Arta publică e tot artă. Dar e publică.

Voi fi scurt, pentru că nu am timp de scris și oricum ideea pe care vreau s-o susțin e suficient de simplu de înțeles. Arta nu are o singură vocație, sau un singur rol, cel estetic; în funcție de context arta are și un rol propedeutic, unul catehetic (pictura bisericească, de exemplu), unul social (portretul în Renaștere) etc. Asta e realitatea artistică, fie că ne place sau nu.

De aceea, când o primărie, adică o instituție publică, alocă bani, adică bani publici, pentru o lucrare artistică, primăria respectivă trebuie să se asigure că lucrarea respectivă e pe înțelesul tuturor proștilor plătitori de taxe sau bilet de vizitare. Când o primărie alocă bani pentru o lucrare de artă trebuie să se asigure că, pentru a fi înțeleasă și receptată ca atare, lucrarea respectivă nu are nevoie nici de o prezentare stufoasă, nici de explicațiile savante ale unui critic de artă, ci de un nume, adică un titlu. Titlul trebuie să fie suficient pentru ca și cel mai prost plătitor de taxe să înțeleagă despre ce e vorba și să poată reproduce în vorbele proprii conținutul operei de artă.

Din păcate principiul de mai sus nu prea se aplică la statuia dezvelită recent pe treptele Muzeului de Istorie. Amestecul acela tematic dintre un bărbat nud, o lupoaică și un dragon dacic are nevoie de multe explicații și de o cultură artistică și istorică destul de avansată pentru ca privitorul să înțeleagă că e vorba de o abordare figurativă a ocupației pe care romanii au impus-o în Dacia și care a dus, teoretic, la nașterea poporului  român. În lipsa acestora privitorul este, pur și simplu, năucit și nu vede decât... ceea ce se vede: un nebun în cucuruzul gol ținând în brațe o javră, un hingher beat, un câine mutant etc.

Am umblat prin câteva capitale europene și am observat că în general arta publică este acolo suficient de „clasică” pentru a fi înțeleasă ușor de toți privitorii. Pur și simplu experimentele artistice nu se fac cu bani publici. Arta publică trebuie să ofere o imagine ușor de înțeles a orașului care o găzduiește - atât de ușor de înțeles încât până și un extraterestru, dacă ar fi să aterizeze acolo, să o poată recepta.

Ori, Bucureștiul stă foarte prost la acest capitol. În ultimii 20 de ani au dispărut monumente foarte decente din acest punct de vedere, cum ar fi statuia răscoalei din 1907 de la Obor, sau statuia lui Caragiale din fața teatrului Național (mutate în locații secundare), și au apărut în schimb fel de fel de dubioșenii - cartoful tras în țeapă, mumia lui Maniu și, de ieri, nudul cu lupoaica. Trecem peste faptul că scările Muzeului de Istorie reprezintă o locație nu doar atipică, ci și idioată de expunere a unei opere de artă, pentru că nu oferă nici un fel de perspectivă (Calea Victoriei e foarte îngustă). Dar unui străin care va vizita Bucureștiul îi va fi extrem de greu să înțeleagă, din aceste opere artistice, ce, cum, cine, de ce... La țeapă trebuie să citești soclul ca să știi ce vrea să zică. La mumia lui Maniu trebuie să știi în prealabil că a murit în pușcărie, bătrân, cel mai probabil ca urmare a relelor tratamente la care a fost supus. Și tot așa. În loc ca tot mesajul operei de artă să poată fi redus la un cuvânt-cheie care să poată fi căutat apoi pe Wikipedia, operele artistice de pe Calea Victoriei sunt încărcate de simboluri și semnificații care l-ar obosi și pe un critic profesionist (și nici măcar nu formează un tot, impresia de eclectism bizar din Piața Revoluției fiind covârșitoare). Poate că unora le place, dar mie mi se pare că prin nudul cu lupoaica Primăria și Min. Culturii au cam sărit calul deoarece proștii care plătesc taxe au tot dreptul să poată recepta arta pe care au plătit-o.

Normalitate!

În două luni a mai căzut un guvern. Foarte bine. E un semn de normalitate. După al doilea război mondial Italia a ajuns în primele 10 economii ale lumii schimbând guvernele pe bandă rulantă. Numai la noi există prejudecata blestemată că avem nevoie de "linişte", "stabilitate", "temporizare" (asta la fotbal - Angelo Niculescu dixit!). Nu de alta, dar ca să furi cu sacul e nevoie de toate astea, fiindcă îţi trebuie timp. Din goana calului, cu guverne trântite o dată la două luni, e mai greu.

Se sparge bula mediei sociale?

Cei care citesc blogul de mai multă vreme știu că sunt un sceptic față de potențialul de creștere al „social media”. Mai precis, cred că rețelele sociale, în special Facebook (dar și Twitter sau, mai nou, Pinterest) nu sunt altceva decât niște creații speculative care au alimentat până acum o bulă financiară de tipul bulei dotcom de la finalul anilor '90. Cred că singurul model cu oarece viabilitate e Linkedin, dar și orice altă rețea care ar fi focusată pe un grup anume (de exemplu o rețea destinată medicilor, o rețea destinată artiștilor etc.) Nu cred în potențialul unor rețele generaliste gen Facebook, care oferă de toate pentru toți, deoarece serviciul oferit de Facebook - un spațiu online cvasi-infinit pentru oricine - nu are cum să se autofinanțeze, fiind imposibil de realizat în practică fără cheltuieli masive. Iar aceste cheltuieli necesită venituri pe măsură. Ori, sursele de câștig nu ar putea fi decât două: fie o limitare a libertății conturilor și introducerea de conturi plătite (obiectiv nerealist în condițiile în care, indiferent de oferta Facebook, internetul oferă zilioane de contra-oferte gratis), fie publicitatea. Iar publicitatea pe Facebook, așa cum am mai scris, are un potențial limitat și rezultatele ei, comparativ cu rezultatele oferite de publicitatea pe Google Adwords sau prin alte rețele PPC, sunt destul de dubioase.

Ori, după un entuziasm susținut la greu de fel de fel de agenții de PR și de buzz-marketing, Facebook începe să primească lovitură după lovitură. Mai întâi a fost știrea care zicea că brandurile încep să-și închidă magazinele deschise pe Facebook (Bloomberg, februarie). S-a descoperit că oamenii nu vin pe Facebook ca să cumpere ceva, ci ca să stea de vorbă cu prietenii (unii dintre noi știam asta de la bun început, alții au trebuit să cheltuie milioane de dolari ca să ajungă la această concluzie). Apoi au apărut rapoarte conform cărora în primul trimestru din 2012 investițiile fondurilor cu capitaluri de risc în companii de internet au început să scadă ușor (Techcrunch, aprilie). Asta înseamnă că investitorii au mai puțini bani „gratis” disponibili pentru acest gen de afaceri. Pentru un gigant ca Facebook listarea la bursă și obținerea unor profituri sănătoase care să mențină treaz interesul investitorilor devine astfel imperativă. Ceea ce se pare că nu se întâmplă: ultimele rapoarte pe care cei de la Facebook au fost nevoiți să le facă publice în perspectiva listării arată că veniturile și profitul rețelei au scăzut față de trimestrul IV din 2011. Nu ar fi nimic tragic dacă Facebook nu ar fi evaluat pe piața extrabursieră la fantasmagorica sumă de 100 de miliarde de dolari! Ori, pentru a ajunge cu adevărat la o asemenea valoare, reală, adaptată indicatorilor acceptați de piețe (de exemplu un PER decent) Facebook ar fi trebuit să mai crească ani buni de acum încolo, fără nici un fel de sincope.

Oficial, explicația e dată de „scăderea sezonieră a trendurilor de advertising”. Capricioase trenduri!... de vreme ce veniturile Google, în același trimestru 1 / 2012, au fost în ușoară creștere față de trimestrul 4 / 2011 (Search Engine Watch). Fără să mai punem la socoteală că numărul de clickuri publicitare din Google Adwords a crescut cu 7% față de Q4 2011. Așadar nu e vorba de nici un „trend de advertising”. E vorba de faptul că Facebook se află în fața unui mare impas: plafonarea.

Dacă plafonarea se va dovedi reală atunci evaluarea de 100 de miliarde de dolari se va prăbuși instant. Partea proastă e că odată cu evaluarea Facebook se vor prăbuși multe alte afaceri care erau evaluate prin comparație cu Facebook. De exemplu, Facebook raportează 900 de milioane de conturi (multe dintre acestea sunt false, inactive sau duplicat, dar nu contează). La o evaluare a rețelei de 100 de miliarde de dolari înseamnă că prețul unui cont ar fi de aproximativ 100 de dolari. Bazându-se pe această evaluare, orice rețea socială putea să ia ca etalon cifra de 100 de dolari pentru fiecare cont. O rețea minoră, cu 100.000 de conturi, se trezea brusc că valorează zece milioane de dolari. De aici, o sumedenie de „oportunități de investiții” care au înghițit până acum banii fondurilor de risc fără a aduce nici un fel de profit (Twitter e doar cel mai mare nume). Dacă evaluarea Facebook scade la 10-15 dolari pe cont - cum ar fi normal - mulți bani vor dispărea în neant și nu doar industria de internet va fi lovită puternic, ci multe alte industrii, ca de exemplu producția de software pentru smartphone-uri (poate chiar și producția de smartphone-uri), plus regimente întregi de piariști, consultanți de marketing online, social media consultants etc. Pentru niște economii bazate pe servicii, cum sunt cele occidentale, o pierdere masivă a joburilor într-un anumit sector de servicii nu prea cred că o să pice bine. Aparent bula dotcom 2.0 pare mai benignă, mult mai marginală decât dotcom 1.0 dar cred că lucrurile stau de fapt cu totul diferit. Oricât de mic ar părea, butoiul cu pulbere tot butoi cu pulbere e.

Jean-Luc Melenchon și stânga de la stânga socialiștilor, adevărații câștigători ai alegerilor din Franța

După ani întregi, mai bine de 20 de ani, de apatie generală și atitudine defensivă, stânga autentică revine în forță la nivel european cu prilejul alegerilor prezidențiale din Franța. Conform sondajelor de la urne, Jean-Luc Melenchon, candidatul formațiunii politice numită generic „Le Front de Gauche” (Frontul de Stânga), care regrupează tot ce e frecventabil la stânga Partidului Socialist (văzut astăzi mai mult ca un partid de centru-stânga decât autentic de stânga) a obținut în jur de 11-12% din voturi. Mesajul lui Melenchon e destul de complex, dar are la bază o realitate pe care nimeni, în afara lui, nu are curajul să o afirme răspicat: neoliberalismul e un eșec și trebuie abandonat de urgență ca politică economică formatoare a epocii noastre. Alături de „Die Linke” din Germania și „Izquierda Unida” în Spania, succesul electoral al Front de Gauche conturează deja o tendință care începe să se manifeste din ce în ce mai mult la nivel european: cetățenii europeni încep să se sature de bullshitul politicienilor tradiționali. Statul bunăstării a fost creația luptei anti-sistem începută încă din anii 1830-40 și ajunsă la apogeu aproximativ 100 de ani mai târziu. Partidele de stânga majore, cum sunt și socialiștii francezi, au uitat între timp cine le este electoratul, care e misiunea lor într-o democrație și pentru ce trebuie să lupte. În anii '90 din Anglia a venit ciudata doctrină a celei „de-a treia căi” care a însemnat practic abandonarea oricăror valențe reale de echitate socială și progres din partea partidelor de stânga. Încet-încet, însă, o nouă stângă, post-comunistă și lipsită de complexul 1989 începe să se facă auzită. Este și normal; din 1979 încoace, adică de la momentul preluării puterii în țările lor de către tandemul Margaret Thatcher - Ronald Reagan, asistăm la o luptă de clasă pe dos, adică de la vârf spre bază, și la o demantelare sistematică a tuturor câștigurilor bunăstării. Este ca și cum, odată cu cei doi, ceasul istoriei a început să fie dat înapoi. Era normal ca la un moment dat să apară și o reacție. Părerea mea este că noua stângă (grupată la nivel european sub identitatea Partidului „European Left”) nu va reuși să o înlocuiască pe cea veche (partidele tradiționale socialiste și social-democrate) ci că va fi absorbită la un moment dat în vechea stângă, care se bucură de o experiență politică mult mai mare și mai ales de o bază materială mult mai puternică. Dar nu va fi absorbită până când vechea stângă nu va recunoaște că a greșit în toți acești 20 de ani abandonându-și principiile. Vechea stângă își va regăsi identitatea; în caz contrar va fi nevoită să lase locul noii stângi.

Cele 11-12 procente ale lui Melenchon mai sunt importante dintr-un punct de vedere: adăugate (mai mult ca sigur) la cele 27-29 ale lui Hollande îi conferă candidatului socialist o victorie zdrobitoare față de Sarkozy și o poziție mai mult decât confortabilă în vederea turului 2. Sincer să fiu cred că Sarkozy ar avea nevoie de ... o vizită la Vântu a contracandidatului pentru a mai putea recupera diferența. Mai ales că nici ceilalți candidați majori, Marine Le Pen (18-19%, naționalistă, fiica mult mai celebrului Jean-Marie Le Pen, „amicul” lui Vadim Tudor) și Francois Bayrou (9%, centru) nu pot oferi un sprijin decisiv în turul 2, electoratul lor fiind mult mai complex decât o arată cifrele.

Înainte de a trece la concluzii vreau să comentez un pic pe marginea scorului obținut de Marine Le Pen. Nu e chiar așa de spectaculos pe cât pare. Aproximativ la fel scosese și Jean-Marie Le Pen în 2002, când a ajuns în finală cu Jacques Chirac. FN are un electorat tradițional, care de vreo 20 ani aduce constant 10-20% din voturi.  În schimb, stânga de la stânga socialiștilor (așa-zisa „gauche antiliberale”) nu obținuse mai mult de câteva procente în 2007. În 2002 candidații de la stânga socialiștilor, provenind cu toții de la formațiuni politice considerate în general nefrecventabile, au obținut împreună 16% contribuind semnificativ la erodarea scorului candidatului socialist de la acea vreme, Lionel Jospin, care a fost întrecut de Jean-Marie Le Pen. Tot cam 16% are și acum „stânga de la stânga stângii”, atâta doar că spre deosebire de 2002 voturile sunt grupate în jurul unei voci puternice, decente și credibile, ceea ce cred că arată maturizarea dar și hotărârea electoratului, nemaifiind fragmentate către fel de fel de partidulețe-meteor fără vreo șansă reală de a însemna ceva pe scena politică.

Unii ar zice că Marine Le Pen, fiind de „extremă dreapta”, i-ar da voturi lui Sarkozy, dar problema e că eticheta de „extremă dreapta” e artificial lipită de Frontul Național. Frontul Național nu e nici de dreapta, nici de stânga, e o chestie care mizează pe mândria națională a francezilor și pe ura față de străini, suprastructurile europene etc. Mai degrabă e de așteptat ca o mare parte a alegătorilor Marinei Le Pen să se abțină la turul următor pentru că nici unul dintre candidații rămași în cursă nu e suficient de atractiv, deși declarațiile imediate ale candidatei FN par a fi favorabile lui Sarkozy. În schimb Bayrou, al cărui program a stat sub sloganul : „La France solidaire”, deși se autodefinește de centru, a părut mai degrabă de centru-stânga decât de centru-dreapta, propunând măsuri precum creșterea treptelor superioare ale impozitului progresiv, rediscutarea rolului contractelor de muncă cu durată determinată, măsuri la nivel european împotriva lobby-ului bancar etc. Personal, cred că ar fi ciudat dacă alegătorii săi l-ar prefera mai degrabă pe Sarkozy decât pe Hollande. Încet-încet populiștii de teapa lui Berlusconi, Sarkozy și, de ce nu, Băsescu, încep să-și facă bagajele. Se conturează o nouă Europă, Europa de după criză și, să sperăm, cu lecția învățată.

Update 1: Tabăra lui Melenchon e un pic decepționată din cauză că „Front du Gauche” nu a reușit să o întreacă pe Marine Le Pen. Marine Le Pen beneficiază totuși de o tradiție veche de 30 de ani, pe când „Front du Gauche” e o formațiune politică apărută în urmă cu doar 3 ani.

Și o mică explicație: Jean-Luc Melenchon nu e un politician de extremă stângă. Apelul său electoral a fost pentru o republică „a cetățenilor”, pentru o taxare corectă a capitalului, pentru o refondare a Uniunii Europene pe baze democratice, nu birocratice. Din păcate figura sa a fost tocată cu îndârjire de presa de dreapta care s-a făcut că nu vede că la „extrema stângă” s-au aflat formațiuni precum „Lutte Ouvriere” și „NPA - Nouveau Parti Anticapitaliste” - în recul net față de alegerile din 2002 și 2007.

Update 2: conform Le Monde, în turul 2 Sarkozy va beneficia cel mai mult de pe urma voturilor Marinei Le Pen, peste 60% dintre ei, dar mai bine de o cincime se vor abține în timp ce 18%, adică destul de mulți, vor vota cu Hollande. Cum era de așteptat, o majoritate imensă dintre alegătorii lui Jean-Luc Melenchon, adică 86%, va vota cu Hollande și aproape nimeni cu Sarkozy (ceilalți preferă să se abțină). Sarkozy va mai lua voturi de la Bayrou, dar la egalitate cu Hollande. Asta înseamnă că deși Marine Le Pen a obținut cu câteva procente mai mult decât Melenchon, Sarkozy nu va beneficia prea mult de mini-victoria Frontului Național tocmai fiindcă electoratul FN e foarte volatil și ideologic neutru.

Update 3: în schimb, conform Le Figaro situația e și mai proastă pentru Sarkozy, care nu ar mai recupera pe 6 mai decât 45% din voturile Marinei Le Pen în timp ce Hollande ar lua 29%. La Bayrou și Melenchon datele sunt aproximativ aceleași cu datele din Le Monde. Dacă se vor confirma aceste procente atunci pe 6 mai Sarkozy va fi învins la scor de candidatul socialist.

De ce nu trebuie să accepte opoziția panaramă de „propunere” a lui Băse

Pentru că oricum va avea majoritate absolută după alegerile din toamnă. Dacă va dori să scape de Băse, o va putea face fără bătaie de cap.

Restul e cancan.