Patru sondaje, o singură concluzie: nu avem nici o garanție că ne aflăm într-o democrație

În ultimele 20 de zile au ieșit pe piață patru sondaje care dau următoarele posibile rezultate electorale:

12 decembrie - GALLUP
USL: 55% | PDL: 18% | PP: 9%

20 decembrie - Agenția de Rating Politic
USL: 53,8% | PDL: 19% | PP: 15.5%

26 decembrie - IMAS
USL: 49,2% | PDL: 21.5% | PP: 11.8%

28 decembrie - Avangarde
USL: 59% | PDL: 18% | PP: 11%

Așadar, dacă e să facem o medie sau o mediană rezultă că USL se învârte în continuare binișor peste 50% iar partidul de la putere e undeva sub 20%. Cu actuala stare de fapt, în urma procesului de redistribuire probabil că USL-ul ar lua în jur de 60% din mandatele parlamentare, ceea ce ar periclita chiar și poziția olimpiană a lui Băse. Cum ar suna, de pildă, un parlament cu 60% mandate USL și președinte al Senatului Crin Antonescu? Așa că e de înțeles de ce puterea a decis, în disprețul total al Constituției, comasarea alegerilor și întârzierea lor cât mai mult cu putință. Doar, doar, s-o petrece ceva pozitiv care să mai tragă 5% dinspre USL spre PDL.  Deși 2012 se anunță foarte prost din punct de vedere macroeconomic, și dacă 2012 va fi prost, și PDL va continua să scadă, ce ne garantează nouă că la anul nu vor mai amâna alegerile încă jumătate de an, și încă jumătate de an, și tot așa?

Nimic.

Dacă statul s-ar restrânge până la nivelul unei grăunțe, chiar și grăunța aia ar merge prost cu actuală clasă politică

Astăzi a izbucnit un scandal legat de faptul că serviciul de patrulare al poliției călare de pe raza municipiului București era complet externalizat către... o firmă privată.

Altfel zis niște neica nimeni, fără nici un fel de legătură cu vreo poliție călare sau necălare din țara asta, se îmbrăcau frumos în uniformă de polițai, dădeau amenzi etc. - totul în virtutea unui contract cu ... adevărata poliție călare (subdiviziune a Poliției Locale)!

Unii zic că treaba asta e incredibilă. Nu e nimic incredibil. Este parte integrantă a utopiei libertariene în care actuala clasă politică vrea să ne bage. Este o utopie care spune că statul trebuie să-și păstreze numai niște funcții minimale și esențiale, în timp ce restul trebuie preluate de servicii private. În cazul de față, de exemplu, presupun că poliția adevărată va continua să se ocupe de chestiile „grele” (prinderea infractorilor, dirijarea circulației etc.) în timp ce chestiile astea mărunte dar lucrative, gen amendarea cuiva pentru că a dat cu mucii pe iarba verde, vor să fie lăsate în seama polițiilor călare care, la nevoie, pot lua niște boschetari de pe stradă pe care să-i îmbrace în uniformă albastră pentru efect.

Dar avem o problemă. Poliția asta călare presupun că e bugetară, la fel ca orice alt serviciu de stat. Și, la fel ca orice alt serviciu de stat, presupun că are posturile blocate, că doar asta e înțelegerea dintre Boc și FMI. Eu știam însă că posturile sunt blocate pentru că statul nu mai are bani, nu pentru că banii trebuie direcționați către firme private... Frumos, nu?

De fapt observăm același lucru și în reforma sănătății. Oficial, sistemul o duce prost, neoficial - e atât de puternic încât se va crea putea crea de la zero o piață nu pentru unu, doi sau trei, ci nu mai puțin de zece operatori privați de sănătate... Păi, oi fi eu singurul care observă ceva în neregulă aici?! De ce nu încearcă statul însuși să obțină mai mulți bani de pe urma serviciilor de sănătate (prin, de exemplu, o co-plată facultativă la intrarea în spital), dacă piața băltește de bani?!

Cu acest prilej ne dăm seama și de ce utopia libertariană e sortită mai devreme sau mai târziu eșecului practic. Pentru că e menită să încurajeze corupția, oligarhismul și clientelismul politic (la fel ca utopia bolșevică). În cazul unor țări precum România sau Georgia propovăduirea utopiei libertariene nu înseamnă altceva decât că niște băieți deștepți vor să-și păstreze pentru ei caimacul serviciilor publice în timp ce restul societății trebuie să finanțeze, cum-necum, serviciile mai puțin profitabile sau mai dificil de realizat. Dar, oricât de minimal ar fi statul - poate fi chiar și cât o grăunță! - dacă e corupt, dacă politicienii care dictează, care fac legile, sunt corupți, totul în jurul lui va fi corupt. Și, pe de altă parte, dacă statul e incoruptibil sau greu coruptibil, atunci oricât de puternic ar fi, nimeni nu ar resimți ca o povară acest lucru (a se vedea țările nordice). Și, în consecință, nimeni nu ar simți nevoia să propovăduiască utopia libertariană în speranța tâmpă că dacă se bagă capul în nisip adânc, tot mai adânc, problema corupției și a proastei gestiuni a treburilor publice nu mai există. Ba, problema va exista în continuare - și după ce vom scăpa de Sănătate, va urma Educația, și apoi Poliția necălare, și apoi, cine știe, Parlamentul însuși... și lucrurile tot prost vor merge, pentru că de fapt problema principală - corupția clasei politice și incapacitatea acesteia de a gestiona treburile publice - nu se rezolvă decât prin transformarea profundă a acestei clase politice, nu prin îndepărtarea strict formală a politicienilor de sursele de venituri publice. Spun „formală” întrucât cei care furau pe ascuns din sănătate o vor face acum la vedere, din postura de „patroni” serioși; la fel și cei care căpușau educația, poliția călare etc. Utopia libertariană practic ar consfinți capitularea întregii societăți în fața unor băieți deștepți care au nevoie de privatizarea anumitor servicii publice pentru a le putea fura în voie și legal. Suntem pregătiți să ne semnăm actul de capitulare?

Salariile mici sunt un impediment, nu un stimulent pentru investițiile străine!

Sunt furios.

Din când în când n-am ce face și mai citesc diverse bloguri retardate, cum e și Capitalism pe pâine al unui mare idiot pe nume Mihai Giurgea. Acest mare idiot, fost lătrător pe sticlă, pe la ProTV, în vremuri de mult apuse, își voma dejecțiile în urmă cu ceva timp și pe Standard.ro, până când Soviani s-a sesizat de aberațiile lui și i-a aplicat un mare șpiț în cur, dându-i eject.

Pe scurt, ideile despre capitalism ale acestui mare dobitoc, pe care dacă l-ai auzi vorbind ai zice că are cel puțin un Microsoft sau un Boeing în proprietate personală, așa de mare capitalist se crede el, se rezumă la un singur lucru: „socialismul” (prin socialism înțelegându-se ceva extrem de difuz și confuz) e mama crizei. De acum încolo va veni capitalismul sălbatic la putere. Vom (adică „noi” - nu și el, că el e supraom) accepta să fim sclavi sau vom muri. Toate drepturile sociale câștigate în ultimii 200 de ani se vor duce dracului (ei, nu zău?!). Etc. Te poți întreba cum de poate exista atâta prostie agresivă îngrămădită într-o singură tărtăcuță.

Articolele lui sunt scrise pe un ton violent, limitat și apodictic.

Dar furia de acum mi-a fost provocată de ultima lui postare, care bate câmpii despre prezumtiva plecare a Daciei din România (plecare care, dacă va avea loc, va avea loc exact din motivele opuse celor invocate de bou - așa cum voi arăta mai jos) și despre plecarea Tnuva. Evident, ăștia vor pleca pentru că salariile din România sunt prea mari, sindicatele sunt prea puternice, taxele prea mari - și sclavii mișcă în front.

Băi boule, Giurgea, boulene. Hai să o luăm metodic.

1. Nu țările cu salarii mici atrag cele mai mari FDI / cap de locuitor!

Să privim această listă. Lista țărilor care atrag cele mai multe FDI (foreign direct investments) din lume. Spre surprinderea idioților, dar nu spre surprinderea oricui are măcar 2 neuroni funcționali, în top 20 se află nu mai puțin de 16 țări dezvoltate: SUA, Marea Britanie, Hong Kong, Franța, Belgia, Olanda, Germania, Spania, Canada, Italia, Australia, Elveția, Suedia, Singapore, Irlanda și Danemarca!

Mai mult. Dacă luăm nivelul FDI / cap de locuitor și ne uităm la cele 4 țări în curs de dezvoltare din top 20 - Brazilia ($2.429 / locuitor), China ($225 / locuitor), Rusia ($300 / locuitor), Mexic ($2.657 / locuitor) - și comparăm această valoare cu a celorlalte țări din top, ce observăm? Că toate aceste valori pălesc când sunt comparate cu valorile din țările dezvoltate, cu salarii de 5-6-7 ori mai mari: $6.540 în SUA, $7.500 în Germania, $20.700 în Marea Britanie, $16.500 în Franța, $42.000 în Olanda, $45.000 în Irlanda etc. [1]

Valoarea acestui indicator în România e de $2.800 / locuitor. La bulgari e de $4.500 / locuitor (anticipez un pic concluzia: totuși e logic, fiindcă bulgarii deși au salarii comparative cu ale noastre, au condiții de business infinit mai bune). Pentru Cehia și Polonia, țări din Est cu salarii sensibil mai mari ca în România, indicatorul e de $10.500 / locuitor, respectiv $3.800.

Concluzia e clară: nu doar că nu există nici o legătură directă între salariile mici și nivelul ridicat al investițiilor străine, ba dimpotrivă, se pare că de fapt corelația e inversă - salariile mici generează investiții reduse!

2. Care este explicația pentru lucrurile de la pct. 1? Special pentru Giurgea, Boc și alți idioți de teapa lor!

Explicația pentru concluzia de la punctul 1 e foarte simplă și are două mari direcții de abordare.

În primul rând,  este un fapt indubitabil că salariile mici dintr-o economie sunt un indicator al mai multor probleme generale cu privire la starea acelei economii: management neperformant, relații economice clientelare, corupție etc. - într-un cuvânt, subdezvoltare. Un mediu subdezvoltat nu are cum să atragă investiții străine mai mari decât atrag Franța, Marea Britanie, Canada etc. Investitorii nu sunt masochiști.

În al doilea rând, toți idioții - în frunte cu marele Boc și consilierii lui, nu le dau nume, că sunt și femei pe acolo și mi-e jenă să zic de ele că sunt proaste - nu înțeleg un lucru simplu, care ar fi trebuit învățat la ASE încă din primele săptămâni. Cu ce se poate ocupa un agent economic?

Păi, unii agenți economici produc bunuri pentru piața internă. De exemplu, un brutar - care își va vinde pâinea numai în proximitatea brutăriei sale, sau un investitor imobiliar, care obligat-forțat își va vinde apartamentele în principal locuitorilor din zona în care a construit (sau celor care vor să se mute acolo). Alții produc bunuri pentru piața internă și pentru export. Cum e Dacia. Alții furnizează servicii pentru comunități locale (de exemplu, un coafor) sau servicii pentru piața internă (o firmă de contabilitate, o firmă de reparații de calculatoare). Alții furnizează servicii pentru export (de exemplu, un call-center). Alții furnizează servicii și pentru piața internă, și pentru export (de exemplu o firmă de software). Unii fac comerț de proximitate (de exemplu, băcăniile de cartier sau rețeaua de supermarketuri Mega Image), alții fac comerț la scară (de exemplu marile lanțuri de hypermarketuri: Cora, Carrefour etc.). Unii se ocupă de transport și logistică la nivel național, alții la nivel internațional. Etc. etc. etc.

După cum observăm, economia nu se mișcă într-un singur sens, de la intern spre extern, așa cum cred Boc, Giurgea, și ceilalți idioți de teapa lor. Dimpotrivă. De-a lungul timpului, antreprenorii au învățat să facă bani din piatră seacă. Și dacă ne punem întrebarea: „Cui convin salariile mici?” observăm că salariile mici nu convin decât agenților economici orientați către produse ieftine de export. Atât. Pentru că exportatorii, da, iau ieftin muncă din România și o vând scump pe alte piețe. Dar aceștia - exportatorii - nu dezvoltă decât o mică parte din potențialul economic al unei națiuni.

Ce se poate spune despre ceilalți agenți economici? Cât de convenabile sunt salariile mici pentru cei care  vor să deschidă un salon de frumusețe, o firmă de contabilitate, o brutărie, o firmă de construcții de case, o firmă de taximetrie, un hypermarket etc. etc. etc.? Păi nu sunt convenabile deloc. Pentru că salariile mici semnifică, de fapt, o putere de cumpărare minusculă care echivalează, la rândul ei, cu o lipsă de clienți. În acest caz, cine ar fi tâmpit să investească pe o piață de săraci?! Nimeni!

Așa se explică și aparentul paradox prin care FDI-urile pe cap de locuitor (cu tot ce implică asta: șomaj scăzut, prosperitate, velocitate ridicată a banilor etc.) sunt uriașe în țări precum Olanda sau Danemarca, unde și salariile sunt uriașe, și sunt mici sau foarte mici în țări amărâte, în care salariile sunt în general mici. Nu toți investitorii fac export. Unii ar veni pentru a-și vinde marfa sau competențele populației locale - cu condiția să aibă cui! Și dacă salariile sunt mici - nu au cui! Ceea ce înseamnă că nici nu vor veni, ceea ce înseamnă că țara care se încăpățânează să păstreze salariile la un nivel redus, nu face decât să-și taie craca de sub picioare, condamnându-se în continuare numai la lohn, servicii ieftine de outsourcing și sclavageală măruntă!

3. Și atunci cum se explică plecarea Tnuva, a Nokia și relocalizarea unei părți a producției de la Dacia?

Dobitocul de Giurgea se bucură că Tnuva, după ce a înregistrat pierderi (cumulate) de 200 de milioane de euro, nefiind pe profit niciodată, va ieși de pe piață și va lăsa fără job 200 de oameni din Popești-Leordeni. În mintea lui de bou, Tnuva are o problemă cu salariile și cu taxele ridicate.

În realitate, Tnuva iese de pe piață dintr-un singur motiv: pentru că salariile românilor sunt prea mici pentru produsele lor (știu bine ce vorbesc, pentru că eu mai luam din când în când produse de la Tnuva și știu prea bine că erau ceva mai scumpe decât media). Când și-au făcut temele la intrarea pe piață, prin 2006-2007, bieții evrei or fi pus botul la prostiile debitate de politicieni [editare ulterioara: 2], care ziceau că până în 2010 salariul mediu va ajunge 700 de euro, pensia - 350 etc. Realitatea, azi, o cunoaștem prea bine. Dacă gura politicienilor ar puți după căcatul pe care l-au mâncat în diversele campanii, s-ar face gol în jurul lor...

Despre Dacia, ce ar mai fi de spus?! Conform datelor de la APIA, Dacia vânduse anul acesta până la 1 octombrie fix 20.490 de mașini. Din păcate nu am găsit și statistici pe marcă, dar am citit undeva mai demult - și sper să redau corect din memorie - că aici intră vreo 15.000 de Logan, 3.000 de Duster și 2.000 de Sandero. Asta în condițiile în care, fără a avea ditamai uzina auto în România, mărci precum Skoda Octavia, Renault Clio sau Volkswagen Golf s-au vândut, și ele, în peste 2.000 de bucăți (aproape de preformanță e și Opel Astra cu 1.794 de mașini). Deci, ce sens ar avea ca Dacia să păstreze liniile de producție de Sandero și Duster în România, în condițiile în care nu are nici un avantaj competitiv din treaba asta față de alți concurenți?! Păi, nici unul! Decizia de a-și muta o parte a producției la Tanger, care e și mai aproape de Occident (Tangerul e vizavi de Gibraltar) e absolut logică și are o singură motivație: din cauza sărăciei, adică a salariilor mici, în România se vând prea puține mașini. N-are sens să fabrici mașinile aici, pentru că oricum nu vei vinde mare brânză și va trebui să le transporți la dracu'n praznic!

Cât despre plecarea Nokia, nu avem prea multe amănunte din culisele ei, dar eu știu un lucru: telefoanele fabricate la Jucu se găseau la vânzare pe magazinele online din România (probabil și la operatorii de pe stradă, de care însă nu am habar fiindcă eu îmi achiziționez electronicele exclusiv online). Ceea ce înseamnă că Nokia nu ar fi avut nimic împotrivă să vândă o parte a producției de smartphone-uri chiar aici în România. Crede cineva că dacă Nokia ar fi fost sigură că va vinde măcar, să zicem, un milion de smartphone-uri în România, ar mai fi închis fabrica de la Jucu? Numai că, la o populație de vreo 20 de milioane de locuitori, peste 90% dintre români preferă telefoanele ieftine și simple și numai 8,4% dețin un smartphone (la grămadă: Nokia, Iphone, Samsung Galaxy etc.). Hm, oare de ce? Poate știe să ne răspundă dobitocul de Boc, că tot are el un iPad, „ca tot românul”...

În concluzie

- Salariile mici nu sunt un stimulent, ci un impediment pentru investițiile străine.
- Sărăcia nu face decât să perpetueze precaritatea, inclusiv precaritatea modelelor economice interne (cu cât vin mai puțini investitori străini, cu atât rămân mai multă vreme la putere șmecheria, vrăjeala, clientelismul).
- Modelul de dezvoltare ales de România în ultimii 20 de ani (încurajarea exclusivă a investițiilor de tip lohn + outsourcing) e falimentar, dovadă nivelul FDI per capita din țări precum China ($225, plus despotism) și India ($70).

---

[1] Problema țărilor bogate pare a fi alta: din cauza globalizării, multe au ajuns să fie investitori net în economiile din străinătate decât în economiile de acasă. v. Lista țărilor după FDI în străinătate.  Practic mulți investitori preferă să producă ieftin în străinătate și să vândă scump acasă. Totuși, printre excepții se numără Belgia, Australia sau Israel.
[2] 15 decembrie: Ziarul Financiar de azi explică foarte clar așteptările pe care le avea Tnuva la intrarea pe piață. Tnuva venise să facă business pentru piața locală, nu sclavageală pentru exporturi ieftine.

Despre așa-zisa prăbușire a Chinei, din perspectiva creditării Sovietelor

De la o vreme au apărut fel de fel de zvonuri care declară ca fiind „iminentă” prăbușirea economică a Chinei. Și se dau motivele: piața imobiliară e hiperfiartă, cererea pentru produsele chinezești ieftine scade etc.

Eu nu am pus niciodată piciorul în China - așa o fi, cum zic zvonacii, chinezii or fi ridicat blocuri cu 100 de etaje pe care nu le locuiește nimeni! - dar ținând cont de faptul că toate lucrurile astea vin dintr-o paradigmă de gândire occidentală, nu mi-e greu să-mi dau seama că zvonurile despre prăbușirea economică a Chinei sunt o prostie. Pentru simplul motiv că în China nu funcționează o paradigmă occidentală, ci una asiatică.

În treacăt fie spus, am citit recent o carte excepțională, Troica amintirilor - Sub patru regi, de un anume Gheorghe Jurgea-Negrilești. Spun „un anume”, nu neapărat pe un ton de dispreț, deoarece Gh. Jurgea nu a fost nimic altceva decât un martor excepțional al epocii sale. Volumul acesta evocă amintirile autorului, care era destul de inițiat în cercurile înalte ale Bucureștiului din prima jumătate a secolului XX, adică dinainte de 1945. Așadar, sfârșitul „la belle epoque”, primul război mondial, Revoluția Rusă, interbelicul și al doilea război mondial până la 23 august. De fapt, primele capitole se petrec la Galați, deoarece autorul era nepotul consulului rus la Comisiunea Dunării (mama lui era fiica consulului și tatăl, un boiernaș român, Jurgea-Negrilești, care a murit, pare-se că de sifilis, când copilul avea doar 1 an). Bineînțeles că în 1916, o dată cu înaintarea germană, familia face greșeala să se refugieze în Rusia aflată în prag de revoluție, prilej de savuroase evocări ale primelor întâlniri cu doctrina bolșevicilor:

„Am întrebat pe un marinar de pe vasul acostat lângă noi ce e aia 'bolşevic'. A început să râdă.
    — Uite, întreabă-l pe Stiopka.
Lunganul de Stiopka, cu o privire rea, mi-a spus:
    — Ai să ştii când te vom arunca în mare cu toţi burjuii de pe yacht.
    — De ce îl sperii pe copil?
    — Nu-l sperii, îi spun doar cum stau lucrurile. De ce vrei să aştept ca puiul de burjui să crească, ca apoi să-i dau la cap? Trebuie stârpiţi cu toţii dintr-un bun început.”

Dar nu despre asta vreau să amintesc de cartea lui Jurgea-Negrilești. Printre cele mai interesante capitole se numără cele privitoare la atmosfera de dinainte de actul de la 23 august. Ele surprind realitatea-micro din acele momente în care, cu o stupiditate pe care eu aveam să o regăsesc la compatrioții mei în toamna lui 2008 („nu e nici o criză, criza e inventată”), diverși indivizi, altfel intelectuali bine văzuți, căutau să asigure și să se auto-asigure că dacă „vin rușii” dracul nu va fi chiar atât de negru, deoarece după război Stalin va avea nevoie de... credite de la americani ca să-și refacă țara, drept pentru care pe aici vor dicta americanii:

„Aurel [tatăl vitreg al autorului, n.m.] se situa pe o poziţie ireductibilă, logică. Deoarece Uniunea Sovietică a suferit enorm de pe urma războiului, în timp ce America ieşea intactă şi victorioasă, era limpede că fără credite americane Rusia nu poate face nimic şi când va fi la cheremul Americii, e clar că la noi vor dicta americanii.
'În acest caz – spunea Emil Prager, soţul Elvirei Godeanu –, de ce să fugim în Elveţia, când după atâtea distrugeri antreprizele noastre vor fi suprasolicitate? Şi România va fi despăgubită.' ”

La asemenea argumente singur Pamfil Șeicaru, care datorită lucidității sale de jurnalist cinic și lipsit de scrupule observa lucrurile în mod corect, ceea ce l-a și ajutat să fugă la timp, pe 9 august 1944, la Madrid (reușind astfel să mai supraviețuiască încă 36 de ani, spre deosebire de mulți prieteni rămași în țară ca mielul la tăiere), așadar singur Pamfil Șeicaru dădea contraargumentul potrivit:

„Şeicaru, care, după cât mi-am dat seama, ştie să asculte, n-a mai răbdat asaltul verbal.
    — Iertaţi-mă dacă vă întrerup [...] De pildă, se ştie că Rusia nu va putea să existe fără credite americane. Aceeaşi prostie se spunea la început despre Hitler, fără să se ţină seama că Revoluţia Franceză inventase, sau mai exact reinventase o monedă care mai târziu a fost perfecţionată. E vorba de 'marca shlaga' sau de rubla-knut. E moneda cu care s-au construit Piramidele, Acropole etc. Asignatul francez a dat faliment fiindcă nu era suficient susţinut de ghilotină. La Hitler, alegerea e simplă: petecul de hârtie sau securea. La Stalin e Siberia sau glonţul în ceafă.”

Cam așa stau lucrurile și azi, cu toți cei care nu înțeleg că în China e ... chinezărie, nu occident. Ok, să zicem că s-au construit orașe întregi goale - și ce dacă? La momentul oportun chinezii vor pune tunul pe ele și gata, se va crea o penurie de locuințe care va duce iar la creșterea prețurilor. Unii zic că în fiecare zi în China sunt revolte pe ici, colo, datorită stării generale de nemulțumire a populație. O altă tâmpenie. În China, de la Turbanele Galbene încoace, au fost permanent revolte și întotdeauna rezultatul a fost cam același: nimic pentru popor, totul pentru conducători. Revolte erau și pe timpul lui Mao. Revoltații aveau de ales: un glonte în ceafă sau moartea prin fierbere. Era oricum o moarte mai puțin atroce decât moartea prin jupuire și / sau descărnare, cu bucățile de carne mâncate de familie sub ochii încă vii ai condamnatului (în caz contrar, familia urmând a avea aceeași soartă până când călăii nu mai găseau suficiente rude care să participe la ... ospăț) așa cum se practica pe vremea împăraților. Să nu uităm că până și actuala generație de lideri „liberali” de la Beijing are pe conștiință înăbușirea brutală a revoltei din Tien An Men și represiunea ce a urmat. Deci, despre ce vorbim?... Și totuși, în ciuda atâtor evidențe că instrumentele de gândire care funcționează în Occident nu funcționează în China, există în continuare prostani, unii destul de bine văzuți (de exemplu, Nouriel Roubini, așa-zisul profet al crizei) care continuă să  judece China prin același calapod îngust prin care se judecă în general o economie occidentală și să profețească „iminenta” prăbușire a Chinei, pe care o tot așteaptă de vreo 2 ani încoace.

Li se vor lungi urechile de atâta așteptare.

Numai statul este un prost manager?

În așteptarea viitoarelor alegeri din CA-ul Bursei de Valori de la București (pe 9 ianuarie), „Ziarul Financiar” publică niște articole care pun degetul pe rană. De ce este așa leșinată Bursa de la București? De ce nu se pot sau nu vor companiile românești să se finanțeze pe bursă? De ce nu funcționează bursa la noi? De ce nu avem investitori? De ce nu furnizează bursa randamentele scontate?

Articolul de azi apare și în contextul în care Radu Georgescu, cunoscutul fondator al GECAD și al altor afaceri de succes în IT-ul românesc, a publicat recent pe blogul său un comentariu privind BVB (mai precis, de ce nu a ajuns să listeze Avangate la BVB).

Concluzia de economie politică ce se poate trage din articolele ZF și din postul celui mai cunoscut antreprenor IT din România era (re)cunoscută deja în anumite cercuri, dar este tristă. După ce ni s-a trâmbițat vreme de douăzeci și ceva de ani că statul e un prost manager, noi, românii, constatăm că în România chiar și instituții private care, iată, se bucură de o poziție de piață mai mult decât favorabilă, chiar monopolistă (BVB are monopol pe oportunitățile de finanțare privată a companiilor, că doar nu mai există o bursă concurentă în România!...), au rezultate la fel de proaste din cauza unui management la fel de prost ca la stat.

Ceea ce înseamnă că nu statul în sine e un prost manager - asta e cea mai mare imbecilitate pe care o poate spune cineva, fiindcă statul nu există fără oamenii care dau viață instituțiilor sale - ci strict echipele care managerizează diversele companii și servicii publice. Aceste echipe pot funcționa prost chiar și în mediu privat, unde un prost management este „răsplătit” cu falimentul companiei sau cu demiterea din funcție (niciodată nu vom auzi pe cineva zicând: „Petrom e un prost manager” sau „Asirom e un prost manager”). Dacă vreuna din chestiile astea nu se întâmplă în cazul companiilor de stat care funcționează prost, asta nu înseamnă că „statul” e un prost manager, ci doar că statul nu funcționează normal. Adică, altfel zis, că oamenii care compun acel stat, care dau viață instituțiilor ce compun constructul abstract pe care îl numim „stat”, nu vor, nu știu sau nu pot, din varii motive, să-l facă să funcționeze.

Statul, de fapt, nu e nimic altceva decât o mașinărie socială. El merge sau nu merge strict după cât de priceput e șoferul. În cazul României șoferul este, evident, „poporul român” (că doar nu ne conduc turcii) și faptul că după 22 de ani de capitalism serviciile publice sunt în colaps iar economia privată e vai de capul ei ne arată că problema e cu românii, nu cu instituțiile sau cu principiile care în alte țări funcționează bine-mersi. Corect ar fi să spunem că românii sunt niște manageri proști.

Din nou despre Geoană (și gata). Motivele excluderii în accepțiunea PSD.

Prin sectorul 3 a apărut o foaie gratis intitulată „Info3” și sponsorizată, după toate aparențele, de unul din frații Negoiță. Eu am văzut-o într-o scară de bloc și am luat-o mai mult de curiozitate, că pe ultima pagină era o bandă desenată, foarte mișto, în care un superman îi trăgea șuturi în cur lui Prigoană - mogulul gunoaielor.

În general fițuica dă în două persoane, primarul Livache (care în ultimii ani a cam început să-i enerveze pe locuitorii din sectorul 3, deși până prin 2009 era unul dintre cei mai iubiți primari de sector din București) și Prigoană. Spre marea mea mirare, am găsit însă și o pagină întreagă - redactată probabil de conducerea PSD - în care sunt expuse pe larg motivele mazilirii lui Mircea Geoană. Cu acest prilej am aflat, în sfârșit, de ce trebuia servită PDL-ului pe tavă funcția de președinte al Senatului și câte articole din statutul PSD a încălcat Prostănacul.

Art. 30 lit. b - Membrii PSD trebuie să cunoască și să respecte Statutul PSD și Programul Politic al Partidului. Autopropunându-se candidat la președinție, Mircea Geoană ar fi încălcat Programul partidului, care prevede ca obiectiv strategic promovarea USL (cu toate calculele și combinațiile care decurg de aici).

Art. 30 lit. c - Membrii PSD trebuie să acționeze pentru realizarea obiectivelor și a Programului Politic al partidului. Mircea Geoană a comis următoarele 4 greșeli:

- deși fusese mandatat de Biroul Permanent al PSD să nu contrasemneze proiectul Legii Educației, el l-a desemnat în acea ședință pe unul din PDL, care a semnat bien-merci legea;
- a permis, prin neimplicare (ce dracu' o însemna asta?!) adoptarea tacită a proiectului de lege privind votul prin corespondență;
- nu s-a raliat protestelor publice la adresa Robertei Anastase care a măsluit votul de la legea pensiilor;
- nu s-a implicat deloc în promovarea proiectului USL.

Art. 30 lit. d - Membrii PSD trebuie să contribuie la formarea și promovarea unui mod de lucru democratic, prin acceptarea pluralismului, bla bla, respectarea opiniilor majorității, bla bla bla. Mircea Geoană a încălcat acest punct neacceptând să fie înlocuit de Titus Corlățean la șefia Senatului, așa cum decisese majoritatea liderilor PSD.

Art. 30 lit. e - Membrii PSD trebuie să participe cu regularitate la Adunările generale ale organizației de partid și la celelalte activități. Evident, Geoană a fost absent la nu știu ce consiliu național, whatevă.

Art. 30 lit. f - Membrii PSD nu trebuie să exprime în public, în numele partidului, păreri care contravin politicii și strategiei partidului sau hotărârilor sale. Mircea Geoană a prezentat public o viziune economică diferită de cea a USL (chiar și când s-a întâlnit cu nu știu ce delegație FMI ar fi călcat strâmb). A trăncănit pe la teve vrute și nevrute și ar fi „făcut declarații la adresa ideologiei social-creștine ca alternativă la social-democrația asumată de PSD”. Și, horribile dictu, pe data de 21 noiembrie ar fi declarat că momentul politic al demiterii lui Băse a fost ratat (păi, și n-avea dreptate?!).

Art. 30 lit. g - Membrii PSD trebuie să respecte disciplina de partid și confidențialitatea anumitor documente. Evident, Geoană a(r fi) încălcat șu punctul ăsta trimițând nu știu ce mass-mailing nu știu cui.

Art. 30 lit. h - Membrii PSD trebuie să militeze pentru păstrarea și întărirea unității partidului. Aici e adusă acuzația cea mai gravă: „Mircea Geoană a militat pentru ruperea PSD și pentru formarea unei noi formațiuni politice”. În plus s-a întâlnit cu niște pesediști la hotelul Ramada pe care i-a fitilit împotriva conducerii și a direcției USL. A promovat persoane care sunt clar anti-PSD, cum e Cozmin Gușă.

Art. 30 lit. i - Membrii PSD trebuie să dovedească, în întreaga lor activitate, corectitudine și moralitate, să nu aducă daune imaginii și prestigiului partidului. Geoană l-a atacat pe Iliescu, creând sentimentul că „partidul e fracturat înaintea bătăliei electorale din 2012”. Dar motivul cel mai juicy e următorul: „În urma acțiunilor sale ca lider PSD, Mircea Geoană a creat o problemă insurmontabilă pentru partid în ceea ce privește datoriile acumulate în campania din 2009 (ups!); a refuzat constant să acorde sprijin în vederea soluționării acestei situații dificile sau să ofere date și informații de natură a evita executarea PSD din cauza acestor debite.”

Ăsta e, într-adevăr, un motiv. Oare dându-l afară pe prostănac Ponta speră să scape partidul de datorii făcându-se că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute?! Băi Victoraș, să sperăm că n-ați luat bani de la Nuțu Cămătaru atunci când v-ați înfrânt cu Băse - în rest, nu-i problemă! Sănătate să fie, că banii se fac la loc!

Art. 30 lit. k - Membrii PSD trebuie să informeze permanent conducerea organizațiilor de partid din care fac parte sau conducerea centrală a partidului, după caz, cu privire la activitățile desfășurate în cadrul Parlamentului României, Parlamentului European și în cadrul structurilor administrației centrale sau locale. Evident, Geoană a greșit pentru că nu a informat partidul cu privire la anumite acțiuni.

Deci astea sunt motivele pentru care înfrângătorul din seara zilei de 6 dECEMBRIE (sic!... adică scriu ziua asta cu „d” mic) 2009 merita exclus din PSD și, pe cale de consecință, PSD-ul merita să renunțe la a doua funcție în stat. Am comprimat pe cât am putut materialul difuzat de social-democrați. Acum, o fi bine, o fi rău?... Mie personal motivele mi se par de un infantilism grotesc și cred că singurul care poate fi luat în serios e cel legat de datoriile lăsate după campania din 2009 (ar mai fi și ăla legat de ruperea PSD-ului, dar nu e credibil). Se știe doar că situația financiară a PSD-ului nu e chiar roză, partidul având mari datorii către diverși furnizori. Ok. Stau însă și mă întreb: dacă Geoană ar fi ieșit președinte în 2009, ar mai fi fost ăștia așa porniți pe datoriile lăsate în urma sa de Geoană? Sau s-ar fi pupat cu toții la „piața endependenți”, fără număr, fără număr?

Răspunsul ... nu necesită formulare. E știut dinainte.

PS. aveam o părere mai bună și despre tinerelul Șova. În general, eu despre politicieni am doar păreri proaste sau păreri neutre. Șova făcea parte dintre cei despre care aveam o părere neutră, adică ziceam că în el părțile negative și cele pozitive se compensează reciproc. De când însă l-am auzit aberând la televizor că PSD-ul nu poate pierde Senatul, pentru că nu știu ce lege... și nu știu ce regulament... și nu știu care punct... mi-am dat seama că e un tâmpit irecuperabil, la fel ca mulți alții. Alooooo, suntem în țara lui Băse, treziți-vă! Băsescu încalcă Constituția la micul dejun, și voi bateți câmpii despre legi, reguli și regulamente?! Nu vă e clar că dacă Băse ar vrea să pună o râmă șef la Senat în locul lui Blaga - o va face? Ce dracu e așa greu de înțeles?!

Ok, l-ați mazilit pe Geoană. Vă e mai bine?

Previzibilul s-a întâmplat: puterea cu numai 10%-15% susținere populară a căpătat și a doua funcție în stat, lăsată liberă din motive înțelese numai de Victor Ponta și ceilalți pesediști de vârf.

În acest fel USL-ul s-a umplut de ridicol și PDL-ul își asigură o guvernare liniștită până la sfârșitul anului viitor și, cred eu, chiar și după aceea. Au toate pârghiile puterii și un morman de liniște de acum încolo pentru a „pregăti” alegerile.

Din acest moment chiar și demiterea lui Băsescu devine o iluzie, pentru că în perioada suspendării sale al doilea om în stat va fi unul de la PDL. Nu că demiterea ar fi reprezentat o reală posibilitate... Dar nu văd ce rost are să faci declarații sforăitoare când tu ești pe cale să-ți tai craca de sub picioare.

Ce dracu' o fi fost în capul lui Ponta?!

Un pic de mediatizare pentru forumul social Critic Atac

De vreme ce viața mea de burghez (autentic) nu mi-a permis să ajung ieri la ora 14.00 la forumul social CriticAtac, o să scriu câteva idei legate de ceea ce am văzut azi (tot la reuniunea de ora 14.00, concluzii finale, singura la care mi-am permis să ajung). Și cu prilejul ăsta voi face, iată, și un pic de mediatizare a forumului în fața celor 150 de cititori constanți ai micului meu blog.

• În primul rând erau o mulțime de oameni tineri și - sper! - entuziaști. Asta e o chestie bună, credeam că pe tineri nu-i mai scot din casă decât filmele indiene și Guță.
• Se vehiculau idei de tot felul, de la incapacitatea democrației de a răspunde solicitărilor populare și necesitatea unei revoluții, până la democrație ca unică soluție de a răspunde solicitărilor populare. Asta iarăși e bine, pentru că numai diversitatea de idei asigură un spirit deschis de discuție.
• Din păcate la câțiva „invitați” (numiți impropriu astfel - nu erau cu nimic mai speciali decât ceilalți) am avut reale dificultăți de a înțelege ce vroiau să spună deoarece se vedea clar că nu au exercițiul, sau poate darul, vorbitului în public. Dintre așa-zișii invitați mi-a plăcut cum a vorbit Alex Cistelecan, care și-a exprimat ideile clar și ordonat, așa cum trebuie în cadrul unor astfel de evenimente. El a atras atenția asupra faptului că la ora actuală există mult entuziasm teoretic și puțină disponibilitate practică de a face ceva (la care vărul meu Gheorghiță Zbăganu a remarcat că așa era și pe timpul PCR-ului, 2 cu sapa, 8 cu mapa :) ). Interesante au fost și intervențiile tânărului istoric Florin Abraham care, din poziția de director al Institutului de Studii Social-Democrate „Ovidiu Șincai”, e om din proximitatea PSD-ului, deci vorbea pe chestii concrete. El a confirmat ceea ce era clar pentru toată lumea, și anume că partidele de azi nu dau doi bani pe intelectuali pentru că intelectualii nu aduc voturi. Cel mult le place să-și așeze la butonieră câțiva intelectuali cu vizibilitate, și atât. Mult mai interesate sunt de personalitățile media, care le pot face intrare pe la televiziuni. În plus, o chestie pe care nu o bănuiam, cică la ora actuală toate partidele își organizează agenda după sondaje de opinie, astfel încât chiar dacă populația vrea, să zicem, să fie castrați toți cotoii vagabonzi și treaba asta e împotriva principiilor doctrinare ale unui partid, acel partid mai degrabă își schimbă principiile doctrinare decât să comunice populației doctrina proprie. În acest fel, adaug eu, partidele politice sunt simple întreprinderi comerciale de obținere de voturi și atunci nu e de mirare că lucrurile merg atât de prost - nu doar în țară, ci la nivel mondial... practic ele nu mai sunt organisme în slujba cetățeanului, ci în slujba celor care le dau ordin să se ia după sondaje.
• În mod ciudat, de la final a lipsit tocmai acel „ceva” concret care să încheie forumul - o declarație, elaborarea unui set de principii, etc. Dacă se adopta o declarație, de pildă, aceasta putea fi trimisă la toate redacțiile media și pe site-urile de comunicate de presă și, cine știe, poate apărea în câteva ziare. De aceea sentimentul final a fost că discuțiile nu au fost cu nimic superioare unora de pe Facebook sau din subsolul vreunui articol de blog - dar, repet, nu știu ce s-a întâmplat la ședințele precedente.
• Un participant a ridicat o problemă foarte corectă, zicând că fiind un forum „social” se aștepta să vadă și un fermier, și un muncitor etc. - care să participe la discuții.
• Totuși, întâlnirea a părut organizată mai mult ca o încercare, deci micile imperfecțiuni de genul ăsta se iartă. Când eram mai tânăr eram foarte intransigent față de genul acesta de manifestări dar astăzi, după ce am mai adunat niște ani și știu cât de greu e să pui picioare ceva, orice, nu doar că mă declar mulțumit de ceea ce am văzut, dar voi participa cu plăcere și la alte forumuri și, de ce nu, dacă voi avea ceva de spus poate o să și iau cuvântul.

„Suspendarea” lui Băsescu, sau cum să furi legal startul în campania electorală

De când a ajuns, în urmă cu un an și jumătate, pe la vreo 10% cotă de încredere din partea populației (procent comparabil, probabil, cu cota de încredere pe care o avea Ceaușescu în decembrie 1989) Băsescu nu a mai reușit să facă nimic notabil care să-l crească în ochii oamenilor. Nici nu prea avea ce, nici nu prea avea cum. Oricum o mare parte a populației îl detesta încă din 2009, când numai prostia lui Geoană, iscusința STS-ului și hărnicia (și nesimțirea) activiștilor PDL, inclusiv cei de prin ambasade, a făcut ca Traian Băsescu să rămână președinte.

Cu toate acestea e absolut surprinzător anunțul de azi al opoziției privitor la demararea procedurilor de suspendare a lui Traian Băsescu. E surprinzător, pentru că momentul  e cu totul diferit de cel similar din 2007. Oponenții nu se (mai) bucură de majoritate parlamentară de două treimi, și nici măcar nu se întrevede vreo posibilitate de a obține această majoritate. Este exclus. Șansele sunt nule! Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva Crin Antonescu a înnebunit. Ce urmăresc? Un nou eșec?

În plus, demiterea lui Băsescu în acest moment istoric nici măcar nu ar mai rezolva mare lucru. Răul a fost făcut. Poporul român a pierdut șansa istorică de a scăpa de Băsescu în mai 2007. Nu a făcut-o. Acum e prea târziu. Răul economic a fost făcut, răul social a fost făcut, dezvoltarea țării a fost compromisă pentru multe decenii de acum încolo prin mega-împrumutul FMI care va atârna ca o piatră de moară de gâtul inițiativelor pe care vor dori să le lanseze guvernele viitoare.

Și totuși s-ar putea să fie vorba de o mișcare inteligentă. Mai avem doar 40 de zile și ne pregătim să intrăm în 2012, an de alegeri. Una dintre mizele opoziției va fi să câștige majoritatea absolută în parlament. Pentru a-și îndeplini acest obiectiv trebuie să mobilizeze orice mijloace - și cel mai simplu e să le reamintești oamenilor că dacă vor să scape de individul pe care îl detestă la ora actuală 9/10 dintre români, va fi nevoie să voteze „cum trebuie” la anul.

Mișcarea e foarte interesantă și pentru că pune cu spatele la zid PDL-ul, obligând partidul de la putere să ia poziție într-o cauză pierdută dinainte, într-un moment foarte delicat pentru ei (arestarea primarului Apostu, care vine după alte arestări ale unor pedeliști mai mărunți). Chiar dacă nu va trece de parlament, va obliga strategii PDL să încropească discursuri penibile de apărare a lui Traian Băsescu care îi vor discredita și mai mult în ochii populației. Deja pedeliștii vorbesc de „atentat la stabilitatea țării”, de „pierderea încrederii investitorilor străini” și de „compromiterea creșterii economice viitoare”, fără să-și dea seama că oamenii urăsc tocmai asemenea formulări seci, în vădită contradicție cu realitatea de zi cu zi. „Stabilitatea” actuală e profund nocivă (oamenii ar da orice pentru o „instabilitate” plină de speranță decât să se mai continue cu actuala „stabilitate” deznădăjduită), „creșterea economică” se vede numai pe hârtie (și este, adaug eu, infimă în raport cu sacrificiile cerute populației, conjuncturală și nesustenabilă), nu și la nivelul salariilor sau al joburilor, iar despre „pierderea încrederii investitorilor străini” ce să mai zicem? Investițiile străine sunt la ora actuală la un nivel mai mic chiar și decât pe vremea lui Ion Iliescu, deci nu vedem ce s-ar mai putea pierde. Aproape fiecare vorbă pe care o scot și o vor scoate apărătorii lui Băsescu va stârni, cel mai probabil, ori hohote de râs, ori izbucniri de furie. Adică nimic bun pentru pedeliști.

Drept pentru care, deși lipsită de șanse reale, mișcarea opoziției pare a da startul campaniei electorale. Partidul-stat e pus cu spatele la zid și nu poate răspunde cu nici o mărire de salarii, de pensii, sau cu vreo pomană electorală. Nu poate răspunde decât cu minciuni și discursuri politicianiste. Și ce e mai interesant e că până acum agenda opoziției părea făcută invariabil la Cotroceni. Ceea ce se strănuta la Cotroceni dimineața, devenea subiect de discuție în rândurile opoziției până seara târziu. Era ca și cum Băsescu juca șah cu opoziția având trei regine și patru turnuri împotriva unei armate de pioni. Zdrobitor. Mișcarea de azi poate să marcheze însă o schimbare de inițiativă fundamental necesară pentru schimbarea guvernării care a făcut atâta rău țării. Și dacă în 2012 opoziția reușește să schimbe guvernul, atunci Băsescu va putea să rămână bine mersi la Cotroceni până în 2014, să-și termine mandatul în liniște. Oricum nu va mai fi cu nimic mai presus de o simplă sperietoare de ciori.

CriticAtac vine în București

Pe 25-26 noiembrie va avea loc la București forumul social CriticAtac „Ce opțiuni avem?”. Iată programul:


Vineri 25 Noiembrie 

10.00 – 12.00 – Motive de indignare, mijloace de solidarizare

Pentru stabilirea bazelor comunicării: o introducere în politicile de austeritate europene, măsurile locale de gestionare a crizei, propunerile alternative şi revendicările mişcărilor locale de protest, răspunsurile stîngii tradiţionale. Care sînt problemele şi spaţiile posibile de coalizare împotriva pauperizării şi alienării sociale, principalele riscuri ale politicilor actuale?

14.00 – 16.00 – Statul social şi bunurile comune

 Sub semnul mutării cadrului de discuţie al politicilor publice de la logica pieţei la bunurile comune şi justiţia socială. Revendicarea şi organizarea drepturilor sociale.

23.00 – Căminul Cultural – Little Paris is Burning / Club Berlin / str. Constantin Mille nr. 4

Sîmbătă 26 Noiembrie 

10.00 – 12.00 – Forme alternative de organizare socială, între teorie şi practică

Prezentări ale unor moduri alternative de organizare şi muncă, din domeniul cultural, din zona sindicală şi sectorul non-guvernamental.

14.00 – 16.00 – Politic împreună. Discuţia finală, propuneri de acţiuni, următorul forum

17.00 – Lansare volum: CriticAtac – Antologie I /  UNAgaleria  /  Str. General Budişteanu nr. 10

20.00 - CriticAtac & prietenii / 1 an de zile CriticAtac / Londophone / Str. Ioan Zalomit nr.2 (Brezoianu colţ cu Elizabeta)

Mai multe detalii aici. Zilele sunt ok, locațiile sunt în centru, orele sunt convenabile - ne vedem acolo.

În social-democrați a dat strechea

Cel mai mare partid din opoziție continuă să se facă de râs. Comisia de Integritate a PSD a propus excluderea lui Mircea Geoană din partid pe motiv că nu a vrut să cedeze unui coleg postul de președinte al Senatului. În condițiile în care PDL-iștii bălesc de atâta vreme după acest post și abia așteptau ocazia de a pune mâna pe el (ocazie ce nu s-ar fi ivit decât în condițiile în care postul ar fi fost repus în discuție) hotărârea lui Geoană de a nu ceda în fața unor umori stupide ale lui Ponta cred că e una dintre puținele decizii bune pe care fostul candidat la președinție le-a luat vreodată. Poate singura.

Acuma, din două una:

- ori Ponta știe mai multe decât știm noi și PSD a făcut un pact cu PDL-ul pentru ca pedeliștii să nu îi faulteze în tentativa de păstrare a postului de președinte al Senatului;
- ori Ponta și cu toți ceilalți din conducerea PSD sunt niște cretini politici care vor pierde și ultima redută a opoziției, ceea ce înseamnă că alegerile de anul viitor nici nu mai are sens să se țină, deoarece vor fi câștigate la scor de actuala putere.

PSD miroase tot mai mult a hoit. Genul acesta de excluderi bolșevice nu doar că nu fac bine la imagine, dar sunt și contraproductive în lupta împotriva puterii. Asta arată deriva tactică de la nivelul conducerii PSD. E din ce în ce mai clar că România are nevoie de un nou partid de stânga, unul autentic, care să-și asume cu curaj identitatea și ideile socialist-democratice. PSD-ul e o panaramă.

Jurnalul satiric 'Charlie Hebdo', atacat de islamiști. Câteva considerații.

Aflăm din „Le Figaro” că astă-noapte, la Paris, sediul jurnalului satiric „Charlie Hebdo”, situat în arondismentul XX, a fost incendiat cu un cocktail Molotov. Simultan a avut loc și un atac asupra sitului jurnalului (www.charliehebdo.fr) și pentru câteva minute pe prima pagină a fost afișat un mesaj islamist.

„Charlie Hebdo” urma să scoată azi un număr cu subtitlul „Charia Hebdo” care fusese popularizat în ultima vreme pe internet printr-o caricatură benignă care prezintă un bărbos d-ăla cu turban pe cap, probabil Mahomed, zicând, cu un zâmbet șugubăț pe chip: „Dacă nu muriți de râs, vă dau 100 de bice pe spinare!”

Bun. Inutil de spus, genul ăsta de acte barbare dau apă la moară din plin idioților de teapa lui Anders Breivik și a emulilor lui din România. Și pe bună dreptate. Orice om normal la cap ar trebui să fie indignat de asemenea acte samavolnice care atentează la valorile europene fundamentale. Și totuși, de ce refuză autoritățile occidentale să ia taurul de coarne și să încerce să rezolve o dată pentru totdeauna problema acestor islamiști idioți care în loc să stea dracului prin munții din Pakistan, infestează orașele Europene?

Bunăoară, Sarkozy a fost foarte iute în a-i repatria pe țiganii noștri care cerșeau sau mangleau prin Franța. Au avut loc în total, dacă țin bine minte, în jur de 700 de repatrieri (și francezii parcă au făcut repatrieri și către Bulgaria). De ce nu se întâmplă același lucru cu toți cretinii care au barba până la brâu, proastele care umblă cu cearșaf pe cap sau dobitocii care se pun cu curul la soare în miezul zilei, pe stradă, și încep să se roage? Cetățeanul european are toate motivele să fie indignat văzând cum, la peste 200 de ani de la Revoluția Franceză, Europa cade iarăși pradă unor extremisme religioase și unul din drepturile fundamentale - dreptul la liberă exprimare - este în pericol de a fi suprimat pentru că niște imbecili veniți de aiurea sunt lăsați să-și facă de cap și să denigreze valorile occidentale chiar la Europa acasă.

Din păcate, pentru Sarkozy și pentru orice lider occidental, în general, este ușor să se dea cocoș cu nefericiții țigani din România și Bulgaria și cvasi-imposibil să facă același lucru cu dezaxații islamiști. Și asta deoarece problema provine din însăși străfundurile statului corporatocratist pe care îl reprezintă acești lideri. Iată, pe scurt, motivele:

- Problema imigrației islamice: cine a generat-o? În 1945 populația Europei Occidentale era destul de omogenă din punct de vedere religios. Cam orice european era creștin, indiferent de congregația de care aparținea. Singura minoritate religioasă semnificativă, cea evreiască, fusese pulverizată de către naziști. În schimb, în 2011 avem 4,1 milioane de musulmani în Franța, 4,3 milioane în Germania, 2 milioane în Marea Britanie, 1 milion în Spania, 1 milion în țările scandinave (Suedia, Norvegia, Danemarca), 0,85 milioane în Olanda, 0,4 milioane în Elveția, 0,6 milioane în Belgia, 1,5 milioane în Italia, 0,5 milioane în Austria. În total 16-17 milioane de musulmani [1], ceea ce reprezintă în jur de 4-5% din populația Occidentului. Cum a fost posibil, așadar, ca pe parcursul a ceva mai mult de 2 generații o minoritate religioasă să înflorească așa de mult, practic din nimic?

Răspunsul e simplu: începând cu anii '60, după ce s-a încheiat reconstrucția economiilor răvășite de război, companiile europene aveau nevoie de o forță de muncă ieftină și prost plătită care, pe de o parte, să facă muncile de jos pe care cetățenii europeni nu mai doreau să le facă ieftin (adică pe salarii de mizerie), și pe de altă parte, de un rezervor permanent de șomeri care să pună presiune pe cererile sociale ale cetățenilor europeni, cereri care riscau să devină tot mai ... impertinente [2]. Altfel zis, establishmentul avea nevoie de ceea ce bătrânul Marx numea „armata de rezervă a capitalismului”: săraci și șomeri. Și cum cortina de fier împiedica reglarea (conform intereselor clasei dominante) a pieței muncii apelând la muncitorii săraci est-europeni, cum se întâmplă astăzi, singura soluție era importul acestor muncitori din următoarele destinații valabile: Maghreb, Turcia și Orientul Mijlociu. Astfel, toată emigrația musulmană către Europa de după al doilea război mondial este de origine economică și este motivată de necesitatea capitalismului european de a păstra status-quo-ul social. 

Același lucru l-a pățit și America, numai că America nu s-a căptușit cu musulmani, ci cu mexicani, a căror imigrație masivă a început ceva mai devreme, în anii '20, când au început să fie aduși pentru muncile de jos, în special în agricultură („căpșunari”). Între 1942 și 1964 a funcționat programul guvernamental Bracero (bracero=brațe de muncă) prin care au ajuns în Statele Unite chiar și 400.000 de mexicani pe an. Astăzi o grămadă de americani se plâng că au ajuns să fie invadați de „latinos” care habar nu au o boabă de engleză, iar discursul anti-imigraționist e susținut de ideologi republicani precum Mark Levin sau Rush Limbaugh.

Inutil de spus, în timp ce pentru capitalismul european și american (pe care unii îl numesc corporatocratism [3] din cauza strânselor legături dintre marii actori economici și pârghiile statului) acest import masiv de forță de muncă „junk” semnifica subminarea pactului social cu muncitorii de acasă, pentru dictaturile și autocrațiile care hrăneau Occidentul cu forță de muncă „junk” procesul însemna debarasarea ieftină de posibile probleme sociale, ceea ce ducea la perpetuarea regimului autoritar [4]. Regimul militar din Turcia, dictatura autocrată a Partidului Revoluționar din Mexic, au dispărut abia prin anii '80-'90.

Soluția corectă ar fi fost continuarea reformelor sociale de acasă, sprijinirea activă a democratizării țărilor din Lumea a III-a care au funcționat atâția ani ca rezervoare ieftine de forță de muncă și o mai mare responsabilitate socială a corporațiilor europene și americane.

De aceea, acum este greu unui Sarko să se dea cocoș în fața acestor dezaxați ai Islamului care amenință ordinea europeană fără a fi nevoit, de fapt, să pună sub semnul întrebării toate procesele care au făcut ca ei să plece din țările lor de origine și să se așeze în Europa. Drept pentru care... e mai bine să tacă.

- Dependența economică: cine pe cine susține de fapt? Un alt motiv pentru care unul ca Sarkozy nu-și permite, pur și simplu, să-i expulzeze pe islamiști așa cum face cu țiganii noștri ține de o anumită logică economică: România e o țară de mâna a treia în Europa, care nu sperie pe nimeni, iar țiganii ei nu fac parte din nici o minoritate utilă societății franceze. Drept pentru care pot fi batjocoriți oricum. În schimb, ar putea risca Sarkozy să și-i pună în cap pe cei 4 milioane de musulmani care, în covârșitoarea lor majoritate, muncesc și trăiesc cinstit în Franța dar îndeplinesc atât de puțin râvnitul rol de forță de muncă „junk” și rezervor permanent de șomaj? Cu siguranță nu. Ar putea Sarkozy să-și pună în cap țările de origine a acestora, cu tot ce implică asta: expulzarea intereselor economice franțuzești, pierderea influenței în anumite țări OPEC etc.? Cu siguranță nu.

Problema e că de fapt tot eșafodajul corporatocratist european s-ar prăbuși dacă nu ar exista acești amărâți veniți de la mama naibii (și, mai nou, din Estul Europei) care să îngroașe rândurile șomerilor occidentali. Corporatocratismul este direct dependent la nivel simbolic de imigranții săraci. Acești imigranți reprezintă o fereastră către Lumea a III-a, o sperietoare arătată permanent cetățenilor europeni și un factor permanent de presiune față de muncitorul autohton. Pentru  cancelariile europene, care reprezintă de fapt interesele corporațiilor europene, fenomene precum bombardarea sediului „Charlie Hebdo” sunt simple neplăceri pe care cetățenii europeni trebuie să le suporte dacă vor ca Europa să fie în continuare „competitivă” pe piața muncii, vezi Doamne, cu America și Asia. Iar a fi competitiv cu piața muncii din America sau Asia nu înseamnă, în optica de lucru a corporațiilor și a guvernelor europene, decât suprimarea drepturilor sociale câștigate în ultimii 150 de ani și acceptarea unor salarii din ce în ce mai mici [5] pentru niște profituri din ce în ce mai grase ale corporațiilor. Riscul de a avea de-a face cu un idiot de islamist care pune bombe e doar un preț mărunt plătit în schimbul câștigurilor de ... productivitate.

Iată așadar, expuse pe scurt, motivele pentru care un Sarkozy își agită sabia de tinichea față de țiganii noștri, așa cum ar face-o de altfel și în fața unor pinguini sau prepelițe, dar tace mâlc în fața extremiștilor islamici [6]. Pentru că de fapt nu musulmanii au invadat Europa, ci Europa i-a chemat la ea, și nu degeaba, ci cu un scop precis. Acesta e unul dintre micile „dirty secrets” pe care elita europeană trebuie să le eludeze ori de câte ori cetățenii se vor simți amenințați de bombele dezaxaților.

----
[1] Cifre oficiale; cele neoficiale sunt necunoscute.
[2] Legat strict de situația musulmanilor din Franța, există studii care documentează clar discriminarea anti-musulmană de pe piața muncii din Franța chiar și în cazul familiilor care sunt deja la a doua generație. Iată doar unul dintre ele: „Identifying barriers to Muslim integration in France” de Claire L. Adida, David D. Laitin și Marie-Anne Valfort, disponibil aici (se poate descărca gratis). Acest gen de studii dovedesc că pe ansamblu, funcția socială a musulmanilor e doar una de presiune.
[3] de exemplu John Perkins, autorul „Confesiunilor unui asasin economic”.
[4] Cam ceea ce face regimul Băsescu azi, îndemnând românii să plece din țară în lipsă de soluții concrete. Același lucru l-a făcut și Fidel Castro, generând cel puțin două valuri de emigrație masivă din Cuba către Florida.
[5] Marile cuceriri sociale (dreptul la 8 ore de muncă, dreptul la concediu plătit etc.) s-au cam realizat de fapt până prin anii '50-'60. De atunci drepturile sociale au cunoscut o stagnare și, din anii '80, un regres continuu.
[6] Legea anti-burqa, ce se pare că afectează maxim 2.000 de femei musulmane care purtau mizeria asta pe cap în Franța, nu poate fi luată în serios ca măsură împotriva islamiștilor.

Datoriile care nu pot fi plătite, nu vor fi plătite

În blogroll am un link către blogul unui (fost) profesor american, Michael Hudson (n. 1939).

Profesorul Hudson este autorul unei cărți epocale care, deși a fost scrisă cu aproape 40 de ani în urmă, abia în ultimii ani a început să fie înțeleasă corect și recunoscută de anumiți analiști economici, mai deschiși la minte decât media. Este vorba de lucrarea „Super Imperialism - The American Strategy of American Empire” (1972, ed. revăzută 2003) în care autorul făcea demonstrația unei idei șocante: America de după „șocul Nixon” este un parazit al sistemului economic mondial, permițându-și o hegemonie pe care într-un sistem politic și monetar normal nici un imperiu nu și-ar permite-o.

După ce profesorul Hudson și-a publicat cartea în 1973, a trebuit să părăsească mediul universitar din cauza ideilor sale vădit inconfortabile (împărțind, în acest fel, același destin cu un alt exclus al mediului universitar american, Michael Parenti - care povestește într-un text din „Contrary Notions” cum e cu „libertatea” academică în universitățile americane, mai ales cele care depind de finanțări private). Tot răul spre bine, pentru că a ajuns consultant financiar pe Wall Street.

Mi-am adus aminte profesorul Hudson azi-dimineață când am citit știrea privitoare la acordul din zona euro.

Pentru că pe blogul său susținea, în urmă cu câteva luni bune, comentând vizavi de criza din Grecia, că datoriile care nu pot fi plătite nu vor fi plătite și singura soluție, la care Europa va ajunge negreșit, va fi ca ele să fie parțial șterse (până la nivelul la care Grecia își va permite să le plătească).

După cum știm, Greciei tocmai i s-au șters datorii de 100 de miliarde de euro. Piețele sunt la această oră în delir.

Numai că tot din articolele profesorului Hudson publicate în vară și referitoare la Grecia mai trebuie să reținem ceva. De ce s-a amânat atâta vreme această decizie, dacă era singura logică? Răspunsul lui Michael Hudson, care în aceste momente de euforie nu e amintit de nimeni, pentru că de fapt nici întrebarea originală nu mai e amintită de nimeni, e foarte simplu: pentru ca șmecherii, profitorii crizei, să aibă suficient timp să-și poată pune averile la adăpost și restul datoriei rămase de plată să fie plătită de fraieri, de „plevușca” peste care se va dezlănțui de acum iadul austerității și isteria privatizării cu orice preț a orice.

Grecia și poporul grec vor plăti scump datoria rămasă. Criza socială abia de acum încolo începe cu adevărat. Totul seamănă cu un „reset”, dar în realitate e o cacealma. S-a făcut „reset” doar pentru o clasă de privilegiați. Sistemul continuă să macine destinul Greciei la fel de inexorabil ca și până ieri la miezul nopții.

Discursul Regelui Mihai: 10 minute de normalitate

Despre discursul Majestății Sale de azi din parlamentul României nu am decât o remarcă de făcut: au fost cele mai normale zece minute pe care țara asta le-a trăit în ultimii 20 de ani.

Faptul că Băsescu, Elena Udrea, Boc, Roberta Anastase, Ioan Olteanu și alte asemenea dihănii au lipsit de la acest discurs a fost un plus, nicidecum un minus pentru marele eveniment. Prezența lor nu putea decât să terfelească solemnitatea momentului.

Pentru prima oară un șef de stat (Regele este încă șeful statului nostru, chiar dacă nu în funcție; la fel sunt și Iliescu, și Emil Constantinescu) a ținut un discurs în fața parlamentului post-decembrist, fără ca vorbele sale să  mai mustească de acuze isterice la adresa adversarilor politici, de minciuni politicianiste, de ură vizavi de alte clase sociale decât cea din care face parte locutorul. Nici nu și-a acuzat la modul general poporul, după cum e moda mai nou, că e leneș, bețiv și cârcotaș. Regele a vorbit cu respect despre eroii noștri, despre bătrâni, despre cei care muncesc și despre copiii noștri. Este o lecție de normalitate și seninătate pe care actualii conducători ar trebui să încerce, măcar, să și-o însușească.

Pour eviter l'effondrement; și o mică performanță

În Occident lumea continuă să caute soluții anti-criză și să creeze manifeste. Cel mai recent manifest este „Pour eviter l'effondrement” și îl are în prim-plan pe Pierre Larrouturou (autorul impresionantei „Livre noir du liberalisme”, apărută chiar înainte de criză, în 2007).



Iată cele 10 măsuri pe care autorii manifestului le consideră necesare pentru ieșirea din criză:

1. Separarea băncilor de economisire de cele de investiții (pentru ca băncile să nu mai speculeze cu banii deponenților).
2. Taxa Tobin (pe tranzacții financiare - se tot vorbește de o grămadă de vreme dar până acum nu s-a luat nici o măsură concretă).
3. Să se pună punct iresponsabilității mediilor financiare (în special a speculatorilor - prin măsuri administrativ-punitive).
4. Să se pună punct „sabordajului” fiscal (adică scutirilor de taxe pentru bogați).
5. Lupta hotărâtă împotriva paradisurilor fiscale (lesne de înțeles de ce; propunerea concretă e de a boicota companiile care au filiale în aceste paradisuri).
6. Menținerea masei salariale și desfășurarea de eforturi anti-șomaj (după modelul Kurzarbeit-ului german / „munca [pe perioadă] scurtă”).
7. Protecție sporită pentru șomeri pentru a le evita precarizarea (după modelul danez; ceva asemănător scriam și eu în 2010)
8. Lupta împotriva delocalizărilor (și în special a Chinei, care nu respectă angajamentele asumate pe scena comercială mondială).
9. Re-confirmarea principiilor stipulate în Declarația de la Philadelphia (1944).
10. Convocarea unui nou summit gen Bretton-Woods. Altfel zis, convocarea unui summit care să-și propună la modul cel mai serios regândirea bazelor sistemului financiar mondial.

***

O mică performanță

Dl. Cristian Păun semnează pe contributors.ro un text în apărarea cotei unice care reia prostiile obișnuite, dar mai ales abuzează de ideea că această cotă unică ar fi o măsură liberală. Ea este, cum știm deja, una neo-feudală, care creează o puternică redistribuire la vârf, pe model regresiv. I-am semnalat autorului într-un comentariu acest lucru și am postat un link către un text mai vechi ( acesta ) în care făcusem și grafice pentru mintea prostanilor, ca să înțeleagă, atât cât îi ajută neuronul, ce e cu impozitul progresiv și de ce se aplică în țările civilizate (și eventual să înțeleagă și de ce nu există interesul - unora - să se aplice în bantustane ca România). Linkul a luat vreo 40 de clickuri și a generat alte aproximativ 40-50 de vizualizări. Deci, în total, în jur de 80-90 de oameni au citit argumentația făcută de mine de acolo. Ei bine, spre uimirea mea, am primit un singur „hate comment” care se termina, cum altfel, cu înjurătura... COMUNISTULE! :))))) (Și, firește, nimic despre argumentație!)

Cum am văzut eu lumea până de curând cu ochiul drept (despre corioretinopatia seroasă centrală)

În urmă cu ceva vreme m-am îmbolnăvit la ochiul drept de o chestie numită corioretinopatie seroasă centrală (CRSC). Concret, în loc să văd aşa:

...vedeam cam aşa:

Ziua ca ziua, dar noaptea sau într-un mediu întunecos vedeam cam aşa:

...iar atunci când stăteam de vorbă cu cineva în semiîntuneric, era exclus să-i disting chipul dacă-l priveam numai cu ochiul drept. Vedeam o bulină mare, întunecoasă.

Ok, de ce scriu asta? Pentru că am observat că informaţiile în limba română despre această afecţiune, corioretinopatie seroasă centrală - CRSC, care am înţeles că e destul de frecventă la bărbaţii de vârsta mea (30-40 de ani), sunt destul de subţiri. Aşa că dacă se întâmplă să mai aibă cineva această boală, poate va da o căutare online, va pica pe blogul meu şi va afla că:

- nu trebuie să dispere; deşi e neplăcută, afecţiunea se poate trata fără injecţii şi laser, doar cu picături (dar cazurile grave cică ajung la injecţii sau laser);

- vă recomand să mergeţi la o clinică specializată, nu la o policlinică; pe mine m-au văzut 3 medici oculişti, din care primul, la un centru de făcut ochelari, şi-a dat seama că am ceva, dar nu şi-a dat seama nici măcar vag, ce anume (a fost semnalul de alarmă); al doilea, la o policlinică privată, mi-a pus diagnosticul corect dar nu a ştiut să mă trateze (am pierdut vreo 2 luni urmând un tratament fără efect); abia al treilea, adică doamna doctor Şerban de la Clinica Retina, specializată pe ochi, a ştiut să-mi prescrie tratamentul corect (tratament care a durat alte 2 luni);

- medicii habar nu au ce cauzează această afecţiune, dar o denumesc "boala stresului", pentru că e asociată cu un nivel scăzut de cortizol în organism; cauza #1 a acestui lucru e "stresul", dar trebuie să ştiţi că prin stres se înţeleg o mulţime de lucruri, nu neapărat stresul cauzat de viaţa grea sau de problemele de la servici (chestii care la mine nu există); stres mare pentru organism înseamnă, de exemplu, şi lipsa cronică a somnului pe o perioadă îndelungată de timp (factor pe care îl bănuiesc eu că mi-a declanşat mie boala);

- din păcate rămân sechele, dar nu grave, mai ales la nivelul vederii de noapte, dar numai în absenţa completă a luminii; pe stradă, când conduci maşina, când traficul e luminat de farurile celorlalte maşini, de semafoare etc. nu e absolut nici o diferenţă notabilă faţă de traficul de zi.

Bucuraţi-vă de ochii voştri şi să fiţi sănătoşi!

Stupid sau haios? Premianții Nobel 2011 pentru economie față în față cu ... câteva întrebări simple.

Populism pentru dăștepți

Există multe feluri de populism și demagogie, dar numai Lăzăroiu ne oferă o mostră de populism pentru dăștepți.

Populismul și demagogia pot fi de mai multe feluri. Depinde de grupul-țintă căruia vrei să-i iei voturile sau pe care vrei să-l atragi pentru cauza ta.

Adresându-se celor mai proști dintre cei mai proști conaționali ai noștri, Băse a apelat la Florin Salam și la Guță care i-au compus câteva refrene pe gustul prostimii: Și-l vom pune președinte / că Băsescu nu ne minte... Așa e taică, Băse nu v-a mințit niciodată, nu vă mințea nici atunci și nu vă minte nici acum. Ăsta e populismul pentru idioți. Că Băsescu nu îi minte... zi-le taică înainte...

Geoană, băiat de comitet, vrând să-i momească pe emigranți, și știind el că nu merge cu vrăjeală și manele, le promitea câte 20.000 de euro de căciulă. Nu de alta, dar vreo 10.000 de euro pe an face orice emigrant, deci trebuia ridicată ștacheta dacă vroiai să-i atragi cumva de partea ta. Ăsta e populismul pentru oameni normali: le promiți marea cu sarea, nu că nu s-ar putea face ceea ce le promiți tu, dar cel mai sigur e că promisiunea nu va fi nicicând onorată.

Cei 15.000 de specialiști ai CDR-ului din 1996 tot un soi de populism pentru oameni normali a fost. Pentru că minciuna nu era chiar atât de uriașă: n-au fost ei 15.000, au fost doar câteva zeci... ei, asta e, o mică greșeală de calcul și socoteală.

Totuși, încă nu sunt pe deplin hotărât dacă (,) „Contractul cu România”, pe care îl fluturau permanent în campania electorală Ciorbea și Constantinescu, a reprezentat demagogie pentru idioți sau pentru oameni normali. Având în vedere că mulți chiar își închipuiau că după 200 de zile de făcut rahatul praf CDR va părăsi guvernarea, cred totuși că a fost un exemplu de demagogie pentru idioți.

Timpul trece. La vremuri noi (adică la tâmpiți noi) e nevoie de demagogi noi. Astăzi avem partidul Albă ca Zăpada, adică Republica Nouă, cu Lăzăroiu în rol de piticul-Mutulică. Îl compar cu Mutulică pentru că, deși e clar pentru toată lumea că Lăzăroiu are un rol mai mult decât important în această (nouă) mizerie politicianistă, dânsul, mai nou, tace ca un pește.

Iar atunci când vorbește, lăsând la o parte faptul că mitraliază cretinisme pe bandă rulantă (gen bogătanii cu 800 de lei venituri...) ne face dovada existenței populismului pentru dăștepți. Cum e, de pildă, și recentul panseu emis într-un interviu din EVZ: „Ar trebui să avem deficit bugetar 0 prevăzut în Constituție”.

Să lămurim însă, mai întâi, o noțiune: dășteptul. Cine sunt dăștepții? Păi, dăștepții sunt cei care se informează exclusiv din mass-media oficială, adică mass-media care susține discursul puterii (orice putere; ceea ce înseamnă că orice putere își are dăștepții ei). Bunăoară, dăștepții știu că e criză, dar nu cunosc altă explicație a crizei în afara celei oferite de mass-media oficială. Deci, tehnic vorbind, sunt niște indivizi informați - de-asta le și zic dăștepți.

Mai mult, dăștepții asimilează numai discursurile oficiale, care izvorăsc neapărat de la vreo autoritate. Dăștepții venerează autoritatea și stau cu urechile ciulite la cel mai mic sughiț al acesteia în care ei disting implacabil devoalări meșteșugite, de o certă reputație înaltă. Informația economică și-o iau numai de la economiștii care frecventează cercurile puterii; în cancanurile culturale li se pare de la sine înțeles că dreptatea e de partea celor care au „prestigiul” de partea lor; iar în politică dăștepții se manifestă întotdeauna zgomotos împotriva celor care par a avea, fără îndoială din cauza aberațiilor doctrinei proprii, mai puțin succes și admirativi față de cei care întruchipează reușita și deci, negreșit, apartenența la o doctrină „justă”.

Cum dășteptul nu (mai) pune botul nici la rime de manele, nici la promisiuni fără acoperire, e nevoie așadar de ceva mai finuț pentru a-l atrage. Niște păcăleli un pic mai cu ștaif. Revenind așadar la Lăzăroiu, iată ce mesaj are el pentru dăștepți:

„În Constituție ar trebui să se prevadă deficit de maxim 3%... nu, chiar de 0%... cât producem, atât consumăm, foarte simplu. Și atunci dacă vine cineva cu o inițiativă că mărim pensiile cu 50%, e neconstituțională.” [de aici]

Fără îndoială, dășteptul, care, după cum ziceam, e un om informat, știe că de vină pentru criza pe care o traversăm sunt  nesimțitul de Varujan Vosganian și cu tac'su Tăriceanu, care au risipit banul public în anii premergători guvernării actuale. Și tocmai de-asta prostiile lui Lăzăroiu par senzațional de deștepte, având în vedere precedentul nefericit (și, părerea mea, involuntar) creat de guvernarea liberală. Ceea ce nu mai explică însă Lăzăroiu e cum ar mai putea supraviețui, la modul serios, un stat dacă ar fi obligat prin constituție să aibă deficit bugetar zero. Să zicem că vine un război inopinat: ce vor zice guvernanții, ups, stai așa că n-avem voie să mobilizăm armata, a zis Lăzăroiu că tre' să avem deficit bugetar zero și n-am prevăzut în bugetul pe anul ăsta cheltuieli cu războiul? Vă rugăm, stimați dușmani, să ne atacați la anul? Sau vine un cutremur, sau vin niște inundații. Sau vine un mare investitor care îți deschide mâine o fabrică, dar cu condiția să-i faci repede o șosea... altfel pleacă în Ungaria... poimâine...

Genul acesta de posibilități, cele pe care Nassim Taleb le numește „lebede negre”, sunt la ordinea zilei. Și nu pot fi prevăzute din timp. Cu deficit bugetar zero scris în Constituție, riști să mori cu ... zero-ul în brațe.

Pe lângă asta, oare Lăzăroiu nu e conștient, sau se preface că nu știe că dacă am avea deficit bugetar zero în Constituție recesiunile ar deveni ... un sport extrem și foarte îndelungat? Pentru că într-o perioadă de recesiune este normal ca veniturile guvernului să scadă, deci dacă de cramponăm de deficitul bugetar zero, guvernul își va restrânge și el cheltuielile, ceea ce va amplifica recesiunea, și tot așa. Se va intra într-o spirală a „echilibrelor bugetare” în care guvernul și mediul privat își vor trage unul altuia preșul de sub picioare până când nu o să mai rămână nimic. Așa vor Republicanii ăștia Noi să salveze țara? Atâta inteligență economică au ei? Deficit bugetar de zero procente scris în Constituție?...

Din păcate, chiar dacă Lăzăroiu fabulează la greu, sunt convins că elucubrațiile sale câștigă adepți noi chiar în clipa asta. În fiecare minut, în fiecare secundă. Tu tocmai termini de citit textul meu și undeva într-o casă din România, în fața unui computer, e încă un fraier care tocmai a admirat panseurile lăzăriste. În fond, atragerea fraierilor și a proștilor de tot felul e menirea populismelor și a discursurilor demagogice. Episodul următor va fi atunci când fraierii se vor întreba cum se face că nici unui premiu Nobel de economie nu i-a trecut prin scăfârlie o soluție așa de simplă pentru echilibrarea finanțelor unei țări - adică, să facem din deficitul bugetar zero literă de lege. Oare faptul că nu vor putea să-și dea un răspuns la chestia asta îi va pune, măcar, pe gânduri?

Vadim, ICI, Alina Alupoaie

O poveste haioasă îi are zilele astea în centrul ei pe Vadim Tudor și pe o anume Alina Alupoaie, o tipă de 24 de ani care s-a ocupat până acum (de fapt, se ocupă și acum) de mentenanța site-urilor Partidului „România Mare”.

O verificare scurtă la ICI (www.rotld.ro) scoate la iveală un amănunt incredibil: domeniile care în mod normal ar trebui să aparțină Partidului „România Mare” aparțin, de fapt, personal Alinei Alupoaie, mai precis firmei acesteia: SC A&A Imobil Rom-Ital srl!

Oare cât de cretină e gașca aia din jurul lui Vadim dacă n-au fost în stare să-și dea seama că tipa asta le-a hijackuit domeniile? Din câte știu eu, site-ul principal al PRM (romare.ro) e online din 1998, deci este exclus ca domnișoara în cauză, care la acea dată nu avea decât 11 anișori, să fi înregistrat acel domeniu încă de la început. Cu siguranță cândva în perioada recentă ea s-a dus cumințică la ICI, înarmată cu o hârtie și o ștampilă a PRM, și și-a transferat singură domeniile pe numele propriu. Acum dobitocul de Vadim vrea să o dea în judecată că, vezi Doamne, respectiva îl împiedică să publice online. Va pierde garantat (femeia e proprietara domeniilor, deci poate face orice cu ele, chiar și site-uri porno) și după aceea va izbucni iar în spume că e boicotat, împiedicat, atacat, sabotat etc. etc. etc.

Pregătiți-vă de show!

Câteva note

i. În sfârșit, #OccupyWallStreet pare să fi pătruns în media mainstream. Pe CNN.com, la secțiunea US, tronează pe prima pagină de mai bine de 12 ore un articol dedicat acestui șir de proteste. Va reuși establishmentul să creeze joburile de care America are atâta nevoie? Va funcționa în al 12-lea ceas teoria „trickle down” sau se va dovedi, ca și până acum, o prostie și o mare minciună?

ii. Dacă în urmă cu vreo două săptămâni, când am scris prima oară despre #OccupyWallStreet, mișcarea încă se organiza destul de vag pe Twitter, în acest moment hashtagul oferă 20 de noi miniposturi la fiecare 10 secunde - și trebuie să ținem cont de faptul că în SUA e noapte!

iii. Manifestul intitulat „Noua Republică” - porcărioara aia cu iz legionar despre care am scris în urmă cu câteva zile - trebuie deja revizuit. 10 TV, post recomandat în manifest pentru spălarea corectă pe creier, se pregătește să tragă obloanele, drept pentru care ar trebui scos de pe lista de recomandări...

iv. Cu prilejul unui concurs pentru un post de lector, Gabriel Liiceanu a lansat un atac imund la adresa  Facultății de Filozofie și a unui asistent - mă rog, acum lector - de acolo, despre care zice că, deși e „o nulitate”, a luat concursul împotriva unui protejat al său care are 10 articole publicate în reviste indexate ISI (cea mai prestigioasă rețea de cunoaștere academică, un soi de Google Scholar - dar pe bani). Să amintim că pe criteriul ăsta Liiceanu însuși n-ar fi trebuit să fie niciodată profesor la Facultatea de Filozofie: el are 0 (zero) articole publicate în reviste indexate ISI.

v. Revenind la Noua Republică, nu pot să nu mă întreb: oare cum dracului vor ăștia să facă o nouă republică cu marotele unui vechi securist?!

vi. Și pentru final un articol excelent al lui Michael Parenti: Class Warfare Indeed, din care dau câteva citate:

„The moneyed class in this country has been doing class warfare on our heads and on those who came before us for more than two centuries. But when we point that out, when we use terms like class warfare, class conflict, and class struggle to describe the system of exploitation we live under - our indictments are dismissed out of hand and denounced as Marxist ideological ranting, foul and divisive. [...]

In fact, class itself is something of a verboten word. [...] So instead of working class, we hear of "working families" or "blue collar" and "white collar employees". Instead of lower class we hear of "inner city poor" and "low-income elderly." Instead of the capitalist owning class, we hear of the "more affluent" or the "upper quintile." [...] 

"Class" is used with impunity and approval only when it has that magic neutralizing adjective "middle" attached to it. The middle class is an acceptable mainstream concept because it usually does not sharpen our sense of class struggle; it dilutes and muffles critical consciousness. If everyone in America is middle class (except for a few superrich and a minor stratum of very poor), there is little room for any awareness of class conflict.”

vii. A... nimic despre moartea lui Steve Jobs.

Investitori străini aţi vrut, investitori străini luaţi. Pe scurt, despre plecarea Nokia.

Nokia pleacă din România şi închide fabrica de la Jucu. În loc de 15.000 de locuri de muncă, cum ni se promitea în urmă cu 3 ani, atunci când Nokia a fost ajutată de imbecilii din conducerea statului român şi de imbecilii din administraţia locală a judeţului Cluj cu capitaluri importante să-şi relocheze producţia de la Bochum la Jucu, în loc de 15.000 de locuri de muncă am avut, aşadar, abia vreo 2.000 pentru 3 ani. Şi gata!

În schimb, firmele româneşti au avut parte în toată această perioadă de:

- impozit forfetar;
- controale şi supracontroale ale fiscului;
- blocaj financiar din partea statului (arieratele);
- schimbări permanente şi năucitoare ale Codului Fiscal.

Dacă un investitor român ar fi cerut facilităţile pe care le-au cerut (şi li s-a şi dat) Nokia, Ford, Renault, OTE etc. i s-ar fi râs în nas. De asemenea, dacă ar fi propus cineva ca statul să investească direct zecile de milioane în firme şi fabrici româneşti, s-ar fi trezit o mulţime de cretini să urle că ăsta e "socialism" - de parcă socialismul, dacă ţine de foame, ar fi ceva rău.

20 de ani s-au dus pe apa sâmbetei, practic acest eveniment reprezintă falimentul politicilor naţionale de dezvoltare pe model neoliberal începute de Petre Roman şi continuate neîntrerupt de toate guvernele de până acum. Investiţii importante ale statului s-au dus pe apa sâmbetei. Este falimentul neoliberalismului în România. De acum încolo politicienii vor trebui să-şi concedieze consilierii care mai sunt cu Milton Friedman la subraţ, şi să-şi ia alţii. Deşi mult mai sănătos ar fi să-i concediem noi pe ei.

Aceste capitaluri străine nu vin aici ca să stea. Ele vin pentru că, temporar, îndeplinim nişte condiţii de profitablitate. Acum aţi înţeles, idioţilor? Boc, ai înţeles, sau îţi trebuie un desen?!

Nu e vorba de nici o criză, Neamțule

Am apucat să vizionez aseară, că tot aveam teveul deschis după ce mă uitasem la Oțelul-Benfica, o parte dintr-o discuție dintre Mareanlupeaevz și Mihail Neamțu.

Spume peste spume că criza, că mișcare nouă, că oameni neînregimentați politic, că scârba multora față de pesedepenelepedele, că egzistă susținere la foști consilieri prezidențiali, oameni importanți (care? care?... cereau insistent detalii Mareanlupeaevz, tot ei răspunzând: Lăzăroiu...) șamd.

Aflu acum că indivizii ăștia, din rândul cărora face parte și celebrul necrofag Bleen, ăla care vroia să adune sinucigașii cu fărașul, ar avea și un manifest: Crez politic: O Nouă Republică.

Băi băieți.

Voi puțiți a legionarism de la o poștă. Neamțule, cu mutra aia de copil întârziat și silitor, cu ochelăreii ăia de tocilar, puți a legionarism de la o poștă. Nu ai nevoie de cămașă de verde, e suficient să deschizi gura.


Mesianismul este tipic mișcărilor extremiste. Manifestul vostru e mesianic. E o porcărie. Nu avem nevoie de „o nouă republică”, e suficientă asta pe care o avem - atâta doar că trebuie să ne purtăm frumos și civilizat cu ea. Noi, cetățenii.

Nu e nevoie de un nou partid, avem suficiente partide în România (mai puțin un partid comunist, dar chiar și așa - există mișcări comuniste!). Trebuie doar să reformăm partidele existente. Pentru asta, trebuie să ne mișcăm curul și să intrăm fiecare în ce partid ne regăsim, și să începem să le reformăm de acolo. Trebuie să votăm conștient, trebuie să facem politică în micro-universul nostru, al fiecăruia, să ne convingem rudele să nu mai voteze cu găleata, să nu mai voteze populiști, să nu mai voteze „contra”, să creadă în ceva. Dacă fiecare are grijă de micul său microcosmos așa cum are grijă de grădina din fața casei, România va fi mai frumoasă.

Imitatio Christi. Acesta e răspunsul, băi, creștinilor care vă pretindeți creștini că nu-l mai scoateți pe „Dumnezeu” din gură nici când vă spălați pe dinți. Să trăim, să vorbim, să ne comportăm așa cum ar vrea să trăiască, să vorbească, să se comporte toți cei pe care-i iubim, și România va deveni mai bună. Să iubim și să ne sacrificăm pentru ceilalți așa cum am vrea să ne iubească și să se sacrifice pentru noi ceilalți. Nu de o nouă aventură politică avem nevoie, ci de aceeași veche aventură, dar s-o facem curat, creștinește, cinstit față de noi înșine și aproapele nostru.

Mai puțină pasiune (individualism, egoism) și mai multă com-pasiune (iubire), ăsta e răspunsul creștin. Care vă pretindeți creștini...

Băi băieți, nu trăim nici o criză. „Pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză bla bla bla, bla bla bla...”

Bleah.

320 de euro. Să repetăm împreună: trei sute douăzeci de euro. E-U-RO. Într-o țară în care salariul mediu e de 320 de euro, ceea ce e numiți voi „criză” e viață. Obișnuiți-vă naibii cu gândul asta. Așa va fi multă vreme de acum încolo, câtă vreme salariul mediu va continua să stea în zona lui 320 de euro. Încetați cu prostia asta, cu „criza”. Gata, petrecerea s-a încheiat! S-a stins lumina! Robinetul cu capitaluri ieftine din preajma intrării în NATO și UE a secat! E dimineață! Hai, la muncă, nu la întins mâna ca să mai pipăiți ceva pe sub fusta lui Albă ca Zăpada!

Băi Neamțule, se bucura inima în mine, băi, făcea tumbe la mine în chiept, că parcă-l auzeam pe Căpitanu'  vitriolând împotriva „presei din Sărindar”, băi, când citeam ce zici tu în manifestul tău: „Sunt milioane de cetăţeni care ştiu că România nu e o cauză pierdută. Ei desfid impostura televiziunilor şi cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau descurajare.” Așa e taică, teveurile din Sărindar și cu puliticienii vânduți care își rânjesc fasolea pe teveurile astea e dujmanii țării care ieste.

Dacă voi sunteți Mișcarea Populară a lu' Albă ca Zăpada, nu e de mirare că Gigi Becali vrea să urce în trenul vostru.

Dacă nu au nimic de ascuns, RMGC ar trebui să accepte reducerea nivelului de cianură din lacul de acumulare

Ministrul Borbely, care pare să fi rămas ultima redută defensivă în fața RMGC, le-a întins acestora o momeală pe care am impresia că RMGC a înghițit-o cu tot cu cârlig.

Conform Hotnews (care citează Mediafax, care citează o știre AFP), ministrul le-a sugerat că ar fi bine ca RMGC să coboare concentrațiile de cianuri din lacul de acumulare de la 5 miligrame pe litru, la 3. Și care a fost răspunsul companiei? Păi, răspunsul companiei a fost acela că treaba, mda, se poate face, dar i-ar costa pe ei pe investitori, câteva zeci de milioane de dolari în plus:

„After the ministry's requests, we discussed with our experts and we analyzed the possibility to reduce the cyanide content in the tailings rejected in the pond to a maximum of 3 mg/litre. Of course, this implies significant costs”, Avram said.
„We are talking about several dozen million dollars”, he added, stressing that these were early estimates.

Apropo, din interviul AFP mai rezultă și că exploatarea ar produce o concentrație de 5-7 mg / l, nicidecum de maxim 5, cum rezultă din traducerea Mediafax.

Nu știu cum li se pare altora, dar eu cred că reticența asta în a investi cele „câteva zeci de milioane de dolari” confirmă ceea ce ziceam în urmă cu un an: băieții ăștia n-au de gând să ecologizeze nimic după ce termină jaful. Vor lăsa în urma lor un prăpăd generalizat, și primii care o știu sunt ei înșiși. Pentru că treaba asta face parte, cu siguranță, din planul inițial. Vii într-o țară bananieră, le iei la proști bananele și după aia le dai cu flit. Că ei oricum sunt bananieri.

Nu de alta, dar mă gândesc și eu ca omul prost: păi dacă tu faci acum un iaz de decantare cu apă curată, nu e logic ca și costurile ulterioare ale ecologizării să fie mai mici? Niscaiva panseluțe, niscaiva brăduți, câțiva peștișori, și gata ecologizarea. Pentru că totul e deja curat. E drept că investești acum câteva zeci de milioane de dolari, dar n-o să mai fie nevoie să cheltui o sumă mare la final, pe procedura de ecologizare. Practic, dacă investești acum într-o tehnologie verde, nu faci decât să iei banii dintr-un buzunar și să-i bagi în altul. Tu, RMGC, nu pierzi nimic - că oricum „trebuie” să faci ecologizare!

În loc de asta, reprezentanții RMGC se declară speriați de perspectiva investiției în îmbunătățirea tehnologiei, își dau ochii peste cap și sunt atacați cu palpitații. Păi s-avem pardon dragilor, dar eu cred că dacă voi nu aveți de gând să lăsați un Bhopal în urma voastră, altfel zis să NU mai investiți cele câteva zeci de milioane în ecologizare - fie ea ante- sau post-factum -, nici nu ați mai avea atâtea palpitații.

„Testul banilor pentru identificarea răspândacilor”

Venerabilul DP Aligică a mai comis un text pe platforma Contributors în care și-a reluat anumite idei libertariano-randiene-teapartiste pe care le tot repetă de ceva vreme în spațiul public românesc ca un disc stricat, prilej cu care un anume comentator „mariusip” îi dă o replică savuroasă, pe care nu mă pot abține să nu o redau aici, fiindcă e memorabilă (pe alocuri am inserat comentariile mele):

„Testul banului pentru identificarea raspandacilor
In principiu, o platforma precum Contributors este utila in lansarea unor idei, in incurajarea dialogului intre purtatorii/generatorii de idei si cei din “sala”. Din pacate, atunci cand in randul purtatorilor de idei se strecoara raspandaci (na, propagandisti) se perverteste intreg sensul unei asemenea platforme.
Exista insa un test foarte simplu care permite separarea graului de neghina. Anglofonii zic asa: “follow the money”. Ca sa vezi daca ai de-a face cu un ganditor (adica o persoana care are capacitatea sa construiasca idei in care crede si sa le supuna spre analiza si altora) sau din contra, cu un propagandist (adica o persoana care are capacitatea sa impacheteze idei gata construite intr-o forma mai mult sau mai putin personala si care e platit sa le raspandeasca) trebuie sa gasesti raspunsul la urmatoarea intrebare: ce se va intampla cu veniturile preopinentului daca s-ar lasa covins la un moment dat de opusul ideilor sale, datorita soliditatii unor argumente? In cazul domnului Aligica, chestiunea sta cam asa: daca intr-o buna zi dansul ar crede ca problemele sistemului financiar global nu sunt cauzate de politicile de “stanga” din Europa ci de altceva (de exemplu de lipsa de reglementare si de control asupra capitalului speculativ international) si ar enunta in mod public o astfel de parere, oops, veniturile dansului ar fi in pericol (verificati care este legatura dintre dl. Aligica si Hudson Institute, cu ce se ocupa acest think-tank si care sunt finantatorii lui Hudson Institute, ca sa ma intelegeti ce spun) [Hudson Institute, actualmente în Washington, este una dintre principalele pepiniere de lideri de opinie conservator-reacționari, promovând prin publicațiile și cercetătorii sponsorizați subiecte ca, de exemplu, non-încălzirea globală și utilitatea semințelor modificate genetic, n.m.]. Ca atare, atentie va rog: opinia foarte transanta cu care se deschide articolul de fata publicat de dl. Aligica [Fraza la care se face referire sună așa: „Dupa zeci de ani de retorica iresponsabila si propaganda de stanga, s-a ajuns in sfarsit ca peste tot in lumea civilizata sa se puna public si vizibil pe tapet marea problema a “statului social” si a abuzurilor institutionalizate la care este supus platitorul de impozite si banul sau.”, n.m.] nu este de fapt o opinie, ci este linia oficiala a propagandei pe care este platit sa o disemineze (s.m.). Ce sens are atunci sa citesti mai departe ce scrie domnul Aligica, eventual chiar sa polemizezi cu el. E ca si cum ai incerca sa ai un dialog cu un robot telefonic (s.m.).
Cat timp ideile unui om sunt legate de portofelul sau, ele nu au nicio valoare pentru cei din jurul sau. Nici nu stiu daca mai pot fi numite idei.”

E interesant că Aligică își ia banii (și) de la Hudson Institute, eu credeam că nu are treabă decât cu George Mason University (de fapt Mercatus Center), așa cum este prezentat pe Contributors.ro. George Mason University este universitatea „de casă” a republicanilor. Curioșii se pot uita pe Wikipedia la numele de politicieni care au absolvit de-a lungul timpului GMU pentru a-și face o părere despre apele ideologice în care se scaldă această universitate și institutul pe care îl patronează (nu zic, Doamne-ferește, că nu e o universitate de calitate, la care nu se face muncă științifică de calitate, zic doar că în chestiuni politice are o orientare și o misiune clară).

În altă ordine de idei, legat de acest „nou partid” pe care toți acești lătrăi plătiți îl visează, părerea mea e că nu se va face niciodată sau, dacă se va face, va eșua lamentabil. Până la urmă ca să faci un partid, nu e greu. Iată rețeta mea: aș vorbi cu un prieten care are un magazin virtual cu cel puțin 10.000 de înscriși, iau de acolo nume, prenume, adresă, CNP, le trec într-un tabel, inventez semnături, și gata. Dar ce faci mai departe? Cum îl finanțezi? Cum îl finanțezi ca să ia 5% din voturi, în condițiile în care PDL-ul „a ridicat ștacheta” la un nivel așa de înalt în ultimii ani (vezi cazul recent de la Neamț, cu Pinalti) încât oricine va dori să concureze cu succes în alegeri va trebui fie să aibă o notorietate uriașă, fie să aibă niște buzunare adânci ca Groapa Marianelor?!

Chiar și Băsescu se află în această dilemă, că altfel sigur o punea pe fiică-sa nu doar să înregistreze numele la OSIM, ci și partidul la tribunal. Să presupunem că îl vor lua pe Lăzăroiu, îi vor face repede o operație estetică pentru a-i schimba fața aia de psihopat, îi vor înființa un partid și îl vor lansa la apă. Cine o să-l voteze? Cei 100 de rătăciți care comentează pozitiv pe blogary.ro, pe articolele lui Aligică și pe cele ale lui Ștefan Vlaston? Bun, să zicem că PDL-ul își va rupe din finanțe și îl va împrumuta cu bani (cum au făcut cu EBA), ca să creeze diversiunea și să-l facă să intre în parlament, urmând ca după aceea să se reunească ambele partide sub aceeași pălărie. Păi câți bani va trebui să-și rupă de la gură PDL-ul ca să intre în parlament Albă ca Zăpadă?! Mai degrabă, riscul cel mare va fi ca Albă ca Zăpada să nu scoată mai mult de 1-2% iar ei, PDL-ul, să piardă câteva procente care ar putea fi esențiale, ținând cont de rahatul în care se află acum. Și pe care, cu fiecare zi ce trece, au tot mai puțin timp la dispoziție să-l facă să miroasă frumos!

În concluzie, degeaba scheaună și dau de pământ cu cozile lor virtuale micii dulăi propagandiști, întrebându-se de ce nu se înființează odată partidul lui pește prăjit și „care e problema”. Păi, problema e că ar trebui să înțeleagă că Hudson Institute și alte think-tankuri de-astea pe lângă care s-au aciuat și ei ca tot maidane... pardon, intelectualul cinstit, îi finanțează ca să latre, nu ca să muște. Când Hudson Institute o da și vreo 50 de milioane de dolari pentru înființarea și dezvoltarea unui partid politic în România, ceea ce se va întâmpla Sf. Așteaptă, adică la Paștele Cailor, mai stăm de vorbă. Până atunci le sugerăm micilor lătrăi să facă o încercare de integrare (nu în absolut!) cu asemănătorul-ca-denumire Partid al Poporului al lui DD-OTV, unde se vor putea regăsi cu alți „băsescianiști” de vârf, precum Florin Salam, Prințesa Ardealului, Ionică Ghicitorul, Magda lui Tolea, etc. etc. etc. Nu ne îndoim că se vor simți foarte bine în tovărășia acestor ilustre personaje și vor putea găsi și o tribună media de la care să-și exprime la un nivel adecvat teoriile personale privind reformarea României.