Pe Dailybusiness.ro e un articol interesant, intitulat: „Copiii lui Ceaușescu” vor relansa consumul în România. În cadrul acestui articol, un psiholog face o afirmație adâncă:
„Parintii le-au inoculat conceptia ca procurarea alimentelor trebuie sa fie principala grija. Acesta este si motivul pentru care aloca cea mai mare parte din venituri pentru alimente si bauturi", a mai spus acesta.”
Afirmația asta e o mare prostie și faptul că românii își cheltuie majoritatea veniturilor pe haleală are o explicație mult mai prozaică. Necesarul zilnic de calorii pentru un adult este, în funcție de sex, greutate și activitate zilnică, de 1800-2300 de calorii. Comparativ cu țările occidentale, cu care ne comparăm, veniturile în România sunt de 4-5 ori mai mici. Dar întrucât 70% din mâncarea din România e de import înseamnă că prețul unei calorii nu poate fi în nici un caz de 4-5 ori mai mic decât prețul unei calorii cumpărate pe piața din Franța, Italia sau orice altă țară occidentală. Și cum mâncarea e mai jos în piramida Maslow decât alte lucruri, e normal ca o mare parte a veniturilor unui român să fie cheltuite pe mâncare, pentru că românul trebuie să-și asigure întâi cele 2000 de calorii. Comparațiile de pe Numbeo dintre România și Franța, România și Germania sau România și Italia sunt mai mult decât relevante.
29.3.11
Atenție, vine Luxemburg!
Pentru că știu că fotbaliștii noștri au nevoie de încurajări înaintea marelui derby cu Luxemburg, decisiv pentru clasarea pe o poziție cât mai importantă în ierarhia finală a grupei de calificare de la Euro 2012, le urez un călduros:
„Hai România!”
Hai băieții, că se poate! Putem să scoatem un egal cu luxemburghezii!
Ai noștri ca brazii cu mucii pă piept!
„Hai România!”
Hai băieții, că se poate! Putem să scoatem un egal cu luxemburghezii!
Ai noștri ca brazii cu mucii pă piept!
27.3.11
De ce nu mă interesează telegramele Wikileaks
Pentru că, după ce le-am răsfoit un pic, mi-am dat seama că nu e nimic care ar putea indica drumul către ieșirea din budă.
Marea problemă a societății românești actuale este că munca e net defavorizată comparativ cu capitalul. Fiecare 1 leu muncit varsă în buzunarele celui care l-a muncit nu mai mult de 41,5 bani (45% sunt diversele impozite directe pe salariu, 24% TVA-ul pe care îl plătim la fiecare bold cumpărat). Pe de altă parte, fiecare 1 leu profit aduce în buzunarul investitorului nu mai puțin de 70,5 bani (16% impozit direct plus 16% impozit pe dividende).
70,5 vs. 41,5. E de la sine înțeles că a munci nu reprezintă o opțiune în România. O opțiune ar fi să fii „investitor”, dar cum pentru asta ți-ar trebui ceva capital de start, pe care românii nu îl au,... pică. Pur și simplu nu există o opțiune viabilă în România.
Idioții ăștia vor să favorizeze capitalul deoarece, vezi Doamne, capitalul va crea locuri de muncă și locurile de muncă, prosperitate. Problema e că locurile de muncă nu sunt atractive dacă, pentru a hyper-favoriza capitalul (s'il vous plaît, m'sieur...), fuți muncitorul. Trebuie să găsești un echilibru între cele două, altfel singurele „investiții” care vor rămâne pe aici sunt cele de tip speculativ. De exemplu, jocul de-a alba-neagra cu imobiliarele.
În loc de discuții serioase, aplicate pe realitatea românească, pe problemele economice, Wikileaks - cel puțin ceea ce am putut citi pe Hotnews! - ne dezvăluie o lume de, vorba cațavencilor, bârfe, șmenuri, șușanele. În particular, ni se confirmă câteva chestii pe care le știam deja: și anume, că Băsescu e un mare felaționist al americanilor, că Geoană e un personaj mai dus cu sfeclăul decât madame Bovary, că justiția e controlată ca la poker de același Băsescu („nu mă faceți să dau drumul la dosare...”) etc. În general, ni se confirmă că politicienii noștri sunt niște retardați. Mulțumesc, dacă vreau bâlci mă uit la niște chestii de o actualitate mai arzătoare: Moni vs. Iri sau Zăvoranca vs. Pepe.
Marea problemă a societății românești actuale este că munca e net defavorizată comparativ cu capitalul. Fiecare 1 leu muncit varsă în buzunarele celui care l-a muncit nu mai mult de 41,5 bani (45% sunt diversele impozite directe pe salariu, 24% TVA-ul pe care îl plătim la fiecare bold cumpărat). Pe de altă parte, fiecare 1 leu profit aduce în buzunarul investitorului nu mai puțin de 70,5 bani (16% impozit direct plus 16% impozit pe dividende).
70,5 vs. 41,5. E de la sine înțeles că a munci nu reprezintă o opțiune în România. O opțiune ar fi să fii „investitor”, dar cum pentru asta ți-ar trebui ceva capital de start, pe care românii nu îl au,... pică. Pur și simplu nu există o opțiune viabilă în România.
Idioții ăștia vor să favorizeze capitalul deoarece, vezi Doamne, capitalul va crea locuri de muncă și locurile de muncă, prosperitate. Problema e că locurile de muncă nu sunt atractive dacă, pentru a hyper-favoriza capitalul (s'il vous plaît, m'sieur...), fuți muncitorul. Trebuie să găsești un echilibru între cele două, altfel singurele „investiții” care vor rămâne pe aici sunt cele de tip speculativ. De exemplu, jocul de-a alba-neagra cu imobiliarele.
În loc de discuții serioase, aplicate pe realitatea românească, pe problemele economice, Wikileaks - cel puțin ceea ce am putut citi pe Hotnews! - ne dezvăluie o lume de, vorba cațavencilor, bârfe, șmenuri, șușanele. În particular, ni se confirmă câteva chestii pe care le știam deja: și anume, că Băsescu e un mare felaționist al americanilor, că Geoană e un personaj mai dus cu sfeclăul decât madame Bovary, că justiția e controlată ca la poker de același Băsescu („nu mă faceți să dau drumul la dosare...”) etc. În general, ni se confirmă că politicienii noștri sunt niște retardați. Mulțumesc, dacă vreau bâlci mă uit la niște chestii de o actualitate mai arzătoare: Moni vs. Iri sau Zăvoranca vs. Pepe.
25.3.11
Coada ca structură ființială a poporului român
Cu postul ăsta voi enerva foarte multă lume. Atât pe „nostalgici”, care mă vor acuza că nu sunt obiectiv, cât și pe „anticomuniștii turbați” care mă vor acuza că eu sigur n-am mâncat salam cu soia.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
23.3.11
10 motive temeinice pentru care Severin nu trebuie să-și dea demisia din PE
1. Domne', un bărbat adevărat, un român d-ăsta de-al nostru, dârz, verde și cu ambîț, luptă cu sabia în mână până își dă duhul împotriva nedreptăților care l-au nedreptățit pă el și care l-au băgat mișelește în eroare care l-au făcut să ceară șpagă, că el nu ar fi cerut, da' mișeii i-a dat. Deci mișeii să-și dea demisia de la Sunday Times, nu el de la PE.
2. În mod evident e un complot al Occidentului care vrea să comploteze la adresa Românichii care și așa e cu chiloțeii în vine din cauza la criză. Păi dacă domnul Severin își dă demisia, câți bani pierde Românica? Aud?... Nu cumva vreo juma' dă milion dă iuro? Păi cum mai poate aduce domnul Severin juma' dă milion dă iuro în masa monetară din Românica dacă ăștia îl dă afară? Uite, guvernul tocmai s-a plâns că n-a avut 300.000 de iuro să-i aducă pă cutremurații ăia din Japonia... și ăștia vrea să ne fure nouă juma' dă milion dă iuro! Și după aia o să ne bage băncile lor pe cap, „nu vreți dragă un creeedit?”... 're-ați ai dracu' cu băncile voastre!
3. Rolul secret al lui Severin în PE e acela de billboard pentru una dintre cele mai frumoase zone din România, Banatul Severinului. Păi ar mai fi auzit cineva de Severin dacă nu era Severin în PE?! Ăștia are turizmu în criză, nu mai vine lumea la Vineția, la Paris, toati hoardili di turiști vini la Severin, la Băili Herculani, vini sî să zgâiascî la statuia lu' Dicebal a lu' Drăganu, și ăștia vrea să-l deparlamentarizeze pe domnul Severin ca să taie craca de sub chișioarili turizmului nostru! Alooooo, tanti Udrea, ajutooooor!
4. Faptul că toți socialiștii, ca la un făcut, începând cu Pontachele și terminând cu ăia de la Brucselex, îl dădură afară și îi cerură demisia, e o dovadă mai mult decât clară că e mâna masonilor, a evreilor și a unei conspirații extraterestre de pe planeta UMMO. Nu îi excludem din povestea asta nici pe ruși, nici banda lu' Caeda!
5. Domne', dacă stăm strâmb și judecăm drept, sau vițăvercea, că e tot aia, ce dracu' mare brânză dacă un parlamentar votează colea ce vor unii? Păi nu e pus băi nene să voteze?... și să amendamenteze?... Ce ați vrea voi să facă în PE, să doarmă? 'Re-ați ai dracu de complotiști... dacă doarme, nu-i bine... dacă muncește, iar nu-i bine...
6. Tocmai fiindcă ăilalți doi își dădură deja demisia, Severin trebuie să stea ferm pe poziții ca să rămână în vigoare legea excepției care întărește regula. În caz contrar somăm PE să dispună rescrierea manualelor de fizică din toată Europa, na, să vedem dacă vă țin buzunarele...
7. Când a ajuns în PE, singura experiență parlamentară a lui Severin era cea din parlamentul României. Aici astfel de bagabonțeli cu camera ascunsă sunt strict interzise. Orice șpagă se dă corect, la vedere, numai cu factură și TVA, ca să știe și colegii de partid tot ce se întâmplă, transparent, fără secrete. Și la finalul lunii să se facă bilanțul și să dea fiecare cât trebe pentru ca partidul să-și plătească obligațiile, că doar n-o fi să trăiască din cotizații... c'ești, copil?! Deci ținând cont că asemenea bagabonțeli au loc în PE, atunci PE trebuie reformat de urgență și Severin a ajutat, iată, la demascarea unor astfel de practici nedemne care maculează coridoarele PE!
8. Și cum zicea și marele nostru clasic Caragiale: „Familia mea de la pașopt încoace, păi tocmai eu să rămân fără coledzi, nenicule?!” Și tot după cum zicea marele nostru clasic Caragiale: „Europa e cu ochii pă noi!” Și tocmai de-asta ne doare la bască, ce draci vor și ăștia cu demisia lor?! Păi ori suntem români, ori nu mai suntem?!
9. Deci carevasăzică auzi nesimțire, domnu' Severinache să-și dea demisia din PE. Da', aș vrea să știu și eu, bagabonții ăia cum a pătruns până în măruntaiele PE?! Cine e șeful pazei? Cine răspunde de securitatea PE? El n-avea chipiu pe cap și nu și-a făcut datoria să-i legitimeze, să la vază intențiile ascunse? Ăla de ce nu e dat afară? Când o fi dat ăla afară, atunci să plece și Severin! Dacă ăla nu e dat afară e clar că teza complotului devine și mai evidentă și trebuie rezistat pe poziții!
10. Al zecelea motiv nu există, da' îl băgăm aici ca să dăm peste botul iudeo-masonilor.
PS. și acum, fără glumă: Nu cred că Severin realizează gravitatea faptelor sale
2. În mod evident e un complot al Occidentului care vrea să comploteze la adresa Românichii care și așa e cu chiloțeii în vine din cauza la criză. Păi dacă domnul Severin își dă demisia, câți bani pierde Românica? Aud?... Nu cumva vreo juma' dă milion dă iuro? Păi cum mai poate aduce domnul Severin juma' dă milion dă iuro în masa monetară din Românica dacă ăștia îl dă afară? Uite, guvernul tocmai s-a plâns că n-a avut 300.000 de iuro să-i aducă pă cutremurații ăia din Japonia... și ăștia vrea să ne fure nouă juma' dă milion dă iuro! Și după aia o să ne bage băncile lor pe cap, „nu vreți dragă un creeedit?”... 're-ați ai dracu' cu băncile voastre!
3. Rolul secret al lui Severin în PE e acela de billboard pentru una dintre cele mai frumoase zone din România, Banatul Severinului. Păi ar mai fi auzit cineva de Severin dacă nu era Severin în PE?! Ăștia are turizmu în criză, nu mai vine lumea la Vineția, la Paris, toati hoardili di turiști vini la Severin, la Băili Herculani, vini sî să zgâiascî la statuia lu' Dicebal a lu' Drăganu, și ăștia vrea să-l deparlamentarizeze pe domnul Severin ca să taie craca de sub chișioarili turizmului nostru! Alooooo, tanti Udrea, ajutooooor!
4. Faptul că toți socialiștii, ca la un făcut, începând cu Pontachele și terminând cu ăia de la Brucselex, îl dădură afară și îi cerură demisia, e o dovadă mai mult decât clară că e mâna masonilor, a evreilor și a unei conspirații extraterestre de pe planeta UMMO. Nu îi excludem din povestea asta nici pe ruși, nici banda lu' Caeda!
5. Domne', dacă stăm strâmb și judecăm drept, sau vițăvercea, că e tot aia, ce dracu' mare brânză dacă un parlamentar votează colea ce vor unii? Păi nu e pus băi nene să voteze?... și să amendamenteze?... Ce ați vrea voi să facă în PE, să doarmă? 'Re-ați ai dracu de complotiști... dacă doarme, nu-i bine... dacă muncește, iar nu-i bine...
6. Tocmai fiindcă ăilalți doi își dădură deja demisia, Severin trebuie să stea ferm pe poziții ca să rămână în vigoare legea excepției care întărește regula. În caz contrar somăm PE să dispună rescrierea manualelor de fizică din toată Europa, na, să vedem dacă vă țin buzunarele...
7. Când a ajuns în PE, singura experiență parlamentară a lui Severin era cea din parlamentul României. Aici astfel de bagabonțeli cu camera ascunsă sunt strict interzise. Orice șpagă se dă corect, la vedere, numai cu factură și TVA, ca să știe și colegii de partid tot ce se întâmplă, transparent, fără secrete. Și la finalul lunii să se facă bilanțul și să dea fiecare cât trebe pentru ca partidul să-și plătească obligațiile, că doar n-o fi să trăiască din cotizații... c'ești, copil?! Deci ținând cont că asemenea bagabonțeli au loc în PE, atunci PE trebuie reformat de urgență și Severin a ajutat, iată, la demascarea unor astfel de practici nedemne care maculează coridoarele PE!
8. Și cum zicea și marele nostru clasic Caragiale: „Familia mea de la pașopt încoace, păi tocmai eu să rămân fără coledzi, nenicule?!” Și tot după cum zicea marele nostru clasic Caragiale: „Europa e cu ochii pă noi!” Și tocmai de-asta ne doare la bască, ce draci vor și ăștia cu demisia lor?! Păi ori suntem români, ori nu mai suntem?!
9. Deci carevasăzică auzi nesimțire, domnu' Severinache să-și dea demisia din PE. Da', aș vrea să știu și eu, bagabonții ăia cum a pătruns până în măruntaiele PE?! Cine e șeful pazei? Cine răspunde de securitatea PE? El n-avea chipiu pe cap și nu și-a făcut datoria să-i legitimeze, să la vază intențiile ascunse? Ăla de ce nu e dat afară? Când o fi dat ăla afară, atunci să plece și Severin! Dacă ăla nu e dat afară e clar că teza complotului devine și mai evidentă și trebuie rezistat pe poziții!
10. Al zecelea motiv nu există, da' îl băgăm aici ca să dăm peste botul iudeo-masonilor.
PS. și acum, fără glumă: Nu cred că Severin realizează gravitatea faptelor sale
22.3.11
Falimentul zilei de azi pe Groupon.ro
Este marți 22.03.2011, ora 11:36, și asistăm la ceea ce poate fi primul viitor faliment al unui agent comercial din România ca urmare a faptului că a făcut prostia de a-și promova afacerea pe Groupon.ro. Dacă nu știți, Groupon este unul din site-urile de cumpărături colective care au înflorit de când cu criza (comercianții sunt disperați și oamenii caută mokăciuni). La nivel mondial Groupon este tatăl acestui gen de site-uri, dar la noi e doar unul printre altele.
Mai precis, oferta zilei sună astfel: „Cazare cu numai 85 RON pentru 2 persoane timp de 2 nopti la Pensiunea Coroana Reginei (Bran – Moeciu). Bonus: 20 % reducere la echitatie, bar, restaurant si alte activitati!” Oferta e valabilă 6 luni de acum încolo - până pe la finalul lui septembrie. O inspecție pe site-ul pensiunii respective ne lămurește că reducerea e de 50%, deoarece o cameră costă în mod normal 85 de RON pe noapte. Deci practic iei o noapte și mai stai una gratis. Oferta sună bine, numai că avem o mică problemă. Conform contoarului de pe Groupon, deja s-au cumpărat 447 de oferte! Și încă mai sunt 12 ore până la terminarea ofertei!
Cum Groupon reține 50% din încasări (adică 25% din prețul real al camerei), înseamnă că pensiunea va vinde de fapt nu una, ci trei nopți gratuite pentru fiecare client pescuit de pe Groupon.ro.
Bun, acum este clar că pensiunea nu va putea satisface toată cererea venită de pe Groupon.ro fără să dea faliment. De pe site aflăm că bieții oameni au 24 de camere, deci un potențial, în următoarele 6 luni, de 4320 de nopți de cazare. Deja 900 sunt ocupate prin oferta de pe Groupon.ro, și pentru a putea acoperi cheltuielile generate de această ofertă, proprietarii vor trebui să facă rost de alți 447 x 3 = 1341 de clienți plătitori pe bune. Și la fiecare ofertă cumpărată de pe Groupon, au nevoie de încă 3 pe care să le vândă în lumea reală.
În asemenea situații absurde se vede riscul pe care și-l asumă un business prin promovarea pe asemenea site-uri. Să fim bine înțeleși: exceptând anumite start-up-uri, care pot include în bugetul de lansare costul unei oferte cu preț redus, singurul câștigător din acest gen de business e numai și numai site-ul care promovează oferta. În cazul de față, probabil proprietarul din Bran a zis că scapă de dracu' (=criza) și a dat de tac'su (Groupon).
BONUS: o experiență asemănătoare din America și 5 Ways Groupon Can Hurt Your Business.
Și finalul? Probabil va fi o chestie românească, în care proprietarul pensiunii le va trânti ușa în nas grouponarilor, sau va închide pensiunea pe timpul verii, și aceștia se vor plânge că au luat țeapă. Iar Groupon va face banii.
LE: la 500 de oferte cumpărate, grouponul a fost declarat închis. Urmează o vară fierbinte pentru proprietarul acelei pensiuni! :))))
Mai precis, oferta zilei sună astfel: „Cazare cu numai 85 RON pentru 2 persoane timp de 2 nopti la Pensiunea Coroana Reginei (Bran – Moeciu). Bonus: 20 % reducere la echitatie, bar, restaurant si alte activitati!” Oferta e valabilă 6 luni de acum încolo - până pe la finalul lui septembrie. O inspecție pe site-ul pensiunii respective ne lămurește că reducerea e de 50%, deoarece o cameră costă în mod normal 85 de RON pe noapte. Deci practic iei o noapte și mai stai una gratis. Oferta sună bine, numai că avem o mică problemă. Conform contoarului de pe Groupon, deja s-au cumpărat 447 de oferte! Și încă mai sunt 12 ore până la terminarea ofertei!
Cum Groupon reține 50% din încasări (adică 25% din prețul real al camerei), înseamnă că pensiunea va vinde de fapt nu una, ci trei nopți gratuite pentru fiecare client pescuit de pe Groupon.ro.
Bun, acum este clar că pensiunea nu va putea satisface toată cererea venită de pe Groupon.ro fără să dea faliment. De pe site aflăm că bieții oameni au 24 de camere, deci un potențial, în următoarele 6 luni, de 4320 de nopți de cazare. Deja 900 sunt ocupate prin oferta de pe Groupon.ro, și pentru a putea acoperi cheltuielile generate de această ofertă, proprietarii vor trebui să facă rost de alți 447 x 3 = 1341 de clienți plătitori pe bune. Și la fiecare ofertă cumpărată de pe Groupon, au nevoie de încă 3 pe care să le vândă în lumea reală.
În asemenea situații absurde se vede riscul pe care și-l asumă un business prin promovarea pe asemenea site-uri. Să fim bine înțeleși: exceptând anumite start-up-uri, care pot include în bugetul de lansare costul unei oferte cu preț redus, singurul câștigător din acest gen de business e numai și numai site-ul care promovează oferta. În cazul de față, probabil proprietarul din Bran a zis că scapă de dracu' (=criza) și a dat de tac'su (Groupon).
BONUS: o experiență asemănătoare din America și 5 Ways Groupon Can Hurt Your Business.
Și finalul? Probabil va fi o chestie românească, în care proprietarul pensiunii le va trânti ușa în nas grouponarilor, sau va închide pensiunea pe timpul verii, și aceștia se vor plânge că au luat țeapă. Iar Groupon va face banii.
LE: la 500 de oferte cumpărate, grouponul a fost declarat închis. Urmează o vară fierbinte pentru proprietarul acelei pensiuni! :))))
20.3.11
Geopolitica lui Talpă-Iute: războiul împotriva Libiei
„Quand les sirènes se taisent, les rapaces gueulent.” Așa sună un vers din piesa L'Europe a trupei Noir Désir. O traducere aproximativă ar putea suna astfel: când tac sirenele, încep să urle cei lacomi.
Nu poate să nu-mi vină în minte, obsesiv, acest vers. E greu de spus ce l-o fi apucat pe Sarkozy, care a fost în ultimele zile aproape singurul partizan vocal al intervenției armate împotriva Libiei. O Libie în care dubioasa răzmeriță populară numită impropriu „război civil” (pentru ca un conflict intern să fie „război” e nevoie cel puțin de două armate, două ideologii, două capitale, două comandamente...) aproape că se încheiase. A urlat atât de mult, încât i-a convins pe câțiva prieteni și a convins (parțial) și Consiliul de Securitate că e nevoie de lovituri militare împotriva lui Ghadafi.
Și războiul împotriva Libiei a început, astăzi făcându-se auzite primele bombe.
Inițial nu i-am găsit nici o justificare lui Sarkozy, dar dacă stăm un pic și ne gândim la ultimele conflicte care au schimbat geopolitica lumii - Irak 1991 și 2003, Afganistan, Kosovo - mă tem că gestul lui Sarkozy este unul cu spatele la zid: dacă Europa nu ar fi intervenit în Libia, sigur ar fi făcut acest pas, „binevoitori”, americanii. Sigur, sigurissim, 101%. Au făcut-o peste tot, nu văd de ce nu ar fi făcut-o și aici.
Cât despre pretextul inițial al intervenției, nu ar fi prea multe lucruri de spus. La ora actuală este absolut evident că există o legătură intrinsecă între revoluțiile din Nordul Africii și, având în vedere similaritatea frapantă a scenariilor, că revoluțiile sunt concepute de același creier. Un creier care urmărește probabil niște interese ce gravitează în jurul petrolului arab, al cărui preț „bun” e atât de vital pentru revenirea economiei mondiale.
Așa că Sarkozy ar fi scuzabil numai și numai dacă această intervenție ar face ca Europa să ia fața Americii în cursa pentru petrolul libian. Dar dacă ar fi așa, atunci ar însemna că tocmai am intrat într-o epocă geopolitică nouă, în care securitatea se măsoară în viteza de ocupare a spațiilor și istețimea, în anticiparea mișcărilor celuilalt pretendent. Poate că nu ar fi nepotrivit să o numim „geopolitica lui Talpă-Iute” (știți continuarea, nu?... „cum te prinde... cum te f*te”).
„Les sangliers sont lachés.” S-a dat drumul mistreților. Noir Désir, L'Europe.
Nu poate să nu-mi vină în minte, obsesiv, acest vers. E greu de spus ce l-o fi apucat pe Sarkozy, care a fost în ultimele zile aproape singurul partizan vocal al intervenției armate împotriva Libiei. O Libie în care dubioasa răzmeriță populară numită impropriu „război civil” (pentru ca un conflict intern să fie „război” e nevoie cel puțin de două armate, două ideologii, două capitale, două comandamente...) aproape că se încheiase. A urlat atât de mult, încât i-a convins pe câțiva prieteni și a convins (parțial) și Consiliul de Securitate că e nevoie de lovituri militare împotriva lui Ghadafi.
Și războiul împotriva Libiei a început, astăzi făcându-se auzite primele bombe.
Inițial nu i-am găsit nici o justificare lui Sarkozy, dar dacă stăm un pic și ne gândim la ultimele conflicte care au schimbat geopolitica lumii - Irak 1991 și 2003, Afganistan, Kosovo - mă tem că gestul lui Sarkozy este unul cu spatele la zid: dacă Europa nu ar fi intervenit în Libia, sigur ar fi făcut acest pas, „binevoitori”, americanii. Sigur, sigurissim, 101%. Au făcut-o peste tot, nu văd de ce nu ar fi făcut-o și aici.
Cât despre pretextul inițial al intervenției, nu ar fi prea multe lucruri de spus. La ora actuală este absolut evident că există o legătură intrinsecă între revoluțiile din Nordul Africii și, având în vedere similaritatea frapantă a scenariilor, că revoluțiile sunt concepute de același creier. Un creier care urmărește probabil niște interese ce gravitează în jurul petrolului arab, al cărui preț „bun” e atât de vital pentru revenirea economiei mondiale.
Așa că Sarkozy ar fi scuzabil numai și numai dacă această intervenție ar face ca Europa să ia fața Americii în cursa pentru petrolul libian. Dar dacă ar fi așa, atunci ar însemna că tocmai am intrat într-o epocă geopolitică nouă, în care securitatea se măsoară în viteza de ocupare a spațiilor și istețimea, în anticiparea mișcărilor celuilalt pretendent. Poate că nu ar fi nepotrivit să o numim „geopolitica lui Talpă-Iute” (știți continuarea, nu?... „cum te prinde... cum te f*te”).
„Les sangliers sont lachés.” S-a dat drumul mistreților. Noir Désir, L'Europe.
17.3.11
„Liniștea” lui Ion Iliescu în epoca lui Băsescu și Boc
Cred că Iliescu I-ul, cel din perioada anilor 1990-1996, ar fi fost foarte fericit să fie președinte în zilele noastre. Țara e la pământ, șomajul în rândul tinerilor sub 25 de ani e cronic (oficial e 21%, adică de trei ori mai mult decât media pe țară, dar neoficial... Dumnezeu știe!), corupția face ravagii, drepturile omului recunoscute și afirmate de documentele ONU sunt încălcate cu grație de guvernanții care închid ridicând din umeri spitale și școli, libera inițiativă e sabotată prin supra-impozitare și măsuri economice idioate, și totuși în România e liniște.
Mă tem că e liniștea pe care o visa Ion Iliescu atunci când era confruntat aproape zilnic cu manifestații de protest și se plângea în toate părțile că nu e lăsat să guverneze „cum trebuie”. Că nu e „liniște”.
Este liniștea pe care ar fi dorit-o pe 29 ianuarie 1990, când l-a acuzat pe Corneliu Coposu că îi bagă sula-n coaste. E liniștea pe care Iliescu și-ar fi dorit-o la primele mitinguri ale opoziției condusă de Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. E liniștea pe care o visa pentru o Piață a Universității în care minerii să vină doar în vizită de plantat panseluțe. E liniștea pe care ar fi dorit-o la mitingul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, la care toți am venit îmbrăcați în alb. E liniștea în care ar fi vrut să fie demis Petre Roman în ziua aceea din septembrie 1991, când, aflat în Piața Victoriei, am văzut cu ochii mei de licean pasionat de istorie o scenă șocantă: mineri fumând nestingheriți în mijlocul unui nor așa de gros și de persistent de gaze lacrimogene, încât tu, om normal, abia îți mai stăpâneai plânsul de îndată ce treceai de Doctor Felix... darămite să mai și pufăi din țigară! E liniștea de care Ion Iliescu ar fi avut nevoie în vremea studenției mele, când la un simplu apel al Ligii Studenților ieșeam cu zecile de mii în stradă, fără să ne târguim și fără să ne tânguim (unul din lucrurile pentru care îmi iubesc soția e că am întâlnit-o de multe ori la acele manifestații). E liniștea pe care o spera Ion Iliescu la prima vizită (acceptată) a Majestății Sale, în 1992. E liniștea care i-ar fi făcut plăcere să fie în noiembrie 1995, la înmormântarea lui Corneliu Coposu, când 200.000 de bucureșteni au umplut până la refuz Piața Palatului și străzile dimprejur pentru a-i striga lui Ion Iliescu, într-o liniște diferită, faptul că ei sunt acolo, alături de Corneliu Coposu, și ei nu sunt morți. În sfârșit, este liniștea de care ar fi vrut să aibă parte în noaptea zilei de 17 noiembrie 1996, când, cu o față înnegrită de ciudă și flancat, dacă țin bine minte, de Adrian Năstase și (regretatul) Ovidiu Muștescu, la fel de pământii la chip ca și el, a trebuit să accepte pierderea puterii. Și pe străzile Bucureștiului s-a declanșat nebunia.
Dacă e așa, atunci e liniștea unui popor bovin, rumegător și, mai ales, a unui tineret complet cretinizat și lipsit de vlagă. Un tineret impotent. Caz în care nu am mai avea speranță decât în măsura în care ne-am lepăda complet de orișice fărâmă de speranță, am transcende moralitatea și ne-am propune pur și simplu să profităm cu cinism de cretinii și de impotenții din jurul nostru - murdărirea sufletului fiindu-ne ultima grijă.
Și din păcate nu putem să nu credem din ce în ce mai mult că liniștea de azi e chiar liniștea aceea, de vreme ce „marile” mitinguri de protest abia reușesc să adune vreo 10.000 de oameni, majoritatea dintre ei cu... părul alb, iar climaxul protestului e reprezentat de fiecare dată de ritmuri dansante pe aria pinguinului și Unchiul Sapro.
Este liniștea, paradisiacă pentru orice politician corupt și corupător, la care visa Ion Iliescu și de care - ironia sorții! - au ajuns să se bucure, iată, tocmai fostul său ministru rebel, Traian Băsescu, și aparatul de guvernare pus la punct de acesta. Deși umplu statisticile negative, nici un apel social nu reușește să-i sensibilizeze pe cei 21% de tineri șomeri, sau pe liceenii și studenții care vor trebui să intre pe o piață a muncii mult mai precară decât cea pe care a intrat generația mea. Zic de ei, de tineri, pentru că de la bătrânii cu pensiile tăiate nu am nici o pretenție iar de la generația mea, a celor care au trecut de 35-40 de ani, iarăși nu am nici o pretenție, parțial pentru că ne-am făcut datoria în urmă cu 15-20 de ani și parțial pentru că viitorul nostru deja începe să nu mai fie atât de lung și de nebulos încât să merite să te mai lupți pentru el.
Nu înțeleg însă pasivitatea tinerilor. Nu o pot înțelege. E peste puterile mele de înțelegere.
Nu mă aștept, și nici nu doresc, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 sau ceea ce se întâmplă acum în țările arabe, unde tineretul dărâmă regimuri cimentate de zeci de ani la putere. Faptul că puterea este bulversată ca urmare a manifestațiilor de stradă nu e un semn de democrație, ci de absență a democrației. Regimul lui Băsescu, chiar dacă a furat grosolan alegerile din decembrie 2009, trebuie să rămână la putere până la expirarea mandatului sau până va fi răsturnat pe cale parlamentară. Așa e normal, așa e democratic. Dar mă șochează și mă scârbește pasivitatea, lipsa de reacție a acestui tineret care nu e despărțit de momentul 1989 decât de 20 și un pic de ani. Deși e martelat din toate părțile: educația care i se asigură e precară, piața muncii în care trebuie să se integreze este precară, sistemul de sănătate în care se presupune că se vor trata și ei peste câțiva ani, este distrus sistematic, iar cei norocoși dintre ei care vor prinde un job, vor munci din greu să dea înapoi împrumutul FMI contractat pentru realegerea lui Băsescu și pentru liniștirea băncilor cu capital străin care și-au bătut joc de România - ei bine, în ciuda tuturor acestor nenorociri, acest tineret tace, e liniștit. De-asta zic că sunt șocat. În anii '90 noi știam să transmitem Puterii că suntem vii, și Puterea ne-a ascultat. Bun, prost, ne-am făcut un viitor. Cârcotașilor trebuie să le spunem răspicat că România, totuși, nu e (încă?) nici Belarus, nici Republica Moldova, iar acest lucru se datorează în primul și în primul rând faptului că în anii '90 Ion Iliescu nu a avut parte de „liniștea” mult-visată. Tinerii de azi exprimă însă acea liniște care îi transmite Puterii că n-are de ce să se teamă, pentru că ei s-au născut deja morți, tăcerea de acum fiindu-le mormântul în care își îngroapă viitorul, și se îngroapă și pe ei înșiși.
10.3.11
SEO: împotriva susținerilor anumitor păcălici
Ştiu că sunteţi destui care citiţi postările mele (dar vă e ruşine să comentaţi ca să nu se vadă că citiţi blogul unui socialist :), şi ştiu că 99% dintre voi habar n-aveţi cum funcţionează un business online, aşa că azi voi scrie o chestie legată de profesie, dar care vă poate fi utilă în cazul în care aveţi un site, un magazin online, sau dacă doriţi pur şi simplu să vă extindeţi afacerea şi pe online.
Probabil că mulţi dintre voi aţi auzit de "SEO" - "search engine optimization". Este o tehnică prin care un website poate fi făcut să ocupe poziţii fruntaşe în lista de rezultate naturale a unui motor de căutare după o anumită cheie de căutare. De exemplu, dacă voi vindeţi ciorapi de damă, vă puteţi dori ca atunci când cineva caută "ciorapi de damă" site-ul vostru să fie cât mai sus pe lista de rezultate organice a lui Google - principalul motor de căutare folosit în România. Tehnicile prin care se câştigă poziţii în clasamentul Google poartă numele generic de "SEO" - optimizare pentru motoarele de căutare.
Dacă vă aventuraţi pe online veţi auzi la tot pasul în România acest acronim. "SEO" e mama şi tatăl vânzărilor, "SEO" face şi drege, fără "SEO" eşti mort şamd. Totodată, vi se va spune superior că deştepţii fac SEO, în timp ce proştii plătesc reclame pe Adwords. Şi asta deoarece:
Probabil că mulţi dintre voi aţi auzit de "SEO" - "search engine optimization". Este o tehnică prin care un website poate fi făcut să ocupe poziţii fruntaşe în lista de rezultate naturale a unui motor de căutare după o anumită cheie de căutare. De exemplu, dacă voi vindeţi ciorapi de damă, vă puteţi dori ca atunci când cineva caută "ciorapi de damă" site-ul vostru să fie cât mai sus pe lista de rezultate organice a lui Google - principalul motor de căutare folosit în România. Tehnicile prin care se câştigă poziţii în clasamentul Google poartă numele generic de "SEO" - optimizare pentru motoarele de căutare.
Dacă vă aventuraţi pe online veţi auzi la tot pasul în România acest acronim. "SEO" e mama şi tatăl vânzărilor, "SEO" face şi drege, fără "SEO" eşti mort şamd. Totodată, vi se va spune superior că deştepţii fac SEO, în timp ce proştii plătesc reclame pe Adwords. Şi asta deoarece:
- SEO e ieftin, Adwords e scump (Ceea ce e o prostie monumentală. Pe cel puţin 90% din cuvintele-cheie interesante e mult mai ieftin să iei clickuri din Adwords decât să-ţi strofoci creierii să ajungi pe prima pagină - dar deh, pentru mulţi idioţi timpul nu e bani.)
- SEO are rezultate durabile, la Adwords trebuie să plăteşti mereu. O altă idioțenie. SEO implică efort continuu și se poate întâmpla ca Google să ia de pe o zi pe alta o decizie care să-ți bușească toate rezultatele. Pe lângă asta, tu nu ești singurul inteligent care face SEO. Cel puțin în primele 20 de poziții ale căutării pe care o țintești tu, mai sunt alți 19, în afara ta.
- Ultima prostie, pe care am auzit-o (citit-o) recent la un păcălici: 70% dintre oameni dau click pe rezultatele naturale și numai 30% pe cele plătite (așa a citit el undeva pe AOL). Ei, asta ar fi o dovadă irefutabilă a faptului că trebuie să aloci mult mai multă atenție pe SEO decât pe plătite. Să discutăm mai pe larg acest argument.
În al doilea rând, se știe că un număr imens de căutări e de tip navigațional / brand name. Adică: un număr imens de nătărăi care populează planeta preferă să caute pe Google site-ul dorit și după aceea să dea click pe el, în loc să intre direct pe el. Ca fost instructor ECDL, pot să confirm că numărul celor care nu făceau diferența între bara de navigare a browserului și cutia de căutare a motorului Google e absolut imens. De altfel unul din cei mai căutați termeni pe Google e chiar... „google.com”. Da, există milioane de cretini care caută „google.com” pe Google. Dovada e în graficul de mai jos (click pe el pentru datele complete).
O estimare făcută cu KeywordSpy ne spune că „amazon.com” se caută lunar de circa 9 milioane de ori. SemRush dă o cifră mai mică, 2,74 milioane. Cert e că vorbim de... milioane de căutări!
Studiile arată că genul ăsta de căutări navigaționale înregistrează în jur de 85-90% clickuri unice (sursa). Altfel zis, nătărăul caută pe Google „amazon” sau „amazon.com” și apoi intră, cum e și firesc, pe primul rezultat din lista de rezultate, care e Amazon.com. Și nu mai dă click pe alte rezultate, fiindcă nu are de ce.
Din păcate nu există date care să delimiteze clar căutările navigaționale de cele obișnuite, sau nu le știu eu (cred totuși că e virtual imposibil să realizezi așa ceva), dar e suficient să ne uităm la cele mai cunoscute branduri mondiale ca să ne dăm seama că avem de-a face în fiecare lună cu sute de milioane, poate chiar miliarde, de căutări navigaționale. De aici rezultă însă două lucruri extrem de importante:
Concluzia (și urarea mea) e următoarea: dacă intrați pe online, nu fiți ... români!
Din păcate nu există date care să delimiteze clar căutările navigaționale de cele obișnuite, sau nu le știu eu (cred totuși că e virtual imposibil să realizezi așa ceva), dar e suficient să ne uităm la cele mai cunoscute branduri mondiale ca să ne dăm seama că avem de-a face în fiecare lună cu sute de milioane, poate chiar miliarde, de căutări navigaționale. De aici rezultă însă două lucruri extrem de importante:
- o inflamare ne-naturală a numărului de clickuri date pe #1 organic comparativ cu #2-10;
- o inflamare ne-naturală a numărului de clickuri dat pe rezultatele organice comparativ cu cele sponsorizate.
Concluzia (și urarea mea) e următoarea: dacă intrați pe online, nu fiți ... români!
4.3.11
Sistemul de pensii este sustenabil!
Am auzit şi eu aseară declaraţiile lui Botiş. Iniţial nu le-am dat atenţie fiindcă am crezut că omul habar nu are ce e aia o schema Ponzi. Şi probabil nici nu are habar... propriu-zis. Însă era clar că ştie el ceva, adică măcar era conştient de faptul că o schemă Ponzi reprezintă o schemă financiară nesustenabilă pe termen lung.
Gravitatea declaraţiei ţine însă de alt aspect. Prin declaraţia de ieri ditamai ministrul muncii herr Botiş ne dă tuturor binecuvântarea muncii la negru. Pentru că trebuie să fii tâmpit să mai cotizezi la sistemul public de pensii, câtă vreme însuşi ministrul ţi-a zis că sistemul ăsta e nesustenabil!
Păi nu?!
Şi putem merge cu consecinţele logice ale unei asemenea declaraţii de cretin mult mai departe, şi anume... până la disoluţia acestei ţări inutile numită "România". Din partea mea România poate să se ducă dracului dacă nu e decât o entitate statală care îmi mănâncă banii degeaba pentru simplul motiv că m-am născut în interiorul graniţelor ei. Bucată cu bucată: Moldova să o ia moldovenii, Dobrogea să o ia bulgarii, Transilvania ungurii şi tot aşa. Până n-o mai rămâne nimic.
Bineinţeles, lăsând gluma la o parte, declaraţiile ministrului sunt o prostie, pentru că sistemul public de pensii e absolut sustenabil, cu două condiţii mari şi late (ambele condiţii, luate independent, sunt necesare dar nu şi suficiente):
#1. sistemul să fie managerizat responsabil (adică: fără promisiuni aiuristice de măriri de pensii, fără deturnarea fondurilor spre alte scopuri, fără pensionări anticipate care să mascheze şomajul etc.);
#2. munca salariată şi capitalul să participe în mod egal la câştig şi la pierderi - până una alta, în ultimii 20-30 de ani, de când a reînceput restauraţia neoliberală, partea muncii salariate în totalul veniturilor globale a scăzut constant, în timp ce partea capitalurilor a crescut constant; nu acelaşi lucru se poate spune şi despre pierderi, pe care munca salariată le-a încasat din plin, mai ales în ultimii 4-5 ani, de când cu criza, în timp ce capitalul le-a ascuns frumuşel sub preş cu ajutorul marilor instituţii financiare internaţionale (pentru date relevante, grafice şi evoluţii a se citi Pierre Larrouturou, Le Livre Noir du Libéralisme, care e apărută înainte de Criză - neputând fi acuzată, aşadar, de părtinire).
Legat de principiul #2, şi situaţia României, să spunem doar că în Top 300 Capital averile cumulate ale primilor 10 bogătani din România reprezintă echivalentul a 19,8 milioane de salarii medii (brute) pe economie. Altfel zis, cu valoarea averii cumulate a primilor 10 bogătani din top 300 s-ar putea plăti lefurile a 1,6 milioane de salariaţi timp de un an de zile.
Toate ca toate, dar în 1989 nu exista nici pe departe discrepanţa asta uriaşă dintre munca salariată şi capital: primii 10 bogaţi ai României NU puteau plăti în nici un caz leafa pe un an pentru o treime din angajaţii României!
Diferenţa esenţială dintre o schemă Ponzi şi sistemul public de pensii e dată de faptul că în timp ce o schemă Ponzi se epuizează foarte repede prin cooptarea tuturor participanţilor eligibili, un sistem public de pensii beneficiază permanent de noi intrări în sistem (tinerii) dar şi de ieşiri permanente (moartea bătrânilor) şi, în plus, de o creştere constantă şi inexorabilă a productivităţii generaţiilor tinere faţă de cele bătrâne (astfel încât un job din 2011, beneficiind de tehnologia din 2011, produce mult mai multă bogăţie decât unul din 1970, beneficiind de tehnologia din 1970).
Problema sistemului nostru public de pensii provine, aşadar, din faptul că la capătul a 20 de ani bezmetici, marcaţi de încălcarea brutală a ambelor principii de mai sus şi desăvârşiţi cu graţie de regimul lui Băsescu, economia e incapabilă să mai introducă tineri în sistem. Altfel zis, nu se creează noi locuri de muncă. Şi tot asta e şi problema sistemului de pensii din ţările occidentale, însă acolo cauza e diferită (externalizarea a sute de mii de joburi productive în ţările sărace) şi efectele mai puţin dramatice, pentru că falimentul pieţei muncii nu a fost însoţit de un jaf generalizat al tuturor resurselor ca în România.
Iar dacă se produc, acele locuri de muncă plătesc orice altceva - dar nu salarii corelate cu profiturile înregistrate de capitalul care a produs acel loc de muncă!
Spunând că sistemul public de pensii e nesustenabil politicienii îşi ascund de fapt prostia, incompetenţa şi corupţia.
Gravitatea declaraţiei ţine însă de alt aspect. Prin declaraţia de ieri ditamai ministrul muncii herr Botiş ne dă tuturor binecuvântarea muncii la negru. Pentru că trebuie să fii tâmpit să mai cotizezi la sistemul public de pensii, câtă vreme însuşi ministrul ţi-a zis că sistemul ăsta e nesustenabil!
Păi nu?!
Şi putem merge cu consecinţele logice ale unei asemenea declaraţii de cretin mult mai departe, şi anume... până la disoluţia acestei ţări inutile numită "România". Din partea mea România poate să se ducă dracului dacă nu e decât o entitate statală care îmi mănâncă banii degeaba pentru simplul motiv că m-am născut în interiorul graniţelor ei. Bucată cu bucată: Moldova să o ia moldovenii, Dobrogea să o ia bulgarii, Transilvania ungurii şi tot aşa. Până n-o mai rămâne nimic.
Bineinţeles, lăsând gluma la o parte, declaraţiile ministrului sunt o prostie, pentru că sistemul public de pensii e absolut sustenabil, cu două condiţii mari şi late (ambele condiţii, luate independent, sunt necesare dar nu şi suficiente):
#1. sistemul să fie managerizat responsabil (adică: fără promisiuni aiuristice de măriri de pensii, fără deturnarea fondurilor spre alte scopuri, fără pensionări anticipate care să mascheze şomajul etc.);
#2. munca salariată şi capitalul să participe în mod egal la câştig şi la pierderi - până una alta, în ultimii 20-30 de ani, de când a reînceput restauraţia neoliberală, partea muncii salariate în totalul veniturilor globale a scăzut constant, în timp ce partea capitalurilor a crescut constant; nu acelaşi lucru se poate spune şi despre pierderi, pe care munca salariată le-a încasat din plin, mai ales în ultimii 4-5 ani, de când cu criza, în timp ce capitalul le-a ascuns frumuşel sub preş cu ajutorul marilor instituţii financiare internaţionale (pentru date relevante, grafice şi evoluţii a se citi Pierre Larrouturou, Le Livre Noir du Libéralisme, care e apărută înainte de Criză - neputând fi acuzată, aşadar, de părtinire).
Legat de principiul #2, şi situaţia României, să spunem doar că în Top 300 Capital averile cumulate ale primilor 10 bogătani din România reprezintă echivalentul a 19,8 milioane de salarii medii (brute) pe economie. Altfel zis, cu valoarea averii cumulate a primilor 10 bogătani din top 300 s-ar putea plăti lefurile a 1,6 milioane de salariaţi timp de un an de zile.
Toate ca toate, dar în 1989 nu exista nici pe departe discrepanţa asta uriaşă dintre munca salariată şi capital: primii 10 bogaţi ai României NU puteau plăti în nici un caz leafa pe un an pentru o treime din angajaţii României!
Diferenţa esenţială dintre o schemă Ponzi şi sistemul public de pensii e dată de faptul că în timp ce o schemă Ponzi se epuizează foarte repede prin cooptarea tuturor participanţilor eligibili, un sistem public de pensii beneficiază permanent de noi intrări în sistem (tinerii) dar şi de ieşiri permanente (moartea bătrânilor) şi, în plus, de o creştere constantă şi inexorabilă a productivităţii generaţiilor tinere faţă de cele bătrâne (astfel încât un job din 2011, beneficiind de tehnologia din 2011, produce mult mai multă bogăţie decât unul din 1970, beneficiind de tehnologia din 1970).
Problema sistemului nostru public de pensii provine, aşadar, din faptul că la capătul a 20 de ani bezmetici, marcaţi de încălcarea brutală a ambelor principii de mai sus şi desăvârşiţi cu graţie de regimul lui Băsescu, economia e incapabilă să mai introducă tineri în sistem. Altfel zis, nu se creează noi locuri de muncă. Şi tot asta e şi problema sistemului de pensii din ţările occidentale, însă acolo cauza e diferită (externalizarea a sute de mii de joburi productive în ţările sărace) şi efectele mai puţin dramatice, pentru că falimentul pieţei muncii nu a fost însoţit de un jaf generalizat al tuturor resurselor ca în România.
Iar dacă se produc, acele locuri de muncă plătesc orice altceva - dar nu salarii corelate cu profiturile înregistrate de capitalul care a produs acel loc de muncă!
Spunând că sistemul public de pensii e nesustenabil politicienii îşi ascund de fapt prostia, incompetenţa şi corupţia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)