Nu înţeleg de ce guvernanţii se ascund atâta după vorbe măreţe ("flexibilizare"...) şi concepte abstracte, când ar trebui să recunoască de fapt că noul cod al muncii îi ajută să mai dea afară o tură de angajaţi de la stat - şi nimic mai mult.
Aşa cum am zis-o mai demult, de la începutul recesiunii până acum (adică din toamna lui 2008) mediul privat nu a avut nevoie de "mila" lui Boc când a trebuit să concedieze vreo 600.000 de oameni. În schimb, statul a tot bătut pasul pe loc şi întâlnim în continuare la tot pasul situaţii în care pe o hârtie banală se pun 6 ştampile, pur şi simplu pentru că atâţia pierde-vară trebuie să-şi justifice în vreun fel statul degeaba.
În ultima vreme, două au fost vocile care s-au ridicat cu sfântă mânie... proletară împotriva acestui proiect de cod al muncii. Pe de o parte au fost aşa-zişii sindicalişti, care în mod evident îşi pierd din influenţă (practic, liderii sindicali sunt retrogradaţi la nivel de lucrători oarecare, putând fi concediaţi oricând pe motive profesionale, fără a mai fi protejaţi de funcţie). Pe de altă parte, am citit părerile a fel de fel de poeţi, care pun pariu că n-au angajat niciodată pe cineva, ca să vadă cum funcţionează cu adevărat această relaţie angajat-angajator, şi care sunt speriaţi de "precaritatea" pusă la cale de noul cod al muncii. Practica ne arată că piaţa privată a muncii corectează singură excesele, atât cele în favoarea angajaţilor, cât şi pe acelea în favoarea angajatorilor. Cine îşi închipuie că, având toată Europa deschisă, românii vor sta ca mieii la tăiere să-i exploateze vreun prost pe 600 de lei, înseamnă că nu ştie pe ce lume trăieşte. Nu zic, or fi şi care or sta pe 600 de lei - dar oamenii cei mai performanţi şi productivi, care îşi cunosc valoarea, vor evada rapid din România. În plus, unul din factorii de succes ai oricărei companii este cultura organizaţională, care nu poate fi dezvoltată şi perfecţionată dacă patronul schimbă muncitorii ca pe şosete, cum încearcă să ne facă să credem sindicaliştii. Un patron a cărui singură idee de management şi optimizare a costurilor ţine de concedierea oamenilor, e unul care va da repede faliment - sau care va lucra în domenii marginale, în care nici profiturile nu sunt mari, dar nici retenţia angajaţilor nu e importantă (de exemplu, call-centerele).
Iată de ce trebuie să afirmăm răspicat: ceea ce e posibil în teorie e improbabil în practică!
Miza cea mare a noului cod al muncii e dată de faptul că guvernul - orice guvern, nu doar guvernul Boc - are de acum libertatea de a politiza după bunul plac nu doar funcţiile de conducere, care să zicem că necesitau o oarecare politizare necesară transmiterii corecte a principiilor de guvernare, dar şi funcţiile cele mai mărunte de execuţie. Dacă există în România vreun patron într-atât de cretin încât să-şi schimbe angajaţii ca pe şosete, şi asta de voie, nu de nevoie, fără a sesiza că pentru profitul viitor e mult mai important să-ţi păstrezi oamenii cât mai îndelungat, nu să-i concediezi la prima abatere, atunci acesta e statul. Practic, de acum încolo nu mai există nici o oprelişte pentru marele angajator numit "statul" să dea afară un vagon de inşi competenţi şi să aducă în locul lor un vagon de ... lipitori de afişe. Ceea ce nu e chiar lipsit de importanţă, dacă ne gândim că peste numai 16 luni, odată cu alegerile locale din vara lui 2012, România va intra într-un nou ciclu electoral.
25.2.11
Pionii... "vorbeşte"?
Se pare că pionii încep să dea din casă. Conform unei ştiri recente de pe Mediafax ăla de la Ploieşti a declarat în faţa instanţei că o parte a banilor ajungeau, "după ştiinţa sa", la S. Blejnar.
Ceva îmi spune însă că Blejnar nu e "regină", deşi e cu siguranţă vreun nebun, vreun cal... o treabă de-asta. Sau poate chiar turn. Şi asta, pentru simplul motiv că funcţia lui necesită ea însăşi "ungere", deci undeva deasupra lui e cineva la care cotizează şi el. Oricum, tot vodevilul ăsta cu vămile îmi seamănă cu nişte epurări pseudo-staliniste, în care, după ce s-au pupat cu toţii şi au luptat pentru gloria veşnică a victoriei revoluţiei revoluţionare cu pantalonii rupţi în tur, Stalin începe să-i cureţe pe "kamenevişti", pe "troţkişti" şi pe "zinovievişti". Probabil va mai dura o vreme până vom înţelege pe care pedelist sau facţiune pedelistă i s-a pus pata băsescului şi cine va trebui, aşadar, să joace rolul de ţap ispăşitor pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală cu România.
Ceva îmi spune însă că Blejnar nu e "regină", deşi e cu siguranţă vreun nebun, vreun cal... o treabă de-asta. Sau poate chiar turn. Şi asta, pentru simplul motiv că funcţia lui necesită ea însăşi "ungere", deci undeva deasupra lui e cineva la care cotizează şi el. Oricum, tot vodevilul ăsta cu vămile îmi seamănă cu nişte epurări pseudo-staliniste, în care, după ce s-au pupat cu toţii şi au luptat pentru gloria veşnică a victoriei revoluţiei revoluţionare cu pantalonii rupţi în tur, Stalin începe să-i cureţe pe "kamenevişti", pe "troţkişti" şi pe "zinovievişti". Probabil va mai dura o vreme până vom înţelege pe care pedelist sau facţiune pedelistă i s-a pus pata băsescului şi cine va trebui, aşadar, să joace rolul de ţap ispăşitor pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală cu România.
De mare actualitate: Ciuma lui Caragea
Site-ul ziarului Adevărul ne delectează cu următoarea chiflă:
21.2.11
Puşcărie pentru munca la negru? Hoţii strigă "hoţii"!
Tembelilor de guvernanţi le-a mai căcat creierul o tâmpenie. Cică ăla care va fi prins că angajează oameni la negru e pasibil de puşcărie.
Păi, suntem în plin teatru absurd.
Guvernul îţi fură mai bine de jumătate din muncă, prin:
La un calcul simplu, dacă munceşti de 3000 de lei pe lună, în buzunarul statului intră:
Eu pot să pun pariu cu oricine că munca la negru ar înflori oriunde în lumea asta, chiar şi în mult-lăudatul Occident, dacă micile afaceri şi oamenii simpli ar fi supuşi zi de zi unui jaf sistematic de stat, aşa cum se întâmplă în România.
Tocmai hoţii care ne fură 59% din ceea ce muncim strigă... "hoţii"! Da', vorba lui Ostap Bender, guvernanţii ăştia nu vor şi cheia de la casa de bani?!
Păi, suntem în plin teatru absurd.
Guvernul îţi fură mai bine de jumătate din muncă, prin:
- impozite pe salariu absolut monstruoase;
- TVA de 24% pe care îl plăteşti pentru orice cumpărătură, oricât de mică;
- lipsa oricărei cheltuieli deductibile
La un calcul simplu, dacă munceşti de 3000 de lei pe lună, în buzunarul statului intră:
- 1366 RON - diverse impozite pe salariu;
- din salariul net de 1634 RON, alţi 392 RON sunt TVA pe care îl plăteşti pe cumpărături şi care intră tot în buzunarul statului;
- în concluzie: dacă munceşti de 3000 de RON, banii tăi, în care nu-şi bagă statul laba, sunt fix 1241 RON. Cam... 41%!
Eu pot să pun pariu cu oricine că munca la negru ar înflori oriunde în lumea asta, chiar şi în mult-lăudatul Occident, dacă micile afaceri şi oamenii simpli ar fi supuşi zi de zi unui jaf sistematic de stat, aşa cum se întâmplă în România.
Tocmai hoţii care ne fură 59% din ceea ce muncim strigă... "hoţii"! Da', vorba lui Ostap Bender, guvernanţii ăştia nu vor şi cheia de la casa de bani?!
15.2.11
Razboi cu victime pe traseul Cotroceni - Palatul Victoria?
După cât de livid era astăzi, Boc pare să fi înţeles, în sfârşit, rolul pe care i l-a pregătit Traian Băsescu după ce PSD-ul a părăsit corabia puterii în toamna lui 2009: acela de popa prostu'.
Ceea ce e misterios în evenimentele recente, şi ceea ce nu înţelege nimeni, e graba cu care Băsescu vrea să-l mazilească pe Boc. Să fie de vină căderea lui Mubarak? Nu prea cred. Chiar nu cred că în România e posibilă e revoltă pe modelul celor care zguduie acum lumea arabă, pentru simplul motiv că românii sunt prea mămăligari pentru aşa ceva. Şi pentru că, de fapt, nu prea au motiv să se revolte. Să fim serioşi, situaţia unui român, oricât ar fi criza de grea, e mult mai bună decât a unui arab: măcar noi avem acces liber (mă rog, cu nişte bariere strict formale) la piaţa muncii din Occident iar economia subterană e suficient de dezvoltată pentru a da de lucru unei părţi însemnate a populaţiei.
Aşadar, ce motive o avea Băsescu să-l gonească pe Boc, numai el ştie. Probabil se aşteaptă la o oarecare revigorare economică, şi acum, că prostănacul ăsta a scos castanele din foc, o fi vrând să pregătească alegerile din 2012 cu oameni noi.
Totuşi, eu aş muri de râs să văd că Boc va refuza să accepte cuminte rolul de ţap ispăşitor şi o va lua pe urmele lui Tăriceanu, dându-i cu flit lui Băse. De fapt, de la o vreme încoace e evident că între Băsescu şi PD-L nu mai există decât nişte legături formale. Şi aceste legături formale cred că datează chiar dinainte de alegeri, când a fost clar că unul - Băsescu - are nevoie de partid doar pentru a câştiga alegerile, iar ceilalţi - partidul - au arătat că au nevoie disperată de Băsescu doar pentru a jefui în voie ţara (sau ce a mai rămas din ea). Şi fără a fi nevoiţi să împartă cu nimeni prada! Deci nu văd de ce Boc nu ar putea să continue bine mersi aşa cum a făcut-o Tăriceanu, nu de alta, dar ar fi păcat să piardă puterea tocmai acum, când se pare că s-a atins fundul găleţii.
În plus, nici nu ştiu ce ar fi mai bine pentru ţară. Căderea lui Boc va fi salutată cu siguranţă de foarte mulţi oameni. Şi probabil mulţi îşi închipuie, nu fără oarecare temei, că şi o pisică dacă o iei şi o pui prim-ministru, ar face treabă mult mai bună decât Boc. Ceea ce e foarte real. Dar e nevoie de o nouă criză politică? De ce nu vrea Băse să facă dracului schimbarea lui Boc în linişte, omeneşte? Aşa că, decât o cădere cu scântei, eu prefer ca Boc să rămână în continuare prim-ministru şi să părăsească puterea civilizat, ordonat, fără zgomot. O criză politică e fix ceea ce lipsea României în acest moment. Băsescu a făcut destul rău acestei ţări cu tâmpeniile lui şi ar fi indicat ca, dacă tot are de gând să facă mişcări pe tabla de şah a politicii, să le facă nu doar în litera, dar şi în spiritul... regulamentului.
Ceea ce e misterios în evenimentele recente, şi ceea ce nu înţelege nimeni, e graba cu care Băsescu vrea să-l mazilească pe Boc. Să fie de vină căderea lui Mubarak? Nu prea cred. Chiar nu cred că în România e posibilă e revoltă pe modelul celor care zguduie acum lumea arabă, pentru simplul motiv că românii sunt prea mămăligari pentru aşa ceva. Şi pentru că, de fapt, nu prea au motiv să se revolte. Să fim serioşi, situaţia unui român, oricât ar fi criza de grea, e mult mai bună decât a unui arab: măcar noi avem acces liber (mă rog, cu nişte bariere strict formale) la piaţa muncii din Occident iar economia subterană e suficient de dezvoltată pentru a da de lucru unei părţi însemnate a populaţiei.
Aşadar, ce motive o avea Băsescu să-l gonească pe Boc, numai el ştie. Probabil se aşteaptă la o oarecare revigorare economică, şi acum, că prostănacul ăsta a scos castanele din foc, o fi vrând să pregătească alegerile din 2012 cu oameni noi.
Totuşi, eu aş muri de râs să văd că Boc va refuza să accepte cuminte rolul de ţap ispăşitor şi o va lua pe urmele lui Tăriceanu, dându-i cu flit lui Băse. De fapt, de la o vreme încoace e evident că între Băsescu şi PD-L nu mai există decât nişte legături formale. Şi aceste legături formale cred că datează chiar dinainte de alegeri, când a fost clar că unul - Băsescu - are nevoie de partid doar pentru a câştiga alegerile, iar ceilalţi - partidul - au arătat că au nevoie disperată de Băsescu doar pentru a jefui în voie ţara (sau ce a mai rămas din ea). Şi fără a fi nevoiţi să împartă cu nimeni prada! Deci nu văd de ce Boc nu ar putea să continue bine mersi aşa cum a făcut-o Tăriceanu, nu de alta, dar ar fi păcat să piardă puterea tocmai acum, când se pare că s-a atins fundul găleţii.
În plus, nici nu ştiu ce ar fi mai bine pentru ţară. Căderea lui Boc va fi salutată cu siguranţă de foarte mulţi oameni. Şi probabil mulţi îşi închipuie, nu fără oarecare temei, că şi o pisică dacă o iei şi o pui prim-ministru, ar face treabă mult mai bună decât Boc. Ceea ce e foarte real. Dar e nevoie de o nouă criză politică? De ce nu vrea Băse să facă dracului schimbarea lui Boc în linişte, omeneşte? Aşa că, decât o cădere cu scântei, eu prefer ca Boc să rămână în continuare prim-ministru şi să părăsească puterea civilizat, ordonat, fără zgomot. O criză politică e fix ceea ce lipsea României în acest moment. Băsescu a făcut destul rău acestei ţări cu tâmpeniile lui şi ar fi indicat ca, dacă tot are de gând să facă mişcări pe tabla de şah a politicii, să le facă nu doar în litera, dar şi în spiritul... regulamentului.
11.2.11
Egiptul liber? Uite-aşa ne bucuram şi noi ca proştii în decembrie 1989!
Surpriză! După discursul de aseară, Mubarak şi-a dat astăzi demisia. Televiziunile din întreaga lume transmit la ora actuală scenele de bucurie de pe străzile din Cairo, scene care, mie personal, îmi amintesc de unele asemănătoare din decembrie 1989.
Totuşi, realitatea post-Mubarak pe care o vor avea de înfruntat egiptenii şi, datorită rolului strategic al Egiptului, întreaga planetă, e destul de dură. În Egipt nu există partide politice în afară de cel al lui Mubarak. Cum vor construi oamenii ăştia aşa-zisa democraţie?! Experienţa est-europeană ne învaţă că partidele care se nasc din revoluţii sunt simple bande de şmecheri jefuitori, care se rotesc între ei la pârghiile statului şi utilizează pe rând resursele publice pentru a-şi creşte gradul privat de prosperitate. Eu sunt sceptic că Egiptul va deveni o ţară democratică - mai degrabă se va instaura o cleptocraţie care va da naştere la zeci şi sute de mubarak, în loc de unul singur.
Altă problemă: ok, Mubarak a căzut. Dar care e programul mulţimii care a luptat pentru plecarea lui Mubarak? Niciunul: ca şi la noi în 1989, singurul program a fost "jos ăla". De-asta a şi fost revoluţia noastră atât de uşor de furat, pentru că odată cu căderea lui Ceauşescu 85% dintre români şi-au zis "gata, s-a terminat" şi s-au culcat pe o ureche - votând apoi cu Iliescu în Duminica Orbului. În timp ce proştii se bucurau, şmecherii începuseră deja să-şi aranjeze "tranziţia". Mai mult ca sigur că şi în Egipt e la fel: dincolo de bucuria prostimii arătată la televizor, şmecherii deja fac şi desfac afaceri, deal-uri... şmecherii.
În plus, scenariul pare a semăna cu unul pe care noi l-am cunoscut deja în România. Doar că la noi a fost un pic mai violent şi s-a lăsat cu împuşcarea dobitocului de Ceauşescu. "Tiranul", carevasăzică, părăseşte puterea şi în locul lui vine... păi cine vine? Păi vine eşalonul 2. Adică foştii securişti şi cu nomenclatura mai obscură. Momentan în Egipt puterea e deţinută de armată, adică, să fim bine înţeleşi, armata... lui Mubarak. Rămâne de văzut cine va fi petreromanul egiptenilor, adică fiul de kominternist transformat, hocus pocus, în mare "reformator" al economiei naţionale...
Ca să concluzionez: cred că am asistat azi la încă una din partidele de poker ale istoriei. În general, revoluţiile sunt partide de poker care de foarte puţine ori se desfăşoară în favoarea maselor care îşi pun fundul la bătaie (în Egipt se pare că tot hăuhăul s-a lăsat până acum cu vreo 300 de morţi). Majoritatea revoluţiilor sfârşesc prin a fi furate sau prin a eşua în excese oribile (1789-1848-1917-1989 sunt exemple mai mult decât concludente). Ca să fim cinstiţi, revoluţiile sfârşesc prin a fi furate şi eşuate deoarece însuşi faptul că o societate ajunge la revoluţie, denotă că societatea respectivă e profund nefuncţională. Cineva o să umfle potul cel mare, şi acel cineva nu e în nici un caz egipteanul de rând, care de mâine va trebui să se îngrijească iar de ceea ce va pune pe masa copiilor, mintea fiindu-i astfel prea întunecată de foame pentru a mai urmări cu atenţie jocurile de culise ale cleptocraţilor. Egiptul are enorm de multe bogăţii: are un canal care e vital pentru comerţul internaţional, are piramidele, are litoralul Mării Roşii. Păi sunt atâtea lucruri care se pot fura, că e şi păcat... să fii nomenklaturist mubarakian şi să nu le furi. Parol.
Totuşi, realitatea post-Mubarak pe care o vor avea de înfruntat egiptenii şi, datorită rolului strategic al Egiptului, întreaga planetă, e destul de dură. În Egipt nu există partide politice în afară de cel al lui Mubarak. Cum vor construi oamenii ăştia aşa-zisa democraţie?! Experienţa est-europeană ne învaţă că partidele care se nasc din revoluţii sunt simple bande de şmecheri jefuitori, care se rotesc între ei la pârghiile statului şi utilizează pe rând resursele publice pentru a-şi creşte gradul privat de prosperitate. Eu sunt sceptic că Egiptul va deveni o ţară democratică - mai degrabă se va instaura o cleptocraţie care va da naştere la zeci şi sute de mubarak, în loc de unul singur.
Altă problemă: ok, Mubarak a căzut. Dar care e programul mulţimii care a luptat pentru plecarea lui Mubarak? Niciunul: ca şi la noi în 1989, singurul program a fost "jos ăla". De-asta a şi fost revoluţia noastră atât de uşor de furat, pentru că odată cu căderea lui Ceauşescu 85% dintre români şi-au zis "gata, s-a terminat" şi s-au culcat pe o ureche - votând apoi cu Iliescu în Duminica Orbului. În timp ce proştii se bucurau, şmecherii începuseră deja să-şi aranjeze "tranziţia". Mai mult ca sigur că şi în Egipt e la fel: dincolo de bucuria prostimii arătată la televizor, şmecherii deja fac şi desfac afaceri, deal-uri... şmecherii.
În plus, scenariul pare a semăna cu unul pe care noi l-am cunoscut deja în România. Doar că la noi a fost un pic mai violent şi s-a lăsat cu împuşcarea dobitocului de Ceauşescu. "Tiranul", carevasăzică, părăseşte puterea şi în locul lui vine... păi cine vine? Păi vine eşalonul 2. Adică foştii securişti şi cu nomenclatura mai obscură. Momentan în Egipt puterea e deţinută de armată, adică, să fim bine înţeleşi, armata... lui Mubarak. Rămâne de văzut cine va fi petreromanul egiptenilor, adică fiul de kominternist transformat, hocus pocus, în mare "reformator" al economiei naţionale...
Ca să concluzionez: cred că am asistat azi la încă una din partidele de poker ale istoriei. În general, revoluţiile sunt partide de poker care de foarte puţine ori se desfăşoară în favoarea maselor care îşi pun fundul la bătaie (în Egipt se pare că tot hăuhăul s-a lăsat până acum cu vreo 300 de morţi). Majoritatea revoluţiilor sfârşesc prin a fi furate sau prin a eşua în excese oribile (1789-1848-1917-1989 sunt exemple mai mult decât concludente). Ca să fim cinstiţi, revoluţiile sfârşesc prin a fi furate şi eşuate deoarece însuşi faptul că o societate ajunge la revoluţie, denotă că societatea respectivă e profund nefuncţională. Cineva o să umfle potul cel mare, şi acel cineva nu e în nici un caz egipteanul de rând, care de mâine va trebui să se îngrijească iar de ceea ce va pune pe masa copiilor, mintea fiindu-i astfel prea întunecată de foame pentru a mai urmări cu atenţie jocurile de culise ale cleptocraţilor. Egiptul are enorm de multe bogăţii: are un canal care e vital pentru comerţul internaţional, are piramidele, are litoralul Mării Roşii. Păi sunt atâtea lucruri care se pot fura, că e şi păcat... să fii nomenklaturist mubarakian şi să nu le furi. Parol.
9.2.11
Un service auto care ştie să profite de mediul online
Azi am avut parte de o surpriză plăcută. Există speranţă pentru România.
Prin toamnă, când trebuia să fac ITP-ul la noua mea maşinuţă, am zis să caut online un atelier auto. Evident, am folosit Google.
Am dat click pe câteva rezultate organice şi pe câteva sponsorizate, şi în cele din urmă mi-am făcut o listă scurtă dintre atelierele care îşi făceau reclamă plătită, în detrimentul celor listate organic. De ce? Pentru că în felul ăsta aveam garanţia că firma care îmi va oferi serviciul este vie. Multe poziţii organice de top din Google sunt ocupate aiurea de companii care nici nu mai există (fireşte, Google nu are cum să ştie asta şi câtă vreme site-ul continuă să fie online, el îl afişează). În cazul reclamelor plătite, însă, e clar că firma care le plăteşte e vie şi caută activ clienţi. De aceea le recomand tuturor să cumpere produse / servicii numai de la firmele care îşi fac reclamă plătită.
Spre deosebire de alţi oameni, eu prefer emailul telefonului, aşa că am completat un formular de programare de la prima companie din listă. Un service auto pe nume MDM2002. Site-ul nu era şi nu e nici acum cine ştie ce, dar conţine absolut toate informaţiile pe care trebuie să le transmită: orar, preţuri, locaţie etc. Simplu şi la obiect, fără înflorituri inutile. Ei bine, spre surpriza mea, la vreo 10-15 minute am primit un telefon de confirmare. Păi sunt magazine online măricele în România la care nu eşti contactat aşa de prompt!
Bun. Atelierul în sine nu e cine ştie ce, se vede că e o afacere mică. Iată-l mai jos într-o poză din Google Maps. Nu comentez serviciul în sine, care a fost un banal ITP.
Vizualizare hartă mărită
Aşadar, să recapitulăm. Iată o afacere măruntă căreia nu îi e teamă să îşi construiască un site - simpluţ, dar funcţional - , apoi să investească bani în publicitate şi la final să răspundă prompt cererilor primite online. Credeţi-mă, pentru România chiar e o performanţă. Peste 85% din firmele româneşti nu au avut niciodată un site, nici măcar ceva găzduit gratis, iar dintre cele care au, multe au site-uri arătoase, dar proaste, nefuncţionale, deoarece criteriul estetic a fost mai important decât cel pragmatic în stabilirea obiectivelor de marketing presupuse de website-ul de companie. Apoi, cheltuielile cu publicitatea online ale afacerilor din România (ţară de 22 milioane de oameni, inclusiv diaspora) sunt ridicole: conform statisticilor recente ale Google, în România se cheltuie pe Adwords cam tot atât cât se cheltuie... în Lituania sau Slovacia, ţări cu 3-5 milioane de locuitori. Toată stima, aşadar, pentru atelierul MDM din strada Jiului.
Ei bine, azi cei de la MDM au arătat încă o dată că ştiu să facă afaceri. M-au sunat, după atâtea luni, să-mi spună că îmi expiră RCA-ul pe 23 februarie. Bine, nu am nici un dubiu că vroiau să-mi propună să iau un RCA de la vreun asigurator pe care îl distribuie ei, dar gestul în sine e foarte frumos, pentru că asemenea chestii mărunte fac parte tot din "client service", chiar dacă pot sau nu pot aduce imediat nişte bani. Dacă erau nişte îngălaţi m-ar fi dat dracului şi ar fi uitat de mine, pe principiul: "Altul la rând!" Aşa însă, chiar dacă nu am putut să le cumpăr RCA-ul, mă vor avea sigur de client la primăvară, când mai trebuie să repar una, alta. Cât i-a costat clickul meu pe Adwords, dat în octombrie 2010? Probabil vreo 25 de bani. Ce au câştigat? Un client. Din nou, gestul e surprinzător, pentru că în România puţine companii se preocupă de gradul de retenţie al clienţilor.
Ca să concluzionez: nu ştiu ce părere au alţii, dar faptul că mai există asemenea afaceri mici şi inteligente care au scăpat de securea crizei (sau a guvernului Boc - depinde cum privim lucrurile) mă umple de speranţă. Pentru că ele sunt dovada că există în continuare o economie care se încăpăţânează să respire în ciuda loviturilor de ciocan care i-au fost aplicate de guvernanţi şi de FMI în ultimii 2 ani.
Prin toamnă, când trebuia să fac ITP-ul la noua mea maşinuţă, am zis să caut online un atelier auto. Evident, am folosit Google.
Am dat click pe câteva rezultate organice şi pe câteva sponsorizate, şi în cele din urmă mi-am făcut o listă scurtă dintre atelierele care îşi făceau reclamă plătită, în detrimentul celor listate organic. De ce? Pentru că în felul ăsta aveam garanţia că firma care îmi va oferi serviciul este vie. Multe poziţii organice de top din Google sunt ocupate aiurea de companii care nici nu mai există (fireşte, Google nu are cum să ştie asta şi câtă vreme site-ul continuă să fie online, el îl afişează). În cazul reclamelor plătite, însă, e clar că firma care le plăteşte e vie şi caută activ clienţi. De aceea le recomand tuturor să cumpere produse / servicii numai de la firmele care îşi fac reclamă plătită.
Spre deosebire de alţi oameni, eu prefer emailul telefonului, aşa că am completat un formular de programare de la prima companie din listă. Un service auto pe nume MDM2002. Site-ul nu era şi nu e nici acum cine ştie ce, dar conţine absolut toate informaţiile pe care trebuie să le transmită: orar, preţuri, locaţie etc. Simplu şi la obiect, fără înflorituri inutile. Ei bine, spre surpriza mea, la vreo 10-15 minute am primit un telefon de confirmare. Păi sunt magazine online măricele în România la care nu eşti contactat aşa de prompt!
Bun. Atelierul în sine nu e cine ştie ce, se vede că e o afacere mică. Iată-l mai jos într-o poză din Google Maps. Nu comentez serviciul în sine, care a fost un banal ITP.
Vizualizare hartă mărită
Aşadar, să recapitulăm. Iată o afacere măruntă căreia nu îi e teamă să îşi construiască un site - simpluţ, dar funcţional - , apoi să investească bani în publicitate şi la final să răspundă prompt cererilor primite online. Credeţi-mă, pentru România chiar e o performanţă. Peste 85% din firmele româneşti nu au avut niciodată un site, nici măcar ceva găzduit gratis, iar dintre cele care au, multe au site-uri arătoase, dar proaste, nefuncţionale, deoarece criteriul estetic a fost mai important decât cel pragmatic în stabilirea obiectivelor de marketing presupuse de website-ul de companie. Apoi, cheltuielile cu publicitatea online ale afacerilor din România (ţară de 22 milioane de oameni, inclusiv diaspora) sunt ridicole: conform statisticilor recente ale Google, în România se cheltuie pe Adwords cam tot atât cât se cheltuie... în Lituania sau Slovacia, ţări cu 3-5 milioane de locuitori. Toată stima, aşadar, pentru atelierul MDM din strada Jiului.
Ei bine, azi cei de la MDM au arătat încă o dată că ştiu să facă afaceri. M-au sunat, după atâtea luni, să-mi spună că îmi expiră RCA-ul pe 23 februarie. Bine, nu am nici un dubiu că vroiau să-mi propună să iau un RCA de la vreun asigurator pe care îl distribuie ei, dar gestul în sine e foarte frumos, pentru că asemenea chestii mărunte fac parte tot din "client service", chiar dacă pot sau nu pot aduce imediat nişte bani. Dacă erau nişte îngălaţi m-ar fi dat dracului şi ar fi uitat de mine, pe principiul: "Altul la rând!" Aşa însă, chiar dacă nu am putut să le cumpăr RCA-ul, mă vor avea sigur de client la primăvară, când mai trebuie să repar una, alta. Cât i-a costat clickul meu pe Adwords, dat în octombrie 2010? Probabil vreo 25 de bani. Ce au câştigat? Un client. Din nou, gestul e surprinzător, pentru că în România puţine companii se preocupă de gradul de retenţie al clienţilor.
Ca să concluzionez: nu ştiu ce părere au alţii, dar faptul că mai există asemenea afaceri mici şi inteligente care au scăpat de securea crizei (sau a guvernului Boc - depinde cum privim lucrurile) mă umple de speranţă. Pentru că ele sunt dovada că există în continuare o economie care se încăpăţânează să respire în ciuda loviturilor de ciocan care i-au fost aplicate de guvernanţi şi de FMI în ultimii 2 ani.
4.2.11
Când voi fi mare, vameş vreau să fiu!
Asist zilele astea, alături de alţi aproximativ 19 milioane de concetăţeni, la spectacolul dezgustător şi de-a dreptul aiuritor oferit de angajaţii vămilor. Noţiunea de "şpagă" exemplificată de vameşii ăştia pur şi simplu umileşte prin comparaţie, calcă în picioare, tot ce înseamnă ban negru de la noi din ţară: îl umileşte pe profesorul care face şi el un gheşeft cu o meditaţie de 30 de lei pe oră, îl umileşte pe poliţaiul care bagă 10 euro la chipiu ca să nu taie o amendă, îl umileşte pe doctorul care îi zâmbeşte binevoitor pacientului mai înstărit, în schimbul celor 50 de lei strecuraţi în buzunarul halatului.
Nici la Garda Financiară nu cred că se dă şpagă 130.000 de euro ca să ocupi un post. E ceva incredibil. În Franţa, ditamai preşedintele Republicii, Nicolas Sarkozy, a trebuit să dea explicaţii peste explicaţii pentru o presupusă "mită" de 200.000 de dolari; la noi, ăştia sunt banii de seminţe ai unui... vameş.
Gura lumii zice că şi în portul Constanţa e cam aceeaşi situaţie ca la vama Siret. Poate vom asista la ceva spectaculos şi pe-acolo, că tot e oraşul irascibilului şi inamovibilului primar pesedist Mazăre. Şi cu prilejul ăsta poate iese de vreo legătură, ceva...
Nu pot să nu mă întreb, totuşi, cum se face că tot acest scandal de proporţii pantagruelice a ieşit la iveală tocmai acum, când suntem în pericol să pierdem aderarea la Schengen. Mie îmi dă impresia că avem de-a face cu un exces de zel tipic pentru autorităţile române care, văzându-se puse la zid de către partenerii europeni, au intrat în vrie şi "se fac că lucrează", sperând să mai impresioneze pe cineva pe ultima sută de metri.
E bine că "se lucrează", chiar dacă aşa, vorba lui Iliescu, mai "cu sula [europeană] în coaste", dar eu aş vrea să văd nişte averi confiscate. Nu prea ştiu dacă din punct de vedere juridic o fi posibil, habar nu am dacă mai avem o lege a averilor ilicite (pe timpul lui Ceauşescu sigur exista) dar dacă nu avem, nu e nici o problemă: cu un pic de voinţă se poate face destul de rapid una. Până la urmă, al naibii să fiu de nu merită să faci 1-2 ani de puşcărie dacă te ştii milionar.
A, nu se vor confisca averile vinovaţilor şi ale tuturor rudelor lor de gradul 1? Atunci totul e o perdea de fum. Câinii latră, caravana trece - trebuie să concluzionăm că e tare bine şi util să fii vameş la Românistan.
Când o să fiu mare, vameş vreau să fiu.
Nici la Garda Financiară nu cred că se dă şpagă 130.000 de euro ca să ocupi un post. E ceva incredibil. În Franţa, ditamai preşedintele Republicii, Nicolas Sarkozy, a trebuit să dea explicaţii peste explicaţii pentru o presupusă "mită" de 200.000 de dolari; la noi, ăştia sunt banii de seminţe ai unui... vameş.
Gura lumii zice că şi în portul Constanţa e cam aceeaşi situaţie ca la vama Siret. Poate vom asista la ceva spectaculos şi pe-acolo, că tot e oraşul irascibilului şi inamovibilului primar pesedist Mazăre. Şi cu prilejul ăsta poate iese de vreo legătură, ceva...
Nu pot să nu mă întreb, totuşi, cum se face că tot acest scandal de proporţii pantagruelice a ieşit la iveală tocmai acum, când suntem în pericol să pierdem aderarea la Schengen. Mie îmi dă impresia că avem de-a face cu un exces de zel tipic pentru autorităţile române care, văzându-se puse la zid de către partenerii europeni, au intrat în vrie şi "se fac că lucrează", sperând să mai impresioneze pe cineva pe ultima sută de metri.
E bine că "se lucrează", chiar dacă aşa, vorba lui Iliescu, mai "cu sula [europeană] în coaste", dar eu aş vrea să văd nişte averi confiscate. Nu prea ştiu dacă din punct de vedere juridic o fi posibil, habar nu am dacă mai avem o lege a averilor ilicite (pe timpul lui Ceauşescu sigur exista) dar dacă nu avem, nu e nici o problemă: cu un pic de voinţă se poate face destul de rapid una. Până la urmă, al naibii să fiu de nu merită să faci 1-2 ani de puşcărie dacă te ştii milionar.
A, nu se vor confisca averile vinovaţilor şi ale tuturor rudelor lor de gradul 1? Atunci totul e o perdea de fum. Câinii latră, caravana trece - trebuie să concluzionăm că e tare bine şi util să fii vameş la Românistan.
Când o să fiu mare, vameş vreau să fiu.
1.2.11
Indignaţi-vă!
Recent mi-am cumpărat câteva cărţi de pe Amazon.fr. De fapt, mă interesa una singură, dar întrucât livrarea pentru o singură carte e destul de scumpă, am mai băgat în comandă şi alte câteva volume. Şi cum răsfoiam eu site-ul, căutând ceva interesant, ochii mi-au căzut peste o broşură care era nici mai mult nici mai puţin decât #1 în topul celor mai vândute cărţi de pe Amazon.fr (ceea ce indică o performanţă remarcabilă). Indignez-vous!, de Stephane Hessel. Cum preţul era nimica toată, doar 3 euro, dintr-un click era deja în coşul de cumpărături, alături de celelalte.
Rândurile acestea le scriu, fireşte, după lectura acestei broşuri. Şi nu ştiu cu ce să încep şi cum să încep. N-am mai scris de multă vreme o recenzie de carte. N-aş putea spune că mi-am pierdut îndemânarea, dar cartea asta nu e o carte, e o stare, şi nu ştiu cum aş putea să vă fac, dragi cititori, să trăiţi starea pe care ţi-o dă lectura acestei cărţi.
Mai întâi, câteva cuvinte despre autor. Stephane Hessel nu e un nume deosebit în lumea literelor din Franţa. E un nonagenar care, până la vârsta de 93 de ani, a lucrat în diplomaţie, a participat la redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a publicat câteva cărţi (una de poezii, alta de interviuri) şi a fost sau este în continuare membru în diverse comitete şi... comiţii.
Un ... bunic oarecare, s-ar zice. Până la apariţia acestei broşuri, anul trecut.
Căci "bunicul" acesta mai are în biografie un moment important: a fost luptător în Rezistenţă. Altfel zis, şi-a riscat viaţa în tinereţe pentru o Franţă liberă şi pentru o Europă fără nazism. În ciuda aparenţelor târzii, a fost un om de acţiune, un militant. Şi se pare că a rămas şi acum, dovadă că a publicat această broşură cu un titlu atât de relevant: Indignaţi-vă! şi inspirată direct din ethosul Mişcării de Rezistenţă.
A te indigna de ceva, spune Hessel, este baza militantismului, a acţiunii. Hessel se adresează tinerilor şi le cere să se indigneze aşa cum el a făcut-o în tinereţe. Să nu fie plaţi. Să nu accepte. Dar de fapt, ce îl indignează pe Hessel acum, ce îl face să le ceară tinerilor să "preia ştafeta indignării"? Motivul apelului lui Hessel, care e conştient că la vârsta sa timpul nu mai are răbdare, este acela că Franţa de azi, în particular, şi lumea, în general, au ajuns să se îndepărteze enorm de idealurile pentru care au luptat eroii din Rezistenţă. Lupta anti-nazistă avea un program clar de eliberare a omului; astăzi, zice Hessel, vedem cum toate cuceririle sociale de după 1945 sunt distruse, cum libertatea presei e ameninţată, cum anumite interese particulare domină interesele colective. "Au tupeul să ne spună, afirmă Hessel, că statul nu-şi mai permite costurile măsurilor cetăţeneşti. Dar cum se poate spune că nu mai sunt bani care să menţină şi să prelungească aceste cuceriri sociale, având în vedere că producţia de bogăţie a crescut considerabil de la Eliberare, perioadă în care Europa era ruinată, şi până acum?!"
Cea mai proastă atitudine, susţine Hessel, este indiferenţa. A fi indiferent nu este omenesc. Omenesc este să fii indignat şi, fiind indignat, să iei atitudine. Şi tot el identifică temele zilei care ne-ar putea indigna pe noi, cei ce prin firea lucrurilor îi vom supravieţui: prăpastia tot mai largă dintre bogaţi şi săraci şi (regresul) drepturilor omului. Punctul 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor, zice Hessel, este foarte clar: "Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale." Este suficient să te uiţi de jur împrejur, spune mai departe Hessel, pentru a găsi o mulţime de motive de indignare pornind de la acest punct 22: tratamentul faţă de Rromi, "les sans-papiers" (clandestinii) etc.
Pe Hessel însuşi, aflat la o vârstă venerabilă, încă mai are forţa să-l indigneze situaţia din Gaza şi tratamentul aplicat palestinienilor de către statul evreu. "Iată un lucru insuportabil: evreii comit crime de război. Din păcate, istoria oferă puţine exemple de popoare care au tras învăţămintele corecte din propria istorie." Trebuie menţionat că Stephane Hessel are sânge de evreu: tatăl lui era evreu, iar mama nemţoaică, ceea ce face ca rândurile scrise de el să fie cu atât mai dureroase. Dar dacă evreii comit crime împotriva palestinienilor, este terorismul Hamas un răspuns potrivit? Că este un răspuns exasperat care poate fi "înţeles", e cert; dar nu, nu e potrivit, pentru că în loc să fie purtător de speranţă, e purtător de violenţă. "Ura nu trebuie lăsată să se acumuleze." - modalitatea corectă de a lupta împotriva nedreptăţilor, într-o epocă ce a depăşit "totalitarismele cuceritoare", este calea încăpăţânat de non-violentă promovată de Nelson Mandela sau de Martin Luther King. Orice luptă trebuie să se sprijine pe universalitatea Declaraţiei Drepturilor Omului. Nu e nevoie de violenţă câtă vreme există Declaraţia. Trebuie doar ca oamenii să nu mai rămână indiferenţi, să se "indigneze" şi să ia atitudine atunci când Declaraţia este încălcată. Hessel denumeşte "insurecţie pacifistă" (insurrection pacifique) atitudinea potrivită izvorâtă din indignare şi remarcă faptul că primii 10 ani din secolul XXI nu au fost deloc fericiţi, fiind "o perioadă de recul", marcată de proastele decizii ale americanilor (intervenţia din Iraq, guvernarea lui George W. Bush). Numai bine pentru ca oamenii să se trezească şi să declanşeze o "insurecţie pacifistă" împotriva falselor valori ale zilelor noastre: consumerismul, dispreţul faţă de cei slabi, ridicarea în slăvi a concurenţei tuturor împotriva tuturor.
Ce rămâne la finalul lecturii? Deşi nu are decât 14 pagini, apelul acestui nonagenar nu te poate lăsa indiferent. Ceea ce răzbate cel mai dureros din acest "apel la indignare" e sentimentul omului bătrân care se apropie de sfârşit, după o viaţă care a durat aproape un veac, şi care observă cu tristeţe că lupta sa din tinereţe este trădată tocmai acum, când umanitatea a intrat într-o epocă marcată de o bogăţie şi de progrese tehnice nemaiîntâlnite. Este un apel adresat fiecăruia dintre noi, viitorii bătrâni, pentru a nu ne trezi într-o bună zi că lumea pe care o construim acum va fi furată şi deturnată de la rosturile ei în timpul viitoarei noastre bătrâneţi. Care ar putea fi la fel de urâtă ca a bătrânilor de azi sau, poate, mult mai frumoasă.
Rândurile acestea le scriu, fireşte, după lectura acestei broşuri. Şi nu ştiu cu ce să încep şi cum să încep. N-am mai scris de multă vreme o recenzie de carte. N-aş putea spune că mi-am pierdut îndemânarea, dar cartea asta nu e o carte, e o stare, şi nu ştiu cum aş putea să vă fac, dragi cititori, să trăiţi starea pe care ţi-o dă lectura acestei cărţi.
Mai întâi, câteva cuvinte despre autor. Stephane Hessel nu e un nume deosebit în lumea literelor din Franţa. E un nonagenar care, până la vârsta de 93 de ani, a lucrat în diplomaţie, a participat la redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a publicat câteva cărţi (una de poezii, alta de interviuri) şi a fost sau este în continuare membru în diverse comitete şi... comiţii.
Un ... bunic oarecare, s-ar zice. Până la apariţia acestei broşuri, anul trecut.
Căci "bunicul" acesta mai are în biografie un moment important: a fost luptător în Rezistenţă. Altfel zis, şi-a riscat viaţa în tinereţe pentru o Franţă liberă şi pentru o Europă fără nazism. În ciuda aparenţelor târzii, a fost un om de acţiune, un militant. Şi se pare că a rămas şi acum, dovadă că a publicat această broşură cu un titlu atât de relevant: Indignaţi-vă! şi inspirată direct din ethosul Mişcării de Rezistenţă.
A te indigna de ceva, spune Hessel, este baza militantismului, a acţiunii. Hessel se adresează tinerilor şi le cere să se indigneze aşa cum el a făcut-o în tinereţe. Să nu fie plaţi. Să nu accepte. Dar de fapt, ce îl indignează pe Hessel acum, ce îl face să le ceară tinerilor să "preia ştafeta indignării"? Motivul apelului lui Hessel, care e conştient că la vârsta sa timpul nu mai are răbdare, este acela că Franţa de azi, în particular, şi lumea, în general, au ajuns să se îndepărteze enorm de idealurile pentru care au luptat eroii din Rezistenţă. Lupta anti-nazistă avea un program clar de eliberare a omului; astăzi, zice Hessel, vedem cum toate cuceririle sociale de după 1945 sunt distruse, cum libertatea presei e ameninţată, cum anumite interese particulare domină interesele colective. "Au tupeul să ne spună, afirmă Hessel, că statul nu-şi mai permite costurile măsurilor cetăţeneşti. Dar cum se poate spune că nu mai sunt bani care să menţină şi să prelungească aceste cuceriri sociale, având în vedere că producţia de bogăţie a crescut considerabil de la Eliberare, perioadă în care Europa era ruinată, şi până acum?!"
Cea mai proastă atitudine, susţine Hessel, este indiferenţa. A fi indiferent nu este omenesc. Omenesc este să fii indignat şi, fiind indignat, să iei atitudine. Şi tot el identifică temele zilei care ne-ar putea indigna pe noi, cei ce prin firea lucrurilor îi vom supravieţui: prăpastia tot mai largă dintre bogaţi şi săraci şi (regresul) drepturilor omului. Punctul 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor, zice Hessel, este foarte clar: "Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale." Este suficient să te uiţi de jur împrejur, spune mai departe Hessel, pentru a găsi o mulţime de motive de indignare pornind de la acest punct 22: tratamentul faţă de Rromi, "les sans-papiers" (clandestinii) etc.
Pe Hessel însuşi, aflat la o vârstă venerabilă, încă mai are forţa să-l indigneze situaţia din Gaza şi tratamentul aplicat palestinienilor de către statul evreu. "Iată un lucru insuportabil: evreii comit crime de război. Din păcate, istoria oferă puţine exemple de popoare care au tras învăţămintele corecte din propria istorie." Trebuie menţionat că Stephane Hessel are sânge de evreu: tatăl lui era evreu, iar mama nemţoaică, ceea ce face ca rândurile scrise de el să fie cu atât mai dureroase. Dar dacă evreii comit crime împotriva palestinienilor, este terorismul Hamas un răspuns potrivit? Că este un răspuns exasperat care poate fi "înţeles", e cert; dar nu, nu e potrivit, pentru că în loc să fie purtător de speranţă, e purtător de violenţă. "Ura nu trebuie lăsată să se acumuleze." - modalitatea corectă de a lupta împotriva nedreptăţilor, într-o epocă ce a depăşit "totalitarismele cuceritoare", este calea încăpăţânat de non-violentă promovată de Nelson Mandela sau de Martin Luther King. Orice luptă trebuie să se sprijine pe universalitatea Declaraţiei Drepturilor Omului. Nu e nevoie de violenţă câtă vreme există Declaraţia. Trebuie doar ca oamenii să nu mai rămână indiferenţi, să se "indigneze" şi să ia atitudine atunci când Declaraţia este încălcată. Hessel denumeşte "insurecţie pacifistă" (insurrection pacifique) atitudinea potrivită izvorâtă din indignare şi remarcă faptul că primii 10 ani din secolul XXI nu au fost deloc fericiţi, fiind "o perioadă de recul", marcată de proastele decizii ale americanilor (intervenţia din Iraq, guvernarea lui George W. Bush). Numai bine pentru ca oamenii să se trezească şi să declanşeze o "insurecţie pacifistă" împotriva falselor valori ale zilelor noastre: consumerismul, dispreţul faţă de cei slabi, ridicarea în slăvi a concurenţei tuturor împotriva tuturor.
Ce rămâne la finalul lecturii? Deşi nu are decât 14 pagini, apelul acestui nonagenar nu te poate lăsa indiferent. Ceea ce răzbate cel mai dureros din acest "apel la indignare" e sentimentul omului bătrân care se apropie de sfârşit, după o viaţă care a durat aproape un veac, şi care observă cu tristeţe că lupta sa din tinereţe este trădată tocmai acum, când umanitatea a intrat într-o epocă marcată de o bogăţie şi de progrese tehnice nemaiîntâlnite. Este un apel adresat fiecăruia dintre noi, viitorii bătrâni, pentru a nu ne trezi într-o bună zi că lumea pe care o construim acum va fi furată şi deturnată de la rosturile ei în timpul viitoarei noastre bătrâneţi. Care ar putea fi la fel de urâtă ca a bătrânilor de azi sau, poate, mult mai frumoasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)