Curioasa renaștere a aristotelismului de după Breivik

Fără îndoială, de vreme ce ideile pe care le susțineau le-au fost infirmate așa de violent (sau, dimpotrivă, confirmate, dar într-un mod nefast...) de un dezaxat ca Breivik, e de înțeles de ce mulți apologeți autohtoni ai anti-marxismuluicultural (orice va fi însemnând prostia asta) au resimțit oroarea din urmă cu o săptămână de la Oslo ca pe lovitură în moalele capului. Și se pare că lovitura le-a cauzat așa de mult, încât gândirea lor logică s-a frânt și a regresat la nivelul... Evului Mediu, în plin aristotelism.

Ce vreau să spun cu asta?

Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.

Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.

Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.

Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.

Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.

Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:

- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.

Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.

Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.

--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro

Șoc și groază: doar 4 pași ca să ajungi de la Traian Băsescu la Anders Behring Breivik

Dacă sâmbătă dimineața se bănuia doar că Anders Behring Breivik e autorul carnagiului dement de la Oslo, astăzi lucrurile sunt mult mai clare.

Cu acest prilej, se poate remarca o treabă extrem de interesantă, ca să nu zic altfel. Cineva spunea că între doi oameni aflați în același timp în două colțuri diferite ale planetei se poate găsi o legătură de simpatie în cel mult 7 pași. Ei bine, între președintele nostru, Traian Băsescu, și acest Anders Behring Breivik, sunt suficienți ... doar 4 pași.

Pasul 1. De la Traian Băsescu la Vladimir Tismăneanu. Domnul Băsescu are câțiva intelectuali preferați (nu numai pe Cărtărăscu, a cărui carte o citește încontinuu de câțiva ani încoace), dar dintre ei se remarcă unul anume, „cu Manole zece, care-i și întrece”. Acesta e venerabilul domn Vladimir Tismăneanu, cunoscutul politolog și istoric al comunismului. Tismăneanu face parte dintre intelectualii de vârf ai regimului: a fost președintele comisiei care a scris raportul de condamnare a comunismului [1] iar raportul final îi poartă informal numele. Acum este președintele comisiei științifice de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) [2]. Nu vă speriați de denumirea lungă. A rezultat prin comasarea a două institute mai mici, prilej cu care de la unul din aceste institute a fost dat afară fostul președinte al comisiei științifice, istoricul Marius Oprea. Acest IICCMER este, așadar, un institut public, plătit din buzunarele noastre. Momentan misiunea acestui institut e destul de neclară, și eu personal nu înțeleg ce face așa de important, încât nu se putea face cu bani privați, dacă era cineva interesat; dar se pare că se lucrează din greu la realizarea unui muzeu al comunismului din România. Tismăneanu este așa de apreciat de Băsescu, încât a primit recent și o decorație: Ordinul Național pentru Merit în Grad de Mare Ofițer, pentru merite în promovarea democrației în România. Dintre „intelectualii lui Băsescu” cred că numai Patapievici se mai bucură de o asemenea distincție.

Pasul 2. De la Tismăneanu la În Linie Dreaptă. Domnul Tismăneanu citește mult. Printre lecturile dumnealui se numără și unele bloguri. De unele bloguri se simte așa de atașat, încât le recomandă public. Iată ce scria dumnealui pe 1 aprilie, fără să facă vreo păcăleală, într-un text publicat pe Contributors.ro [3]:

„Recomand, de asemenea, articolele și discuțiile de pe blogul În linie dreapta...”

Și pentru ca recomandarea să fie și mai temeinică, blogul InLinieDreapta.net se bucură și de un binemeritat link din blogroll de pe blogul personal al profesorului, tismaneanu.wordpress.com [4].

Pasul 3. De la În Linie Dreaptă la ideologia extremistă. În Linie Dreaptă, blogul atât de drag intelectualului decorat de Băsescu, este un blog conservator-extremist (hai să-i zicem „reacționar”, ca să nu-i jignim pe conservatorii moderați, deloc puțini) tipic. În general nu știm cine îl scrie, pentru că majoritatea  autorilor semnează anonim, dar e interesant să-i trecem în revistă temele majore:

- Retorica virulent anti-stângistă. Pentru autorii de la În Linie Dreaptă nazismul și comunismul sunt tot aia. Mai mult, fascismul mussolinian și nazismul sunt ideologii de inspirație socialistă. Oricine e de stânga e obligatoriu comunist, și nu orice fel de comunist, ci d-ăla de rit bolșevico-leninist, adică gulagofil și stalinist. Comentariile abundă și ele în insulte extremiste. E doar o problemă de timp până când un partid de centru-stânga ajuns la putere va ridica lagăre în care să bage toată populația. Dacă treaba asta nu se întâmplă în realitate, se datorează numai faptului că există conservatori vigilenți care veghează la bunul mers al lucrurilor. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe [5].

- Retorica virulent anti-islamică. Ctitind În Linie Dreaptă afli că Islamul e o religie intrinsec violentă, primitivă și care are un singur scop în viață: să îi jupoaie de vii pe europeni, pe americani și pe israelieni. Europa este în pragul colapsului, pentru că a permis imigrarea atâtor musulmani. Musulmanii nu fac decât necazuri: fură, bat și violează (a, și din când în când pun bombe). Copiii musulmanilor europeni nu își doresc decât să fie bombe umane când vor fi mari. Femeile musulmane din Europa sunt supuse în masă mutilării genitale, soartă care le va aștepta și pe europence după ce musulmanii vor pune mâna pe putere. Burqa?... o vezi la tot pasul. Ceea ce se întâmplă acum în Franța și Belgia, unde a fost interzisă, sunt doar replieri strategice ale marxisto-islamiștilor, pentru adormirea vigilenței sănătoase a conservatorilor. Că tot vorbim de marxisto-islamiști: termenul nu se referă, așa cum ați crede, la marxiști din țările arabe, ci la marxiștii europeni (adică orice e mai la stânga de centru-dreapta) care au pactizat și împart aceeași ideologie cu extremiștii islamiști. Dovada pactului? S-a văzut în demonstrațiile „indignaților” din Londra, din primăvara asta, când la manifestații s-au auzit cu claritate răcnete de „Allah Akbar” [6].

- Retorica virulent anti-multiculturalism. Multiculturalismul este principalul vinovat pentru infiltrarea musulmanilor în Europa. Multiculturalismul este, de fapt, o altă față a marxismului, care a eșuat politic și și-a găsit salvarea în multiculturalism. În realitate valorile europene sunt universale, dar sunt subminate de nenorociții de marxiști deghizați în islamisto-multiculturaliști care, dacă n-au putut să dărâme Europa pe cale revoluționară, iată că o fac subversiv în zilele noastre. Hoardele de africani și de arabi sunt „importate” cu bună știință în Europa de oligarhia marxistă, care și-a fixat un plan clar de transformare a Europei din monocultură, în multicultură. Un individ care semnează Bogdan Calehari, și comentează și pe articolele colegilor, deține soluția-minune pentru rezolvarea imigrației cu bărci: „Aruncați femeile peste bord! Astfel este menținută flotabilitatea bărcilor care fac curse regulate între coastele Africii și țărmurile Italiei.” [7]. Desigur, asemenea panseuri nu îl împiedică pe profesorul Tismăneanu să-și exprime admirația față de acest domn, pe ale cărui „excelente” articole comentează cu plăcere. [8]

- Retorica pro-Israel și anti-palestinieni. Cred că retorica pro-Israel este cea mai curioasă trăsătură a celor de la În Linie Dreaptă. În mod normal te-ai gândi că niște extremiști de dreapta ar trebui să fie antisemiți. Dimpotrivă. Băieții ăștia nu pierd nici un prilej să ridice în slăvi Israelul și să-i boscorodească pe palestinieni, care n-ar avea decât o singură pasiune în viață: să se înroleze în Hamas și să dea cu bombe. La o privire mai atentă îți dai seama însă că nu e nimic incoerent în atitudinea lor: retorica statului evreu e susținută cu toate forțele pentru că statul evreu e văzut ca un soi de avangardă a luptei împotriva musulmanilor.

- Afilierea deschisă la grupurile politice ale dreptei extremiste. Pe În Linie Dreaptă sunt nu mai puțin de 114 articole care îl ridică în slăvi pe Geert Wilders, un politician olandez extremist care s-a făcut remarcat în ultimii ani prin retorica anti-islam, sintetizată în formula: „Eu nu îi urăsc pe musulmani, eu urăsc Islamul.” Pentru a fi mai convingător, Wilders s-a dat cu peroxid în cap și a devenit blond platinat, ca Marilyn Monroe. Arată, astfel, ca un adevărat arian. Evident, pentru ca nimeni să nu-și dea seama că e un extremist de 2 lei, Wilders e un fanatic pro-Israel și e de părere că palestinienii au deja o țară: Regatul Hașemit al Iordaniei, care ar trebui să se numească Palestina. În felul ăsta, crede el, s-ar împăca și capra, și varza: palestinienii ar avea o țară (de fapt, deja o au) iar Israelul ar rămâne cu teritoriile revendicate acum de poporul palestinian. Dar nu doar Geert Wilders, ci și danezul Morten Messerschmidt (Partidul Poporului Danez) [9] este admirat pentru exprimarea simpatiilor sale pro-Israel și anti-palestinieni.

- Etc. Cine are răbdare, poate găsi și singur idei... „interesante”. 

Pasul 4. De la ideologia extremistă la Anders Behring Breivik. Cum gândea Breivik, deja știm. În cele câteva zile care au trecut de la atentate, a apărut un număr impresionant de materiale, inclusiv un manifest scris care, prin dimensiunile sale (1500 de pagini), pur și simplu umilește manifestul unui alt terorist ciudat obsedat nefast de multiculturalism și de stânga, Unabomber (Ted Kaczynski). Nu are rost să mai intru în amănunte, deoarece ideile lui Breivik sunt la ora actuală expuse in extenso în presă. Tipul are fix aceleași marote ca și băieții de la În Linie Dreaptă, cu care împarte, evident, aceeași filiație ideologică:

• Anti-marxist visceral, deși comunismul bolșevic a fost învins în 1989, în occident partidele post-comuniste nu mai fac mai mult de 5-6%, iar marxismul non-comunist s-a transformat de zeci de ani în social-democrație.
• Anti-multiculturalism, deși multiculturalismul a fost și este în strânsă legătură cu acțiunile plutocrației occidentale, care avea nevoie de brațe ieftine de muncă din Africa și din Orientul Apropiat, care, pe de o parte, să facă muncile umile pe bani puțini, și pe de altă parte să pună sub presiune pretențiile muncitorilor autohtoni. Adevăratul marxism nu a promovat niciodată altceva decât lupta de clasă internațională, pentru că, așa cum remarcase Karl Marx încă din 1848 în Manifestul Partidului Comunist și așa cum demonstrase în 1871 în cărticica sa Războiul civil din Franța, interesele proletarilor trebuie să fie internaționale pentru că plutocrația însăși este organizată la nivel internațional, dincolo de interesele fiecărei națiuni. [10]
• Anti-islamist, deși musulmanii nu de bine ce o duc la ei acasă emigrează în Europa, ci tocmai pentru că sunt ținuți în sărăcie și mizerie de clasa de compradores autohtoni în cârdășie cu plutocrația occidentală (în special plutocrații din domeniul petrolului).
• Pro-Israel (statul evreu fiind văzut ca o redută împotriva islamizării), deși Israelul are propriile bube în războiul din zonă și nu e deloc în măsură să arunce primul cu piatra. 
• Admirație fără limite față de politicienii care își dau cu peroxid în cap ca să pară arieni.
• Etc. [11]

Oare ce-ar mai fi de zis? Vorba celebrului polițai Șoric: „Case closed”.

Concluzie. Să recapitulăm: Traian Băsescu îl numește pe Vladimir Tismăneanu în posturi-cheie ale administrației ideologice a regimului. Vladimir Tismăneanu este un simpatizant al blogului InLinieDreapta.net, pe care îl recomandă public și pe care mai comite și comentarii din când în când. Blogul InLinieDreapta.net băltește de idei care au dus la masacrul de la Oslo, comis de Anders Behring Breivik.   Era o vorbă din bătrâni: „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.” O mai fi de actualitate?

UPDATE. Încep să cadă măștile! Propagandiștii conservatori reacționari, cei care au răspândit atâția ani valurile de ură ce au făcut posibil atentatul de la Oslo, încep să ia poziție față de ceea ce s-a întâmplat acolo și, evident, dau cu mucii în fasole. Glenn Beck  i-a comparat pe tinerii de pe insula Utoya cu „tineretul hitlerist” (vezi în Telegraph). Încă o dovadă că Anders Breivik este rezultatul logic al ideologiei propagate de alde Glenn Beck.

Tot ce sper acum e ca Breivik să nu fie făcut scăpat pe motive de nebunie. E posibil să fie ușor schizofrenic, cum e și Ted Kaczynski, dar asta nu înseamnă că nu avea discernământ. Timothy McVeigh, Anders Breivik - mă tem că domnii conservatori reacționari trebuie să-și asume niște responsabilități, nu mai pot sta cu capul în nisip făcându-se că ei nu au zis aia, nu au făcut ailaltă...

--

Note (nu dau peste tot linkuri directe pentru că nu toate materialele merită să se bucure de link juice)
[1] vezi comunicatul de presă de 5 aprilie 2006 de pe site-ul președinției, http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7337
[2] website și alte informații: www.crimelecomunismului.ro
[3] vezi http://www.contributors.ro/global-europa/ratio-vivendi-si-ratio-moriendi-din-nou-despre-mitul-politic-anti-american/
[4] vezi în blogroll, dreapta jos :)
[5] pentru o „documentație” completă a se vedea pe situl respectiv secțiunea Cărticica progresistului
[6] retorica în toată splendoarea ei pe secțiunea Religia Păcii
[7] comentariu la articolul Multiculturalism turbo
[8] vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/17/dictatorul-basescu/ și linkul din articol
[9] vezi http://inliniedreapta.net/exemplul-danez/
[10] și, aș adăuga, dincolo de interesele particulare ale fiecărui grup oprimat (femeile, imigrații, micii antreprenori etc.)
[11] de exemplu, obsesia natalității europene, pe care o exhibă cei de la În Linie Dreaptă (vezi, de exemplu, articolul: http://inliniedreapta.net/cealalta-bomba-islamica/) și de care e obsedat și Anders Breivik. E interesant de remarcat că omul prefera să reguleze prostituate în loc să-și întemeieze o familie și să facă el copiii pe care nu-i nășteau alții!

Atentatele din Norvegia, opera unui Timothy McVeigh local

Câțiva retarzi, inclusiv din România, s-au grăbit ieri să anunțe, fără nici un temei, că atentatele din Norvegia sunt opera unor islamiști și că ar face parte dintr-un „război islamic”. Din păcate pentru ei, se pare că autorul este un norvegian get-beget de 32 de ani, blond-blondissim ca spicul grâului, 1.90 înălțime, mare iubitor de John Stuart Mill, autodeclarat naționalist și admirator al lui Max Manus (un foarte respectabil erou al rezistenței norvegiene din cel de-al doilea război mondial) și, pe deasupra... francmason! Cel puțin așa rezultă din descrierea pe care i-o face atentatorului mass-media norvegiană (articolul se poate traduce cu Google Translate).

E interesant că și în cazul atentatului din Oklahoma mass-media și cu sclavii ei s-au grăbit încă din primele ore să caute vinovații printre islamiști, modul de gândire fiindu-le pre-conceput de filtrele strâmbe ale ideologiei conservatoare pe care o exhibă în cele mai diverse prilejuri. Mai mult, au incitat populația la ură împotriva musulmanilor, deși toate organizațiile legitime ale musulmanilor din America se grăbiseră să condamne atentatul. Iată ce scria Los Angeles Times la acea dată:

„Amid angry calls by President Clinton for the "swift, certain and severe" punishment of the perpetrators of the Oklahoma City bombing-and speculation as to who might be responsible-Muslim leaders braced themselves Wednesday for a flare-up of anti-Islamic sentiment.

Only hours after the deadliest terrorist attack on U.S. soil, the Muslim Public Affairs Council in Los Angeles reported receiving a telephoned threat vowing retribution, even as the council joined other Islamic groups in denouncing terrorism.”

Iată ce declara imediat după atentat și Robert Heibel, fost director FBI la departamentul antitero, citat în San Diego Union din aceeași zi, 19 aprilie 1995:

„Robert Heibel, the former FBI deputy director of counterterrorism who now directs the research intelligence program at Mercyhurst College in Erie, Pa., said he suspected Islamic terrorists.”

Febra anti-musulmană îi cuprinsese și pe englezi, după cum ne informa Boston Globe:

„Meanwhile, a Jordanian-American, identified as Ahmad Abrahim, was detained in London while trying to travel from Chicago to Amman, Jordan. Publicly, authorities called the man a possible witness wanted for questioning. Privately, they confirmed that bomb-related equipment was discovered in his luggage; he was sent back to the United States for questioning and arrived in Washington late last night. Local law enforcement officials said Abrahim has a residence in Oklahoma City and flew to Chicago from here after the bombing.”

Mărturiile despre starea de spirit generată de atentatul din Oklahoma sunt nenumărate și sunt disponibile online pe Google News Archive.

Șocul americanilor a fost imens atunci când au aflat că autorul celui mai mare atentat terorist de pe teritoriul Statelor Unite (titlu de „glorie” ce avea să fie depășit abia de mega-atentatele de la 11 septembrie 2001) era un american nativ, Timothy McVeigh, 26 de ani, fost combatant în Irak, cu scăfârlia băltind de idei politice conservatoare (astăzi ar fi fost un demn votant al Tea Party) și anti-federale. Tim McVeigh a fost condamnat la moarte și executat pe 11 iunie 2001, fără să mai apuce, așadar, să-și vadă gloria... făcută țăndări.

Norvegianul nostru, pe numele său Anders Behring Breivik, pare a fi un simplu Timothy McVeigh european. Până acum, cazul împarte destule similitudini cu cel din 1995. Ceea ce e destul de rușinos pentru cei care s-au grăbit să-și exhibe ura și obsesiile psihanalizabile împotriva anumitor ideologii și religii. Nu am nimic împotriva condamnării ferme a adevăraților teroriști islamici, dar sunt împotriva condamnării nediscriminate și a răspândirii orbești a urii împotriva anumitor națiuni, religii și ideologii. Cum Anders Breivik, după profilul creionat de mass-media, pare a fi un hater conservator tipic, ancheta va dezvălui mai mult ca sigur că ura patologic social-democrația norvegiană, guvernul, instituțiile statului, taxele prea ridicate, Uniunea Europeană etc. etc. etc. Adică tot tacâmul neocon. Chiar și așa, nu cred că mediile conservatoare care s-au grăbit să guițe revoluția anti-musulmană și anti-socialistă, vor afișa vreo umbră de rușine pe obrazul lor gros, porcesc.

Un sondaj de cascadorii râsului

Oficiosul PD-L publică azi rezultatele unui așa-zis sondaj de opinie care arată că băieții ăștia nici măcar să mintă nu mai știu. Iată cum sună, conform acestui sondaj, preferințele electorale ale românilor:

• 49,50% USL
• 22,50% PD-L
• 7,80% UNPR
• 5,70% UDMR
• 5,20% inexistentul Partid al Poporului otevist (care nu înțeleg de ce e băgat în sondaje)
• 4,60% PRM

Senzațional, doamnelor și doamnelor, după cum ar spune liderul autonumit al Partidului Poporului Otevist: după o guvernare mai proastă chiar și decât cele mai proaste glume, Puterea are ... aproape același scor ca în momentul în care a câștigat alegerile! Adică nu mai puțin de 30,30% (în 2008 au ajuns la putere cu puțin peste 36%, dar de fapt au furat câteva procente, pentru că rezultatul lor real a fost în jur de 33%). 

Binecunoscutul fenomen de erodare la guvernare, care e prezent în toate democrațiile, se pare că nu îi atinge și pe PD-L-iști. Îmi aduc aminte de un sondaj de opinie pe care îl citisem prin mai 1990 (înainte de alegeri) în ziarul Viitorul: 70% urmau să voteze cu PNL, vreo 20% cu PNȚ-cd și 10% cu FSN. Sondajul avea o mică mare problemă, fusese făcut aproape de Piața Universității, cu trecătorii care treceau prin fața sediului PNL :). 

Păi să tot guvernezi în felul ăsta. La fel făcea și Ceaușescu, băga țara în gard din ce în ce mai tare, dar el rămânea tot la 99,99%.

Numai că partea comică a sondajului nu se sfârșește aici, ci abia acum începe. Deși Puterea e aproape lipsită de eroziune după 3 ani de guvernare, numai 9% din populație crede că ne îndreptăm spre o direcție bună. 69% cred că direcția e greșită și 20% nu apreciază. Cifrele astea sunt suficiente ca să-ți dai seama că sondajul ăsta pute de la distanță a căcat.

Iată, spre exemplu, un sondaj din vara lui 2008: 43% din populație credea că direcția în care merge România e bună, și tot 43% ar fi votat cu partidul de la putere, PNL, și aliatul lor tacit, PSD. Logic! În cele din urmă cele două partide au obținut împreună ceva mai mult, în jur de 50% (alegerile au avut loc la aproape jumătate de an după acest sondaj, timp în care PNL a dat la greu pomeni electorale în timp ce Geoană promitea de zor 20.000 de euro pentru fiecare român care se întoarce în țară).

Iată și un sondaj din octombrie 2004: 37% dintre români credeau că guvernul face treabă bună și 50% că guvernul nu face treabă bună. Peste 2 luni, la alegeri, PSD-ul - partidul aflat la putere - avea să obțină 37% în timp ce alianța DA și PRM-ul, principalele forțe ale opoziției, aveau să adune împreună în jur de 44%. Logic.

Întotdeauna, la fel de riguros precum unu și cu unu fac întotdeauna doi, sentimentele populației se suprapun peste intențiile de vot. Chestia asta ține de matematica sentimentelor electorale. Ori, tocmai aici e marea frântură logică a sondajului publicat astăzi de oficios, care îl descalifică profesional pe jurnalistul ce l-a preluat (o anume Carmen Vintilă), și descalifică și ziarul (de parcă mai era nevoie). Doar 9% din populație zice că România merge bine, dar, cu toate acestea, nu mai puțin de 30% ar vota cu puterea. Așa ceva e, pur și simplu, senzațional, dacă nu ar fi o aberație - pentru că se încalcă flagrant legile matematicii electorale. Ori e ceva greșit în sondaj, ori e o minciună pe care oficiosul o răspândește cu bună știință. 

Cum nu prea cred în ideea greșelii (din simplul motiv că niște sociologi serioși ar fi trebuit să remarce neconcordanța cifrelor înainte de publicarea sondajului, fiind obligați să-și revizuiască metoda de cercetare) rămâne cealaltă ipoteză. Sondajul acesta e o intoxicare grosolană. A început pregătirea terenului pentru Marea Fraudă electorală din 2012!

Şcoala şi mass-media: cine greșește?

Catastrofa recentă de la bacalaureat a scos la iveală, dacă mai era nevoie, lipsa de modele corect descrise ale copiilor din ziua de azi. Mulţi s-au grăbit să dea vina pe mass-media, care crează modelele ce ajung să-i influenţeze pe copii. Iar aceste modele, cu foarte puţine excepţii, trebuie să admitem că nu sunt câtuşi de puţin pozitive.

Problema e că mass-media nu are nici o vină. Atunci când scrie despre personajele imunde din lumea politicii, a sportului sau a showbizului autohton, mass-media nu face altceva decât să relateze nişte fapte excepţionale. Ştim cu toţii anecdota care defineşte rolul mass-media în societate: un câine care muşcă un om nu e o ştire, dar un om care muşcă un câine, da!

Cam aşa e şi cu modelele din vremurile noastre, care umplu paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor. Să-l luăm pe Gigi Becali: trebuie să recunoaştem că este un personaj de excepţie. Nu întâlneşti la tot pasul un cioban incult care să ajungă multimilionar! Dimpotrivă, 99,99% dintre ciobanii care trăiesc în ţara asta probabil că duc nişte existenţe banale, ca tot românul. Mass-media nu are ce să comunice despre ei.  Daniela Crudu... o tânără care am înţeles că a dansat la bară în adolescenţă şi acum a ajuns asistentă la o emisiune TV. Foarte bine, este şi ea un personaj de excepţie. 99,99% din fetele care dansează la bară ajung probabil să se prostitueze şi în cele din urmă să-şi rateze existenţa. Mass-media nu scrie despre ele, pentru că e normal să fie aşa. Anormal e să dansezi la bară și să nu eșuezi (încă). Monica Gabor, fostă Columbeanu? Da, e şi ea un personaj de excepţie. Nu vezi prea des o fată provenind dintr-o familie săracă lipită luată de nevastă de un miliardar. EBA, o tâmpită sadea, ajunsă europarlamentar pe banii şi influenţa tăticului? Da, aşa e. Dar la o singură EBA europarlamentar avem alţi 20 de milioane de români care n-au avut norocul să-l aibă pe Băsescu tată. EBA e tâmpită, dar e o tâmpită de excepţie şi e foarte bine că presa scrie despre ea. Mass media îşi face datoria. Şi îşi face datoria indiferent că vorbeşte despre Piticul Porno, Florin Salam, Eleva Porno, Bianca Drăguşanu şi alte asemenea personaje. Aceste personaje sunt la fel de excepţionale ca şi Lucian Bute (ca să dau un nume mediatizat intens în ultima vreme), care e un model pozitiv pentru toată lumea și care, atunci când e cazul, e la fel de mediatizat ca și scursurile amintite mai sus.

Rolul stabilirii contra-modelelor trebuie să revină familiei şi, mai ales, şcolii. Să presupunem totuși că familia este la fel de bulversată de confuzia valorică emanată din mass-media pe cât de bulversaţi sunt copiii. Până la urmă, părinţii se uită la televiziunile astea româneşti, la care se uită şi copiii lor. N-au altele. Deci e oarecum normal ca şi ei să fie năuci, fiind oarecum normal ca şi mediul familial să fie năucitor. Ceea ce nu mai e normal, e să vedem că după ce au trecut 12 ani prin şcoală, copiii sunt la fel de năuci ca părinţii lor care, fiind crescuţi cu 2 ore de televiziune pe timpul comuniştilor, sunt incapabili să perceapă cu discernământ mesajele mass-mediei de azi. Asta nu mai e normal, şi înseamnă că şcoala românească are o problemă mare, mare de tot.

Pe vremea mea, de exemplu, exista o presiune a învăţării pe care o interiorizai raţional ca urmare a mersului la școală. În fiecare sală de clasă, indiferent că am făcut la Brăila sau la Bucureşti, la generală sau la liceu, era afişat îndemnul acela din Ceauşescu: „Învăţaţi, îmvățați și iar învățați!” În familie, în jurul meu, vedeam că oamenii care au învățat mai mult au munci mai ușoare, de birou, și toată lumea îi respectă, în timp ce oamenii cu mai puțină școală au munci mai grele, solicitante fizic. Profesorii, la rândul lor, deși nu ne învățau niciodată de ce e bine să învățăm, se comportau ca și cum învățătura era o chestie foarte importantă și se asigurau mereu că părinții știu ce note luăm. Trebuia să venim cu lucrările semnate de unul din părinți, trebuia să arătăm carnetul de note semnat de unul din părinți etc. Era clar că învățătura e o treabă tratată serios de oamenii mari. Nu trebuia să fii genial ca să faci o corelație logică între învățătură și reușita în viață. Totul te împingea spre această concluzie și numai tâmpiții tâmpiților, care din păcate existau și pe vremea mea, dar parcă nu în proporțiile de acum, nu înțelegeau acest adevăr elementar: cu cât înveți mai mult, cu atât ai mai multe uși deschise. Și viceversa.

Ori, îi auzim azi pe unii că se revoltă din cauza... mass-mediei. Că, vezi Doamne, mass-media prezintă toate curvele, toți infractorii și toate tâmpitele, și din cauza asta copiii înțeleg că nu mai e nevoie să înveți, că poți reuși în viață și fără să fi învățat. Păi, nu mai suntem pe timpul comunismului, să avem doar 2 ore la televizor. Acum avem sute de ore de programe tv, zilnic. Rolul școlii ar trebui să fie și acela de a decanta mesajele mass-media și a-i învăța pe copii să priceapă adevărul în întregimea lui. Să înțeleagă că mass-media prezintă, în general, excepții: lucruri excepționale și personaje excepționale. Pe vremea mea erau orele de dirigenție, la care se discutau diversele probleme de la clasă. Eu am prins niște vremuri pudice, în care nici măcar nu se pomenea de educație sexuală sau alte chestii de genul ăsta. La dirigenție se vorbeau numai chestii generale legate de disciplina de la clasă, de la orele cutărui profesor etc. Astăzi însă există libertatea de a vorbi despre foarte multe lucruri, inclusiv despre lucruri mature. Am amintit deja de educația sexuală. Păi, dacă se face educație sexuală, tot așa de bine copiilor ar trebui să li se explice că Gigi Becali e de fapt un cioban unic, care nu-i reprezintă câtuși de puțin pe miile de ciobani din România, care sunt infinit mai săraci decât el. Că Daniela Crudu nu reprezintă câtuși de puțin destinul fericit a mii de pițipoance care ajung prostituate pe centură în lipsă de altceva mai bun. Nici Monica Gabor destinul fericit a mii de fete sărace care rămân o viață la coada vacii din cauză că n-au cum să scape de acolo (nu există în toată Europa atâția milionari câte fete și-ar dori să fie Monica Gabor). Nici EBA destinul a mii de fete care nu s-au omorât cu învățătura și care trudesc acum în fel de fel de munci prost plătite. Tot așa de bine ar trebui să li se explice copiilor și cu privire la modelele pozitive, de exemplu că nu toți pot deveni Lucian Bute, pur și simplu pentru că nu există suficiente titluri mondiale câți pumni s-ar putea da pe planetă la un moment dat. Genul acesta de învățături ar trebui să facă parte din curricula de dirigenție, astfel încât copiii să nu mai ia de bun tot ce văd în mass-media, să învețe să perceapă adevărul din mass-media în integralitatea sa și mai ales să știe de ce trebuie să învețe, adică de ce se află la școală: ca să aibă șansa unui viitor mai bun. Să nu ajungă ciobani, prostituate sau rebuturi sociale. De cât înveți, de atât vei avea mai multe șanse în viață.

În condițiile în care majoritatea absolută a absolvenților de liceu au picat cu brio la bacalaureat, principala concluzie care trebuie trasă e că școala românească nu reușește să le transmită elevilor justificarea ideii de învățare. Nu vorbim aici de logaritmi, războaiele mondiale, planuri geometrice, forțe centrifuge, idei filozofice. Vorbim de ceea ce ar trebui să însemne școala, la baza ei. Nu poți învăța materia de treaptă sau de bacalaureat dacă nu ai învățat mai întâi de ce e bine să înveți. Ori, exact această carență dă seama de absurditatea școlii de azi. Închipuiți-vă că Poliția ar putea funcționa fără ca polițiștii să știe legea pe care trebuie să o apere, sau ca spitalele să funcționeze fără ca medicii să creadă că își pot vindeca pacienții. E imposibil. La fel se întâmplă și cu școala românească. Dacă tot s-a conștientizat problema, prioritatea decidenților din educație trebuie să fie de acum încolo regândirea fundamentelor în care e prezentat mesajul educațional în așa fel încât cei pentru care există școala, adică elevii, să înțeleagă clar care sunt beneficiile pe termen lung ale învățăturii, și care sunt riscurile în cazul în care abandonează învățătura. Școala românească nu poate supraviețui dacă elevii nu învață de ce e util să  învețe. E ușor să zicem despre copii că sunt tâmpiți, când de fapt tâmpită e gândirea educației de 20 de ani încoace.

Trei adevăruri despre România

Viitor de aur ţara noastră are.

Trebuie să recunoaştem că guvernul ăsta reuşeşte totuşi, chiar dacă involuntar, să ne dezvăluie realitatea urâtă (şi mincinoasă) în care se zbate România de azi.

1. Forfetarul ne-a spus adevărul despre şubrezimea agenţilor economici

Aşa, bunăoară, a fost cu forfetarul. Vreo doi ani de la intrarea în UE toată lumea se întreba de ce nu absorbim fonduri. Toată lumea îi dădea cu birocraţia, cu dezinteresul, şi abia forfetarul a arătat realitatea: în România nu are cine să absoarbă fondurile europene. Mă rog, nu atâtea câte ne-au fost alocate. De bună credinţă, ăia de la Bruxelles au luat de bune cifrele raportate de guvernanţii noştri (care vroiau să se bage pe ei şi familiile lor, oricum, cu orice costuri pentru ţară, în UE), de exemplu cifra privitoare la numărul de companii private (undeva la 600.000 în 2007) şi ne-au alocat fonduri în concordanţă cu ceea ce s-a raportat. Forfetarul a dovedit că de fapt un număr imens (undeva între 100 şi 200.000, la care se adaugă şi firmele care au dat faliment pe fondul crizei economice) de companii private erau... vai de capul lor. Economia României, care nu era pregătită pentru intrarea în UE, pur şi simplu nu putea absorbi 13 miliarde de euro din 2007 până în 2013. Forfetarul a fost hârtia de turnesol. Cu 20-30% din mediul economic format din firme care mor ca muştele când li se cer 100 de euro pe lună evident că nu ai nici ce să faci, nici ce să speri. Pentru comparaţie, un băiat care întoarce cartofii la un McDonald's din Franţa câştigă minim 7-800 de euro pe lună, ceea ce îl face mult mai valoros decât o grămadă din aşa zisele companii private cu care se lăuda România în 2007. De altfel oamenii angajaţi în economia reală ştiau de multă vreme care e realitatea. Nu ştiu câţi ne mai amintim declaraţia acelui expat care zicea că în România "numai vreo 8 milioane de oameni produc şi consumă". Numai guvernanţii, din turnul de fildeş al economiei care duduia, păreau să nu vadă realitatea.

2. Bacalaureatul ne spune adevărul despre viitorul înfundat al naţiunii

Suntem în 2011. Sunt deja câţiva ani de când au ajuns la maturitate generaţiile pentru care comunismul nu mai reprezintă nici măcar o dată de naştere în buletin. Peste generaţiile astea au trecut vreo zece reforme ale învăţământului, din care vreo trei majore (Marga, Andronescu, Funeriu...). Nu întâmplător, tot de vreo câţiva ani, angajatorii se plâng că tinerii care ies din licee sau facultăţi sunt uşor retardaţi. În masă. Desigur, nu e o întâmplare. Când faci varză din creierele copiilor, cu reforme peste reforme, fără nici un ţel, nu poţi spera să obţii decât şvaiţăr cu mămăligă. Dacă îi mai şi confrunţi cu anomia actuală, care ridică la rang de model toţi idioţii şi toate curvele care au parte de o clipă de glorie, suficient cât să fie băgaţi în seamă de o mass-media debilă, bomba e gata amorsată. Un prim semnal de alarmă asupra învăţământului s-a dat acum câţiva ani, când s-a descoperit că Universitatea "Spiru Haret" dădea diplome de absolvire pe bandă rulantă la toţi cretinii. Atunci, dacă îmi amintesc bine, s-a pus batista pe ţambal şi s-a mers mai departe. Iată însă că situaţia din învăţământ a explodat în această perioadă: un pic de plus la organizarea bacalaureatului, şi s-a descoperit instant că liceenii noştri nu sunt deloc aşa de grozavi după cum suna propaganda oficială, care ne lua ochii cu "olimpicii". 44% promovabilitate e un dezastru naţional. Şi nici anul trecut rezultatul nu fusese senzaţional: 67,4%. Aşadar, angajatorii nu minţeau atunci când se plângeau de calitatea tinerilor. Partea bună e că s-a descoperit adevărul, partea proastă e că pentru corectarea acestei situaţii va fi nevoie cu siguranţă de încă o reformă. Partea şi mai proastă e că s-ar putea să nu-şi dorească nimeni această reformă: oligarhii îşi vor trimite odraslele la studii în Elveţia. Tinerii-carne-de-tun de acasă pot sta şi fără bacalaureat, fiindcă gloanţele care  le vor ciurui curul în viitor (la propriu sau la figurat) n-o să-i întrebe nici de logaritmi, nici de legea lui Ohm, nici definiţia imperativului categoric la Kant, nici ce angoase aveau Fred şi Doamna T.

3. Recensământul va fi bomboana de pe colivă

Tot actualei puteri îi revine sarcina (ingrată) de a dezvălui adevărul despre numărul populaţiei. Oficial, România încă mai are 21,5 milioane de locuitori, ceea ce sună frumos pentru puţinii investitori care se mai aventurează pe aici aşteptându-se să găsească cea mai mare piaţă din sud-estul Europei şi cel mai mare rezervor de forţă de muncă. Şi sună frumos şi pentru statisticienii guvernului, care calculează rata şomajului şi alţi indicatori extraordinar de importanţi raportat la forţa de muncă ce rezultă din această cifră. Recensământul va arăta care este adevărul şi în privinţa aceasta. Populaţia nu mai depăşeşte, probabil, 18 milioane, iar raportat la forţa de muncă din ţară şomajul real va fi, din toamnă, dacă se va accepta adevărul, de 10-15%.

Asta e.