat pentru obținerea cutărui secret tehnologic nu costa „nimic”, de vreme ce măsura totul în funcție de un singur lucru: cât costă licența vs. suma cash care i s-a plătit cutărui trădător? Sau, un alt exemplu care denotă prostia dictatorului: atunci când s-a cumpărat licența de Renault 12 pe baza căreia s-a construit celebrul automobil Dacia 1300, aceasta i s-a părut scumpă lui Ceaușescu, drept pentru care partea română a cumpărat licența fără majoritatea opțiunilor. De aceea Dacia 1300 a fost inițial o mașină primitivă, care nu-i putea mulțumi decât pe amărâții de români, fără să poată fi exportată. Mașina a început să fie fabricată în 1969 și abia în 1978 spionajul românesc a reușit să obțină planurile pentru tot restul opțiunilor. Ceaușescu a văzut în acest lucru un mare „succes” al DIE, și a început să viseze că Dacia va putea fi comercializată în toate colțurile lumii, inclusiv în America, fără să fie conștient de faptul că la data aceea Renault 12 era deja un automobil datat (fabricantul francez a retras definitiv de pe piață acest model începând cu 1980).
Antologică este scena ședinței Comitetului Politic Executiv în care generalul Pacepa expune „succesele” spionajului tehnologic românesc și Ceaușeștii, împreună cu tovarășii din CPEx, discută plini de mulțumire pe marginea acestui raport, fiecare ministru dând informații care mai de care mai pompoase despre câtă tehnologie a mai furat ministerul fiecăruia din Occident. Este una din scenele la care râzi în hohote dar hohotul final e atunci când Ceaușescu le expune celorlalți tovarăși concepția sa despre contribuția României la „comunismul modern”:
„Ceaușescu a încheiat apoi cu un mesaj:
- Cu geniul său inegalabil, Lenin a definit viitorul revoluției sale proletare printr-o formulă matematică simplă: „Comunismul înseamnă putere politică plus electrificare.” Astăzi, după șaizeci de ani, vreau să adaug o nouă piatră la temelia marxism-leninismului: comunismul modern înseamnă comunism național plus tehnologie și bani de la capitalism. Aceasta, tovarăși, este contribuția românească la marxism! a terminat Ceaușescu. ”
Ei bine, după treizeci și ceva de ani putem spune că visul lui Ceaușescu privitor la „contribuția românească la marxism” nu prea s-a îndeplinit, dar Ceaușescu ar putea fi mulțumit văzând măcar că România contribuie la capitalismul contemporan cu propriul ei capitalism, național și original, plus tehnologie și bani de la UE, care sunt investiți constant în diverse găuri negre a căror utilitate nu o vede nimeni, exceptându-i pe cei care se ocupă de aceste tehnologii și aceste fonduri. Telegondole în regiuni cu turism nul, săli de sport în sate depopulate, parcuri la țară, autostrăzi fără capăt, fără sfârșit, și fără limită de costuri, milionari din afaceri cu statul și tot așa. Putem concluziona, astfel, că Istoria i-a jucat o festă bietului Ceaușescu: deși el, săracul, s-a vrut un clasic al marxismului, a sfârșit prin a deveni un clasic al capitalismului. Contribuția românească la fenomenul capitalist modern este, trebuie să admitem, remarcabil de originală. La noi e ca la nimeni.
