Baiatul cu saitul

Am un client care vinde stivuitoare si accesorii (cauciucuri, bujii, furtune ... all the stuff). Se scoală zilnic la 6 dimineaţa, pleacă la 7 din Bucureşti şi ajunge la muncă, la Giurgiu, la 8 (oră la care eu abia mă scol din pat).

Ieri, în ultima zi lucrătoare a anului, m-a luat cu el la Giurgiu ca să discutăm niscaiva strategii pentru la anul. La 8 eram acolo. Până la 10 mă durea pe mine capul de câte se întâmplaseră. La 10 şi 9 minute deja se petrecuse o primă întâlnire cu un client de tipul "kill'em all". Telefoanele sunau non-stop şi clienţii apăreau într-una pe uşă. În ultima zi a anului!

"Asta nu e nimic.", mi-a zis omul. "Să vezi cum e vara, când se luminează devreme. La 8, când ajung aici, deja e coadă la poartă."

Şi acum să privim şi antiteza. Cum se comportă clienţii cu firma de web design.

În primul rând, noi deschidem porţile pe la 10 deşi eu, în calitate de boss, îmi permit să ajung pe la 10.20-10.30 (oricum lucrez volens-nolens mai mult timp decât toţi ceilalţi).

De ce? Păi, simplu: fiindcă în 4 ani de zile nu m-au sunat decât câţiva inşi mai devreme de 10. Majoritatea clienţilor / prospecţilor sună după orele 11-12.

Asta e una. Doi, majoritatea covârşitoare a prospecţilor zic: "Hai să ne întâlnim ca să vă spunem ce vrem de la site, dar la sediul nostru." Sure. Că eu bag anual 3000 de euro în chirie degeaba. Normal e să vii tu la mine: abia vezi dacă ai de-a face cu o firmă mare, mică sau mijlocie... sau cu niciuna. La piaţă, când îţi cumperi roşii, le iei prin curier special?!

Adică, la bujii sau furtune poţi să te duci de la 8 dimineaţa, dar băiatul cu site-ul... las' să vină el la noi. Atitudinea asta e exemplară pentru "prestigiul" cu care e privită profesia de web designer în mediul de afaceri. Şi de ce ar fi altfel? Există cel puţin 2 motive, zic eu, pentru care webul românesc e acolo unde merită.

1. Meseria de web designer nu e legiferată în nici un fel. Adică, pentru a fi avocat, medic sau chiar mecanic de locomotivă trebuie să fi dat dovadă că ai asimilat nişte cunoştinţe, ai făcut nişte şcoli, ai nişte patalamale... Ca să fii web designer nu e nevoie de nimic. Orice dobitoc poate descărca un Dreamweaver+Photoshop de pe DC++, pretinzând apoi că e web designer. Până şi fotbalistul e mai avantajat. Web designerul e un fel de... "artist liber profesionist". Un gipsy. Morala: statul nu ajută deloc această meserie.
   
2. Comunitatea web designerilor e dezorganizată profesional. Bântuie prin târg o idee din care, însă, nu s-a concretizat nimic. Personal, simt nevoia acută de a face parte dintr-o asemenea asociaţie ale cărei sarcini principale ar putea fi acelea de a legitima profesional, a recunoaşte calitatea, a impune standarde şi de a recomanda politici publice coerente.
   Morala: prestatorii nu se ajută deloc... pe sine.

Ce-i de făcut? Trebuie găsit un răspuns, fie la problema 1, fie la problema 2. Sincer, mă îndoiesc că statul nostru va reuşi în viitorul apropiat, prin sistemul de învăţământ, să rezolve problema. Statul nostru nu mai e în stare nici măcar să fabrice sudori, darămite web designeri. Rămâne ca impulsul să fie dat din interiorul comunităţii profesionale, prin organizarea comunităţii ca în Evul Mediu, în breaslă. NU în forumuri, NU în festivaluri. Astea sunt chestii organizatorice ok, în sinea lor, dar au marele dezavantaj de a se adresa exclusiv profesioniştilor. Câţi inşi din afara profesiei circulă pe acolo? Câţi marketeri care trebuie să ia o decizie de colaborare se uită pe Webdesignbox ca să vadă, eventual, care e membrul cel mai lăudat al forumului, sau pe Internetics, ca să vadă cine a adunat cele mai multe trofee? Vă spun eu: nici unul. Principalul canal de vânzări în web design e unul de un primitivism extrem: recomandarea personală. Ori, pentru ca o recomandare să fie validă, trebuie să vină de la cineva care ştie despre ce e vorba, cu ce se mănâncă facerea unui website. Eu, de pildă, pot recomanda o altă firmă de web design. Gheorghe de pe stradă nu poate, deşi în cele mai multe cazuri îl ia gura pe dinainte şi pretinde că poate. Eu sunt un doctor. Gheorghe e un vraci. Eu ştiu să analizez cerinţele şi ofer diagnosticul. Gheorghe primeşte cererea şi dă un răspuns. Ce trebuie să facem pentru ca oamenii care iau decizia de marketing să apeleze la doctori, nu la vraci?

Ce de luzeri...

Mă uit prin Okazii.ro, rubrica Afaceri şi servicii online, şi nu-mi vine sa cred câţi luzeri circulă liber pe net: "bani pe net", "million dollar script", "web design preţuri fff mici", "secretele Google"...

A, şi nu ştiu dacă aţi observat: în ultima vreme, retardaţii pot fi recunoscuţi online în special prin 2 chestii:

1. punerea de 3 semne de exclamare (!!!) atunci când vor să sublinieze importanţa mesajului (unul singur fiind de ajuns);
2. mâncarea desinenţei: de exemplu, aţi văzut cum am scris mai sus cuvântul retardaţii? Cu doi de "ii": -ii. Retardatul ar scrie retardaţi. Cu un singur "-i".

Pe vremea mea erai socotit idiot dacă nu ştiai să scrii/foloseşti corect "copii, copiii", "să fii" ş.a.m.d. De aceea, îmi rezerv şi eu dreptul de a-i socoti idioţi pe junii de azi care arată că, la nivel cerebral, nu au trecut de clasa a II-a.

Punerea de 3 semne de exclamare ţine de acelaşi tip de retardare pe care îl întâlneşti atunci când un cretin trebuie să comunice cu un străin. Cum, nu aţi văzut niciodată? E delicios. Închipuiţi-vă un mesaj de genul ăsta: "Sarmalele sunt mâncare tradiţională românească făcută din carne şi varză." Să presupunem că mesajul trebuie comunicat în franceză: "Les sarmale sont un plat traditionnel roumain qui est fait de viande et de chou." Ce face cretinul? Evident că nu ştie să articuleze, nici măcar la nivel aproximativ, vreun cuvânt în franceză. Şi atunci va începe să zbiere, ajutat şi de mâini: "Sarmale! Sar-ma-le! Mân-ca-re! Tradiţie! Tra-di-ţio-nal! România! Ro-mâ-nia! Hapa-hapa! Bun! Mâncare bun! Frecat pe burtă!" Zbieretul este semnalul care ne transmite că, instinctiv, cretinul are impresia că omul nu-l înţelege nu fiindcă el (cretinul) nu ar şti să comunice, ci fiindcă... omul ar fi surd! Altfel zis, cretinul nu vede nici o problemă cu sine; întotdeauna problema e la celălalt. La fel cu semnele de exclamare. Ia uite ce îţi dau eu: super bengoasele secrete Google! Şi dacă nu ai înţeles primul semn de exclamare, mai ia d-aici unul ! şi încă unul ! Na, ca să te convingi că e super bengoase!!!

Ce-am făcut în 2006?

Dacă nu ar fi fost o ţeapă, un contract rămas în coadă de peşte (doar cu 50% avans încasat, fiindcă în rest... clientul e de negăsit!) şi vreo 2 site-uri pe care nu am luat nici un ban fiindcă le-am făcut în sistem barter, adică treburi totale de vreo 5000 de euro, anul ăsta am fi avut o cifră de afaceri de peste 100.000 RON (adică 1 miliard de lei vechi). Aşa, nu vor fi decât vreo 85.000 RON, cu un profit de circa 30.000 RON.

Nu e mare lucru, dar e tipic pentru o afacere din România: sediu într-un apartament, sub 5 angajaţi (de la 1 ianuarie noi vom fi 5, din care 3 full-time şi 2 part-time), cifră de afaceri de câteva zeci de mii de euro. 90% din sectorul privat românesc poate fi caracterizat astfel.

De unde am cumparat chestii-trestii de Craciun?

Până de curând nu cumpărasem decât de pe 2 magazine online: Emag (cărora le-am făcut de-a lungul timpului comenzi de vreo 1600 de euro) şi Cameredigitale.ro (de pe care mi-am luat camera digitală; nu că nu aş fi găsit-o şi pe Emag, dar mi-am zis că e bine să le dau şi altora comenzi... aşa e frumos).

Acest decembrie a fost prilejul de a face o primă comandă pe un magazin virtual creat cu softul nostru de creat magazine virtuale la cheie. E vorba de Mediadot.ro. Pe Mediadot se găsesc calculatoare, PDA-uri, componente etc. etc. etc. Ei bine, mi-a plăcut aşa de mult felul în care a fost ambalată comanda încât după 3 ianuarie o să mai cumpăr de la ei ceva. Şi la felul în care se mişcă, am impresia că o să le mai comand ceva şi peste 6 luni, şi peste 12, şi peste 24...

Circul din Parlament

Nu poţi rămâne indiferent faţă de circul din Parlament prilejuit de aşa zisa condamnare a comunismului.

În ceea ce îi priveşte pe europeni, acesta e un simplu preambul de ce va să însemne România în EU.

Mie îmi place să cred că peste câteva secole, poate chiar milenii, când spiritele se vor fi potolit, istoricii viitorului vor privi democraţia, comunismul şi fascismul ca pe nişte feţe ale aceleiaşi doctrine politice. Căci ele sunt regimuri-surori (poate voi ajunge într-o zi să-mi ating visul, acela de a scrie o carte despre ideea asta... cine ştie...). Dispariţia absolutismului în Europa a adus massele la putere: atâta doar, că s-a constatat destul de repede că există o problemă aici, şi anume că massele nu pot guverna. N-au competenţe, nu au numitor comun, nu există posibilitatea fizică de a băga în seamă pe toată lumea. Drept pentru care au apărut imediat o teorie şi 3 rezolvări. Teoria spunea că guvernarea legitimă trebuie să aparţină masselor, şi trebuie să exprime voinţa masselor (celebra frază cu Box populi... a lui Rică Venturiano); problema privea nebuloasa problemă a voinţei masselor. Ce este această voinţă? Cum o dibuim?

Rezolvarea democraţiei a fost: prin reprezentare. Nu putem să ne dăm toţi cu părerea asupra unei legi, dar putem să îi desemnăm pe câţiva, mai competenţi, care să ne reprezinte voinţa şi să discute legile între ei, pentru folosul tuturor. Din când în când îi mai schimbăm din funcţie (vorba vine!). Întotdeauna voinţa noastră e cedată altcuiva.

Rezolvarea fascismului a fost: prin întruchipare. Toţi suntem un popor, o gloată, o naţiune... remarcaţi singularul. Dacă suntem o unitate, atunci e logic să fie printre noi unul care să ne întruchipeze pe toţi, care să fie reducţia, esenţa noastră, a tuturor. Acest cineva, trebuie să fie. Nu se poate să nu fie. Il Duce. Fuhrer-ul. El Comandante. El suntem noi. El ne reprezintă pe noi. Voinţa lui e şi a noastră. Lui îi cedăm voinţa noastră.

Rezolvarea comunismului, în forma sa istorică, a luat câte ceva din amândouă. Chiar şi denumirea aleasă după 1945, de democraţie populară, spune multe. Pe de o parte "massele largi populare" erau reprezentate de eşantionul lor cel mai nobil, partidul comunist. Partidul avea rezolvări în numele tuturor oriunde, şi pentru orice. Aşadar, elita socială alcătuită din membri de partid reprezenta voinţa populară. Pe de altă parte, membrii înşişi erau întruchipaţi de lider. Comunistul pur (sânge): el Lider Maximo. Voinţa populară se reducea, la limită, la el, după ce fusese decantată în pivniţele partidului comunist.

Aţi priceput ideea? De ce le numesc regimuri-surori? Pe ruinele absolutismului... (Nietzsche: "Dumnezeu a murit.") ...A-ţi ceda voinţa altcuiva... Parcă, parcă... nu-i aşa?

Circul din Parlament e cu atât mai patetic, cu cât:

• raportul de "condamnare" a comunismului a fost semnat de o beizadea comunistă. Ştiu, Tismăneanu nu mai e de 20 şi ceva de ani în România, şi-a construit o carieră superbă dincolo de ocean, ştiu, ştiu... dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu se cade. Cum pot fi unii oameni atât de senini vizavi de trecutul lor?! Cum să condamni cu atâta seninătate ceea ce şi tu, cândva, ai pupat în cur?
  
• raportul de "condamnare" a fost citit de nea Băse, un matelot care a golden-şpriţuit la viaţa lui cu un fascist notoriu (căci Gigi Becali este fascist!) şi care manifestă pusee clare de totalitarism fascistoid (să amintim, ca fapt divers, învrăjbirea permanentă a partidelor unul împotriva altuia?)
• raportul de "condamnare" a fost huiduit aprig de un fost lingău comunist transformat după 1990 într-un veritabil fascist carpatin apologet al lui ... Ceauşescu!
  

Şi ar mai fi multe de spus, dar ajunge. Europa... venim!

De ce un website nu e o friptura?

De-aia. Pentru că nu e. Măcar pentru faptul că o chestie se mănâncă. Cealaltă nu (sau cine ştie!).

Mă disperă clienţii care se adresează serviciului de web design ca şi cum s-ar adresa serviciului de ospătărie din restaurant. "Garcon! Vreau una porţie web site cu muştar, un logo cu aromă de portocale şi o porţie de clătite colorate RGB(200,132,44). Hai, repede!" Şi se aşteaptă ca tu să îi serveşti ca un ospătar, eventual amuşinând prin jurul lor pentru un bacşiş de 3 euro.

Cum parezi? Cu brieful. "Staţi aşa. Hai să vedem meniul zilei. Brieful de design." Clientul ia brieful, magnanim, după care îl deschide şi rămâne uşor interzis. "Păi ce-i asta?" "Meniul." "Păi e gol." "Păi îl completăm împreună."

La faza asta 75% dau bir cu fugiţii. Pentru că nu sunt în stare să înţeleagă că un website nu e o friptură. N-au venit la firma de web design ca să mănânce, ci... ca să facă treabă. Să-şi pună capul la contribuţie.

Cu ceilalţi 25% ajungi, de bine de rău, la un consens. Se naşte o structură a site-ului, se definesc nişte funcţionalităţi... în fine, se poate merge mai departe. E faza în care îl aşezi pe client cu adevărat la masă.

Îi alegi un loc cum trebuie, îl pui la masă, îl dichiseşti... Apoi îi aduci farfuria. Şi i-o pui în faţă. Farfuria e goală, dar construită după toate cerinţele briefului.

Şi clientul stă.

Şi clientul aşteaptă.

Şi clientul stă.

Şi apoi, într-un târziu, te întreabă nervos, exact ca la restaurant: "Garcon! Farfuria mea e goală! Unde e site-ul?"

Site-ul e chiar în faţa dumneavoastră. Farfuria aia goală e site-ul. Scaunul pe care staţi e site-ul (nu-i aşa că e comod?). Tacâmurile sunt şi ele parte din site. Frumuseţea (şi paradoxul) meseriei noastre constă în faptul că, spre deosebire de un chelner, noi nu servim, ci ajutăm: vă ajutăm să aveţi o farfurie pe care să o umpleţi... singur.

Dacă nu puteţi să o umpleţi, nu-i nici o problemă. Orice site e doar o farfurie goală. Paradoxal, de umplerea ei trebuie să se ocupe clientul, nu "chelnerul". Dacă vreţi să se ocupe "chelnerul", numiţi-l cuviincios "copywriter", plătiţi-i serviciile şi aveţi grijă ce-i spuneţi, fiindcă omul ăla trebuie să înţeleagă foarte bine friptura din farfuria dumneavoastră. Dacă nu înţelege cum trebuie există pericolul ca în loc de friptură să vă treziţi cu tocăniţă.

Şi ştiţi care-i partea cea mai frumoasă? Că la final friptura pe care o creează copywriterul nu se mănâncă, ci e făcută doar pentru ca o lume întreagă să se zgâiască la ea.

PS. În 2006 mi-a crescut respectul pentru clienţii care înţeleg că un site mai are nevoie şi de conţinut.