Pe comuniștii români (puținii care sunt) îi cunosc. Mulți sunt simpatici, o parte sunt bătrânei care plimbă opaițele pe la mormântul lui Ceaușescu, o altă parte nu sunt bătrâni, dar tot ce au putut da mai bun din ei în 24 de ani de postcomunism a fost să facă presiuni pentru schimbarea denumirii PAS în PCR.
Ei suferă de o boală. Simpatică, aș zice. Se numește (voi folosi un eufemism blând) lipsă crasă de discernământ. Fiind foarte puțini și oropsiți, orice idiot care își pune o perucă roșie în cap și țipă „sus comunismul!” e întâmpinat imediat cu aplauze și îmbrățișări. Nu contează că ai noștri comuniști de fapt sunt divizați în vreo câteva grupuscule politice care se disprețuiesc între ele și se consideră demne sau nedemne urmașe ale mărețului trecut. Când apare unul nou - hop cu uralele! Și de multe ori ăla nou se întâmplă să fie trimis în misiune de SRI, care, conform Legii Siguranței Naționale, are sarcină să investigheze și să infiltreze aceste grupuscule. Dar dacă se dă roșu la cap - hop cu uralele!
Iată însă că nu numai comuniștii suferă de boala asta, ci și anti-comuniștii. Am avut surpriza neplăcută azi-dimineață să deschid Facebook-ul și să văd că Liviu Mihaiu - ăla de la Radio Guerilla - își pișă ochii de zor pe povestea siropoasă a lui Ioan Tobă zis Hatmanu, care a stat 18 ani la pușcărie după 1946. Parte în URSS, parte în România. Cică:
Din jurnalul Locotent-colonelului Ioan Toba, zis Hatmanu..primele zile dupa 18 ani de inchisoare comunista. A murit in 1979 la coada la CEC..El nu e erou, insa.
Și dă un citat, în care Ioan Tobă zis Hatmanu își povestește primele trăiri acasă după 18 ani. Aici e toată povestea siropoasă dată de Mihaiu.
Nu-mi venea să cred pe cine îl martirizează ăsta. Inițial am crezut că Mihaiu ori e bou, ori e bou. După aia, schimbând vreo două replici cu el, m-am dumirit și mi-am dat seama că a doua variantă e cea adevărată.
Dar care e problema? Păi, pe scurt, cetățeanul ăsta, Ioan Tobă zis Hatmanul, s-a remarcat pentru România într-o zi din august 1940 când împreună cu detașamentul lui de cavaleriști i-a gonit pe sovieticii care doriseră să mute granița Bucovinei, hodoronc-tronc, nițeluș... după Putna. Omul a intervenit prompt și i-a dat înapoi pe invadatori, pe granița pe care oricum o furaseră cu câteva săptămâni mai înainte. Bravo! Admirabilă bravura militarului nostru! Numai că după acest gest de un eroism exemplar, Ioan Tobă zis Hatmanul s-a mai remarcat prin ceva. În timpul războiului a condus niște trupe mixte germano-române de luptă împotriva partizanilor din spatele frontului. Calitate în care kilărea civili la greu. Pam pam pam! Cum te prindea că dai mămăligă vreunui partizan - pam pam pam! Bine, nimic de zis, omora și partizani, pe bune. Dar în calitate de comandant al acelor trupe (azi le-am numi „trupe antitero”) a lăsat în urmă niscaiva „victime colaterale”, ca să mă exprim eufemistic. În fine. 23 august l-a prins la Berlin unde nemții îl invitaseră la un „curs de perfecționare”. Credeți că „eroul” nostru, care jurase credință României, i-a lăsat baltă pe nemți? Că putea, pur și simplu, să se predea, să le spună gazdelor sale că pentru el războiul, practic, a luat sfârșit (nemții l-ar fi băgat într-un lagăr de prizonieri de unde ar fi ieșit în 1945). Ei, aș. Ioan Tobă zis Hatmanul a socotit mai util să îmbrace uniforma Waffen SS, deci să dezerteze din armata noastră și să întoarcă armele împotriva armatei române, și să continue să se agațe de mitralieră, de partea Reichului nazist, până în mai 1945, când a abandonat în sfârșit lupta, odată cu capitularea generală a Germaniei, pe undeva prin Austria.
Acest om, așadar, a făcut 18 ani de pușcărie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că a fost un criminal și un trădător. El nu a făcut, așadar, închisoare „comunistă”. El a făcut, pur și simplu, închisoare. Nu comuniștii l-au băgat la închisoare, ci faptele sale. Punct! Însă Mihaiu, la fel ca amicii mei comuniști de partea cealaltă, se extaziază și dă din coadă fiindcă, întâmplător, acest criminal era și anticomunist!
„Rușine!” e un cuvânt prea puțin aspru pentru acest Liviu Mihaiu care se vrea ecologist, formator de conștiințe, deschis la minte, democrat etc. și care în realitate, după cum se vede, e atât de dus cu capul încât e gata să-i ia în brațe pe toți naziștii. E adevărat, cum zice el, că Ioan Tobă zis Hatmanul și-a ispășit pedeapsa pentru faptele sale. Dar de aici până la a face din soarta acestui criminal un model de demnitate anticomunistă e o diferență uriașă. Acest Ioan Tobă măcar are un mormânt (a murit liniștit, la vreo 75 de ani, în timp ce stătea la coadă la... CEC!), spre deosebire de zeci de mii de soldați români care au murit în război fără să știe nimeni de ei. Bunicul meu, de exemplu, care a murit în bătălia de la Sevastopol pe 9 mai 1944, nu are decât o cruce într-un cimitir din Brăila. Pentru că trupul său nu a fost recuperat niciodată de pe front sau din apele mării, unde o fi dat Dumnezeu să-și odihnească somnul de veci... Tot ce știu despre el, știu doar din poza de nuntă și din alte câteva poze de pe front, făcute cu camarazii de arme. Mama a fost orfană o mare parte a copilăriei sale și a trebuit ca bunica mea să-i schimbe numele după numele celui de-al doilea soț, ca s-o poată da cum trebuie la școală, fiindcă sub vechiul nume figura ca „fiică de chiabur” și avea închise o mulțime de uși (fiind, să ne înțelegem, fiica unui soldat român mort pentru patrie - un țăran din Bărăgan cu ceva mai multe hectare decât alții - în orice caz, nu prea multe). Și acum vine acest nesimțit de Mihaiu, apărător de naziști, să mă învețe pe mine cum e cu comunismul și cu anticomunismul? Sictir!
PS. Să fim bine înțeleși. Dacă ăsta își pișa ochii pentru suferința unui om, a unui Raskolnikov, după 18 de închisoare, nu aveam nimic de obiectat. Pe mine însă m-a înfuriat că insinuează că, vezi Doamne, comuniștii sunt de vină pentru că a comis atrocități și, pe cale de consecință, că individul a plătit pentru ele!
11.1.14
Leonte Tismăneanu a venit în România ca să planteze panseluțe
Dl. Vladimir Tismăneanu a semănat anticomunism 20 și ceva de ani. Foarte bine. Asta e meseria domniei sale, scoate o pâine din ea. Numai că în tot acest timp ținea în dulap un schelet și au existat câteva voci care de-a lungul timpului au atras atenția că în dulapul d-lui Tismăneanu e un schelet. Spre norocul său, vocile respective erau marginale în iestablișmentul culturalo-fițos de la București, drept pentru care niciodată nu au fost prea luate în serios.
Ca o concesie binevoitoare făcută propriului trecut, dl. Tismăneanu a patronat mărinimos, cu ocazia celebrului raport de condamnare a regimului comunist, câteva referințe benigne privitoare la scheletul din dulap. Dar despre ce este vorba? Este vorba de faptul că dumnealui personal este progenitura, nici mai mult, nici mai puțin, decât a unui cuplu de ilegaliști kominterniști. Nu luptători anticomuniști în munți, nu un primar și o primăriță țărăniști sau liberali. Nu. Părinții dumnealui sunt doi comuniști ilegaliști care s-au cunoscut în Spania, în cadrul brigăzilor roșii de acolo. Mai mult, după 1948 au ocupat oarece funcții în cadrul regimului, mama - nu cine știe ce (conform relatărilor d-lui Tismăneanu dânsa renunțase prima la iluzia bolșevică), tatăl - diverse funcții pe linie cultural-ideologică, mai ales în anii '50 (la începutul anilor '60 a căzut în dizgrație), inclusiv cea de profesor universitar de marxism-leninism, șef de catedră la Universitate.
Dacă e să ne luăm după raport funcțiile ocupate de Leonte Tismăneanu au fost complet irelevante. Un universitar onest care a venit de la Moscova să planteze panseluțe, ca să-l parafrazăm pe un clasic în viață. Însă, dacă e să ne luăm după martorii oculari ai perioadei, cum ar fi de pildă profesorul Ianoși, ale cărui memorii au fost publicate în urmă cu doi ani, lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce s-a terminat războiul din Spania Tismăneanu sr. a mers la Moscova unde a lucrat la Radio Moscova, la secția în limba română, ca redactor, făcând, cu alte cuvinte, cam ceea ce au făcut mai târziu redactorii români de la Europa Liberă, numai că... de partea cealaltă a baricadei. O fi puțin lucru?! Păi dacă e puțin lucru, atunci și ceea ce a însemnat Europa Liberă e nimica toată. După revenirea în țară, a lucrat între 1948-1952 în cadrul CC al PMR la „propagandă și agitație”, adică secția celor mai spălați pe creier activiști, creată special pentru a spăla creiere. Apoi, fără a avea studii, a fost numit direct șef de catedră (prin „dispensă” de care beneficiau numai comuniștii de un anumit nivel) la universitate, la marxism-leninism („Socialism științific”). Ca să înțelegeți ce însemna asta: în anii aceia, chiar și dacă erai student la medicina muștelor trebuia să faci măcar un curs de „Socialism științific” (reciproca nu era valabilă: dacă erai student la filozofie, nu erai obligat să înveți medicina muștelor, ci marxism-leninism din toate pozițiile: aplecat, ridicat, pe spate, pe burtă...). În paralel cu funcția de director adjunct la Editura Politică și cea de reprezentant al României la un jurnal comunist praghez. Erau acestea funcții mici, neimportante? În comparație cu funcția pe care o ocupa Gh. Gheorghiu-Dej, fără doar și poate! Relatând un anumit episod, profesorul Ianoși dă foarte clar de înțeles că însăși Securitatea stătea „drepți” atunci când Leonte Tismăneanu intervenea într-o problemă. Altfel, era un om „loial cu colaboratorii” dar „temut”. La începutul anilor '60 - sic transit gloria mundi - Leonte Tismăneanu a trebuit să accepte o cădere în dizgrație de pe urma căreia nu a mai revenit niciodată la gloria de altă dată dar care, cu siguranță, l-a făcut să acumuleze puternice resentimente (și tot cu siguranță transmise și fiului).
Cam aceasta e biografia reală a tatălui. Departe de a fi o figură benignă a eșalonului ț-âșpe, Leonte Tismăneanu a făcut parte din liota imensă de lăcuste staliniste care au debarcat după 1945 în România. Sigur, nu puteau fi cu toții miniștri sau membri în CC al PMR. Unii mai trebuiau să se ocupe și de chestiunile culturale și ideologice, alții de sovromuri și tot așa. Asta nu înseamnă că nu erau mai puțin lăcuste.
Având în vedere acestea, dl. Stelian Tănase, odinioară tovarăș de arme cu dl. Tismăneanu, și-a permis să afirme recent pe blogul propriu, în cadrul unui material foarte interesant despre războiul civil din Spania, următoarele:
În structura simbolica a iestablișmentului culturalo-fițos de la București, acesta chiar e un scandal, chiar s-a produs o ruptură. A fost încălcat un tabu. Nu știm dacă dl. Tănase a urmărit ceva anume. Personal, nu cred, pentru simplul motiv că fraza respectivă e complet insignifiantă în economia întregului articol, care, altfel, e foarte interesant. Dar, în mod cert, dl. Tănase a zis, poate fără să vrea, ceva ce gândește și ce mai gândesc și alții din iestablișment. Cât despre dl. Tismăneanu, dânsul va începe de acum să sufere consecințele a ceea ce a produs atâția ani în mentalul cultural românesc. Adică ură. Ura nedisimulată și nediferențiată față de orice se trage sau are chiar și cea mai mică legătură cu stânga comunistă (chiar și una strict formală, de ordin pur istoric), ură introdusă și ca urmare a „serviciilor” aduse de dânsul, care ani de zile a predicat și a încurajat în rândul intelectualilor de la București numai un discurs făcut, parcă, în cele mai stupide laboratoare ale conservatorilor americani, ei bine, această ură va ajunge să-l atingă și pe dânsul. Și atingerea nu va reprezenta nici o experiență plăcută, și nici una curată. Vom putea spune că va culege fix ceea ce a semănat.
Ca o concesie binevoitoare făcută propriului trecut, dl. Tismăneanu a patronat mărinimos, cu ocazia celebrului raport de condamnare a regimului comunist, câteva referințe benigne privitoare la scheletul din dulap. Dar despre ce este vorba? Este vorba de faptul că dumnealui personal este progenitura, nici mai mult, nici mai puțin, decât a unui cuplu de ilegaliști kominterniști. Nu luptători anticomuniști în munți, nu un primar și o primăriță țărăniști sau liberali. Nu. Părinții dumnealui sunt doi comuniști ilegaliști care s-au cunoscut în Spania, în cadrul brigăzilor roșii de acolo. Mai mult, după 1948 au ocupat oarece funcții în cadrul regimului, mama - nu cine știe ce (conform relatărilor d-lui Tismăneanu dânsa renunțase prima la iluzia bolșevică), tatăl - diverse funcții pe linie cultural-ideologică, mai ales în anii '50 (la începutul anilor '60 a căzut în dizgrație), inclusiv cea de profesor universitar de marxism-leninism, șef de catedră la Universitate.
Dacă e să ne luăm după raport funcțiile ocupate de Leonte Tismăneanu au fost complet irelevante. Un universitar onest care a venit de la Moscova să planteze panseluțe, ca să-l parafrazăm pe un clasic în viață. Însă, dacă e să ne luăm după martorii oculari ai perioadei, cum ar fi de pildă profesorul Ianoși, ale cărui memorii au fost publicate în urmă cu doi ani, lucrurile nu stăteau chiar așa. După ce s-a terminat războiul din Spania Tismăneanu sr. a mers la Moscova unde a lucrat la Radio Moscova, la secția în limba română, ca redactor, făcând, cu alte cuvinte, cam ceea ce au făcut mai târziu redactorii români de la Europa Liberă, numai că... de partea cealaltă a baricadei. O fi puțin lucru?! Păi dacă e puțin lucru, atunci și ceea ce a însemnat Europa Liberă e nimica toată. După revenirea în țară, a lucrat între 1948-1952 în cadrul CC al PMR la „propagandă și agitație”, adică secția celor mai spălați pe creier activiști, creată special pentru a spăla creiere. Apoi, fără a avea studii, a fost numit direct șef de catedră (prin „dispensă” de care beneficiau numai comuniștii de un anumit nivel) la universitate, la marxism-leninism („Socialism științific”). Ca să înțelegeți ce însemna asta: în anii aceia, chiar și dacă erai student la medicina muștelor trebuia să faci măcar un curs de „Socialism științific” (reciproca nu era valabilă: dacă erai student la filozofie, nu erai obligat să înveți medicina muștelor, ci marxism-leninism din toate pozițiile: aplecat, ridicat, pe spate, pe burtă...). În paralel cu funcția de director adjunct la Editura Politică și cea de reprezentant al României la un jurnal comunist praghez. Erau acestea funcții mici, neimportante? În comparație cu funcția pe care o ocupa Gh. Gheorghiu-Dej, fără doar și poate! Relatând un anumit episod, profesorul Ianoși dă foarte clar de înțeles că însăși Securitatea stătea „drepți” atunci când Leonte Tismăneanu intervenea într-o problemă. Altfel, era un om „loial cu colaboratorii” dar „temut”. La începutul anilor '60 - sic transit gloria mundi - Leonte Tismăneanu a trebuit să accepte o cădere în dizgrație de pe urma căreia nu a mai revenit niciodată la gloria de altă dată dar care, cu siguranță, l-a făcut să acumuleze puternice resentimente (și tot cu siguranță transmise și fiului).
Cam aceasta e biografia reală a tatălui. Departe de a fi o figură benignă a eșalonului ț-âșpe, Leonte Tismăneanu a făcut parte din liota imensă de lăcuste staliniste care au debarcat după 1945 în România. Sigur, nu puteau fi cu toții miniștri sau membri în CC al PMR. Unii mai trebuiau să se ocupe și de chestiunile culturale și ideologice, alții de sovromuri și tot așa. Asta nu înseamnă că nu erau mai puțin lăcuste.
Având în vedere acestea, dl. Stelian Tănase, odinioară tovarăș de arme cu dl. Tismăneanu, și-a permis să afirme recent pe blogul propriu, în cadrul unui material foarte interesant despre războiul civil din Spania, următoarele:
„Alţi [comuniști români din Spania], însă făceau parte 1. din Aparatul Komintern, 2. cadre ale PC din România sau 3. aparţineau de diverse servicii secrete sovietice. Aceştia sunt cei care au jucat roluri proeminente [s.m.] – Petre Borilă, Constantin Doncea, Gheorghe Stoica, (Moscu Kohn), Dumitru Petrescu, Valter Roman, Leonte Tismăneanu [s.m.], Nicolae Cristea, Franscisc Bocsor; Carol Neuman, etc.”La prima vedere e o simplă afirmație minoră, fără impact, numai că dl. Tismăneanu a luat foc. Cum de e trecut tatăl domniei sale în acea companie?! Ei bine, nu știu să avem aici de-a face cu prima afirmare răspicată a identității de lăcustă stalinistă a tatălui d-lui Tismăneanu din partea cuiva din iestablișment. Dar după reacția viscerală a d-lui Tismăneanu, care a umplut Contributors-ul cu fel de fel de justificări (dintre care cea mai penibilă e aceea că părinții dumnealui s-au repatriat în 1948, nu în 1944-45, odată cu diviziile sovietice, ceea ce ar însemna că Leonte venise aici, nu-i așa?... ca să planteze panseluțe...) înclin să cred că da. Și această afirmare e un gest neașteptat de frondă pe un front cultural în care combatanții, în general, duceau un „război ciudat”, caracterizat de un veșnic pact de neagresiune: chiar dacă se întâmpla să fie momentan în bărci diferite, întrucât erau în iestablișment, nu se ... mă-ntzeledzi, monșer!
În structura simbolica a iestablișmentului culturalo-fițos de la București, acesta chiar e un scandal, chiar s-a produs o ruptură. A fost încălcat un tabu. Nu știm dacă dl. Tănase a urmărit ceva anume. Personal, nu cred, pentru simplul motiv că fraza respectivă e complet insignifiantă în economia întregului articol, care, altfel, e foarte interesant. Dar, în mod cert, dl. Tănase a zis, poate fără să vrea, ceva ce gândește și ce mai gândesc și alții din iestablișment. Cât despre dl. Tismăneanu, dânsul va începe de acum să sufere consecințele a ceea ce a produs atâția ani în mentalul cultural românesc. Adică ură. Ura nedisimulată și nediferențiată față de orice se trage sau are chiar și cea mai mică legătură cu stânga comunistă (chiar și una strict formală, de ordin pur istoric), ură introdusă și ca urmare a „serviciilor” aduse de dânsul, care ani de zile a predicat și a încurajat în rândul intelectualilor de la București numai un discurs făcut, parcă, în cele mai stupide laboratoare ale conservatorilor americani, ei bine, această ură va ajunge să-l atingă și pe dânsul. Și atingerea nu va reprezenta nici o experiență plăcută, și nici una curată. Vom putea spune că va culege fix ceea ce a semănat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)