Aveam filmul ăsta de vreun an de zile descărcat în PSP, dar abia acum am avut timp să-l urmăresc. Merită privit, pentru că în perioada anilor 1990-2002 noi şi argentinienii am dus, practic, aceleaşi politici economice, cu mici diferenţe (nu ne-am îndatorat cât au făcut-o ei - nu-i nimic, "recuperăm" acum). Pe noi ne-a salvat după aceea contextul politic (intrarea in NATO şi UE). De fapt, contextul politic nu ne-a salvat, ci ne-a amânat cu câţiva ani căderea, care a venit definitiv în 2008. Problema e că spre deosebire de argentinieni, guvernanţii noştri (adică Băsescu, Elena Udrea şi Boc) încă nu înţeleg că actuala recesiune are un caracter profund endemic şi, dacă vrem să o depăşim, trebuie să lucrăm la cauzele interne, exact cum au făcut argentinienii după aceea, nu să aşteptăm să iasă Europa din criză ca să ieşim şi noi. Nu vom ieşi.
29.12.10
18.12.10
Adevăraţii întemeietori ai poporului român sunt bulgarii
Bănuiam de multă vreme că bulgarii au jucat un rol mai mare decât ne-am dori noi în formarea noastră ca popor civilizat, dar iată că încep să apară şi dovezile ştiinţifice. Citiţi acest studiu - "Creştinismul românesc în preajma anului O Mie - în căutarea identităţii", semnat dr. Adrian Andrei Rusu, şi luaţi aminte.
Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.
O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.
Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!
Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.
Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...
Mă rog, eu am ajuns la concluzia că religia creştină e doar o spoială târzie pentru români după lungi discuţii (în consens) cu nevastă-mea, care e filolog şi are oarece cunoştinţe de folclor, pe marginea înjurăturilor românilor. De exemplu, "du-te-n pizda mă-tii / dă-o / dă-l în pizda mă-sii", cea mai populară înjurătură la români, e clar o trimitere posibilă numai într-un univers matriarhal, non-creştin. Apropo de asta, în limba albaneză organului feminin i se zice popular cam ca la noi, "pidhi"(se pronunţă "pizd") ceea ce ne poate duce cu gândul chiar la originea dacică a acestei vorbe de duh. Tot într-un univers matriarhal, în care oierul colinda munţii şi nevastă-să stătea acasă cu copiii, e posibilă şi probabilă naşterea unei alte înjurături frecvente, "(dă-l / dă-o în) morţii mă-sii". Să trecem la cele sfinte. Păi bogăţia înjurăturilor "de cele sfinte" (hula) se pare că aparţine exclusiv limbii române, şi nu e posibilă dacă religia creştină nu ar fi fost percepută ca fiind religia asupritorului, a celuilalt. Avem, astfel, "cristoşii mă-tii/mă-sii", "paştele mă-tii/mă-sii", "crucea mă-sii/mă-tii" dar şi "anafura mă-sii", "grijania" etc. Tot ce e sfânt e luat la pu... pardon, e hulit în limba română, în condiţiile în care înjurăturile de cele sfinte sunt un păcat capital pentru orice creştin. Bietul Antim Ivireanu se minuna pe la 1700 de acest lucru, mărturisind că el nu a mai văzut un popor, nici măcar unul păgân, care să înjure numele Domnului în halul ăsta: "Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât neamurile şi decât toate limbile; şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! " Această universalitate a hulei m-a făcut dintotdeauna suspicios şi mi-am pus întrebări asupra relaţiei reale dintre români şi religia creştină percepută, în mod evident, ca pe o impunere din afară.
O altă caracteristică dubioasă a creştinismului românesc e dată de practicarea pe scară largă a magiei, adică de faptul că pentru noi sfinţii, sfinţişorii, icoanele etc. sunt de fapt nişte chestii magice de care se atinge portofelul, de la care se cere norocul în viaţă, bogăţia, intrarea la facultate, avansarea în funcţie etc. Creştinismul românilor e de fapt un soi de ritual magic: crucea se pupă nu din smerenie, ci din dorinţa de a obţine ceva; maşină, după ce se cumpără, se duce "la sfinţit", ca şi cum Dumnezeu te-ar putea scăpa de accident dacă tu eşti animal şi conduci ca idiotul; şi multe altele. E suficient să vezi "cucernicile" coate şi şuturi în cur pe care credincioşii şi le dau cu prilejul pelerinajelor religioase, când se înghesuie să atingă obiectul de veneraţie, ca să înţelegi că sentimentul religios există, fără îndoială, dar numai "creştin" nu poate fi numit. Creştinismul ăsta pseudo-magic e tipic pentru popoarele creştinate târziu, cum ar fi incaşii sau mayaşii, despre care ştim că sub spoiala de sfinţi catolici continuă să-şi venereze zeităţi de-ale lor.
Şi tot din observaţiile proprii, eu am fost convins că noi nu întâmplător am avut slavona ca limbă de cult, ci pur şi simplu pentru că părinţii noştri spirituali sunt bulgarii. Se ştie că bulgarii s-au creştinat la începutul secolului IX după care au impus limba slavonă ca limbă oficială de cult a Bisericii (alături de latină şi de greacă). Niciodată nu am înţeles cum, dacă am fi fost creştini înainte de acest eveniment, deci teoretic am fi avut o Biserică vorbind greceşte sau latineşte, am trecut cu atâta uşurinţă la slavonă ca limbă de cult, preluând masiv toată terminologia de cult slavonă. Nu mai zic de faptul că pe vremea aceea protestantismul nu se inventase, drept pentru care orice popă trebuia uns pe o anumită linie ierarhică, indiferent de cât de mică ar fi fost parohia în care slujea. Păi dacă noi nu aveam şcoli teologice şi eram izolaţi într-o mare de popoare non-creştine, unde se formau preoţii?!
Ei bine, articolul acestui cercetător, dr. Adrian Andrei Rusu, vine ca o lovitură de ciocan şi nu doar că demonstrează imposibilitatea faptică a unuia din miturile naţionale - creştinismul "ancestral" al poporului român - dar împinge orizontul creştinării tocmai undeva în secolul XIII, sub influenţa celui de-al doilea Imperiu Bulgar (care se ştie că a purtat o vreme numele oficial de "Imperiu al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor")! Adică în perioada în care în Occident înfloreau deja minunile arhitecturii gotice! Ceea ce explică şi de ce noi, ca popor, nu am lăsat nimic în urmă în acea perioadă: nu pentru că am fi ţinut piept turcilor, sau alte căcaturi mitologice de genul ăsta, ci pur şi simplu pentru că ne-am civilizat la spartul târgului. E foarte simplu de înţeles.
Mai greu e să acceptăm adevărul şi să avem curajul de a ne asuma istoria reală, nu pe cea înfrumuseţată "de la paşopt încoace"...
12.12.10
Turism pe Facebook
Oare madam Udrea o fi făcut un studiu de fezabilitate înainte de a arunca banii pe reclama de pe Facebook? De unde naiba a ajuns la concluzia că turiştii care abia aşteaptă să viziteze România stau pe Facebook?!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
Eu am făcut câteva campanii pe Facebook şi reclama pe mediul ăsta mi s-a părut o mizerie. Facebook mai are nevoie de ani-lumină pentru a ajunge la capacitatea de targetare oferită de Google Adwords. Facebook este foarte bun pentru următorul gen de campanii:
- Campanii care au un potenţial viral. Să zicem că ai o poză cu madam Udrea goală. Ştii că pagina web care conţine poza asta va face 10 milioane de afişări, care se pot concretiza în venituri de 50.000 de euro din clickuri pe reclame. Dar trebuie s-o faci cumva cunoscută . Păi bagi o reclamă pe Facebook şi poţi fi sigur că în câteva ore pagina ta va fi celebră.
- Campanii care oferă ceva concret şi de nerefuzat. De exemplu, dacă vinzi ceva din specia "oferta zilei cu super-reducere". Sau dacă oferi un "cupon", dar un cupon care acoperă ceva concret, o cumpărătură, nu o vrăjeală. Adică nu ceva de genul: "cumperi matale în valoare de 1.000 de lei şi îţi dăm un pix gratis."
- Campanii legate de alte chestii din universul Facebook. De exemplu dacă vrei să capeţi utilizatori pentru o aplicaţie pe care ai dezvoltat-o tot pentru Facebook. E oarecum logic, nu?
- Campanii orientate strict pe cantitate, nu pe calitate. Pe anumite nişe un click pe Adwords poate costa 1,5 dolari în timp ce unul luat de pe Facebook costă în general 0,25-0,30. Nu contează că pe Facebook targetarea e de 100 de ori mai proastă ca în Adwords. Poate că tu vinzi publicitate la mia de afişări, sau poate vrei să umfli cifrele de trafic ca să vinzi site-ul cât mai profitabil.
- Vrei să faci branding la noul tău magazin online sau la noua ta colecţie de feşiăn. Sincer, oamenii vin pe Facebook să piardă vremea, nu să-i baţi tu la cap cu prostiile tale pentru care le ceri bani. Tocmai de-asta ar trebui să nu fii nesimţit şi dacă tot vrei să te bage în seamă în timpul lor liber, atunci oferă-le o reducere, un cupon, o prăjitură, o chestie în schimbul atenţiei pe care ţi-o acordă. Asta nu garantează succesul campaniei, dar măcar poţi încerca.
- Vrei să capeţi "early adopers". Nu ăsta e locul, şi nu aşa obţii "early adopters". Se aplică ceea ce am scris mai sus. Poţi să ai tu cea mai tare aplicaţie online, cea mai senzaţională staţiune de ski - oamenii vin pe Facebook să frece menta şi să joace Farmville, nu să devină cumpărătorii tăi. Dacă vrei să capeţi atenţia utilizatorilor trebuie să le promiţi cu adevărat ceva tare, senzaţional. De exemplu: "10 zile la ski în Parâng, cu telegondolă nouă - doar 100 de euro / persoană!". Întrebarea e: te ţin curelele pentru o asemenea ofertă?
Ca să înţelegem mai bine, hai să facem un pic istoria motoarelor de căutare. Ar putea fi scris un geamantan de cărţi pe tema asta, dar voi fi foarte scurt. Pe scurt, istoria motoarelor de căutare se împarte în 2 mari epoci: pre şi post-Google.
- Epoca pre-Google e marcată de motoare de căutare care, pentru a da răspunsul relevant la o căutare, analizau ceea ce spun paginile web despre sine. Altfel zis, analizau identitatea declarată a paginii web. Adică tu căutai: "oferte turism" şi ele se uitau prin conţinutul milioanelor de pagini şi încercau să afle: "Ia să vedem, care pagină conţine 'oferte turism'?" Şi în funcţie de multe alte criterii returnau o listă de rezultate. Problema era că oricât de complecşi erau algoritmii motoarelor de căutare, motoarele tot erau pline de spam. Pentru că nu putea nimeni să împiedice un site porno să spună despre sine că e site despre... Lady Gaga, şi atunci când milioane de inşi căutau "lady gaga", ieşea pornăceala.
- Epoca post-Google. Băieţii ăştia doi, Serghei Brijn şi Larry Page, probabil sideraţi de câte site-uri porno le ieşeau la rezultate în timp ce toceau motoarele căutând informaţii pentru facultate, au avut o idee genială. "Hai să facem un motor de căutare care să analizeze nu identitatea declarată, ci identitatea socială a unei pagini web". Altfel zis, nu ceea ce zic paginile web despre sine, ci ceea ce zic alte pagini web despre ea. Iar ideea de analiză era foarte simplă: se analizau hyperlinkurile care făceau trimitere la acea pagină. Şi asta a fost. După ce a fost lansat oficial, Google a devenit un instant hit. Degeaba scriau spamerii pe homepage-ul unui site porno: "aici găsiţi ultimele noutăţi despre Lady Gaga" dacă hyperlinkurile care erau întreptate către acea pagină ziceau: "filme porno gratis". Ok, Google afişa în continuare site-ul atunci când cineva căuta "filme porno gratis", dar când milioanele de useri interesaţi de "lady Gaga" căutau ceva despre Lady Gaga, Google nici nu băga în seamă site-ul cu spam.
De exemplu, în viaţa de zi cu zi Gigel e un web designer de 31 de ani care conduce o Dacia Logan. Dar pe Facebook vine să joace Farmville şi Mafia Wars, deci identitatea lui de pe Facebook e cea de copil retardat cu vârsta mentală de maxim 10 ani. Nu chiar cel mai potrivit individ pentru a-i servi o reclamă la nişte anvelope noi, nu?
Pentru a oferi o targetare corectă Facebook ar trebui să analizeze profund activitatea userului de pe Facebook, preferinţele lui reale, adică nu ceea ce declară în profil, ci paginile web la care dă "like", inclusiv conţinutul acestor pagini, timpul petrecut online, cauzele la care aderă, preferinţele prietenilor săi şi multe, multe alte aspecte. Ori, exact aici Facebook sucks la greu. Pentru că Facebook nu are nici 1% din expertiza Google! Dacă vrei să faci o campanie targetată pe ceva de genul: bărbaţi 25-45 de ani, absolvenţi de liceu, lucrând în domeniul IT, locuind în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, da, Facebook îşi face treaba. Însă, dacă oamenii ăia sunt sau nu interesaţi de oferta ta... Dumnezeu cu mila! Practic, Facebook e la fel de varză ca orice alt mediu tradiţional de comunicare - de exemplu TV-ul sau radioul - iar vorba ăluia care zicea că "99% dintr-o reclamă nu vinde nimic, dar problema e că nu ştim care e restul de 1%, să dăm banii doar pe el" (parcă Ogilvy) se aplică din plin pe Facebook.
Spre deosebire de Google care, atunci când cineva va căuta: "vacanta ski", nu va avea nici o problemă în a afişa reclama ta care va spune acelui utilizator: "Hai în Parâng, telegondolă nouă, preţ de la 100 de euro / persoană". Prin căutarea efectuată, utilizatorul şi-a exprimat în mod clar interesul faţă de oferta ta şi tocmai de-asta reclama pe Adwords e atât de eficientă: pentru că identitatea declarată a utilizatorului e aceeaşi cu cea care te interesează pe tine: "amator de schi".
Şi acum revenind la madam Udrea, frunzele ei şi Facebook. Decizia de a face reclamă României pe Facebook mi se pare la fel de amatoristă ca şi aceea de a plăti cu 900.000 de euro o frunză cumpărată de pe Istockphoto. E genul de abordare infantilă, de tipul "hai să dăm la peşte, că poate o pica ceva" cu care madam Udrea, care a dat faliment cu brio în afacerile proprii (ca avocată nu profesează, ca "divelopăr" n-a vândut mai nimic) ne-a obişnuit deja de când, din nefericire, e plantată moţ-cocoţ în diverse funcţii care îi depăşesc în mod evident nivelul maxim de incompetenţă. Dacă ar merita făcută reclamă online la turismul românesc, atunci aceasta ar trebui făcută pe Google Adwords, nu pe Facebook, tocmai pentru că Adwords e la ani-lumină înaintea Facebook din punct de vedere al targetării şi eficienţei reclamei. Cât despre şmecherii de la Facebook, nu mă îndoiesc că americanii zic săru'mâna să înşface nişte bani pentru promovarea unei iluzii, având în vedere că deşi, teoretic, traficul acestui site e absolut colosal, încasările per user sunt de sute de ori mai mici raportate la un eveniment ca Superbowl!
Parcă nu strică o blondă la facebooku' omului, nu?!
PS. Că tot se plâng debilii ăştia că "nu există soluţii" şi "nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea": uite, în calitatea mea de "Google Awords IQ" îmi ofer absolut gratis serviciile Ministerului Turismului în ceea ce priveşte setarea, desfăşurarea, urmărirea şi eficientizarea unei campanii Adwords care să facă reclamă obiectivelor turistice româneşti. Bineînţeles, Ministerul va trebui să aloce banii pentru acea campanie. O fac din patriotism şi jur solemn că nu voi cere nimănui nici un favor. Dacă e cineva din Ministerul Turismului interesat, numărul meu de telefon este tot ăla pe care îl ştiu urechile. Şi chiar îi invit pe toţi cei care ar putea face ceva gratis pentru guvernul ăsta amărât, să-şi prezinte oferta online. Fiecare cu ce ştie, cu ce poate. Şi cât poate da. Eu le pot da şi 3 luni de muncă gratuită, alţii poate n-au decât 5 minute. Bune şi alea!
3.12.10
Afacerea "Cablegate" reprezintă sfârşitul democraţiei aşa cum o ştiam
Trăim vremuri istorice, iar Julian Assange este profetul unei noi epoci. Şi al unei noi democraţii.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
Democraţia nu a fost şi nu este nici acum peste tot la fel. Democraţia la greci era "directă", în sensul că oamenii cu drept de vot se adunau în agora şi decideau prin vot simplu treburile cetăţii. Această manieră de decizie era practică şi funcţională în cazul comunităţilor şi al oraşelor-cetăţi antice.
O dată cu consolidarea statelor şi a imperiilor democraţia directă a devenit însă un lucru imposibil din punct de vedere tehnic, şi chiar desuet. Presupunând că cetăţenii fiecărui oraş ar fi votat asupra unei anumite chestiuni, numai centralizarea rezultatelor ar fi cerut un efort monumental. Să nu uităm că sistemele de comunicaţii din Europa nu au însemnat, vreme de 2500 de ani (de la Imperiul Persan până în secolul XIX), decât nişte staţii de poştalion iar mijlocul de locomoţie, care ar fi putut transporta ştirile, era calul. Tehnic vorbind, democraţia devenise imposibilă.
Chiar şi în Atena antică, democraţia era posibilă numai din cauză ca la o populaţie (estimată) de 400.000 de oameni doar vreo 30.000 erau propriu-zis "cetăţeni" cu drept de vot. Restul erau copii, femei, venetici şi, mai ales, sclavi. De aceea, chiar şi în Antichitate democraţia era mai degrabă excepţia, decât regula.
Epoca modernă a adus cu sine principiul reprezentativităţii. Reprezentativitatea este o idee care şi-a făcut loc încetul cu încetul în mintea oamenilor şi a fost favorizată de apariţia tiparului şi de răspândirea culturii de masă. Chiar dacă, fizic vorbind, o mare comunitate nu se putea aduna niciodată la un loc pentru a decide într-o anumită chestiune publică, fiecare om putea totuşi să-şi delege altcuiva drepturile cetăţeneşti. Acest principiu, enunţat pentru prima oară cu lux de amănunte de Thomas Hobbes în "Leviathan" (1651) avea să stea la baza tuturor marilor transformări politice din ultimii 350 de ani.
Îl regăsim la baza societăţii americane, în Revoluţia americană şi în evoluţia Americii, a democraţiei americane.
Îl regăsim în motivaţia şi furia cu care revoluţionarii au profanat mormintele regale din Saint-Denis, simbol al absolutismului peren, în timpul şi pe durata revoluţiei franceze de la 1789.
Îl regăsim în războaiele anti-absolutiste duse de Napoleon, care urmărea răscolirea popoarelor şi dărâmarea monarhiilor absolutiste.
Îl regăsim în revoluţiile populare de la 1848.
Îl regăsim în Marea Unire de la 1918, când pe câmpia de la Alba Iulia s-au adunat delegaţi care au votat în favoarea Unirii cu România.
Îl regăsim în regimul bolşevic, al cărui fundament era acela că partidul bolşevic, format din cei mai conştienţi membri ai societăţii, reprezintă interesele întregii societăţi.
Îl regăsim în fascism şi nazism, pentru care fuhrerul, il duce, "conducătorul" sunt geniile care reprezintă voinţa populară.
Principiul reprezentativităţii stă la baza organizării politice aşa cum o cunoaştem, indiferent de formă. Fiecare cetăţean renunţă la un pic din "suveranitatea" proprie şi o deleagă unui parlamentar, sau partidului unic, sau fuhrer-ului.
Desigur, între democraţii există diferenţe formale şi de organizare (care fac ca unele regimuri să se regăsească în situaţii complet nefuncţionale, a se vedea situaţia prezentă din Rep. Moldova) dar principiul e acelaşi: fiecare renunţă la un pic de "suveranitate" pentru a o da altcuiva, care să-l reprezinte şi care să ia decizii publice în numele lui şi al altora.
Sună absurd, nu-i aşa? Să presupunem că vrem să scăpăm de muncă, să stăm acasă şi să luăm pensie de invaliditate şi alţii să muncească în locul nostru. Câţi dintre noi şi-ar "dona" o mână sau un picior în acest sens? Probabil nimeni, chiar dacă perspectiva de a sta acasă şi a încasa bani poate fi plăcută.
Şi totuşi, în materie de politică ne donăm benevol şi incontrolabil o parte din "suveranitate". Fiindcă, până astăzi, nu aveam alternativă. Noi ne donam suveranitatea iar "ei", politicienii, făceau ce le trecea prin cap cu ea. În unele ţări se întâmpla să facă lucruri bune, dar în altele politicienii au declanşat războaie sau au dus, prin proastele decizii luate, la sărăcirea şi înfometarea alegătorilor lor (noi trăim pe viu un asemenea exemplu). Noi nici măcar nu aveam control asupra politicienilor. Habar n-aveam ce fac ei în laboratoarele puterii - iar această neştiinţă făcea parte din regulile jocului. Oamenii simpli aflau de obicei după zeci de ani, din cărţile de istorie, ceea ce a stat la baza anumitor decizii.
Până la apariţia internetului politicienii puteau face realmente orice cu suveranitatea predată de noi. De acum încolo însă lucrurile încep să se schimbe şi de aceea dezvăluirile Wikileaks reprezintă o cotitură a istoriei.
Prin "Cablegate", puterea a devenit transparentă. Nudă. Îi vedem aşa cum ne văd şi ei pe noi, atunci când dau ordin serviciilor de securitate să ne asculte telefoanele. Şi chiar dacă de acum încolo guvernele îşi vor lua măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina scurgerea de informaţii, precedentul a fost creat şi avertismentul e clar: într-o epocă în care informaţia se stochează electronic şi o mare parte a comunicărilor se desfăşoară pe email, nimic nu mai e sigur. Nu mai vorbim de dosare care stau sub cheie într-un buncăr, ci de biţi care pot circula cu viteza luminii dintr-o parte într-alta a planetei. Discursul puterii nu mai poate fi ascuns, nici măcar cu investiţii costisitoare.
Puterea a fabricat repede acuzaţii de spionaj şi de trădare. Greşit. "Cablegate" dezvăluie discursul unor funcţionari publici, plătiţi din ban publici, folosind mijloace de comunicare publice, plătite din bani publici. Asta nu poate fi nici spionaj, nici trădare ci doar o necesară transparentizare a discursului puterii.
Prin "Cablegate" tehnologia şi-a demonstrat validitatea şi e doar o chestiune de timp pând când va ajunge să aibă un rol direct în felul în care gândim şi practicăm democraţia. Principiul modern al reprezentativităţii e pe moarte. Tehnologic vorbind, omenirea are deja capacitatea de a dezbate, fără intermedierea politicienilor, chestiuni publice. În anumite ţări există calculatoare şi conexiune la internet în fiecare casă, ceea ce face ca un eventual vot din fotoliu sau de pe telefonul mobil să poată fi posibil fără probleme, la orice oră. E nevoie însă de voinţă politică pentru adoptarea unei democraţii tehnologice. O asemenea decizie nu e uşor de luat, pentru că politica a ajuns, în epoca democraţiei reprezentative, o meserie în sine, deloc adaptabilă la alte domenii. Ce se vor face zecile de mii de politicieni şi sutele de mii, milioanele de indivizi din staff-ul lor? Vor rămâne fără job.
Politicienii se opun cu furie oricărei implicări a tehnologiei în democraţie, dar vorbim aici de o furie similară cu aceea cu care muncitorii din secolul al XIX-lea distrugeau maşinăriile care le furau jobul. În viitor, parlamentul vom fi noi.
28.11.10
Noul Emag
Nu am mai scris de multă vreme pe teme de comerţ electronic, iar acum o fac doar în trecere, pentru că am intrat după ceva vreme pe Emag.ro şi am avut surpriza să găsesc magazinul îmbrăcat cu un nou design. Pot spune că îmi place în proporţie de 99%! E important însă să remarcăm că designul Emag încorporează acum elemente care au fost impuse de alte magazine online din România. Astfel, Emag a încetat să se mai pretindă lider de design al magazinelor online din România, adoptând soluţii aiurea, nefireşti, şi a apelat la soluţiile mai simple, dar mult mai practice, găsite de alte magazine, mai mici.
1. Homepage-ul nu mai conţine o selecţie seacă de produse, aşa zisa "vitrină", ci recomandări personalizate, promoţii, reduceri, informaţii interesante de pe Hotbrands (tot un website al Emag). Până în urmă cu 2 ani magazinele online din România ofereau pe prima pagină o "vitrină" în care erau puse, de obicei, produse la grămada. Primul magazin care a venit cu un concept diferit de homepage, care să fie mai mult decât o simplă înşiruire de produse, cred că a fost Sigmanet.
2. Meniul categoriilor, construit cu liste "fly out", e foarte practic pentru un magazin aşa de stufos. Pe magazinele mari de la noi a fost folosit prima oară de Marketonline. Designerul de la Emag a ales însă să meargă mai departe şi, în timp ce la Marketonline aria dinamică listează doar subcategoriile, la Emag ea poate conţine şi reclame. Apropo de acest meniu, seamănă cam mult ca stil cu cel de pe Amazon. Dar atunci când se desface e complet diferit.
3. Coloana filtrelor de pe pagina categoriei a trecut la un loc mai firesc, pe stânga. Dispunerea pe dreapta era în mod evident o aiureală, mă mir că le-a trebuit 2 ani să renunţe la o idee aşa de proastă. Primul magazin mare de la noi care şi-a aşezat filtrele pe stânga a fost PCFun. Acum a devenit aproape un trend.
4. Fişa produsului concentrează strict informaţia legată de produs. Dacă nu mă înşel, primul magazin de la noi care a făcut chestia asta a fost PCGarage.
Ce nu-mi place sau nu înţeleg:
- Fonturile: sunt, pe alocuri, meschin de mici şi de ilizibile. Ştiu, îmbătrânesc. Dar nu e vina mea că îmbătrânesc şi ochii mei nu mai sunt dispuşi să buchisească mărunţimile alea!
- Am găsit un header total dubios. Pe laptop obturează tot ecranul, trebuind să derulezi pagina ca să ajungi la produse:
- Logo-ul e mult mai şters decât vechea variantă. Zici că e neterminat. Poate din cauza asta nu pare să fie nicăieri afişat fără un element însoţitor care îl face mai simpatic (o bufniţă, un măr, nişte papuci etc.). Problema e că elementul suplimentar e prea subtil ca să-i înţelegem semnificaţia dacă nu vizităm site-ul de mai multe ori, în decursul zilei. Bufniţa semnifică "noapte bună", cafeaua - "bună dimineaţa", mărul - "bună ziua" şi papucii (care se văd şi în ecranele mele) "bună seara". Se pune întrebarea: ok, ok, dar ce legătură au nişte saluturi care ţin de timpul zilei, cu brandul?!
- Fişa de produs cred ca are o mică problemă de design. Faptul că toate informaţiile importante sunt aşezate pe aceeaşi pagină, ca la Amazon, e foarte util, dar la Amazon toată pagina e continuă, pe când la Emag fiecare secţiune (specificaţii, accesorii, opinii etc.) are propria ei casetă care traversează pagina transversal. Pot să pun pariu că mulţi utilizatori vor derula până la prima întrerupere a paginii şi se vor opri acolo: vor confunda începutul casetei următoare cu footer-ul paginii.
Pe ansamblu, totuşi, noul design mi se pare că împrospătează frumos imaginea liderului pieţei de comerţ electronic din România. Îmi place mai ales că Emag a renunţat la fumuri (filtrele aşezate pe dreapta), a privit atent la celelalte magazine, a implementat tot ce este mai bun în piaţă la ora actuală şi a reuşit să scoată, aşa cum îi stă bine unui lider, un fel de summa a comerţului nostru electronic. Nu în ultimul rând, cred că designerul (ori designerii) care au lucrat la noua imagine a magazinului au avut cunoştinţă de studiul de uzabilitate făcut de Liviu Taloi pe publicul românesc, studiu ale cărui rezultate, publicate anul trecut, pot fi citite aici. Din 15 elemente analizate în studiu, nu mai puţin de 11 se regăsesc cu sfinţenie în locurile indicate de studiu, 3 (linkurile care ţin de contul userului) sunt deplasate, dar nu dezastruos, faţă de zona indicată de studiu şi numai unul (linkul de suport live) lipseşte cu desăvârşire, pentru simplul motiv că Emag nu oferă aşa ceva. Încă un motiv să conchidem că noul design, fără a fi perfect, reprezintă fără îndoială o mare schimbare în bine.
1. Homepage-ul nu mai conţine o selecţie seacă de produse, aşa zisa "vitrină", ci recomandări personalizate, promoţii, reduceri, informaţii interesante de pe Hotbrands (tot un website al Emag). Până în urmă cu 2 ani magazinele online din România ofereau pe prima pagină o "vitrină" în care erau puse, de obicei, produse la grămada. Primul magazin care a venit cu un concept diferit de homepage, care să fie mai mult decât o simplă înşiruire de produse, cred că a fost Sigmanet.
2. Meniul categoriilor, construit cu liste "fly out", e foarte practic pentru un magazin aşa de stufos. Pe magazinele mari de la noi a fost folosit prima oară de Marketonline. Designerul de la Emag a ales însă să meargă mai departe şi, în timp ce la Marketonline aria dinamică listează doar subcategoriile, la Emag ea poate conţine şi reclame. Apropo de acest meniu, seamănă cam mult ca stil cu cel de pe Amazon. Dar atunci când se desface e complet diferit.
3. Coloana filtrelor de pe pagina categoriei a trecut la un loc mai firesc, pe stânga. Dispunerea pe dreapta era în mod evident o aiureală, mă mir că le-a trebuit 2 ani să renunţe la o idee aşa de proastă. Primul magazin mare de la noi care şi-a aşezat filtrele pe stânga a fost PCFun. Acum a devenit aproape un trend.
4. Fişa produsului concentrează strict informaţia legată de produs. Dacă nu mă înşel, primul magazin de la noi care a făcut chestia asta a fost PCGarage.
Ce nu-mi place sau nu înţeleg:
- Fonturile: sunt, pe alocuri, meschin de mici şi de ilizibile. Ştiu, îmbătrânesc. Dar nu e vina mea că îmbătrânesc şi ochii mei nu mai sunt dispuşi să buchisească mărunţimile alea!
- Am găsit un header total dubios. Pe laptop obturează tot ecranul, trebuind să derulezi pagina ca să ajungi la produse:
- Logo-ul e mult mai şters decât vechea variantă. Zici că e neterminat. Poate din cauza asta nu pare să fie nicăieri afişat fără un element însoţitor care îl face mai simpatic (o bufniţă, un măr, nişte papuci etc.). Problema e că elementul suplimentar e prea subtil ca să-i înţelegem semnificaţia dacă nu vizităm site-ul de mai multe ori, în decursul zilei. Bufniţa semnifică "noapte bună", cafeaua - "bună dimineaţa", mărul - "bună ziua" şi papucii (care se văd şi în ecranele mele) "bună seara". Se pune întrebarea: ok, ok, dar ce legătură au nişte saluturi care ţin de timpul zilei, cu brandul?!
- Fişa de produs cred ca are o mică problemă de design. Faptul că toate informaţiile importante sunt aşezate pe aceeaşi pagină, ca la Amazon, e foarte util, dar la Amazon toată pagina e continuă, pe când la Emag fiecare secţiune (specificaţii, accesorii, opinii etc.) are propria ei casetă care traversează pagina transversal. Pot să pun pariu că mulţi utilizatori vor derula până la prima întrerupere a paginii şi se vor opri acolo: vor confunda începutul casetei următoare cu footer-ul paginii.
Pe ansamblu, totuşi, noul design mi se pare că împrospătează frumos imaginea liderului pieţei de comerţ electronic din România. Îmi place mai ales că Emag a renunţat la fumuri (filtrele aşezate pe dreapta), a privit atent la celelalte magazine, a implementat tot ce este mai bun în piaţă la ora actuală şi a reuşit să scoată, aşa cum îi stă bine unui lider, un fel de summa a comerţului nostru electronic. Nu în ultimul rând, cred că designerul (ori designerii) care au lucrat la noua imagine a magazinului au avut cunoştinţă de studiul de uzabilitate făcut de Liviu Taloi pe publicul românesc, studiu ale cărui rezultate, publicate anul trecut, pot fi citite aici. Din 15 elemente analizate în studiu, nu mai puţin de 11 se regăsesc cu sfinţenie în locurile indicate de studiu, 3 (linkurile care ţin de contul userului) sunt deplasate, dar nu dezastruos, faţă de zona indicată de studiu şi numai unul (linkul de suport live) lipseşte cu desăvârşire, pentru simplul motiv că Emag nu oferă aşa ceva. Încă un motiv să conchidem că noul design, fără a fi perfect, reprezintă fără îndoială o mare schimbare în bine.
21.11.10
Uite-aşa se naşte susţinerea unui partid fascist: din şomaj + un stat slab
Citim în "Adevărul" că organizaţia Noua Dreaptă va organiza nişte patrule civile pe străzile Braşovului pentru apărarea ordinii publice.
Pentru cine nu ştie ce e Noua Dreaptă, să spunem pe scurt că e o mică organizaţie de inspiraţie legionară care se chinuie de vreo 10-11 ani să iasă la lumină. Cum în România mesajul naţionalist şi autarhic a fost în general comunicat în ultimii 20 de ani de fanfaroni precum C. V. Tudor şi Gigi Becali, care beneficiau ba de expunere mediatică, ba de bani, ba de ambele, un partid de buzunar (sau ce o fi el) precum Noua Dreaptă nu a avut nici o şansă de afirmare. Ba chiar, la un moment dat, Gigi Becali a utilizat direct simbolistică legionară reuşind, şi cu ajutorul banilor de care dispune, să scoată 2-3% pe la alegerile la care a participat.
Contextul actual e ideal însă pentru asemenea partiduleţe de inspiraţie legionară. Nu ai nevoie de mulţi bani ca să faci nişte gesturi zgomotoase şi cu priză la public, aşa cum făceau pe vremuri legionarii. E suficient ca ND să găsească 10 voluntari în toate oraşele majore (şi vreo 50 în Bucureşti, adică 10 pentru fiecare sector - exclus Ferentariul, unde nu cred că ar avea tupeu să intre) pentru a câştiga o notorietate cvasi-gratuită. Cu un şomaj în rândul tinerilor care a trecut de multă vreme de nivelul de alarmă, rezervorul de lumpeni fără căpătâi care să se joace de-a patrulele civile în lipsă de ocupaţie e asigurat. Cu un stat ale cărui instituţii nu-şi fac treaba, rezervorul de "cauze" pentru care "să lupţi" e, iarăşi, asigurat.
Problema cu atitudinea ND e că un asemenea gest canalizează greşit energiile cetăţeneşti şi îndeamnă la substituirea instituţiilor statului fiind, din cauza asta, profund anti-democratic. Şi stupid, la urma urmei. Nu trebuie să re-inventăm o instituţie care să asigure ordinea publică. Avem o asemenea instituţie, dar ea nu-şi face treaba. De aceea trebuie să vedem cum putem perfecţiona instituţia pe care o avem deja, cum s-o facem să-şi facă treaba. Dacă ar avea ceva minte în cap, indivizii din ND dispuşi să lupte pentru o cauză dreaptă (să poţi trăi liniştit în oraşul tău reprezintă, fără îndoială, o cauză pentru care merită să lupţi) ar trebui să organizeze presiuni asupra autorităţilor locale şi să se pună în fruntea unei mişcări civice care să le dea cu ouă în cap autorităţilor locale până când acestea îşi vor face treaba: poliţie, poliţie comunitară, chiar şi parlamentarii locali care probabil trec în dorul lelii pe la birourile locale şi vor mai trece abia prin 2012, când trebuie să fie iar alegeri.
În România politicienii şi autorităţile îşi fac de cap pentru că oamenii, românii în general, sunt mămăligi şi nu-i trag la răspundere (ba chiar în cazul unuia ca Băsescu se găsesc 45% să-l şi voteze pe bune în ciuda faptului că şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat incompetenţa peste tot pe unde a fost: Ministerul Transporturilor, Primăria Bucureştiului, primul mandat de preşedinte). Soluţia nu e să inventăm structuri paralele, redundante, ci să le dăm cu ouă în cap reprezentanţilor instituţiilor deja existente până când aceştia decid să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi (sau numiţi) sau, dacă nu, să-i lase pe alţii mai buni în locul lor.
Pentru cine nu ştie ce e Noua Dreaptă, să spunem pe scurt că e o mică organizaţie de inspiraţie legionară care se chinuie de vreo 10-11 ani să iasă la lumină. Cum în România mesajul naţionalist şi autarhic a fost în general comunicat în ultimii 20 de ani de fanfaroni precum C. V. Tudor şi Gigi Becali, care beneficiau ba de expunere mediatică, ba de bani, ba de ambele, un partid de buzunar (sau ce o fi el) precum Noua Dreaptă nu a avut nici o şansă de afirmare. Ba chiar, la un moment dat, Gigi Becali a utilizat direct simbolistică legionară reuşind, şi cu ajutorul banilor de care dispune, să scoată 2-3% pe la alegerile la care a participat.
Contextul actual e ideal însă pentru asemenea partiduleţe de inspiraţie legionară. Nu ai nevoie de mulţi bani ca să faci nişte gesturi zgomotoase şi cu priză la public, aşa cum făceau pe vremuri legionarii. E suficient ca ND să găsească 10 voluntari în toate oraşele majore (şi vreo 50 în Bucureşti, adică 10 pentru fiecare sector - exclus Ferentariul, unde nu cred că ar avea tupeu să intre) pentru a câştiga o notorietate cvasi-gratuită. Cu un şomaj în rândul tinerilor care a trecut de multă vreme de nivelul de alarmă, rezervorul de lumpeni fără căpătâi care să se joace de-a patrulele civile în lipsă de ocupaţie e asigurat. Cu un stat ale cărui instituţii nu-şi fac treaba, rezervorul de "cauze" pentru care "să lupţi" e, iarăşi, asigurat.
Problema cu atitudinea ND e că un asemenea gest canalizează greşit energiile cetăţeneşti şi îndeamnă la substituirea instituţiilor statului fiind, din cauza asta, profund anti-democratic. Şi stupid, la urma urmei. Nu trebuie să re-inventăm o instituţie care să asigure ordinea publică. Avem o asemenea instituţie, dar ea nu-şi face treaba. De aceea trebuie să vedem cum putem perfecţiona instituţia pe care o avem deja, cum s-o facem să-şi facă treaba. Dacă ar avea ceva minte în cap, indivizii din ND dispuşi să lupte pentru o cauză dreaptă (să poţi trăi liniştit în oraşul tău reprezintă, fără îndoială, o cauză pentru care merită să lupţi) ar trebui să organizeze presiuni asupra autorităţilor locale şi să se pună în fruntea unei mişcări civice care să le dea cu ouă în cap autorităţilor locale până când acestea îşi vor face treaba: poliţie, poliţie comunitară, chiar şi parlamentarii locali care probabil trec în dorul lelii pe la birourile locale şi vor mai trece abia prin 2012, când trebuie să fie iar alegeri.
În România politicienii şi autorităţile îşi fac de cap pentru că oamenii, românii în general, sunt mămăligi şi nu-i trag la răspundere (ba chiar în cazul unuia ca Băsescu se găsesc 45% să-l şi voteze pe bune în ciuda faptului că şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat incompetenţa peste tot pe unde a fost: Ministerul Transporturilor, Primăria Bucureştiului, primul mandat de preşedinte). Soluţia nu e să inventăm structuri paralele, redundante, ci să le dăm cu ouă în cap reprezentanţilor instituţiilor deja existente până când aceştia decid să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi (sau numiţi) sau, dacă nu, să-i lase pe alţii mai buni în locul lor.
12.11.10
Hai să luptăm pentru o cauză: Prima Casă 30 000 de euro şi 0% TVA!
Una dintre cele mai proaste decizii luate de guvernarea lui Boc a fost aceea de lansare a programului Prima Casă. Motivaţia oficială a acestui program a fost aceea că, vezi Doamne, în contextul crizei sectorul construcţiilor trebuie ajutat să se redreseze. În realitate programul şi-a propus să oprească degringolada preţurilor de pe piaţa imobiliară, care punea deja în pericol atât averile politicienilor, intrate serios la apă (e suficient să le studiaţi un pic declaraţiile de avere şi veţi vedea că toţi şi-au băgat banii în case) cât şi stabilitatea băncilor.
Aşa se face că politicienii, în cârdăşie cu băncile, şi-au apărat averile, dar au pus sectorul construcţiilor pe butuci. Prima Casă a menţinut artificial nişte preţuri umflate, dincolo de logica economică, motiv pentru care astăzi, la ora bilanţului, ştim cu siguranţă că:
De aceea vreau să vă atrag atenţia asupra unei idei deştepte propuse pe Facebook de cineva direct implicat în piaţa construcţiilor (constructorii, spre deosebire de politicieni, chiar trebuie să aibă ceva concret de muncă pentru a putea supravieţui, şi n-au timp de aiurelile lui Boc): "Prima Casă de 30.000 de euro şi TVA 0%".
30.000 de euro e un plafon mai mult decât decent în actualele condiţii de productivitate şi salarizare din România. Totodată plafonul acesta va forţa preţurile, încă nesustenabile, să se alinieze mai repede la puterea de cumpărare a populaţiei, această aliniere fiind singura modalitate prin care să se reia atât consumul pe pieţele secundare (amenajări, renovări) cât şi pe piaţa principală. Spun "mai repede" întrucât preţurile oricum se vor alinia la puterea de cumpărare a populaţiei, dar întrebarea e: vrem să se alinieze acum, când constructorii noştri sunt încă vii, sau peste 10 ani?! Nu e suficient că au fost îngropate atâtea firme sub guvernarea Boc?
Dacă aveţi cont pe Facebook vă invit să daţi "join" la cauza asta. Pe Facebook au cont mai mulţi politicieni tineri şi sunt sigur că din "join" în "join" ideea va ajunge şi la ei. Nu-mi fac iluzii că ar lua-o în considerare, cel puţin nu câtă vreme Boc va fi prim-ministru. Dar poate le-o intra ceva în cap şi cu primul prilej o vor aplica.
De la adresa asta: http://www.causes.com/widgets?cause_id=544367 vă puteţi crea propriul widget, aşa cum e cel de mai sus. Faceţi un widget şi postaţi-l pe blogul propriu. De asemenea, dacă ştiţi vreun blogger influent, rugaţi-l să sprijine cauza. Din "join" în "join" şi din "like" în "like" ideea trebuie să ajungă la politicienii care au cont pe Facebook.
Hai naibii să arătăm că suntem mai mult decât o simplă gloată.
Aşa se face că politicienii, în cârdăşie cu băncile, şi-au apărat averile, dar au pus sectorul construcţiilor pe butuci. Prima Casă a menţinut artificial nişte preţuri umflate, dincolo de logica economică, motiv pentru care astăzi, la ora bilanţului, ştim cu siguranţă că:
- Aşa-zisul efect "de antrenare" a fost, după cum a prezis atât de multă lume, cvasi-nul. 72% din tranzacţii au avut ca obiect case/apartamente construite înainte de 1990 şi 25% au avut ca obiect apartamente finalizate după 2008, pe care dezvoltatorii nu le-au mai putut vinde atunci când a venit criza (nu eu o zic, ci directorul FNGCIMM).
- Nu a stimulat nici măcar piaţa amenajărilor - comerţul cu gresie, faianţă, materiale de construcţii (idem).
- În schimb, statul stă acum pe o bombă cu ceas. Chiar şi cu o rată de default mică, de 1-2% tot va trebui să plătească garanţii de câteva zeci de milioane de euro. Din ce bani? Păi, din banii proştilor, fireşte. Proştii fiind noi!
- Singurul efect notabil a fost acela că sectorul construcţiilor a continuat ... să scadă! Ceea ce e perfect explicabil. Preţurile de pe piaţă încă sunt mari.
De aceea vreau să vă atrag atenţia asupra unei idei deştepte propuse pe Facebook de cineva direct implicat în piaţa construcţiilor (constructorii, spre deosebire de politicieni, chiar trebuie să aibă ceva concret de muncă pentru a putea supravieţui, şi n-au timp de aiurelile lui Boc): "Prima Casă de 30.000 de euro şi TVA 0%".
30.000 de euro e un plafon mai mult decât decent în actualele condiţii de productivitate şi salarizare din România. Totodată plafonul acesta va forţa preţurile, încă nesustenabile, să se alinieze mai repede la puterea de cumpărare a populaţiei, această aliniere fiind singura modalitate prin care să se reia atât consumul pe pieţele secundare (amenajări, renovări) cât şi pe piaţa principală. Spun "mai repede" întrucât preţurile oricum se vor alinia la puterea de cumpărare a populaţiei, dar întrebarea e: vrem să se alinieze acum, când constructorii noştri sunt încă vii, sau peste 10 ani?! Nu e suficient că au fost îngropate atâtea firme sub guvernarea Boc?
Dacă aveţi cont pe Facebook vă invit să daţi "join" la cauza asta. Pe Facebook au cont mai mulţi politicieni tineri şi sunt sigur că din "join" în "join" ideea va ajunge şi la ei. Nu-mi fac iluzii că ar lua-o în considerare, cel puţin nu câtă vreme Boc va fi prim-ministru. Dar poate le-o intra ceva în cap şi cu primul prilej o vor aplica.
De la adresa asta: http://www.causes.com/widgets?cause_id=544367 vă puteţi crea propriul widget, aşa cum e cel de mai sus. Faceţi un widget şi postaţi-l pe blogul propriu. De asemenea, dacă ştiţi vreun blogger influent, rugaţi-l să sprijine cauza. Din "join" în "join" şi din "like" în "like" ideea trebuie să ajungă la politicienii care au cont pe Facebook.
Hai naibii să arătăm că suntem mai mult decât o simplă gloată.
11.11.10
De fapt, ce vor "elitiştii" noştri?
După ce au fost bulversaţi de înmormântarea cu surle şi trâmbiţe a lui Păunescu, elitiştii au ieşit la contraatac. În Revista 22 dl. Andrei Cornea se războieşte cu duhul lui Păunescu. Madam Palade îşi dă şi ea cu părerea despre "fenomenalul" Păunescu (da, cu ghilimele). Vladimir Tismăneanu, întâiul ideolog al naţiei, îşi publică şi pe EVZ textul de pe blogul personal.
Evident, textele preiau şi scuipă pe nemestecate veşnicele poveşti cu Păunescu-stâlp-al-dictaturii. Şi mereu sunt aduse în discuţie 2 texte, scrisoarea în care Păunescu i se adresa lui Ceauşescu cu "Să trăiţi Măria Voastră" şi poezia aia pupincuristă şi lacrimogenă scrisă în 1986.
Mă rog, amănunte precum:
În ceea ce mă priveşte, poziţia mea faţă de Păunescu am spus-o deja. Eu îl consider mult mai puţin colaboraţionist decât cei care, pur şi simplu, au tăcut. Şi cu asta, basta. Nu m-am născut ieri, alaltăieri, ca să pot fi dus de nas cu uşurinţă. Epoca de dinainte de 1989 îmi e destul de cunoscută, chit că nu aveam decât 14 ani la Revoluţie. Singurul care merită să aibă statuie e Paul Goma.
Însă nu încetez să mă minunez cu privire la ei, elitiştii. Niciodată nu am înţeles ce vor ei, şi cu atât mai puţin nu înţeleg nici acum.
În 1999, deci la 10 ani de la Revoluţie, când am fost la Copenhaga danezii m-au întrebat de ce merg lucrurile aşa de greu în România. Şi le-am zis: "Fiindcă în loc să se ocupe de treabă, politicienii şi elitele noastre se acuză reciproc de comunism." "Bine, dar au trecut 10 ani de la căderea comunismului - de ce mai pierdeţi vremea cu chestiile astea?" "Nu ştiu."
Iată că au trecut 20 de ani, şi părem să fim în acelaşi punct ca acum 10 ani. Sau ca în 1990, imediat după Revoluţie. În campanie Traian Băsescu a afişat un discurs esenţialmente anti-comunist. Nu criza economică era problema la ordinea zilei în anul de graţie 2009, ci... comunismul. "Nu-l votaţi pe Geoană că îl votaţi pe Iliescu şi or să vină ruşii." Culmea e că discursul ăsta i-a adus voturi suficiente cât să mai fure niţel şi pe ici-colo, prin punctele esenţiale, şi să iasă preşedinte.
Au făcut elitiştii vreun efort să-l tragă de mânecă: "Alo, domnu', e criză, zi-ne de criză, nu de comunism, ruşi, Iliescu" ? Nu. Dimpotrivă, i-au ţinut isonul. Jos comunismul, alea alea. Asta, la 3 ani (sau 4?!) de la condamnarea oficială a comunismului în parlament. Ok, jos comunismul, dar nu e cam târziu?! Gata, l-aţi condamnat oficial. Aveţi un raport ca o biblie, luaţi-l, închinaţi-vă la el ca la Biblie, şi gata.
De aceea nu pot să nu mă întreb: ce fel de intelectuali sunt ăştia?! Ce fel de "elită" se pretind ei? Elita cui?! Cum să fie "elită" câtă vreme agenda lor n-are nimic comun cu agenda oamenilor normali, cu agenda zilei?! 25% dintre români sunt astăzi restanţieri la credite, în pericol să-şi piardă casa, maşina, calabalâcul acumulat de-a lungul vieţii. Elitiştii noştri sunt în nirvana, rupţi total de lumea asta. Aum!... Aum!... Dacă iei nişte nebuni de la Spitalul 9 sau îi pui pe Cornea, Palade, Tismăneanu să-ţi vorbească despre starea României de azi e tot aia. Va ieşi un discurs aerian, complet rupt de realitate, presărat cu câteva idei monomane ce-şi au rădăcinile în evenimente de acum 30 de ani, şi nimic mai mult. Ceva despre cei 25%?... Ăăăă... Aum!... Aum!...
În 20 de ani aş fi vrut ca intelectualii noştri, unii dintre ei plătiţi frumuşel din banii publici, să propună soluţii. Soluţii la abandonul şcolar. Soluţii la sărăcie. Soluţii la cretinizare şi masificare. Soluţii la lene! Soluţii la munca la negru. Soluţii la batjocorirea micilor antreprenori. Nu e treaba lor? Nu cred. În zilele noastre nici măcar filozofii nu mai sunt făcuţi doar să "teoretizeze" lumea. Aşa cum a dovedit-o Marx, filozofii pot schimba lumea. Nu, nu e nevoie să fii mega-doctor în economie ca să ai un cuvânt de spus privitor la realităţile de azi. Francezul Pierre Larrouturou, autorul unei cărţi de căpătâi a stângii actuale, "Livre noir du liberalisme", este inginer agronom. În general, orice intelectual adevărat are ... intelectul suficient de mobilat pentru a putea emite judecăţi valoroase despre chestiunile de interes public care nu-i depăşesc din punct de vedere cognitiv capacitatea de judecată (un scriitor poate comenta o lege, dar nu poate comenta ce se întâmplă cu acceleratorul de particule). Dar asta presupune că intelectualul e, iniţial, suficient de deştept încât să identifice corect chestiunile de interes public. Ce te faci însă cu elitiştii noştri care timp de 20 de ani (hai să nu fiu rău şi să zic 30 de ani, punând la socoteală şi deceniul '80, în care ar fi fost atâta nevoie de o opoziţie a intelectualilor) au ratat cu încăpăţânare orice temă de interes general? Oare nu cumva aceştia nu sunt intelectuali, ci ideologi?
Evident, textele preiau şi scuipă pe nemestecate veşnicele poveşti cu Păunescu-stâlp-al-dictaturii. Şi mereu sunt aduse în discuţie 2 texte, scrisoarea în care Păunescu i se adresa lui Ceauşescu cu "Să trăiţi Măria Voastră" şi poezia aia pupincuristă şi lacrimogenă scrisă în 1986.
Mă rog, amănunte precum:
- faptul că Păunescu îl ruga pe Ceauşescu să-i cruţe pe ăia (sur)prinşi în scandalul meditaţiei transcendentale
- faptul că Păunescu îi scria lui Ceauşescu asemenea rânduri: "Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial." (idee regăsită şi în poezia aia dubioasă: "Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem / Care prin sine însuşi falsifică şi minte.")
În ceea ce mă priveşte, poziţia mea faţă de Păunescu am spus-o deja. Eu îl consider mult mai puţin colaboraţionist decât cei care, pur şi simplu, au tăcut. Şi cu asta, basta. Nu m-am născut ieri, alaltăieri, ca să pot fi dus de nas cu uşurinţă. Epoca de dinainte de 1989 îmi e destul de cunoscută, chit că nu aveam decât 14 ani la Revoluţie. Singurul care merită să aibă statuie e Paul Goma.
Însă nu încetez să mă minunez cu privire la ei, elitiştii. Niciodată nu am înţeles ce vor ei, şi cu atât mai puţin nu înţeleg nici acum.
În 1999, deci la 10 ani de la Revoluţie, când am fost la Copenhaga danezii m-au întrebat de ce merg lucrurile aşa de greu în România. Şi le-am zis: "Fiindcă în loc să se ocupe de treabă, politicienii şi elitele noastre se acuză reciproc de comunism." "Bine, dar au trecut 10 ani de la căderea comunismului - de ce mai pierdeţi vremea cu chestiile astea?" "Nu ştiu."
Iată că au trecut 20 de ani, şi părem să fim în acelaşi punct ca acum 10 ani. Sau ca în 1990, imediat după Revoluţie. În campanie Traian Băsescu a afişat un discurs esenţialmente anti-comunist. Nu criza economică era problema la ordinea zilei în anul de graţie 2009, ci... comunismul. "Nu-l votaţi pe Geoană că îl votaţi pe Iliescu şi or să vină ruşii." Culmea e că discursul ăsta i-a adus voturi suficiente cât să mai fure niţel şi pe ici-colo, prin punctele esenţiale, şi să iasă preşedinte.
Au făcut elitiştii vreun efort să-l tragă de mânecă: "Alo, domnu', e criză, zi-ne de criză, nu de comunism, ruşi, Iliescu" ? Nu. Dimpotrivă, i-au ţinut isonul. Jos comunismul, alea alea. Asta, la 3 ani (sau 4?!) de la condamnarea oficială a comunismului în parlament. Ok, jos comunismul, dar nu e cam târziu?! Gata, l-aţi condamnat oficial. Aveţi un raport ca o biblie, luaţi-l, închinaţi-vă la el ca la Biblie, şi gata.
De aceea nu pot să nu mă întreb: ce fel de intelectuali sunt ăştia?! Ce fel de "elită" se pretind ei? Elita cui?! Cum să fie "elită" câtă vreme agenda lor n-are nimic comun cu agenda oamenilor normali, cu agenda zilei?! 25% dintre români sunt astăzi restanţieri la credite, în pericol să-şi piardă casa, maşina, calabalâcul acumulat de-a lungul vieţii. Elitiştii noştri sunt în nirvana, rupţi total de lumea asta. Aum!... Aum!... Dacă iei nişte nebuni de la Spitalul 9 sau îi pui pe Cornea, Palade, Tismăneanu să-ţi vorbească despre starea României de azi e tot aia. Va ieşi un discurs aerian, complet rupt de realitate, presărat cu câteva idei monomane ce-şi au rădăcinile în evenimente de acum 30 de ani, şi nimic mai mult. Ceva despre cei 25%?... Ăăăă... Aum!... Aum!...
În 20 de ani aş fi vrut ca intelectualii noştri, unii dintre ei plătiţi frumuşel din banii publici, să propună soluţii. Soluţii la abandonul şcolar. Soluţii la sărăcie. Soluţii la cretinizare şi masificare. Soluţii la lene! Soluţii la munca la negru. Soluţii la batjocorirea micilor antreprenori. Nu e treaba lor? Nu cred. În zilele noastre nici măcar filozofii nu mai sunt făcuţi doar să "teoretizeze" lumea. Aşa cum a dovedit-o Marx, filozofii pot schimba lumea. Nu, nu e nevoie să fii mega-doctor în economie ca să ai un cuvânt de spus privitor la realităţile de azi. Francezul Pierre Larrouturou, autorul unei cărţi de căpătâi a stângii actuale, "Livre noir du liberalisme", este inginer agronom. În general, orice intelectual adevărat are ... intelectul suficient de mobilat pentru a putea emite judecăţi valoroase despre chestiunile de interes public care nu-i depăşesc din punct de vedere cognitiv capacitatea de judecată (un scriitor poate comenta o lege, dar nu poate comenta ce se întâmplă cu acceleratorul de particule). Dar asta presupune că intelectualul e, iniţial, suficient de deştept încât să identifice corect chestiunile de interes public. Ce te faci însă cu elitiştii noştri care timp de 20 de ani (hai să nu fiu rău şi să zic 30 de ani, punând la socoteală şi deceniul '80, în care ar fi fost atâta nevoie de o opoziţie a intelectualilor) au ratat cu încăpăţânare orice temă de interes general? Oare nu cumva aceştia nu sunt intelectuali, ci ideologi?
8.11.10
Re-ruralizarea: finalul absurd al unei epoci de sters cu buretele, "post-comunismul"
Graficul de mai sus reprezintă ponderea populaţiei rurale în totalul populaţiei României, din 1907 încoace. Graficul include şi prezumtiva reformă administrativă din 2012, când aproape 800.000 de oameni ar trebui să redevină "ţărani" prin retrogradarea a 30% dintre oraşele existente de la statutul de oraş, la cel de comună.
Intelighenţia noastră a avut câteva idealuri naţionale în secolul XX. La nivel politic, Marea Unire. S-a făcut în 1918. La nivel social, îmbunătăţirea stării populaţiei rurale şi chiar urbanizarea ei. Din acest punct de vedere observăm o continuitate din 1907 până în 1989. Procesul e mai puţin vizibil înainte de 1948 dar nu trebuie uitat că în perioada 1918-1919 populaţia ţării practic s-a dublat (de la 7,7 milioane la 16,7 milioane) faţă de începutul războiului, ceea ce a creat nişte probleme administrative extraordinare. Cu toate acestea, în 1948 numărul populaţiei urbane era cu peste 2 milioane de oameni mai mare decât în 1907 (3,7 milioane faţă de ceva mai mult de 1 milion).
2 milioane de oameni care obţinuseră, datorită apartenţei la mediul urban, acces mai uşor la servicii sanitare, la educaţie, la cultură. Şanse mai mari de a răzbi în viaţă.
Urbanizarea s-a accelerat în anii comunismului. Practic, fiecare deceniu din perioada 1950-1990 a mai adus urbanizarea a 5-6% din populaţie. Din punctul ăsta de vedere comuniştii au preluat şi au dus mai departe proiectul civilizaţional interbelic. E greşit să credem că modernizarea din a doua jumătate a secolului XX ar fi meritul exclusiv al comuniştilor. Statisticile arată cu claritate că procesul de urbanizare era deja în plină desfăşurare în 1948.
Dar ce se întâmplă după 1989? Oraşele sunt incapabile să mai absoarbă populaţie rurală şi apare stagnarea. Două decenii de stagnare după care, iată, se pare că în 2012 un întreg proces la care au pus umărul generaţii întregi se va întoarce îndărăt: 800.000 de români, adică vreo 4% din populaţia actuală a ţării, vor redeveni "ţărani". Această măsură administrativă de retrogradare a anumitor oraşe (măsură care, sincer să fiu, chiar mi se pare inevitabilă), consfinţeşte finalul falimentar al unei epoci al cărei sens istoric este rupt de sensul istoric al epocilor anterioare.
Punct şi de la capăt. Sau numai punct. Sau numai capăt.
7.11.10
Cum se citea ziarul în timpul comunismului sau de ce a venit lumea la înmormântarea lui Adrian Păunescu
Conform unei postări aiuritoare dedicată lui Adrian Păunescu pe blogul unui ideolog important al zilelor noastre, videoclipul de mai sus (celebra piesă 'Aces High' cântată de Iron Maiden) nu ar trebui să fie nimic altceva decât o manifestare "deliberat autarhică, şovină şi anti-occidentală", de vreme ce glorifică făţiş victoria 'RAF'-ului englez împotriva 'Luftwaffe'-ului german şi conţine asemenea versuri xenofobe care incită la împuşcarea de nemţi:
Bandits at 8 o'clock move in behind us
Ten ME-109's out of the sun
Ascending and turning our spitfires to face them
Heading straight for them I press down my guns.
A naibii treabă, însă, în Anglia nimeni nu se crizează că Iron Maiden cântă ceea ce cântă, sau că zecile de mii de "sărmani spectatori spălaţi pe creier" umplu stadioanele sau că, horibile dictu, chiar şi în Germania Iron Maiden au milioane de fani. Ca să vezi!
În urmarea a ceea ce am scris aici, trebuie să recunosc că am avut o satisfacţie deosebită văzând veninul isteric ce răzbate din anumite articole scrise în ultimele zile de mai mulţi menestreli ai postcomunismului, şocaţi de respectul cu care românii au primit moartea lui Adrian Păunescu. Probabil ei se aşteptau ca omul să fie îngropat ca Mozart, doar cu un cîine în urma dricului şi sub o ploaie măruntă, şi când colo s-au trezit că mii de oameni au făcut pelerinaj la sicriul decedatului şi, oroare, pe deasupra au mai depus şi flori (cumpărate din banii proprii, pe timp de criză) şi l-au condus pe ultimul drum. Câţiva ideologi au început deja să caute nişte explicaţii, că va fi fost vorba de (mii de) politruci, că avem ca naţie memoria scurtă etc. Însă lucrurile sunt mult mai simple. Reacţia populară arată pur şi simplu că Păunescu nu a fost câtuşi de puţin acel "stâlp al dictaturii" blamat de cei care, prin tăcerea lor cuminte din epocă, au fost nu stâlpi, ci mici şuruburi docile ale dictaturii.
Ca să clarificăm: Păunescu nu a fost un stâlp al dictaturii după cum nici un lingău contemporan ca Radu Moraru nu este un stâlp al regimului băsescian, oricât de ciudat ar părea acest lucru. Şi ştiţi de ce? Pentru că libertatea de alegere exista şi în epoca respectivă, şi chiar funcţiona. Aşa cum astăzi, când zapăm şi-l vedem pe Radu Moraru, schimbăm instinctiv canalul pentru că ştim că în afară de mâncat căcat nu ai ce auzi, tot aşa în anii '70-'80 românii îşi formaseră un obicei filtrant de citire a ziarului: întotdeauna de la coadă la cap.
De ce? Pentru că informaţiile cele mai interesante se găseau întotdeauna la coadă, pe ultimele pagini, în timp ce primele pagini, conţineau numai cuvântări de-ale lui Ceauşescu, rezumate ale diverselor plenare, poezii patriotice etc. (cine nu mă crede n-are decât să meargă la bibliotecă şi să citească nişte ziare din epocă). Oamenii pur şi simplu ignorau aceste pagini. Da, publica nu ştiu ce poet o poezie în care îl pupa în cur pe Ceauşescu pe prima pagină din Scânteia. Şi ce dacă? Nimeni nu o citea! Nici măcar cenzorii! Îmi aduc aminte de o poezie apărută, dacă nu mă înşel, chiar în 'Scânteia', de ziua lui Ceauşescu (parcă 26 ianuarie) care a produs la vremea respectivă un scandal monstru deoarece, deşi versurile sunau în spiritul vremii (tată iubitor, erou de poveste, măreţe realizări etc.) primele litere din fiecare vers formau expresia: CEAUSESC OLAE. Trecuse inclusiv de cenzură!
'Scânteia' - oficiosul partidului - era de departe cel mai ilizibil ziar. În comparaţie cu el, 'România Liberă' era cum e 'New York Times', plin de substanţă. 'Scânteia', în calitate de oficios, trebuia să publice fiecare virgulă din activitatea partidului astfel încât nu prea mai rămânea loc şi de altceva. 'România Liberă' avea (evident, la... coadă!) sport, rubrică de informaţii externe, anunţuri, informaţii sociale. Numai în perioada Congresului sau cu prilejul zilelor importante (ziua lui Ceauşescu, 23 august) 'România Liberă' devenea la fel de ilizibilă ca 'Scânteia'.
De poluarea primei pagini nu scăpa nici o revistă, nici măcar cele literare. Puteai scăpa fără să publici poza lui Ceauşescu, dar nu scăpai fără să zici că s-a făcut, s-a dres. O foaie relativ liberă era 'Suplimentul de Fotbal' editat sâmbăta de jurnaliştii de la 'Sportul'. Nu avea decât 4 pagini, format mic, şi era plin ochi de informaţii din fotbal. În rest, chiar şi 'Sportul' era poluat. Dar 'Sportul' era chiar util, deoarece, prin natura şi formatul mai mic al publicaţiei (A3), informaţiile idioate legate de activitatea partidului şi a lui Ceauşescu trebuiau condensate, astfel încât la orele de PTAP ("Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei"), la care trebuia să avem caiete cu clipping din activitatea partidului, decupam articolele de pe prima pagină din 'Sportul', care erau mult mai scurte decât cele din 'Scânteia' sau 'România Liberă'. Bineînţeles, nu citeam niciodată articolele respective, nici acasă, nici la oră, dar trebuia să avem pregătite caietele în cazul unei inspecţii. În general la ora de PTAP se făcea matematică, după ce timp de 10 minute diriginta inspecta caietele, ca să fie sigură că ne-am lipit rahaturile alea.
Aşadar, ideea că Păunescu scria anumite poezii cu Ceauşescu, de fapt insignifiante numeric în ansamblul operei sale, şi că românii erau ţinuţi cu nasul în poeziile astea cu o mână de fier care le strângea beregata e pur şi simplu o aiureală. Românii ocoleau instinctiv toate titlurile - fie ele de articole, de poezie sau de informaţie - care erau despre Ceauşescu, partid, "realizărili" etc. Singurii care citeau porcăriile alea, probabil cu o satisfacţie vecină cu onania, se vede treaba că erau, iată, tocmai confraţii literari care aveau o bucurie maladivă în a număra petele de pe obrazul rivalilor literari (şi, nu întâmplător, mai favorizaţi de soartă sau de muze). În zilele noastre un publicist ca Radu Moraru face o figură asemănătoare prin servilismul faţă de Băsescu. Şi ce? Cui nu-i place, nu se uită la B1TV. De aici până la a spune că ţuţărul Radu Moraru ar fi "stâlp al regimului băsescian", eventual direct vinovat de haosul economico-social în care se zbate România azi, e cale lungă! Radu Moraru e un lingău care are motivele lui secrete şi personale pentru care îl pupă în fund pe Băsescu, dar în nici un caz nu poate fi acuzat că ar fi "stâlp al regimului" - tocmai pentru că libertatea alegerii îl absolvă de orice responsabilitate!
Ideologii nu înţeleg cum de oamenii, generaţia de 50-55 de ani ("şaptezeciştii") nu vomită atunci când aud de Cenaclul Flacăra, care "le-ar fi spălat creierele". Înseamnă că toată munca lor obstinată din ultimii 20 de ani a fost nulă. Well, ar fi de spus că tocmai "şaptezeciştii" ăştia "cu creierele spălate" de Cenaclu au fost cei care în jurul vârstei de 30 de ani au făcut Revoluţia. Tot din rândurile lor s-a format grosul clasei antreprenoriale din primii ani de după revoluţie. Deci, există semne clare că nu aveau creierele aşa de spălate. Strigăturile pentru Ceauşescu din cadrul cenaclului erau nimica toată, durau câteva minute, trebuiau făcute fiindcă altfel nu se putea, şi în topirea dionisiacă a vocilor erau uitate instant. Ideologii uită să spună că, spre deosebire de 'Cântarea României', unde oamenii erau adunaţi cu forţa să cânte sau să se îmbrace în costume populare şi să mimeze cântări pentru patrie, pentru Ceauşescu, pentru partid, pentru Ceauşeasca, la Cenaclul lui Păunescu lumea intra pe bază de bilet şi de cele mai multe ori se cânta cu casa închisă.
Curat spălare de creiere, cu casa închisă! Dacă ar fi cinstiţi cu ei înşişi, ideologii noştri ar trebui să se aciueze şi pe la curtea reginei Angliei, să o convingă că Iron Maiden e o trupă de "porci", care spală pe creier tineretul şi propovăduieşte militarismul şi xenofobia (apropo, dacă nu mă înşel, la fiecare concert Maiden mascota Eddie are cel puţin o apariţie în care flutură steagul britanic - încă o manifestare retrogradă de naţionalism xenofob!).
Păi nu?!
Cred că e într-adevăr frustrant să simţi, ca ideolog al postcomunismului, că toată spălarea de creiere pe care ai încercat s-o faci în ultimii 20 de ani nu a avut nici o finalitate. Pentru că, indiferent ce ai încerca să zici, realităţile zilei sunt dure:
- Ceauşescu a fost un cretin, fără îndoială. Dar Iliescu, Emil Constantinescu (într-o măsură mai mică) şi mai ales Băsescu au fost / sunt nişte cretini şi mai mari. Este poporul român nostalgic? Nu, e realist.
- Comunismul a fost o porcărie. Da, dar postcomunismul e o porcărie şi mai mare.
- Comunismul, aşa nenorocit cum a fost, a lăsat în urmă o ţară funcţională, care trebuia doar preluată şi pusă pe calea corectă. Postcomunismul, după numai 20 de ani, e pe cale să lase viitoarei guvernări de desant străin (care, cu voia Domnului, va veni în 1-2 ani!) o ţară care trebuie refăcută aproape de la zero!
Din păcate pentru ei, ideologii grupării care a acaparat producţia bunurilor simbolice după 1989, deşi sunt la fel de totalitari în gândire ca şi predecesorii lor, cenzorii comunişti, au un mare ghinion: s-au născut prea târziu. Micile lor valenţe de jdanovi sunt depăşite istoric. În zilele noastre cuvintele nu mai pot fi strânse de gât. Mai mult, internetul tinde să devină o adevărată arhivă istorică online, cu ajutorul site-urilor de video-sharing pe care oamenii contemporani pot vedea cu ochii lor care era adevărul şi pot aprecia şi singuri dacă spiritul adevărat al Cenaclului Flacăra era dat de strigăturile cu "Trăiască Ceauşescu!" sau de cântece. Există şi bloguri, cum e şi ăsta scris de mine, care privesc lucrurile mult mai critic şi mai detaşat decât le-ar plăcea unora care preiau pe nemestecate hrana semipreparată servită de ideologi. Adevărul nu mai e unul singur, ci o sumă de adevăruri unice, deseori contradictorii, şi nimeni nu mai are puterea de a impune un singur adevăr. Suntem în secolul XXI, tovarăşi!
5.11.10
Adrian Păunescu, poetul şi oamenii
Nu sunt un mare admirator al poeziei lui Adrian Păunescu. În general nu prea citesc poezie, iar dacă mai citesc din când în când, nu pe o carte de-a lui Păunescu pun mâna. Cred că a fost un versificator extraordinar şi spre deosebire de mulţi pretinşi poeţi care scriu însăilări insipide se pare că înţelesese încă de tânăr că esenţa poeziei e să fie şi cântată, nu doar recitată, şi să poată fi transpusă pe muzică. În acest fel Păunescu a readus poezia la nivelul maselor - şi ăsta e, poate, cel mai mare merit al său. Poezia lui e rareori metafizică, poate niciodată, dar este viguroasă, plăcută, cinstită. Pe scara de valori a literaturii nu pot să apreciez dacă valoarea intrinsecă a versurilor sale îl plasează mai aproape de poezia secolului XIX sau de cea contemporană (nu am suficiente cunoştinţe de teorie literară, ca să pot aprecia acest lucru...) dar Păunescu, în mod evident, a fost un poet al maselor cum nu a mai fost altul în România, şi de aceea va rămâne în istoria literaturii române. Pentru că merită. A fost un Maiakovski al românilor şi astăzi a murit un pic din literatura română.
Întâmplarea face ca una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am, poate cea mai veche din viaţa mea, să fie legată de Păunescu. Cred că aveam 2-3 ani. Mama tocmai îmi făcuse baie şi mă usca cu feonul pe cap în faţa televizorului la care se transmitea 'Cenaclul Flacăra'. Vocea baritonală a lui Păunescu răsuna din televizorul alb-negru, printre versuri şi cântece. Să tot fie o amintire de prin anii '77-'78?... Nu ştiu dacă am o amintire mai veche decât asta. Sigur îmi aduc aminte de cutremurul din '77 dar nu ştiu dacă amintirea asta e dinainte sau după cutremur.
Când am mai crescut am fost martor indirect la frenezia cu care s-au dat, pe sub mână, discurile Electrecord cu 'Cenaclul Flacăra'. Când s-au adus discurile la librărie, în Brăila, s-a stat la coadă şi s-au făcut rezervări pe sub mână. Eu eram mic, aveam vreo 8-9 ani, dar îmi aduc aminte perfect de lucrul ăsta pentru că frate-miu, care era deja adolescent, şi-a cumpărat discurile respective - la fel ca majoritatea adolescenţilor din bloc.
Îmi aduc aminte şi de un Cenaclu pe stadionul din Brăila. Era (deja) noapte şi stadionul era arhiplin. În mijloc, părând minusculă din punctul în care mă aflam, era o scenă pe care se cânta şi se spuneau versuri. Nu înţelegeam prea multe, era ceva nemaivăzut, dar mai târziu am regăsit acea atmosferă dionisiacă la concertele rock din anii libertăţii (şi l-am citit şi pe Nietzsche şi am înţeles şi ce înseamnă "apolinic" vs. "dionisiac"). Mai târziu câţiva cretini i-au reproşat lui Păunescu faptul că aduna lumea pe stadioane şi îi punea să strige "Trăiască Ceauşescu", iar cretinătatea supremă a fost enunţată în raportul de condamnare a comunismului, care face din Păunescu un vârf de lance al propagandei comuniste. Adevărul e că "Trăiască Ceauşescu" se striga de câteva ori pe parcursul spectacolului, fiindcă nu se putea altfel. Cum puteai aduna în vremea aia zeci de mii de oameni la un loc, dacă nu dădeai şi Partidului ceva? Se mai cântau şi câteva cântece patriotice, deloc urâte (multe se fredonează bine mersi şi în zilele noastre după ce au fost compuse şi cântate la cenaclu). În rest se cânta muzică liberă şi se citea poezie. Ce era mai bine? Să taci şi să nu faci nimic, "rezistând prin cultură" cum rezistă şoarecii sub duşumea când dorm? Sau să faci compromisuri pentru a putea da oamenilor poezia, cântecele şi bucuria de a se simţi liberi măcar pentru câteva ore? Şi aş mai avea o întrebare pentru toţi mărunţii care susţin acest fals argument: oare ce fredonau tinerii după un cenaclu? "Trăiască Ceauşescu" sau refrenele cântecelor? Ce le rămânea întipărit în creier? "Trăiască Ceauşescu" sau "Rugă pentru părinţi"?
Apoi îmi aduc aminte de transmisiunile Europei Libere (la mine în casă se asculta Europa Liberă în fiecare seară) care dezbăteau problema de la Ploieşti. Din presa comunistă nu se putea afla nimic, dar Europa Liberă ne-a ţinut la curent cu ceea ce s-a întâmplat acolo: din cauza proastei organizări se produsese o busculadă, muriseră câţiva oameni, alţii fuseseră răniţi. Partidul (adică familia Ceauşescu) decisese interzicerea definitivă a cenaclului, care de câţiva ani oricum nu mai era transmis la televizor, ci doar la radio. Din păcate nu mai ţin minte spiritul în care Europa Liberă comenta evenimentul (dacă era sau nu de acord cu interzicerea) pentru că la vremea respectivă memoria mi s-a concentrat strict pe relatarea evenimentelor.
Îmi aduc aminte şi de şoaptele în care se vorbea despre volumul 'Viaţa mea un roman', apărut în 1987, o perioadă cruntă, în care în magazine nu se mai găsea nimic, în case era frig, nu curgea apă caldă, lumina se oprea de câteva ori pe zi, lecţiile trebuia să le faci iarna la lumina lămpii cu gaz, alimentele erau raţionalizate şi Ceauşescu începuse stupidul program de sistematizare a satelor. Europa Liberă avea seri în care vorbea numai despre sistematizarea asta care urma să distrugă satul românesc pentru a-l înlocui cu blocuri (urmele acestui aberant program se mai pot vedea şi astăzi ici colo, mai ales prin satele din Bărăgan). Ei bine, în 'Viaţa mea e un roman' Păunescu avea o poezie intitulată 'Ţăranii reînviaţi' care suna cam aşa:
"Isus Cristos trecea prin sate
De-aproape două mii de ani
Şi se-ntreba ce vânt mai bate
De nu mai sunt deloc ţărani.
[...]
Şi au venit să-l răstignească
Şi groapă i-au săpat în lut,
Dar pentru fapta lor câinească
Nici lemn de cruce n-au avut.
[...]
Cum una nu e, alta nu e,
Nici celelalte nu mai sunt
Şi n-au găsit ciocan şi cuie
Şi nici lopeţi pentru pământ."
Din punctul meu de vedere trebuie să fii de-a dreptul idiot să crezi că un vârf de lance al propagandei comuniste putea scrie versurile de mai sus.
Şi aceasta nu era singura poezie în care Păunescu critica făţiş realităţile zilei. În volumul citat erau multe altele ('Mielul de sămânţă': "Voi nu simţiţi, voi nu trăiţi la fel? / S-a dus plămada miilor de ani, / Din câte-un sat rămâne câte-un miel / Pe un pământ pustiu, fără ţărani." sau 'Cântec pentru â din a': "Un i prelung pe toţi ne va surzi / Şi alfabetul nostru va-ngheţa, / De nu se va întoarce într-o zi / În patria română â din a" ), dar nici una, parcă, aşa de explozivă precum celebra poezie 'Analfabeţilor' care provocase un scandal-monstru în 1980:
"V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.
V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.
Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.
V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.
V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.
V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte."
Apoi a venit Revoluţia şi toată lumea a fost informată că Păunescu a fost un porc care nici nu mai merită să apară pe ecranele tv. S-a spus că lumea l-a fugărit pe stradă la Revoluţie, dar adevărul e că nimeni nu ştie clar ce s-a întâmplat atunci. Mulţi au fost fugăriţi în acele momente de haos după cum mulţi au alergat singuri pentru a prinde un loc cât mai în faţă în rândurile noii puteri care începea deja să se contureze în seara zilei de 22 decembrie. Omul care avea curaj să-i spună lui Ceauşescu că greşeşte, omul care fusese un mentor pentru atâtea generaţii de tineri, omul care reuşise să facă generaţii întregi de tineri să se simtă liberi într-o lume înlănţuită a devenit subit "un porc" din cauză că, vai lui, pe lângă tonele - la propriu - de poezie cinstită scrisese şi poezii în care îl pupa în fund pe Ceauşescu.
Aceasta a fost, de fapt, explicaţia oficială inventată ad-hoc de cei care au acaparat după decembrie 1989 producţia bunurilor simbolice pentru a justifica expulzarea din spaţiul public a poetului. Interdicţia a durat 2 ani şi ceva, după care Păunescu a fost "reabilitat" la televizor de Mihai Tatulici într-o emisiune celebră, care l-a isterizat la vremea respectivă pe G. Liiceanu (Liiceanu a şi scris un pamflet fără sare şi piper împotriva lui Tatulici, pamflet inclus ulterior, dacă nu mă înşel, în cărticica numită "Apel către lichele").
Explicaţia neoficială era, de fapt, mult mai prozaică. Păunescu trebuia eliminat din discursurile publice pentru că prin ceea ce făcuse era un contraargument făţiş la teoria "rezistenţei prin cultură" cu care gruparea care acaparase spaţiul simbolic după 1989 dorea să-şi justifice imobilismul şi supuşenia din anii dictaturii. Pe scurt, teoria "rezistenţei prin cultură" (afirmată recent chiar şi cu prilejul vizitei Herthei Muller, care evident că e o femeie prea deşteaptă şi, în plus, profund cunoscătoare a realităţilor româneşti pentru a o lua în seamă) pretinde că în anii dictaturii teroarea era atât de mare, încât oricine ar fi ridicat capul ar fi fost lichidat instant iar singura modalitate de supravieţuire demnă a unui intelectual era să-şi vadă în linişte de profesie, de scris, avansând în carieră doar atât cât se putea avansa fără a pactiza cu partidul. Teoria "rezistenţei prin cultură", enunţată dacă nu mă înşel pentru prima oară în 1990 la Roma, la o întâlnire a scriitorilor români din ţară şi din exil, era şi este atât de falsă încât l-a făcut pe Paul Goma, unul dintre puţinii scriitori-dizidenţi reali ai României - bătut de securitate, izgonit din ţară - să se certe de atunci cu toţi intelectualii contemporani importanţi. Lăsându-i la o parte pe un Goma sau Dorin Tudoran, care au fost dizidenţi intransigenţi, pentru care dialogul cu regimul nu putea exista, un individ precum Adrian Păunescu (şi într-o oarecare măsură şi prozatorul Nicolae Breban sau, spre anii de sfârşit ai dictaturii, Mircea Dinescu) era dovada vie că puteai protesta, puteai striga adevărul, puteai atrage atenţia şi puteai să-i dojeneşti pe mai marii zilei dacă vroiai cu adevărat să o faci. Este adevărat că imediat ce comitea "o boacănă", Păunescu trântea o poezie în care îşi mărturisea spăşit ataşamentul faţă de Ceauşescu - dar tocmai din cauza asta Păunescu rămâne doar un scriitor, în vreme ce un om ca Paul Goma, care scuipa şi nu ştergea scuipatul, va rămâne în cartea de istorie ca un veritabil dizident.
Dar ce au fost ceilalţi? Ce au fost cei care au tăcut mâlc în timp ce regimul ceauşist schilodea suflete în jurul lor?
Realitatea e că regimul avea oroare de notorietatea scriitorilor şi dacă pe un Gh. Ursu îşi permitea să-l omoare în linişte (acesta fiind un biet inginer anonim), unui scriitor nu avea curaj să-i facă mai mult de o mustrare, o interdicţie de a publica (măsură strict formală, mulţi continuau să publice) sau o mutare disciplinară şi temporară din Bucureşti undeva într-un oraş de provincie. Măsurile deveneau mai dure numai în cazul dizidenţilor (expulzare în cazul lui Goma, arest la domiciliu în cazul lui Dinescu). Însă orice scriitor, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune adevărul fără a-şi risca viaţa. Păunescu era dovada vie. Aşa zisa rezistenţă prin cultură nu a fost nimic altceva decât un pact de neagresiune cu regimul.
Tocmai de aceea figura lui Păunescu a devenit indezirabilă după 1990. El deranja prin însuşi faptul că exista. Nu corespundea teoriei. Încurca. Gruparea care a pus stăpânire pe producţia bunurilor simbolice nu avea nevoie de contraexemple care să-i ştirbească autoritatea. Sunt curios dacă Adrian Păunescu a fost conştient vreodată de ghimpele pe care l-a reprezentat şi pe care îl va reprezenta în continuare, până când se va găsi cineva care să scrie o istorie sinceră a intelectualilor români.
1.11.10
Consilierul Fota, imaginea tragi-comica a elitelor noastre
Nu, n-am de gând să fac mişto de mârâiturile gâjâite în pseudo-engleză pe care le scoate consilierul ăsta. Au făcut alţii destul. Eu m-am uitat, de curiozitate, pe CV-ul său şi trebuie să recunosc că sunt şocat.
- Omul a intrat în câmpul muncii la 29 de ani. Douăzeci şi nouă. Până atunci a ars-o în "studii", în mare parte inutile: bunăoară, a terminat facultatea de construcţii şi nu a profesat niciodată ca inginer constructor, nici măcar în perioada 2004-2008 când construcţiile au duduit şi puteai face tone de bani din dirigenţie de şantier sau evaluări de proiecte. Vezi, avantaj el: nevastă-mea munceşte de la 19 ani iar eu, la 29, deja scrisesem o carte şi îmi schimbasem profesia. La ce ne-a folosit că ne-am spetit? Categoric, nu la cât i-a folosit individului ăsta faptul că a frecat-o la greu...
- Probabil că la un moment dat i-or fi dat părinţii un şut în cur să plece de acasă şi a ajuns şi el băgător în seamă la parlament. "Expert" la grupul PNŢ-CD (cumva unul din cei 15.000 de specialişti?!). Începutul unei cariere promiţătoare, s-ar zice. Interesant e că de atunci încoace n-a muncit niciodată nimic: a stat numai în joburi conţopiste, politice. Acum a ajuns la 45 de ani. Hai, cătinel, cătinel, şi mâine-poimâine face 65 şi iese la pensie după o viaţă în care a dat în brânci de atâta muncă... la stat.
- Evident că o asemenea biografie lipsită de substanţă nu putea să nu fie asezonată şi cu ditamai titlul de profesor pe la universităţi, tot una şi una: SNSPA (singura universitate din România cu o dinastie la propriu în corpul profesoral: soţii M. şi copchilul), Universitatea Şaguna din Constanţa şi... Academia Diplomatică.
- Pe timpul comuniştilor, după ştiinţa mea, în orice şcoală din ţara românească se făceau minim 2 limbi străine. Bunăoară eu şi cu frate-miu am făcut franceză şi engleză. Nevastă-mea, rusă şi engleză. Mama şi tata au făcut rusă şi franceză. Şi tot aşa. Ironia sorţii face ca din CV-ul acestui individ să rezulte că a făcut la şcoală o singură limbă. Ghiciţi care? Engleza!
Concluzia e una singură: dacă Fota n-ar fi existat, sigur s-ar fi găsit altcineva să-i ia locul. Nu trebuie să ne iluzionăm şi să credem că Fota e o excepţie la vârf. Nu. Fota, Elena Udrea (o altă "prof. univ. dr" care, ştim bine, habar n-avea că Norvegia e regat), Emil Boc, toate aceste mediocrităţi nule împăunate şi împopoţonate cu o grămadă de titluri sforăitoare nu au pus mâna degeaba pe frâiele puterii. Ele reprezintă rezultatul final a vreo 40 de ani de aculturaţie, perioadă începută cam după Tezele din Iulie, 40 de ani în care adevăraţii intelectuali care ar fi avut ceva de spus şi de gândit în ţara asta au fost încetul cu încetul izgoniţi peste hotare, marginalizaţi în domenii fără legătură cu pregătirea lor profesională, acoperiţi de tăcere. Non-valoarea a devenit valoare în aceşti ani prin simpla aderenţă oarbă la canonul politic al zilei. Întrebarea se pune: cum putem recupera vigoarea pierdută a celor care au avut cândva coloană vertebrală? Cum putem naşte o nouă clasă de intelectuali, fără legătură cu instituţiile viciate din cultura actuală? Cum putem găsi iarăşi filoane de gândire critică în România?
28.10.10
Statul român nu ştie să-mi ia banii: două exemple
Statul român se plânge că nu are bani, dar habar nu are să-şi organizeze serviciile în aşa fel încât să încaseze mai mulţi bani de la populaţie. Iată două exemple simple, recente.
1. În urmă cu aproape 3 luni mi-am luat o maşină second-hand. Ca să nu am probleme cu actele, şi întrucât îmi place să fac totul la vedere şi să am garanţia a ceea ce cumpăr, am luat-o de la un dealer (Meridian Ocazie, dacă interesează pe cineva). Maşina fusese folosită de vechiul proprietar până în luna mai 2010, apoi din iunie stătuse în curte la Meridian Ocazie două luni, până când am cumpărat-o eu. În clipa în care am ridicat-o vânzătorul mi-a predat toate actele: a, b, c... explicându-mi pe îndelete la ce foloseşte fiecare, care e istoricul maşinii, cu ce trebuie să mă duc la administraţia financiară pentru înregistrarea ei etc.
La câteva zile de la achiziţie m-am dus frumos la Administraţia Financiară a Sectorului 1, cu toate actele îndosariate. Toate bune şi frumoase, coada civilizată, organizată cu bonuri de ordine. Am luat un bon şi am aşteptat. Când mi-a venit rândul, m-am dus la biroul la care am fost chemat. Femeia de la ghişeu mi-a luat actele şi a început: aveţi aia?... dar aia?... La un moment s-a încruntat şi a urmat următorul dialog ubuesc:
"Certificatul de la Administraţia Financiară sector 6 nu e bun, zice ea."
"Păi de ce nu e bun, întreb eu."
"Fiindcă aici scrie că Meridian Ocazie nu are datorie la impozite, dar ar trebui să scrie specific că nu are datorie legată de această maşină. Practic, maşina a fost a lor din iunie."
"Păi doamnă, întreb eu ca prostul, dacă zice că nu are impozite restante, nu e logic că nu are nici impozit restant inclusiv faţă de această maşină?"
"Păi nu, zice ea, şi începe să-mi facă teoria chibritului despre cum vor dealerii de maşini second hand să tragă în piept statul nedeclarând fiscului maşinile vândute ca intermediari."
"Păi şi atunci oamenii ăia sunt nebuni?, întreb eu. După cum vedeţi nu am cumpărat-o de la cineva de pe stradă, am luat-o de la o firmă serioasă, nu cred că se dedau ei la asemenea şmecherii ieftine ca să salveze câţiva lei."
"A, păi zice ea, de regulă vânzătorii aceştia (adică dealerii second hand) se prevalează de punctul x din Codul Fiscal, dar nu au dreptate."
"Hopa, ia staţi aşa, zic eu, dar ce zice punctul ăla din Codul Fiscal?"
"Păi zice următoarele: (şi scoate de sub tejghea Codul Fiscal) bla bla bla dacă maşina e doar stocată pentru intermediere nu trebuie plătit impozit de folosire pe ea."
"Păi şi ce e anormal aici? Meridian a cumpărat maşina ca să mi-o revândă mie, nu ca să facă raliuri cu ea."
"Păi da, dar ei interpretează prevederea legală. Legiuitorul s-a referit acolo numai la maşinile aflate la prima înmatriculare."
"Haideţi doamnă, zic eu, ce naiba e asta?! Scrie ceva în ceea ce mi-aţi citit din Codul Fiscal legat de maşinile aflate la prima înmatriculare? Nu? Atunci ce e aiureala asta, cum adică 's-a referit', de ce mă puneţi pe drumuri?!"
"Păi ulterior au apărut, zice ea, nişte norme care clarifică problema. Uitaţi aici, şi scoate de sub tejghea trei foi A4 cu o grămadă de scris pe ele, o ştampilă şi semnătura unui bou. Vedeţi? Scrie clar: bla bla bla maşinile aflate la prima înmatriculare bla bla bla..."
"Păi staţi puţin, zic eu, aşa iau şi eu o foaie, scriu nişte tâmpenii pe ea, pun o ştampilă şi gata! Iată norme! Ce dracu-i porcăria asta? Ce se respectă aici, Codul Fiscal sau nişte norme date de orice prost?!"
"Domnul care a emis normele astea nu e orice prost. E unul dintre cei care au lucrat la Codul Fiscal."
"Bun, şi atunci care e de fapt problema? Că e posibil ca Meridian să vă fi tras în piept cu două luni de plată la impozit pe maşina asta?"
"Bineînţeles, răspunde madama cu o privire care vroia să-mi spună: 'de mine nu treci!'."
"Păi, mă ofer eu, lăsaţi că plătesc eu. Aici pe loc. Uite acuş, îmi ziceţi cât e şi mă duc la casierie şi plătesc şi rezolvăm problema. Cât poate fi? 20 de lei? 30? 40?"
"Nu se poate. Meridian trebuie să vă dea un certificat conform legii."
În cele din urmă, după cum puteţi bănui, m-am dus la Meridian, cei de acolo au scos de la sectorul 6 un certificat nou, "conform legii", şi fără să plătească nimic în plus, am revenit după câteva zile la acelaşi ghişeu, am înregistrat maşina, totul a mers uns. În loc ca statul să primească de la mine de prima dată 20, 30, 40 de lei, organizarea idioată a avut următoarele efecte:
2. În urmă cu puţină vreme am avut nişte probleme de sănătate în urma cărora a ajuns să mă ia şi Salvarea. Am ajuns în miezul nopţii la un spital d-ăsta de stat, s-au uitat ăia la mine, mi-au făcut nişte injecţii, m-au consultat şi mi-au zis să vin în ziua de... la 8 dimineaţa, cu actele x, y, z pentru o internare ambulatorie şi o consultaţie mai amănunţită. Doctorii tineri, amabili, le-am şi "marcat" ceva, nu că ar fi cerut, ci pentru că am simţit eu necesar să-i încurajez cumva. "Nu va dura mult, mi-au zis ei. Dacă veniţi la 8, sunt şanse ca la 10 să fie totul gata." Cum problema asta a mea de sănătate nu e de ieri, de azi, şi cum niciodată nu mi s-a întâmplat să mă ia Salvarea, am cam băgat-o pe mânecă şi am zis fie ce-o fi, de data asta dracu' să mă ia, mă duc la doctor, fac analize, tot tacâmul, nu trebuie să mai stau ca un idiot cu curul pe o problemă care netratată mă poate face să mor la 50 de ani.
Mi-am tras repede o adeverinţă de salariat, mi-am luat şi adeverinţă de la medicul de familie, gata, totul pregătit pentru marile investigaţii de sănătate. Numai că în dimineaţa zilei cutare, când am venit eu la consultaţie, surpriză: la internări de o zi era o coadă de vreo 30 de persoane, numai moşi şi babe, unul mai mort ca altul, care cu o cocoaşă, care cu mâna călare pe falcă, unii în pijamale de-alea cu dungi... Mă rog, deprimant. Iar în faţa secţiei unde ar fi urmat să fiu consultat eu, alte vreo 15 persoane, tot aşa, numai dărâmaţi, care probabil veniseră de la 7 dimineaţă ca să prindă loc. În fine, am aşteptat eu 5 minute, 10, 15 şi până la urmă i-am zis nevesti-mii (care venise cu mine ca un câine de pază, să fie sigură că nu o fentez) că eu nu mai stau la coada asta care înainta cu viteza melcului beat şi că mergem la Sanador.
"Dar acolo o să plătim, zice scumpa, iubitoarea şi mult iubita mea soţie."
"Păi plătim, ce dracu să facem? Oricum şi aici am venit pregătit cu 100 de lei."
"Asta înseamnă că nu vom beneficia de nimic, am plătit amândoi CASS atâţia ani, lua-i-ar dracu', şi să nu profiţi măcar acum?"
"Nu. Nu vezi ce coadă e aici? Mergem la Sanador sau ne întoarcem acasă, eu nu stau aici să-mi dau coate cu toţi ăştia."
Aşa că am ajuns în cele din urmă la Sanador, unde am şi făcut până acum 2 ecografii, raze x, dracu' să le ia. Am dat un ban, nu mult după părerea mea, dar măcar am făcut totul transparent, rapid, fără bătaie de cap. Cât despre faptul că am plătit atâţia ani CASS la stat, nu îmi pare rău de banii ăia: cineva trebuie să aibă grijă şi de oamenii mai săraci.
Dar stau şi mă întreb: oare ce ar fi fost dacă în dimineaţa zilei de ... atunci când am ajuns pe holul ăla deprimant de spital aş fi găsit nu o coadă, ci două cozi: una pentru pensionarii şi pentru săracii care nu-şi pot permite să plătească nici măcar un leu pentru serviciile medicale, alta pentru oameni ca mine, care sunt dispuşi să plătească. Şi deasupra unei cozi să scrie: "Servicii gratuite (pensionari, sărăntoci)" şi deasupra alteia: "Co-plată (salariaţi, oameni grăbiţi)". Dacă mi s-ar fi cerut chiar şi jumătate din suma pe care am plătit-o la Sanador sunt convins că:
1. În urmă cu aproape 3 luni mi-am luat o maşină second-hand. Ca să nu am probleme cu actele, şi întrucât îmi place să fac totul la vedere şi să am garanţia a ceea ce cumpăr, am luat-o de la un dealer (Meridian Ocazie, dacă interesează pe cineva). Maşina fusese folosită de vechiul proprietar până în luna mai 2010, apoi din iunie stătuse în curte la Meridian Ocazie două luni, până când am cumpărat-o eu. În clipa în care am ridicat-o vânzătorul mi-a predat toate actele: a, b, c... explicându-mi pe îndelete la ce foloseşte fiecare, care e istoricul maşinii, cu ce trebuie să mă duc la administraţia financiară pentru înregistrarea ei etc.
La câteva zile de la achiziţie m-am dus frumos la Administraţia Financiară a Sectorului 1, cu toate actele îndosariate. Toate bune şi frumoase, coada civilizată, organizată cu bonuri de ordine. Am luat un bon şi am aşteptat. Când mi-a venit rândul, m-am dus la biroul la care am fost chemat. Femeia de la ghişeu mi-a luat actele şi a început: aveţi aia?... dar aia?... La un moment s-a încruntat şi a urmat următorul dialog ubuesc:
"Certificatul de la Administraţia Financiară sector 6 nu e bun, zice ea."
"Păi de ce nu e bun, întreb eu."
"Fiindcă aici scrie că Meridian Ocazie nu are datorie la impozite, dar ar trebui să scrie specific că nu are datorie legată de această maşină. Practic, maşina a fost a lor din iunie."
"Păi doamnă, întreb eu ca prostul, dacă zice că nu are impozite restante, nu e logic că nu are nici impozit restant inclusiv faţă de această maşină?"
"Păi nu, zice ea, şi începe să-mi facă teoria chibritului despre cum vor dealerii de maşini second hand să tragă în piept statul nedeclarând fiscului maşinile vândute ca intermediari."
"Păi şi atunci oamenii ăia sunt nebuni?, întreb eu. După cum vedeţi nu am cumpărat-o de la cineva de pe stradă, am luat-o de la o firmă serioasă, nu cred că se dedau ei la asemenea şmecherii ieftine ca să salveze câţiva lei."
"A, păi zice ea, de regulă vânzătorii aceştia (adică dealerii second hand) se prevalează de punctul x din Codul Fiscal, dar nu au dreptate."
"Hopa, ia staţi aşa, zic eu, dar ce zice punctul ăla din Codul Fiscal?"
"Păi zice următoarele: (şi scoate de sub tejghea Codul Fiscal) bla bla bla dacă maşina e doar stocată pentru intermediere nu trebuie plătit impozit de folosire pe ea."
"Păi şi ce e anormal aici? Meridian a cumpărat maşina ca să mi-o revândă mie, nu ca să facă raliuri cu ea."
"Păi da, dar ei interpretează prevederea legală. Legiuitorul s-a referit acolo numai la maşinile aflate la prima înmatriculare."
"Haideţi doamnă, zic eu, ce naiba e asta?! Scrie ceva în ceea ce mi-aţi citit din Codul Fiscal legat de maşinile aflate la prima înmatriculare? Nu? Atunci ce e aiureala asta, cum adică 's-a referit', de ce mă puneţi pe drumuri?!"
"Păi ulterior au apărut, zice ea, nişte norme care clarifică problema. Uitaţi aici, şi scoate de sub tejghea trei foi A4 cu o grămadă de scris pe ele, o ştampilă şi semnătura unui bou. Vedeţi? Scrie clar: bla bla bla maşinile aflate la prima înmatriculare bla bla bla..."
"Păi staţi puţin, zic eu, aşa iau şi eu o foaie, scriu nişte tâmpenii pe ea, pun o ştampilă şi gata! Iată norme! Ce dracu-i porcăria asta? Ce se respectă aici, Codul Fiscal sau nişte norme date de orice prost?!"
"Domnul care a emis normele astea nu e orice prost. E unul dintre cei care au lucrat la Codul Fiscal."
"Bun, şi atunci care e de fapt problema? Că e posibil ca Meridian să vă fi tras în piept cu două luni de plată la impozit pe maşina asta?"
"Bineînţeles, răspunde madama cu o privire care vroia să-mi spună: 'de mine nu treci!'."
"Păi, mă ofer eu, lăsaţi că plătesc eu. Aici pe loc. Uite acuş, îmi ziceţi cât e şi mă duc la casierie şi plătesc şi rezolvăm problema. Cât poate fi? 20 de lei? 30? 40?"
"Nu se poate. Meridian trebuie să vă dea un certificat conform legii."
În cele din urmă, după cum puteţi bănui, m-am dus la Meridian, cei de acolo au scos de la sectorul 6 un certificat nou, "conform legii", şi fără să plătească nimic în plus, am revenit după câteva zile la acelaşi ghişeu, am înregistrat maşina, totul a mers uns. În loc ca statul să primească de la mine de prima dată 20, 30, 40 de lei, organizarea idioată a avut următoarele efecte:
- mi-a mâncat mie, cetăţean simplu, mai mult timp decât ar fi fost necesar
- a mâncat şi din timpul Meridian Ocazie, companie privată, mai mult timp decât ar fi fost necesar
- a făcut ca funcţionarii statului, plătiţi din bani publici, să muncească de 2 ori mai mult decât ar fi fost necesar (două eliberări de certificate pentru conformitate fiscală şi două examinări ale actelor mele)
- statul nu a încasat nici un leu în plus, deşi eu eram dispus să-mi asum "pierderea", pentru a salva timp (pentru că la al doilea certificat cei de la Meridian nu au plătit, fireşte, nici un impozit, de vreme ce Codul Fiscal era de partea lor)
2. În urmă cu puţină vreme am avut nişte probleme de sănătate în urma cărora a ajuns să mă ia şi Salvarea. Am ajuns în miezul nopţii la un spital d-ăsta de stat, s-au uitat ăia la mine, mi-au făcut nişte injecţii, m-au consultat şi mi-au zis să vin în ziua de... la 8 dimineaţa, cu actele x, y, z pentru o internare ambulatorie şi o consultaţie mai amănunţită. Doctorii tineri, amabili, le-am şi "marcat" ceva, nu că ar fi cerut, ci pentru că am simţit eu necesar să-i încurajez cumva. "Nu va dura mult, mi-au zis ei. Dacă veniţi la 8, sunt şanse ca la 10 să fie totul gata." Cum problema asta a mea de sănătate nu e de ieri, de azi, şi cum niciodată nu mi s-a întâmplat să mă ia Salvarea, am cam băgat-o pe mânecă şi am zis fie ce-o fi, de data asta dracu' să mă ia, mă duc la doctor, fac analize, tot tacâmul, nu trebuie să mai stau ca un idiot cu curul pe o problemă care netratată mă poate face să mor la 50 de ani.
Mi-am tras repede o adeverinţă de salariat, mi-am luat şi adeverinţă de la medicul de familie, gata, totul pregătit pentru marile investigaţii de sănătate. Numai că în dimineaţa zilei cutare, când am venit eu la consultaţie, surpriză: la internări de o zi era o coadă de vreo 30 de persoane, numai moşi şi babe, unul mai mort ca altul, care cu o cocoaşă, care cu mâna călare pe falcă, unii în pijamale de-alea cu dungi... Mă rog, deprimant. Iar în faţa secţiei unde ar fi urmat să fiu consultat eu, alte vreo 15 persoane, tot aşa, numai dărâmaţi, care probabil veniseră de la 7 dimineaţă ca să prindă loc. În fine, am aşteptat eu 5 minute, 10, 15 şi până la urmă i-am zis nevesti-mii (care venise cu mine ca un câine de pază, să fie sigură că nu o fentez) că eu nu mai stau la coada asta care înainta cu viteza melcului beat şi că mergem la Sanador.
"Dar acolo o să plătim, zice scumpa, iubitoarea şi mult iubita mea soţie."
"Păi plătim, ce dracu să facem? Oricum şi aici am venit pregătit cu 100 de lei."
"Asta înseamnă că nu vom beneficia de nimic, am plătit amândoi CASS atâţia ani, lua-i-ar dracu', şi să nu profiţi măcar acum?"
"Nu. Nu vezi ce coadă e aici? Mergem la Sanador sau ne întoarcem acasă, eu nu stau aici să-mi dau coate cu toţi ăştia."
Aşa că am ajuns în cele din urmă la Sanador, unde am şi făcut până acum 2 ecografii, raze x, dracu' să le ia. Am dat un ban, nu mult după părerea mea, dar măcar am făcut totul transparent, rapid, fără bătaie de cap. Cât despre faptul că am plătit atâţia ani CASS la stat, nu îmi pare rău de banii ăia: cineva trebuie să aibă grijă şi de oamenii mai săraci.
Dar stau şi mă întreb: oare ce ar fi fost dacă în dimineaţa zilei de ... atunci când am ajuns pe holul ăla deprimant de spital aş fi găsit nu o coadă, ci două cozi: una pentru pensionarii şi pentru săracii care nu-şi pot permite să plătească nici măcar un leu pentru serviciile medicale, alta pentru oameni ca mine, care sunt dispuşi să plătească. Şi deasupra unei cozi să scrie: "Servicii gratuite (pensionari, sărăntoci)" şi deasupra alteia: "Co-plată (salariaţi, oameni grăbiţi)". Dacă mi s-ar fi cerut chiar şi jumătate din suma pe care am plătit-o la Sanador sunt convins că:
- nu aş fi stat la coadă, sau în orice caz nu la una mare
- dacă nu aş fi stat la coadă aş fi devenit în cele din urmă clientul spitalului, nu al Sanador
- spitalul ar face bani frumoşi arătând că are grijă de timpul meu, un om care munceşte
- eu m-aş simţi confortabil întrucât fac economie
- ar permite şi supravieţuirea sistemului ăla medical care le acordă asistenţă sărăntocilor
26.10.10
De la Congresul XIV la moţiunea din 27 octombrie
Zilele astea am un sentiment ciudat de déja-vu.
Îmi aduc aminte atmosfera apăsătoare din noiembrie 1989, de pe străzile Bucureştiului: se pregătea Congresul XIV. În jurul meu, oriunde mergeam (eram proaspăt licean în momentele alea) vedeai miliţie cât cuprinde. Miliţienii nu erau agresivi, dar erau peste tot. Patrulau în echipe de câte doi, câte trei. Aparent erau paşnici, dar prezenţa lor masivă pe străzi transmitea un mesaj: puterea era încolţită, se temea şi încerca să intimideze.
Populaţia aştepta un gest de la Ceauşescu. În jurul nostru, Polonia deja se eliberase, Ungaria şi RDG-ul suferiseră transformări profunde, Bulgaria îl dăduse jos pe Jivkov. În preziua Congresului XIV la Praga a avut loc revoluţia de catifea. Sentimentul general era că toată lumea din jurul nostru e pe drumul cel bun, numai la noi nu se întâmplă nimic. De aceea oamenii se aşteptau la un gest din partea lui Ceauşescu. Congresul era un prilej excelent pentru o retragere ideală din scenă. Era deja bătrân, avea peste 70 de ani, toţi credeau că la acest congres îl va lăsa la putere pe Nicuşor şi el va rămâne doar preşedinte. Aşa ar fi fost raţional şi bine pentru toată lumea.
Ştim însă prea bine ce s-a întâmplat. Orbit de putere, Ceauşescu nu a dat înapoi nici un centimetru. Din păcate pentru el, în clipa în care a fost reales la Congresul XIV, şi-a semnat condamnarea la moarte. Peste numai o lună era ciuruit la Târgovişte. Dacă ar fi cedat puterea la congres sunt convins că ar mai fi trăit bine-mersi ani buni după 1989, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi lideri istorici est-europeni: Jivkov, Honecker, Jaruzelski (care mai trăieşte şi acum) ...
Cam acelaşi sentiment îl am şi acum, cu moţiunea asta. Pare a fi o şansă onorabilă pentru PDL de a ceda puterea onorabil şi, eventual, de a pasa opoziţiei cartoful fierbinte al guvernării în prag de iarnă. Ceva îi împiedică însă să ia hotărârea corectă: renunţarea la putere. Mai mult, ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea încolţită mimează controlul absolut asupra a tot şi a toate, aratându-şi colţii şi mârâind la toată lumea: la sindicatele care îndrăznesc să adune oameni cu autobuzele (de parcă e interzis să protestezi), la opoziţia care îndrăzneşte să mişte în front şi să vrea puterea (de parcă nu ăsta ar fi scopul oricărui partid politic), la presă, catalogată drept "pericol pentru democraţie" (gogomănie mai mare nici nu se putea). Ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea se teme că va pierde puterea şi, orbită de această teamă, nu vede că ar trebui să se teamă de ceva mult mai periculos.
E vorba de revolta mulţimii. Vorbim de o mulţime care are, pe lângă o foame cronică în stomac, sentimentul acut al frustrării şi al păcălelii. Jumătate din mulţime ştie că PDL a furat de-a rupt la alegerile din decembrie 2009, Băsescu T. fiind de facto un preşedinte ilegitim. Jumătatea cealaltă ştie că Băsescu i-a luat voturile promiţând şi susţinând numai tâmpenii. Guvernul Boc nu mai reprezintă pe nimeni şi nu se mai bucură de încrederea nimănui. Am ajuns fix de unde am plecat: avem pe cap un regim care se cramponează de putere pe motiv că practica politică îl validează, în ciuda faptului că sentimentul public e oribil. La fel ca în urmă cu 20 de ani, semnele mulţimii revoltate sunt timide: ici se dansează pinguinul, colo câţiva nătărăi dau cu chipiele în Cotroceni. Oamenii încă speră că regimul va fi înlăturat prin mijloace democratice. Dar dacă nu va fi aşa? Cine îşi va asuma o eventuală explozie a străzii?
Îmi aduc aminte atmosfera apăsătoare din noiembrie 1989, de pe străzile Bucureştiului: se pregătea Congresul XIV. În jurul meu, oriunde mergeam (eram proaspăt licean în momentele alea) vedeai miliţie cât cuprinde. Miliţienii nu erau agresivi, dar erau peste tot. Patrulau în echipe de câte doi, câte trei. Aparent erau paşnici, dar prezenţa lor masivă pe străzi transmitea un mesaj: puterea era încolţită, se temea şi încerca să intimideze.
Populaţia aştepta un gest de la Ceauşescu. În jurul nostru, Polonia deja se eliberase, Ungaria şi RDG-ul suferiseră transformări profunde, Bulgaria îl dăduse jos pe Jivkov. În preziua Congresului XIV la Praga a avut loc revoluţia de catifea. Sentimentul general era că toată lumea din jurul nostru e pe drumul cel bun, numai la noi nu se întâmplă nimic. De aceea oamenii se aşteptau la un gest din partea lui Ceauşescu. Congresul era un prilej excelent pentru o retragere ideală din scenă. Era deja bătrân, avea peste 70 de ani, toţi credeau că la acest congres îl va lăsa la putere pe Nicuşor şi el va rămâne doar preşedinte. Aşa ar fi fost raţional şi bine pentru toată lumea.
Ştim însă prea bine ce s-a întâmplat. Orbit de putere, Ceauşescu nu a dat înapoi nici un centimetru. Din păcate pentru el, în clipa în care a fost reales la Congresul XIV, şi-a semnat condamnarea la moarte. Peste numai o lună era ciuruit la Târgovişte. Dacă ar fi cedat puterea la congres sunt convins că ar mai fi trăit bine-mersi ani buni după 1989, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi lideri istorici est-europeni: Jivkov, Honecker, Jaruzelski (care mai trăieşte şi acum) ...
Cam acelaşi sentiment îl am şi acum, cu moţiunea asta. Pare a fi o şansă onorabilă pentru PDL de a ceda puterea onorabil şi, eventual, de a pasa opoziţiei cartoful fierbinte al guvernării în prag de iarnă. Ceva îi împiedică însă să ia hotărârea corectă: renunţarea la putere. Mai mult, ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea încolţită mimează controlul absolut asupra a tot şi a toate, aratându-şi colţii şi mârâind la toată lumea: la sindicatele care îndrăznesc să adune oameni cu autobuzele (de parcă e interzis să protestezi), la opoziţia care îndrăzneşte să mişte în front şi să vrea puterea (de parcă nu ăsta ar fi scopul oricărui partid politic), la presă, catalogată drept "pericol pentru democraţie" (gogomănie mai mare nici nu se putea). Ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea se teme că va pierde puterea şi, orbită de această teamă, nu vede că ar trebui să se teamă de ceva mult mai periculos.
E vorba de revolta mulţimii. Vorbim de o mulţime care are, pe lângă o foame cronică în stomac, sentimentul acut al frustrării şi al păcălelii. Jumătate din mulţime ştie că PDL a furat de-a rupt la alegerile din decembrie 2009, Băsescu T. fiind de facto un preşedinte ilegitim. Jumătatea cealaltă ştie că Băsescu i-a luat voturile promiţând şi susţinând numai tâmpenii. Guvernul Boc nu mai reprezintă pe nimeni şi nu se mai bucură de încrederea nimănui. Am ajuns fix de unde am plecat: avem pe cap un regim care se cramponează de putere pe motiv că practica politică îl validează, în ciuda faptului că sentimentul public e oribil. La fel ca în urmă cu 20 de ani, semnele mulţimii revoltate sunt timide: ici se dansează pinguinul, colo câţiva nătărăi dau cu chipiele în Cotroceni. Oamenii încă speră că regimul va fi înlăturat prin mijloace democratice. Dar dacă nu va fi aşa? Cine îşi va asuma o eventuală explozie a străzii?
23.10.10
TVA de 5% pe alimente, o masura buna
Scăderea, în circumstanţe comice, a TVA-ului la alimentele de bază de la 24 la 5% a fost întâmpinată cu un val de critici isterice. Oarecum de aşteptat, ţinând cont de faptul că şi creşterea de la 19 la 24% a alimentat un alt val de critici, la fel de isterice. Ţinând cont de faptul că în vară toată lumea ţipase că e o porcărie mărirea TVA-ului de la 19 la 24%, era logic ca toată lumea să ţipe acum pe dos. Doar suntem în România! Mâine, dacă se dă o lege prin care TVA-ul la bolduri creşte de la 24 la 40% toată lumea se va isteriza, şi dacă după 3 luni se va da o lege că TVA-ul scade de la 40 la 1%, iarăşi vom asista la o crizare generală.
Adevărul e că nimeni nu poate prevedea corect pe baza experienţei anterioare ce se va întâmpla cu preţurile alimentelor: vor rămâne constante (cum crede PD-L şi cum cred criticii), vor scădea (cum se aşteaptă cei care au iniţiat măsura) sau vor creşte? Argumentele criticilor sunt simple şi monomane: în România, niciodată o măsură similară nu a dus la scăderea cu un leu a vreunui preţ. De ce ar fi altfel acum?
Numai că aici criticii se înşală. Niciodată România nu a fost în căcatul în care este acum (poate prin iarna lui 1916-1917, când nemţii ocupaseră 2/3 din ţară, să mai fi fost într-o situaţie aşa nasoală). Niciodată restrângerea consumului nu a fost aşa de severă cum e acum. De aceea, degeaba comparăm cu ce s-a întâmplat în 1995 sau în 2005, pentru că atunci agenţii economici gândeau altfel.
Concret: consumul de alimente a scăzut, potrivit cifrelor din industrie, cu 10% în august 2010 faţă de 2009 (şi cine ştie cât o fi scăzut în 2009 faţă de 2008?!). Asta înseamnă încasări mai mici, cifre de afaceri mai mici, profituri mai mici şi mai puţini bani pentru salarii şi, fireşte, concedieri, adică şomaj. Dar în condiţii de recesiune severă interesul unui comerciant este să ofere un preţ al mărfurilor care să-l ajute să-şi păstreze sau chiar să-şi crească nivelul vânzărilor, nu să menţină preţul la limite inaccesibile clienţilor săi. De aceea e de aşteptat ca majoritatea comercianţilor care vor să mai fie în business şi la anul să profite de marja de diferenţă dintre 24 şi 5% pentru a găsi preţul optim care să relanseze consumul în rândul clienţilor lor. Unii poate vor reveni la preţul cu 19%, alţii poate vor coborî preţul şi mai mult. Cert este că un preţ mai mic:
Adevărul e că nimeni nu poate prevedea corect pe baza experienţei anterioare ce se va întâmpla cu preţurile alimentelor: vor rămâne constante (cum crede PD-L şi cum cred criticii), vor scădea (cum se aşteaptă cei care au iniţiat măsura) sau vor creşte? Argumentele criticilor sunt simple şi monomane: în România, niciodată o măsură similară nu a dus la scăderea cu un leu a vreunui preţ. De ce ar fi altfel acum?
Numai că aici criticii se înşală. Niciodată România nu a fost în căcatul în care este acum (poate prin iarna lui 1916-1917, când nemţii ocupaseră 2/3 din ţară, să mai fi fost într-o situaţie aşa nasoală). Niciodată restrângerea consumului nu a fost aşa de severă cum e acum. De aceea, degeaba comparăm cu ce s-a întâmplat în 1995 sau în 2005, pentru că atunci agenţii economici gândeau altfel.
Concret: consumul de alimente a scăzut, potrivit cifrelor din industrie, cu 10% în august 2010 faţă de 2009 (şi cine ştie cât o fi scăzut în 2009 faţă de 2008?!). Asta înseamnă încasări mai mici, cifre de afaceri mai mici, profituri mai mici şi mai puţini bani pentru salarii şi, fireşte, concedieri, adică şomaj. Dar în condiţii de recesiune severă interesul unui comerciant este să ofere un preţ al mărfurilor care să-l ajute să-şi păstreze sau chiar să-şi crească nivelul vânzărilor, nu să menţină preţul la limite inaccesibile clienţilor săi. De aceea e de aşteptat ca majoritatea comercianţilor care vor să mai fie în business şi la anul să profite de marja de diferenţă dintre 24 şi 5% pentru a găsi preţul optim care să relanseze consumul în rândul clienţilor lor. Unii poate vor reveni la preţul cu 19%, alţii poate vor coborî preţul şi mai mult. Cert este că un preţ mai mic:
- va duce la revenirea vânzărilor, poate nu ca în 2008, dar orişicât
- îi va ajuta pe comercianţi să vândă mai mult, deci aceştia vor încasa mai mult şi vor face profituri mai mari
- profiturile mai mari probabil vor salva locuri de muncă şi, de ce nu, poate vor crea altele noi
- puterea de cumpărare a consumatorilor va creşte
- este o şansă nesperată pentru afacerile din industria alimentară, angajaţii acestei industrii şi consumatori
19.10.10
Lăsaţi cultura în pace!
Demenţa cronică a guvernanţilor se pare că a atins noi limite superioare. Conform ziarului "Gândul" acum le-a venit rândul lucrătorilor din Cultură să fie tăiaţi cu barda nenorocită a acestor primitivi.
În urmă cu un deceniu am lucrat mai bine de un an la Ministerul Culturii şi trebuie să recunosc că simpatizez cu muzeografii, bibliotecarii, angajaţii caselor de cultură. Erau nişte oameni prost plătiţi atunci, şi sunt prost plătiţi şi acum, în ciuda misiunii lor de o importanţă naţională covârşitoare.
Aşa cum sistemul medical susţine forma fizică a românilor, tot aşa sistemul instituţiilor de cultură păstrează fiinţa naţională a poporului român. Casele de cultură, muzeele, bibliotecile, teatrele, filarmonicile - sunt sine qua non-ul oricărei culturi. Lor li se adaugă instituţiile şi profesioniştii pieţei libere: editurile care tipăresc cărţi, impresarii care caută şi lansează artişti noi, organizatorii privaţi de spectacole şi muzee (Castelul Bran, de exemplu, este un muzeu privat). Toate aceste instituţii şi toţi aceşti profesionişti formează cultura unei naţii, iar cultura este sine qua non-ul oricărei naţii. Există naţiuni fără ţară, fără zgârie nori, dar nu există naţiuni fără cultură.
Fiinţa naţională este ceva intangibil, şi nu chiar. Intangibilă, atunci când încercăm să o definim. Da, bunurile culturale nu se măsoară în kilograme sau în metri pătraţi. Da, euforia unui suflet - indiferent că vorbim de bucuria minusculă a ignarului care ascultă "Pumnii mei minte nu are" sau de publicul de la Ateneu - nu se măsoară cu cântarul sau cu metrul. Dar fiinţa naţională e dureros de tangibilă, atunci când nouă ne lipseşte şi o vedem la alte popoare. Idioţii care au dat din pix planul de reducere a personalului din cultură ar trebui să citească impresiile ruşinate pe care şi le făcea la 1825 Dinicu Golescu atunci când se uita la popoarele din vest. Când o vedem la alţii, e aşa uşor să o definim: uite, ăia au asta... şi asta... şi asta...
Mă uitam azi la demonstraţiile liceenilor francezi împotriva legii pensiilor. Aceştia sunt un popor, francezii sunt acelaşi popor de la 17 la 71 de ani. O aceeaşi conştiinţă. La noi, când a fost vorbă să se adune nişte sindicalişti, s-a dansat pinguinul şi ceferiştii au refuzat lupta, pe motiv că "ei nu sunt afectaţi". După aceea şi-au furat-o şi ei şi nu i-a mai salvat nimeni.
După ce că poporul român abia dacă mai formează un popor acum se doreşte aculturarea completă, aneantizarea completă a ceea ce a mai rămas din români.
Boc, idiotule! Băsescu, imbecilule! Mârlanilor! Nenorociţilor! Tâmpiţii dracului! Faceţi ceva din ţara asta animalelor, nu mai tăiaţi şi iar tăiaţi şi iar tăiaţi! Vreţi bani din cultură? Cum să aducă muzeografii bani dacă voi în loc să daţi bani pentru infrastructura de bază construiţi săli de sport în satele PDL şi telegondole peste Parâng?! Faceţi dracului autostrăzi, construiţi infrastructură, şi o să vedeţi că în clipa aia şi modeştii muzeografi vor aduce valută în ţară pentru că muzeele lor vor fi accesibile oricărui european!
Boc, Băsescu, aţi văzut vreodată castelele României? Aţi intrat vreodată la Peleş? Aţi respirat aerul pe care îl respira Carol I? Aţi fost la Bran? Aţi fost la Făgăraş? Aţi fost la Hunedoara? Aţi intrat în sala în care Iancu de Hunedoara dădea banchete, mama voastră de lepre? Aţi respirat aerul pe care l-a respirat Iancu de Hunedoara?...
Aţi fost la Curtea de Argeş? Aţi fost la Cozia? Aţi fost la Horezu? Aţi respirat aerul pe care l-au respirat voievozii noştri? Aerul în care doarme Mircea cel Bătrân?...
Când ai fost tu Boc, nenorocitule, ultima oară la Mausoleul de la Mărăşeşti să depui o coroană de flori? Când ai fost tu Băsescule, javră ordinară, ultima oară la Muzeul Brukenthal să vezi cum picta Luchian semiparalizat cu penelul legat de degete? Când aţi fost voi ultima dată la pas prin Sibiu, iude nenorocite?... Dar prin Iaşi?... Dar prin Suceava?... Dar prin Alba Iulia?
Când aţi respirat ultima oară acelaşi aer pe care îl respirăm şi noi şi oamenii care au grijă de lucrurile frumoase pe care le iubim?
Când aţi mers ultima oară la Putna? Dar la Suceviţa? Dar la Voroneţ? Dar la Dragomirna? Dar la Agapia? Măcar ştiţi ce sunt astea?...
Luaţi-vă labele murdare de pe cultură! Voi nu înţelegeţi nimic din ţara asta. Nu ca să vină nişte maimuţe decerebrate la putere a luptat străbunicul meu la Mărăşeşti şi nu ca să veniţi voi la putere a murit bunicul meu la Odesa în 1944. Nu pentru voi şi pentru ceea ce faceţi voi acum s-au sacrificat bunicii şi străbunicii noştri, nenorociţilor! Aţi ajuns la putere prin viclenie, furtişaguri, minciuni şi manevre murdare. Căraţi-vă! Plecaţi! Dispăreţi!
În urmă cu un deceniu am lucrat mai bine de un an la Ministerul Culturii şi trebuie să recunosc că simpatizez cu muzeografii, bibliotecarii, angajaţii caselor de cultură. Erau nişte oameni prost plătiţi atunci, şi sunt prost plătiţi şi acum, în ciuda misiunii lor de o importanţă naţională covârşitoare.
Aşa cum sistemul medical susţine forma fizică a românilor, tot aşa sistemul instituţiilor de cultură păstrează fiinţa naţională a poporului român. Casele de cultură, muzeele, bibliotecile, teatrele, filarmonicile - sunt sine qua non-ul oricărei culturi. Lor li se adaugă instituţiile şi profesioniştii pieţei libere: editurile care tipăresc cărţi, impresarii care caută şi lansează artişti noi, organizatorii privaţi de spectacole şi muzee (Castelul Bran, de exemplu, este un muzeu privat). Toate aceste instituţii şi toţi aceşti profesionişti formează cultura unei naţii, iar cultura este sine qua non-ul oricărei naţii. Există naţiuni fără ţară, fără zgârie nori, dar nu există naţiuni fără cultură.
Fiinţa naţională este ceva intangibil, şi nu chiar. Intangibilă, atunci când încercăm să o definim. Da, bunurile culturale nu se măsoară în kilograme sau în metri pătraţi. Da, euforia unui suflet - indiferent că vorbim de bucuria minusculă a ignarului care ascultă "Pumnii mei minte nu are" sau de publicul de la Ateneu - nu se măsoară cu cântarul sau cu metrul. Dar fiinţa naţională e dureros de tangibilă, atunci când nouă ne lipseşte şi o vedem la alte popoare. Idioţii care au dat din pix planul de reducere a personalului din cultură ar trebui să citească impresiile ruşinate pe care şi le făcea la 1825 Dinicu Golescu atunci când se uita la popoarele din vest. Când o vedem la alţii, e aşa uşor să o definim: uite, ăia au asta... şi asta... şi asta...
Mă uitam azi la demonstraţiile liceenilor francezi împotriva legii pensiilor. Aceştia sunt un popor, francezii sunt acelaşi popor de la 17 la 71 de ani. O aceeaşi conştiinţă. La noi, când a fost vorbă să se adune nişte sindicalişti, s-a dansat pinguinul şi ceferiştii au refuzat lupta, pe motiv că "ei nu sunt afectaţi". După aceea şi-au furat-o şi ei şi nu i-a mai salvat nimeni.
După ce că poporul român abia dacă mai formează un popor acum se doreşte aculturarea completă, aneantizarea completă a ceea ce a mai rămas din români.
Boc, idiotule! Băsescu, imbecilule! Mârlanilor! Nenorociţilor! Tâmpiţii dracului! Faceţi ceva din ţara asta animalelor, nu mai tăiaţi şi iar tăiaţi şi iar tăiaţi! Vreţi bani din cultură? Cum să aducă muzeografii bani dacă voi în loc să daţi bani pentru infrastructura de bază construiţi săli de sport în satele PDL şi telegondole peste Parâng?! Faceţi dracului autostrăzi, construiţi infrastructură, şi o să vedeţi că în clipa aia şi modeştii muzeografi vor aduce valută în ţară pentru că muzeele lor vor fi accesibile oricărui european!
Boc, Băsescu, aţi văzut vreodată castelele României? Aţi intrat vreodată la Peleş? Aţi respirat aerul pe care îl respira Carol I? Aţi fost la Bran? Aţi fost la Făgăraş? Aţi fost la Hunedoara? Aţi intrat în sala în care Iancu de Hunedoara dădea banchete, mama voastră de lepre? Aţi respirat aerul pe care l-a respirat Iancu de Hunedoara?...
Aţi fost la Curtea de Argeş? Aţi fost la Cozia? Aţi fost la Horezu? Aţi respirat aerul pe care l-au respirat voievozii noştri? Aerul în care doarme Mircea cel Bătrân?...
Când ai fost tu Boc, nenorocitule, ultima oară la Mausoleul de la Mărăşeşti să depui o coroană de flori? Când ai fost tu Băsescule, javră ordinară, ultima oară la Muzeul Brukenthal să vezi cum picta Luchian semiparalizat cu penelul legat de degete? Când aţi fost voi ultima dată la pas prin Sibiu, iude nenorocite?... Dar prin Iaşi?... Dar prin Suceava?... Dar prin Alba Iulia?
Când aţi respirat ultima oară acelaşi aer pe care îl respirăm şi noi şi oamenii care au grijă de lucrurile frumoase pe care le iubim?
Când aţi mers ultima oară la Putna? Dar la Suceviţa? Dar la Voroneţ? Dar la Dragomirna? Dar la Agapia? Măcar ştiţi ce sunt astea?...
Luaţi-vă labele murdare de pe cultură! Voi nu înţelegeţi nimic din ţara asta. Nu ca să vină nişte maimuţe decerebrate la putere a luptat străbunicul meu la Mărăşeşti şi nu ca să veniţi voi la putere a murit bunicul meu la Odesa în 1944. Nu pentru voi şi pentru ceea ce faceţi voi acum s-au sacrificat bunicii şi străbunicii noştri, nenorociţilor! Aţi ajuns la putere prin viclenie, furtişaguri, minciuni şi manevre murdare. Căraţi-vă! Plecaţi! Dispăreţi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)