Kubu dă un mesaj pe Twitter care zău de nu te bagă în apoplexie:
kubu fact: 95% din clientii nostri (sau target) nu citesc bloguri, twitter , nu au auzit de price sau shopmania. dar vor sa vanda online.
Ce-ar mai fi de spus? Cred că ăştia care facem internet ar trebui să fim împuşcaţi în cap, zău aşa, ni s-ar curma chinul mai repede. Uşor şi fără suferinţă.
Toată lumea ştie că viaţa mea e cu totul alta de vreo 7 ani încoace. Nu pot spune că îmi place mai mult internetul decât literatura pentru că am întâlnit şi aici, din nefericire, aceleaşi provincialisme, aceleaşi mizerii, aceleaşi ţigănisme care dominau şi viaţa literară. Interesant este că toată infecţia porneşte, în ambele medii, de la un singur lucru, sărăcia, învârtindu-se în jurul unei singure intrigi, lupta darwiniană pentru resurse.
Ce vreau să spun cu asta? Prostimea, românul mai puţin educat, chiar îşi închipuie că personaje precum Liiceanu, Patapievici sau Pleşu, pe care le vezi zilnic în lumina reflectoarelor (şi pe unii îi vedeai şi înainte de '89...) fac parte dintr-o aşa-zisă tabără "progresistă" care s-a luptat pentru idealuri nobile în ţara asta. Nimic mai fals. În realitate, ca s-o spunem p-aia dreaptă, în ultimii 40 de ani (după tezele din iulie 1971) cultura română a devenit tot mai sugrumată de lipsurile economice astfel încât grupările organizate în afinităţi de idei au fost nevoite să lupte între ele pentru resurse. Lupta le-a întunecat minţile şi le-a viciat judecata. Aşa a fost posibil, de exemplu, ca în anii '80 un individ precum Stelian Tănase, în fapt un mărunt directoraş de casă de cultură, să aibă impresia că e "cenzurat" fiindcă i se tot amâna publicarea unui roman; în realitate, "amânarea" publicării tinerilor scriitori făcea parte în acei ani din scenariul naţional care mai cuprindea şi : program tv de 2 ore, curentul oprit 5 ore pe zi, cozile la pâine, salam pe cartelă, etc. Şi toate aceste lipsuri se datorau unui singur lucru, lipsa banilor. Nu erau bani nu doar pentru fiţele (=hârtia) unui scriitoraş, ci şi pentru hrănirea populaţiei sau îngrijirea corectă a bolnavilor.
În aceste condiţii întreaga istorie a literaturii române din ultimii 40 de ani nu e altceva decât o penibilă luptă între coterii, în care adversarii se faultează reciproc, cu o duritate ieşită din comun, deoarece scopul meciului nu e victoria, ci supravieţuirea. Sună nihilist ceea ce zic eu, ştiu; singurul om serios care are o poziţie asemănătoare cu a mea e Paul Goma (nu degeaba aşezat la zid de cei care ar trebui să-i ridice statuie) ale cărui scrieri de altfel m-au şi făcut să înţeleg câte ceva din culisele mizere ale scenei literare româneşti. Dar îmi asum nihilismul şi îmi asum şi ultimii 7 ani, pentru că e împotriva firii mele să fac parte dintr-o lume falsă în care figurile cele mai marcante sunt nişte tovarăşi/domni care, într-o vreme în care nu puteai ieşi fără acceptul securităţii nici până la Varna, băteau la pas Parisul. Iar acum nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.
Scriu aceste lucruri gândindu-mă că mâine e slujba de pomenire a lui Mihai Ungheanu, un om pe care l-am respectat dar cu care nu am putut rezona cu adevărat în nici un fel pentru că, din păcate, ideile noastre fundamentale erau destul de diferite. Dincolo de faptul că simţeam că el nu are cum să-mi fie magistru, pentru că nu credeam în ceea ce credea el, am respectat mereu la Mihai Ungheanu calmul observaţiei şi al certitudinii, deschiderea pe care o avea pentru ideile contrare, stăruinţa pe care o punea în crezul său. Eram uimit să constat că omul ăsta, pe nedrept marginalizat de toţi debilii pe motiv că era naţionalist, e mai deschis dialogului, chiar de pe poziţii contrare, decât falşii idoli propagaţi de mass-media. Mihai Ungheanu a avut ghinionul să fie prins în decembrie '89 în tabăra greşită, cea care avea să piardă lupta pentru resurse şi pentru recunoaşterea mass-mediei (capital simbolic, care se traduce tot în bani) după Revoluţie. Un specimen sinistru precum Brucan, de pildă, care ar fi meritat să înfunde puşcăria, a schimbat macazul la timp şi dacă mai ţineţi minte a fost chiar şi un soi de guru o grămadă de ani după '89. Acest lucru nu înseamnă însă că ideile lui Mihai Ungheanu vor fi invalidate in corpore de istorie sau că nu va lăsa nimic valoros în urmă. El a fost primul care, după Revoluţie, a scos la iveală filiaţii incomode care vor face, cu siguranţă, deliciul istoricilor imparţiali din viitor. Şi cred, de fapt sunt sigur, că tot ceea ce pentru noi e lume acum, istoricii viitorului vor dovedi, citindu-l printre alţii şi pe Mihai Ungheanu, că nu a fost nimic altceva decât iluzie.
Dumnezeu să-l odihnească.