Noul Star Wars e complet aiurea

Părerea mea e să așteptați să apară ripul pe torente și să-l vedeți acasă. Nu merită să dați banii, nu faceți decât să mai vărsați câțiva dolari în vistieria Disney care și-a cam bătut joc de franciză.

- În primul rând senzația de ansamblu e că „Trezirea Forței” nu e decât aceeași ciorbă, reîncălzită. Adică primul Star Wars (pe care l-am văzut prima oară când eram mic la cinema Unirea din Brăila, pe la începutul anilor '80 :) ) în care s-au mai schimbat pe ici, pe acolo, niște chestii în scenariu, și s-au multiplicat de câteva ori efectele luminoase și exploziile. Narațiunea e construită fix ca în 1977, în jurul misiunii unui mic droid (un pic diferit de R2-D2) care ascunde o hartă în cap și pe care-l caută ăia răi. Han Solo, după ce s-a bătut cu Imperiul, e tot un mic bișnițar intergalactic pe care-l caută unii să-i ia capul; conflictul principal e tot între Rezistență (care, de data asta, n-am înțeles prea bine împotriva cui rezistă, că doar la sfârșitul episodului 6 Imperiul dispare) și unii Răi, de data asta un Ordin Întâi condus de un boșorog imens și, în rolul lui Darth Vader, un anume Kylo Ren, care e copilul lui Han Solo și Leia. Han Solo și Leia care, deși se pupau cu foc în Star Wars 5 și 6, acum sunt despărțiți, ca în Star Wars 4. Oameni nebuni, divorțează la bătrânețe... Leia fiind, oare cum altfel?... general în armata Rezistenței. Maimuțoiul ăla de Ciubaca e la fel de proaspăt ca la prima apariție - deși ar trebui să aibă vreo 100 de ani, pe puțin. Și, firește, îl secondează pe Han Solo, unde anume?... pe Șoimul Mileniului! Bineînțeles că finalul, climaxul, e atins atunci când Rezistența distruge noul... Death Star.

Spre deosebire de primul Star Wars (ăla din 1977) avem, așadar: în loc de împărat, un boșo de 10 ori mai mare și mai hidos, apărut nu se știe cum și de unde (în prequel și în trilogie povestea lorzilor Sith și a cavalerilor Jedi, transformarea lui Palpatine în Împărat, împlinirea profeției de reechilibrare a forței prin Analkin Skywalker / Darth Vader etc. sunt foarte coerent spuse și nu se lasă nici o portiță deschisă către bâzdâcul ăsta); explozii de 10 ori mai multe; efecte de 10 ori mai luminoase; bătăi și urmăriri de 10 ori mai dese; o Stea a Morții de 10 ori mai mare.

- Ca lucruri diferite față de primul Star Wars: Han Solo crapă, fiind omorât chiar de fi-su (chiar nu cred că va mai putea reînvia în vreunul din episoadele viitoare, ăla a băgat sabia în el până a scos-o pe partea cealaltă și l-a și aruncat într-un hău); eroul principal e o gagică, Rey; storm troopers au ceva suflețel în ei, dovadă faptul că un storm trooper, „Finn”, se bagă în seamă de partea binelui tot filmul; Luke Skywalker nu apare decât în scena finală, bătrân. Chipurile Luke e ultimul Jedi (cum era Yoda pe vremuri) și după ce a distrus Imperiul a dorit să refacă ordinul Jedi, așa că s-a apucat de antrenat (și-o fi făcut omul, ca Hagi, academie de fotba... pardon, Jedi) dar bagabontul de nepot, adică fiul lui Han Solo și al Leiei, pe care-l băgase în echipă, l-a trădat și s-a dat cu Întunericul. Vezi, așa e când bagi nepoți pe pile... De nervi, Luke și-a luat lumea în cap și acum îl căutau cu toții, Rezistența - ca să-i scoată din rahat, Întunericiții - ca să-l omoare pe ultimul Jedi, să reinstaureze puterea întunericului, bla bla bla.

- Ca inadvertențe flagrante: sabia lui Ren e de tot râsul, e o chestie în formă de cruce cu mânere de laser, mă mir că nu-și scoate ăla ochii când dă cu ea; despre Ren înțelegem că a fost și ucenicul bâzdâcului, și al lui Luke, deci e un cavaler extrem de puternic, și cu toate astea mănâncă o bătaie cruntă de la gagicuța aia, Rey, care se bătea prima oară cu sabia (nu mai zic de faptul că Analkin Skywalker / Darth Vader și Luke avuseseră nevoie de ani întregi de antrenament intens ca să se prindă care e treaba cu Forța; gagica asta are voce și talent peste normă, se prinde singură); în prequel și în trilogie nu se întâmplă niciodată ca părintele să-și ucidă fiul, sau invers, deși sunt foarte aproape și Luke, și Vader de chestia asta, dar tocmai în asta constă frumusețea poveștii, că până la urmă fiul își salvează tatăl, și tatăl își salvează fiul - paricidul e, așadar, o chestie nouă în universul Star Wars; din „Atacul Clonelor” știm că toți storm trooperii sunt de fapt clone ale banditului care fuge la un moment dat de Obi Wan, or ăla era caucazian, în vreme ce aici Finn e... negru; de asemenea, din scenele finale din „Return of the Jedi” rezulta că storm troopers au dispărut (ursuleții ăia mici bat toba pe căști de storm troopers) și că Darth Vader s-a pocăit și s-a mântuit în spirit, împlinindu-se profeția conform căreia el va fi cel care va aduce echilibrul Forței, deci e complet, dar complet aiurea să vezi că răul de acum, Kylo Ren, adică nepotu-său, îl ia de model. Înseamnă că ori e prost făcut grămadă, ori n-a înțeles nimic din pățania lui bunică-su... mult mai logic era să se închine memoriei Împăratului (adică lui Palpatine), dar nah, probabil că figurinele cu Vader se vând mult mai bine în magazinele Disney...

În concluzie, dacă nu mai aveți răbdare, dacă vreți să vă bubuie urechile, să vă sară ochii din cap și la final să rămâneți cu impresia că ați văzut, în mare, același „Star Wars” ca în 1977, dați banii pe bilet și duceți-vă să vedeți filmul.

Toiagul lui Diogene

Se zice că Diogene, filozoful grec care trăia într-un butoi, s-a dus într-o zi să vadă ce prostii mai zice Zenon Eleatul. Zenon nu putea vorbi, firește, decât despre faimoasele sale paradoxuri, explicând unei audiențe extatice că mișcarea nu e mișcare și timpul nu e timp. După cum se știe, paradoxurile zenoniene sunt foarte greu de combătut cu armele logicii simple, drept pentru care Diogene s-a ridicat din public și, ridicându-și toiagul, a început să bată la Zenon ca la fasole, întrebându-l: „Ia zi Zenon, se mișcă toiagul?”

Cam așa cred că trebuie să le explicăm și noi de acum încolo tehnocraților și tehnocratițelor de extracție neoliberală (câteodată mascați sub un chip libertarian) care cotcodăcesc ca apucații, în ciuda tuturor evidențelor, că salariul minim pârjolește economia: cu toiagul / realitatea! Pentru că, a naibii chestie, în România, în mai puțin de 10 ani, salariul minim s-a dublat în raport cu euro (și a crescut de 2,69 ori exprimat în lei!) și, cu toate acestea, a crescut și numărul locurilor de muncă, și numărul de firme și PFA-uri înregistrate.

La muncă, sărăcane!... nu la lenevit! pe Argumente Și Fapte.

Comitetul de Stat al Planificării, piața imobiliară și parlamentul

Comentariul meu despre „legea dării în plată”.

Comitetul de Stat al Planificării, piața imobiliară și parlamentul

N-am înțeles încă poziția lui Costi Rogozanu pe acest subiect exprimată pe Vox Publica. După părerea mea e una din legile cu care parlamentarii își spală multe păcate. Rămâne de văzut, totuși, dacă Iohannis o va promulga.

O carte care merită citită măcar parțial: „Dacopatia” lui Dan Alexe

Am avut pe vremuri un coleg albanez. N-am avut eu timp să stau prea mult de vorbă cu el, dar am reținut dintr-o discuție cu el o chestie care mi s-a părut atunci interesantă. „Mie mi-a fost foarte ușor să învăț românește, mi-a zis el la un moment dat. Limbile noastre sunt aproape la fel. Aceleași cuvinte pe care le avem noi, le aveți și voi, numai că voi le pronunțați altfel.”

Ce-o mai fi făcând colegul meu, habar nu am. Ultima oară când am mai auzit despre el, în urmă cu vreo 7-8 ani, cică era om de afaceri „dă succes” în Tirana, unde avea un cafe-bar. Să-i fie de bine. Mi-am adus aminte însă de vorbele lui cu două prilejuri: când am citit celebrul articol al lui Hașdeu intitulat „Cine sunt albanezii?” și când am citit, recent, cartea lui Dan Alexe: Dacopatia și alte rătăciri românești.

Nu vreau să fac o prezentare in extenso a acestei cărți, dar vreau să zic doar atât: citiți-o, că merită. Sigur, e scrisă inegal, sunt capitole care vor interesa mai puțin, dar cel puțin capitolul cu corespondențele dintre română și albaneză („Arnăuți și vorbe vechi”) este fabulos.

Toată știința pe care o învățăm noi la școală este ideologizată. Mai precis, ea este subsumată teoriei oficiale conform căreia după retragerea romană din timpul lui Aurelian (aprox. 272 e.n.) pe teritoriul României a  rămas o puternică populație proto-română care, în ciuda năvălirilor barbare, a rezistat cumva, undeva, pare-se că prin creierii munților, până în sec. XII-XIII când încep să apară primele voievodate românești care s-au coagulat apoi în marile țări medievale: Țara Românească și Moldova, în sec. XIV. Evident, rolul acestei narațiuni e acela de a justifica ascendentul românilor față de maghiari în Transilvania.

Teoria aceasta e atacată în general din două laturi. Pe de o parte există demența protocronistă a dacomanilor, care susțin că dacii nu puteau fi latinizați doar între 106-275, că vorbeau deja o proto-română, ba chiar că ei i-ar fi învățat pe romani limba latină. Argumentele lor majore sunt două: timpul prea scurt (106-275) și teritoriul prea mic pe care romanii l-au ocupat, efectiv, din suprafața Daciei. Teoria aceasta e atât de abracadabrantă, încât nici n-ar merita discutată dacă n-ar fi atât de insistent adusă în discuția publică de fel de fel de idioți. Ca și contraargumente putem să enumerăm:

1. există informații istorice foarte clare care arată că relațiile culturale, economice, politice și sociale dintre daci și romani erau cu mult mai vechi decât epoca războaielor din perioada 101-106 (Burebista, de pildă, se amestecase direct în războiul civil de la Roma, în jurul anului 50 î.e.n.);
2. romanizarea efectivă a popoarelor Daciei a început de fapt odată cu cucerirea moesilor (dacii de la sud de Dunăre), Moesia rămânând în componența Imperiului din anul 29 î.e.n. până la venirea bulgarilor, adică 700 de ani;
3. e adevărat că împărații romani nu au mai stăpânit administrativ vechea Dacie după 275, dar știm prea bine că relațiile comerciale și politice cu malul stâng al Dunării nu au încetat niciodată și pe lângă asta mai știm că după Aurelian mulți alți împărați au continuat să-și exercite o oarecare formă de suzeranitate asupra malului stâng (cred că ultimul despre care avem informații certe că a stăpânit malul stâng al Dunării este Justinian I-ul, adică mult după anul 500, iar despre Constantin cel Mare știm că stăpânea Oltenia).

Romanizarea nu era, așadar, deloc imposibilă în condițiile în care prezența militară și economică a Imperiului Roman în zonă nu a durat câtuși de puțin doar 169 de ani, ci cel puțin 440 de ani, adică minim 106-550(?) dacă luăm în calcul strict teritoriul de la nord de Dunăre, sau chiar 709 ani, adică între 29 î.e.n. - 681 e.n., dacă luăm în calcul data cuceririi Moesiei de către romani și anul înființării primului Imperiu Bulgar. Și chiar dacă punem la socoteală faptul că începând cu anul 610 limba oficială a Imperiului de Răsărit a devenit limba greacă, este clar că intervalul de timp pe care limba latină l-a avut la îndemână pentru a se impune populațiilor din zonă a fost mult mai mare decât cel pe care îl iau în calcul dacomanii. E vorba de mai multe sute de ani, nicidecum de (numai) 169 de ani. De altfel la momentul 681 Balcanii erau deja plini de slavi. Procesul latinizării limbilor locale trebuie că era deja încheiat.

A doua latură a atacului este teoria roessleriană, care zice că poporul român s-a format la sud de Dunăre de unde prin migrații succesive și tăcute a urcat încetul cu încetul la nord de Dunăre. Spre deosebire de teoria dacomanilor aceasta are argumentele ei, puternice (în primul rând existența comunităților puternice de aromâni din Balcani), dar și contraargumente la fel de puternice. Cronicile medievale pe care le cunoaștem (notarul anonim al regelui Bela, cronica lui Nestor de la Kiev) ne spun foarte clar că atunci când ungurii au ajuns în zonă, adică în jurul anului 800, au găsit pe teritoriul Transilvaniei o populație amestecată formată (cel puțin) din slavi și valahi - adică români.

Problema cu teoria roessleriană este că ar sluji, din punct de vedere istoric, intereselor maghiare, și de-asta orice argument pe care se bazează această teorie este ocolit conștient de știința noastră oficială, oricât de valid s-ar dovedi din punct de vedere științific. Iar unul dintre argumente este dat tocmai de asemănările profunde, la nivel de lexic și construcție a expresiilor subtile ale limbii, dintre română și albaneză.

Noi am fost învățați că țăranul român a tras vaca de coadă de pe timpul romanilor și că pe baza unor legi lingvistice foarte riguroase a transformat cabalus > cal, veteranus > bătrân, etc. Acolo unde nu știm ce legi lingvistice se aplică dicționarele noastre pur și simplu dau „etimologie necunoscută”. Nu ni se zice nimic despre albaneză.

Or, în cartea sa, Dan Alexe propune în primul rând tocmai un șir de etimologii simple care se pot rezolva foarte ușor prin intermediul limbii albaneze. Teoria sa este că latinizarea celor două limbi - română și albaneză - a început simultan dar că în cazul albanezilor aceasta s-a oprit la un moment dat, limba albaneză rămânând o limbă indo-europeană de sine stătătoare, în timp ce româna a devenit limba neolatină pe care o vorbim noi. Argumentele sunt mult prea numeroase pentru a fi redate aici, dar merită subliniat doar atât: subtilitatea lor îl va încânta pe orice cititor. Un singur exemplu voi aminti: noi zicem despre cineva care suferă o transformare în rău la chip că „s-a făcut verde / s-a înverzit la față”. Cum adică? Atunci când cineva e lovit de paloare, când se simte rău, se îngălbenește la față, nu se înverzește! Da, numai că în limba albaneză „verde” se zice „gjelbër” (aceeași rădăcină ca rom. galben, eng. yellow, it. giallo, ger. gelb etc.), și „galben”... „verdhë” (aceeași rădăcină ca binecunoscutul „verde” din limbile neolatine). Pur și simplu culorile astea se zic invers decât în celelalte limbi. Expresia din limba română nu capătă sens, astfel, decât dacă ne dăm seama că provine dintr-un substrat foarte vechi, din vremea în care strămoșii noștri vorbeau o limbă apropiată de a albanezilor în care „galbenul” era „verde”, și „verdele”... „galben” (și la fel, zic eu, se explică și alte expresii similare: de pildă „a spune cuiva verde-n față”, adică a-i zice ceva care îl șochează și îl face să pălească, sau „a îndruga verzi și uscate”, expresie numai aparent contradictorie, pentru că în mod normal ceea ce e verde nu poate fi și uscat, dar ceea ce e galben, da!...).

Nu mai dau alte exemple pentru că efectiv v-aș distruge savoarea lecturii.

Implicațiile acestei teorii privind înrudirea mai mult decât „întâmplătoare” dintre română și albaneză pot fi însă majore. Una dintre ele fusese intuită chiar de Hașdeu în urmă cu 150 de ani: albanezii nu pot fi decât adevărații urmași ai dacilor (multe toponime locale, de-ale noastre, putând fi explicate prin albaneză: de ex. Munții Carpați de la alb. karpë = stâncă, localitățile cu numele Gura, ex. Gura Humorului, Gura Motrului etc. prin alb. gurë = piatră, ca în Piatra Neamț, sau cele cu nume aducând vag cu cuvântul „brad”, ex. Breaza, „locul cu brazi”). O altă implicație, însă, este extrem de nefavorabilă din perspectiva istoriografiei noastre naționale. Dacă proto-albanezii au coexistat cândva cu proto-românii, și proto-românii s-au transformat ulterior în poporul neolatin pe care îl cunoaștem, în timp ce proto-albanezii, nu, atunci singura explicație logică e că proto-albanezii au rămas la un moment dat în afara zonei de influență a Imperiului Roman, iar proto-românii, în interiorul ei. Altfel zis, proto-românii nu puteau fi decât la sud de Dunăre, iar proto-albanezii... la nord. De unde vor fi coborât la sud, așezându-se în cele din urmă acolo unde îi știm, pe coasta Adriaticii, împinși cel mai probabil de invaziile barbare din mileniul întunecat.

În concluzie vă recomand cu cea mai mare plăcere această carte pentru că veți avea ce citi dacă sunteți pasionați de istorie. Trebuie citită fără prejudecăți. Nu mai suntem în secolul XIX, Transilvania e românească și nu mai avem de demonstrat nimic nimănui. De altfel, chiar dacă poporul român s-ar fi format cu adevărat undeva la sud de Dunăre, asta nu înseamnă că proto-românii nu ar fi pus deloc piciorul 1000 de ani la nord de Dunăre. Cel mai probabil în perioada secolelor IV-XIV spațiul cuprins între Dunăre și Câmpia Panoniei a fost unul cvasi-deschis în care s-au perindat și s-au așezat atât popoare de migratori veniți de departe cât și popoare din zone mai apropiate. Proto-românii puteau re-coloniza zona, de pildă, în timpul expedițiilor Imperiului Bizantin sau odată cu primul Imperiu Bulgar, adică binișor înaintea ungurilor. Din păcate izvoarele istorice lipsesc și mențiunile cu privire la „vlahi” sunt foarte puține.

LE. Criticii îl bagă în aceeași oală pe Dan Alexe cu Lucian Boia, evident, fiindcă ar fi „antiromâni”. Nici vorbă (adică, nici vorbă că ar fi comparabili... dacă or fi sau nu „antiromâni”... lol...). Dan Alexe face cercetare etno-lingvistică serioasă, care se bazează pe argumente concrete, interesante, și pe o cunoaștere directă a limbilor care se vorbesc în Balcani și Caucaz. Recent a produs chiar un material amplu în care face o analiză comparativă între etruscă și limbile kartveliene (georgiana). Or, Boia nu e istoric. E un repovestitor de istorie și nimic mai mult. Adică un altfel de Dumitru Almaș (dacă mai țineți minte cine era ăsta...).

Fasciștii de la În Linie Dreaptă se dau loviți

Trepanații fasciști de la În Linie Dreaptă se dau loviți, deși ministrul le-a fost acceptat, în ciuda mobilizării exemplare a societății civile împotriva lui.

Nu le place. Au sărit ca arși că de ce îi înjură lumea. Păi cum să nu-i înjure dacă au creier de ku-klux-klan.

Micul Râpă, pseudo-comentatorul ăla pulitic cu meclă de cepelică rebutat care mai agită muștele prin studiourile B1, se minunează în EVZ că e lumea rea și se pretinde autodafat minerește (o jignire la adresa celor bătuți cu adevărat de mineri). Aligică e chiar nesimțit pretextând că „dreapta” și-a făcut curat și și-a dat afară „nefrecventabilii”, în timp ce stânga, vezi doamne, n-a făcut-o. Și ilustrează cu Vasile Ernu și se ia de ăștia care poartă tricouri cu Che Guevara.

Păi nefrecventabili „la dreapta” sunteți chiar voi, stimabile. Nu e de ajuns să zbieri că nu ești xenofob, că nu ești homofob, că nu ești islamofob, că nu propagi ura ș.a.m.d. Trebuie să te și comporți ca atare. Mai credibil decât voi era răposatul Vadim, care zicea că nu e maghiarofob și ca să dovedească asta, chiar băga unguri pe liste în parlament (era unul, Furo, care a luat 2 sau 3 mandate din partea PRM). Câți musulmani au găzduit în paginile lor trepanații de la În Linie Dreaptă? Sau de câte ori au vorbit decent despre homosexuali și homosexualitate, fără să facă spume? Ah, da, am uitat, dumnealor sunt „conservatori”.

Ce altceva decât propagarea urii sunt listele imbecile compilate de cretinii ăștia? Vai de mine, dar nici legionarii nu propagau ura în anii '30... a, doar compilau de zor liste cu cei „vânduți jidanilor”. Așa cum cretinopații ăștia de la ILD compilează liste cu „agenți de-ai lui Putin” și bagă de-a valma acolo pe te miri cine și cum.

Adevăratul „conservatorism”, ca și adevăratul „liberalism” sau adevăratul „socialism” și în general orice „-ism” decent, inclusiv „comunismul” (care nu e totuna cu „bolșevismul”) nu exclude dialogul și respectul. Eu nu voi fi niciodată „conservator”, pentru că îmi lipsesc niște date fundamentele din ADN: în primul rând nu prea cred în Dumnezeu, deci nu pot crede serios nici în instituția monarhiei, nici în imuabilitatea tradiției șamd. Asta nu înseamnă că nu îi pot respecta și nu pot avea un dialog cu adevărații conservatori care cred în valorile conservatoare, după cum pot avea o discuție de principiu cu un liberal (eu fiind socialist) și tot așa.

Dar cu tâmpiții pentru care conservatismul de fapt înseamnă compilarea de liste cu „dușmani ai poporului” și care mă așează din principiu pe una din aceste liste, mă tem că nu am ce vorbi. Ce să vorbesc? Cum să mă execute? Sau să mă rog de ei să mă scoată de acolo?

Nu băieți, voi sunteți fasciști și trebuie să vă împăcați cu gândul ăsta. Nu vă mai dați lebădă rănită. Sigur că nu defilați cu cămăși negre, și nici nu băteți lumea pe stradă, dar mentalitatea voastră obsesional-compulsivă e cvasi-fascistă. Nu defilați cu cămăși negre pur și simplu pentru că nu mai e la modă s-o faceți. Dar aveți alte trăsături ale fascismului tradițional: propagați ura oarbă, nedisimulată și necritică împotriva categoriilor sociale și ideilor politice care nu vă convin, sunteți obsedați să compilați liste cu „vânduți”, sunteți ferm convinși că ideologia voastră explică universul până în ultimele sale cotloane, inclusiv cotloanele conspiraționiste, și prin domnul Bostan dovediți, iată, că vă interesează și exercitarea directă a puterii. Bonus: ca și legionarii, precursorii voștri din România, vă credeți creștini deși nimic nu e mai departe de spiritul vostru decât învățăturile minunate ale lui Iisus cunoscute sub denumirea de „Predica de pe munte”.

Din specia: voi să nu mai scoateți nasul în lume. Monica Macovei.

Fascismul social ucide. Bateristul trupei Goodbye to Gravity, Bogdan Enache, aflat în stare gravă în spital, nu poate fi...
Posted by Alternativa Socialista on Sunday, November 8, 2015

Nu trebuie să uităm aceste aberații. Nu vom uita aceste aberații. Cianurile de la Colectiv au fost rezultatul direct al cianurilor care au otrăvit țara asta atâția ani. Căcaturile lor neolib cu statul minimal, piața care se autoreglează și alte tâmpenii de genul ăsta...

De fapt marea problemă în căcatul ăsta de țară e că nu poți să-ți bagi picioarele în ea de viață și, în virtutea faptului că ești cetățean român, să stai. Să stai, poate, ca să scrii o carte (chiar și proastă!). Să stai să faci muzică. Să stai ca să stai. Să stai ca să dormi. Să stai ca să stai mai mult cu copilul. Să stai, pur și simplu. Nu zic să stai într-o vilă cu piscină, cu Mercedes la scară și elicopter în backyard. Pur și simplu să stai cu nevastă-ta și copilul într-o garsonieră micuță, și să stai. Uite așa. Degeaba. Și să știi că și dacă îți urmezi pasiunile din timpului stării de stat degeaba, copilul tău tot va merge cum, necum la o școală - proastă, bună, dar școală -, nevastă-ta n-o să plângă că n-aveți bani de întreținere și tu nu vei muri în stradă dacă te îmbolnăvești. În România trebuie să muncești non-stop pentru că nimic nu e gratis: școala copilului costă, sănătatea costă, locuințe sociale nu există. În România ai dreptul să trăiești decent numai dacă te faci util cu ceva. Dacă produci ceva util ce se vinde bine. O marfă oarecare, fie ea un bun sau un serviciu. Nu produci nimic? Atunci la revedere: mori dracului. Drepturile se cumpără prin muncă, băi băiete! Nu ai drepturi ca un om liber, ai drepturi numai în calitate de sclav productiv.

(Surse din preajma guvernului dau asigurări că Bogdan Enache va beneficia de aceeași atenție ca toți ceilalți bolnavi. Totuși, oricine are medici în familie știe că în mod normal bolnavii neasigurați sunt tratați cel mai adesea cu câte o aspirină și apoi trimiși acasă. Bogdan Enache are norocul, dacă putem numi „noroc” pacostea care l-a lovit, să facă parte dintr-un caz intens mediatizat.)

Mascarada consultărilor societății civile de la Cotroceni

Ieri seară PSR s-a conformat cererii Cotroceniului și s-a autoinvitat la așa-zisele „negocieri cu societatea civilă”....
Posted by Alternativa Socialista on Friday, November 6, 2015

Mesajul trimis inițial la președinție:

Subiect: Consultari cu societatea civilaData: 05-11-2015 22:14De la: contact@psr.org.roCătre: consultari@...
Posted by Alternativa Socialista on Thursday, November 5, 2015

Iluzia resetării sistemului

   Hai să vă liniștească tata.
   Partidele mari sunt pline de datorii. Quasi-falite. Sunt știri în media pe tema asta, nu mai insist.
   Partidele mici sau cele nou înființate sunt sărace, că așa e când ești mic și/sau la început de drum. De pildă la PSR / fostul PAS, situație pe care o cunosc bine din interior, toată activitatea a supraviețuit datorită eforturilor materiale deosebite făcute de președintele Constantin Rotaru (recunosc: nu știu de ce!) și cu ajutorul câtorva cotizații modeste făcute de membrii mai răsăriți. Eu, de pildă, am cotizat constant 100-150 de lei pe an, plus cheltuieli personale de cca. 1000-2000 de lei pentru diverse necesități electorale în anii cu alegeri (2012 și 2014). Restul banilor sunt cotizații mărunte (de genul 3 lei / lună) de la membrii simpli, și cam atât.
   Pragul electoral e de 5% indiferent de ce fel de alegeri vorbim. De la consiliu comunal până la parlament. Dar să ne concentrăm doar pe alegerile parlamentare. Deschiderea scenei politice către partide noi, formate din 3 membri, și trezirea conștiinței civice a tineretului va face ca la viitoarele alegeri participarea să fie ceva mai ridicată. Garantat. Hai să facem o estimare conservatoare, să nu zicem că vor fi 10 milioane de votanți, dar punem măcar 8,5 milioane. Cu 8,5 milioane de voturi, 5% - cât e pragul electoral - ar însemna 425.000 de voturi.
   Singurele partide capabile să treacă acest prag bazându-se strict pe voturile activiștilor proprii sunt PSD, PNL, UDMR (dar cu mari emoții) și, posibil, UNPR (care e departe de a fi ieșit din cărți, cu toate problemele generalului Oprea). Ce înțeleg prin asta? Adică, astea sunt singurele partide care pot mobiliza cu ajutorul telefoanelor, organizării interne și relațiilor interumane suficienți oameni (membri, simpatizanți și diverse categorii dependente) cât să treacă pragul electoral. PSD / PNL pot lua prin mobilizare undeva în zona 2-2,5 milioane de votanți, UDMR și UNPR în jurul pragului electoral.
   Restul partidelor nu pot face asta. Nu e de ajuns să ai 50.000 de like-uri pe Facebook ca să te consideri „mare”, trebuie să ai 450.000 de nume și prenume de care să știi sigur că vor vota cu tine. ALDE-le lui Tăriceanu e mort în păpușoi. Nu are structuri, nu are nimic. Are câțiva primari, care n-ar fi exclus să facă joc dublu (ajutând PNL-ul) și cam atât. M10 nici atât. M10 trăiește strict din entuziasmul unora pentru Monica Macovei, însă Macovei e extrem de vulnerabilă în acest moment, după ce s-a înfrățit cu Erdogan. Nici PMP nu are structuri, chit că îl are pe Băsescu. În cazul unei participări la vot joase partidele astea poate vor lua cu heirupism 100-200.000 de voturi, ceea ce le-ar aduce în preajma pragului electoral, dar în cazul unei participări ridicate nu au nici o șansă de a ajunge la 5%. De restul partidelor extraparlamentare - PSR, ecologiștii etc. nici nu mai pomenesc. PRM-ul? Încă trebuie să-și adune aripile: aripa Funar și cu cea post-Vadim.
   Acestea sunt datele problemei. Avem niște partide falite care însă pot trimite oameni în parlament, și avem niște partide mici care ar putea, poate, să propună altceva, dar care n-au forța necesară pentru a trimite oameni în parlament. Pentru că pragul electoral e 5%.
   Acum, să zicem că vrem să reînnoim clasa politică. Cel mai simplu o putem reînnoi votând un partid nou sau un partid extraparlamentar, dintre astea mici. Din practica celor 3 campanii electorale la care am participat pot spune că un vot pentru un candidat / un partid din afara sistemului costă cel puțin 3 euro (la partidele mari e și mai mult, de la 10 euro în sus). Înțeleg prin asta costul implicat cu reclamele de stradă, tv, radio, Facebook etc. Că lumea nu te votează pur și simplu. Trebuie să te faci cunoscut, oricât de frumos ai fi. Trebuie să te faci cunoscut până în ultimele unghere ale țării, că degeaba te cheamă Monica Macovei și ești cunoscută la București, dacă nu ești cunoscută și n-ai candidat și la Cotârlați.
   Asta înseamnă că dacă ești partid mic și vrei să intri în parlament va fi nevoie de cel puțin 450.000 x 3 euro => 1,35 milioane euro.
   Cash.
   Nici un partid mic / nou nu are banii ăștia. Decât dacă nu cumva se lasă pe mâna vreunui bandit gen Becali, adică ... #aceeasimizerie. Varianta asta pică!
   Și ziceam mai sus că partidele mari sunt falite. Nici ele n-au banii ăștia. Amândouă partidele mari au datorii majore și nici dracu nu mai vrea să le muncească pe datorie, mai ales că în urma acțiunilor DNA nu ai deloc siguranța că după alegeri „investiția” se va returna.
   Da, dar partidele mari pot băga candidații în parlament, pentru că au organizarea necesară.
   Așa că, pe cale de consecință, la anul campania se va finanța în general chiar din vistieria candidaților, fiindcă partidele n-au de unde. Vor candida numai oameni care își pot finanța campania.
   Dintr-un foc, vor candida numai oameni cu bani, care își permit o cheltuială. Adică... aceeași!
   Și atunci, în condițiile în care singurele partide despre care poți avea certitudinea că vor trece pragul electoral sunt PSD / PNL / UNPR / UDMR, unde credeți că vor merge candidații cu bani? Vor merge ei la Partidul lui Pește Prăjit, fiindcă are 100.000 de like-uri pe Facebook, sau vor merge la PNL / PSD / UNPR / UDMR, singurele partide care pot trece pragul electoral și la București, și la Cotârlați?
   Hai, că răspunsul nu e greu.

   Singura posibilitate reală de a reseta clasa politică e să reducem pragul electoral la un coeficient normal la cap (undeva în zona 1-1,5% cred că ar fi suficient) și să eliminăm din legislație aberația cu obligavitatea adunării de semnături pentru fiecare candidatură în parte. Pentru că un candidat nu se reprezintă neapărat pe sine în alegeri, el poate reprezenta un partid sau niște idei. De pildă, partidul Monicăi Macovei poate fi reprezentat la Cotârlați de un anume anonim domn Popescu care, chiar dacă nu e cunoscut pe plan local, e inimos și ar face treabă bună; de ce să-l obligi, atunci, să strângă niște sute sau mii de semnături pe care, nefiind un personaj notoriu pe plan local, nu le va putea strânge, ca să-și înscrie candidatura?! (Noi știm prea bine de ce: pentru că numai partidele sistemului pot face o astfel de operațiune pentru mii de candidați.) Poate că în timpul campaniei electorale oamenii o vor vedea pe Monica Macovei la televizor, o să le placă de ea, o să-i caute candidatul local și îl vor vota, chit că, înainte de alegeri, habar nu au cine e!
   Așa că, momentan, orice discuție despre „o altă paradigmă politică” și „resetarea sistemului” trebuie să înceteze, pentru că e din start mincinoasă. Sistemul nu poate fi resetat. Sistemul nu poate fi decât aruncat la gunoi și în locul lui pus altceva!

Scrisoare deschisă, legată de problema traficului, pentru maimuțele din primăria București

Mi-e teamă că, scriind acest text, jignesc maimuțele.

Maimuța este acel animal care, din cine știe ce motive, pe scara evoluției nu a ajuns să se transforme în om. Asta înseamnă că nu și-a dezvoltat capacitatea unui limbaj articulat și a unei gândiri inferențiale avansată, deși unele specii de maimuțe („primatele”) au comun cu omul o mare parte a ADN-ului.

Chiar și așa, majoritatea maimuțelor și mai ales primatele sunt capabile să facă inferențe logice simple, lucru observat atât în natură de cercetători precum Jane Goodall, care a lucrat o mulțime de decenii cu cimpanzeii, cât și în condiții de laborator, așa cum s-a observat pe cercetările făcute cu cimpanzei bonobo de Sue Savage-Rumbaugh.

Cel mai simplu act de gândire logică, de care până și maimuțele se pare că sunt în stare, se poate exprima astfel:

A -> B
B -> C
--
A -> C

ceea ce se traduce astfel: „Dacă A implică B și B implică C, atunci A implică C.”

Acum, de ce sunt nervos pe tâmpiții din PMB și primăriile de sector? Pentru că nu am pretenția să le meargă creierele seci după regulile avansate ale inferențelor cu conjuncții sau disjuncții sau termeni negativi șamd. Dar vreau să le funcționeze măcar după regula simplă a celei mai simple inferențe, pe care până și cimpanzeii se pare că o înțeleg.

Avem un oraș aglomerat. Se fac deja mai bine de 10 ani de când s-a pus acut problema aglomerației acestui oraș și primarii au început să câștige alegerile cu planuri de șosele suspendate, poduri-minune, pasaje subterane și „străpungeri” strategice. Vreo câteva (Basarab, Mihai Bravu, pasajul de la Piața Presei Libere) s-au și realizat. Orașul a rămas în continuare aglomerat. Și va rămâne în continuare.

Ceea ce ar trebui să ridice niște semne de întrebare e faptul că orașul nu e întotdeauna aglomerat. Vara, în timpul vacanței, nu e aglomerat. La fel și primăvara sau iarna, când sunt vacanțele de primăvară sau iarnă. La fel și în zilele în care sunt diverse vacanțe școlare ocazionale. De pildă luni, 5 octombrie, a fost „Ziua învățământului” și nu s-au ținut ore nici la grădinițe, nici la școli, nici la licee. Orașul a fost foarte lejer pentru o zi de luni de octombrie, inclusiv în zonele tradițional aglomerate. Aglomerația se suprapune mai mult decât clar pe sezoanele și zilele anului școlar.

Dacă ar fi să transpunem într-un raționament logic această observație, ea s-ar putea scrie astfel:

Toamna încep școlile.
Dacă încep școlile, orașul se aglomerează.
--
Orașul se aglomerează toamna.

După cum se vede, dacă citim ca imbecilii ultima frază: „Orașul se aglomerează toamna.” nu vedem decât problema. Dacă însă o citim ca oamenii inteligenți și ne uităm la cele două premise, descoperim și cauza, care e exprimată chiar acolo. Câtă vreme nu corelăm cauza cu problema generată, atunci rezolvările nu vor putea duce la dispariția cauzei. O să continuăm să facem șosele suspendate, pasaje, tuneluri și străpungeri până o să ni se acrească (și le vom face pe multe zeci și sute de milioane de euro, firește). Numărul mașinilor de pe străzi nu se va reduce. Ele vor continua să existe acolo. Nu vor mai fi pe strada X, ci pe pasajul Y sau prin străpungerea Z.

Și atunci trebuie să ne punem o întrebare simplă. Cine e toată populația asta care, odată cu începutul școlilor, începe să aglomereze drumurile? E evident: sunt elevii și copiii de grădiniță! Că doar ei încep „școala” în septembrie! Nu o încep nici oamenii care au 40 de ani, nici pensionarii.

Dar au elevii și copii de grădiniță permis de conducere, ca să poată circula mașina? Evident că nu! Nu ei au permisul de conducere și nu ei conduc mașina, ci părinții lor. Și atunci, ar fi logic ca primăriile să se întrebe: de ce naiba părinții nu-și dau copiii la grădinițele și școlile din aproprierea casei, așa cum era pe vremea când creșteam cu toții cu cheia la gât, și trebuie să-i transporte cu mașina?!

Și răspunsurile ar veni de la sine: nu, nu e vorba de sute de mii de părinți din București pe care i-a apucat damblageala și spre deosebire de părinții din urmă cu 20-30 de ani, care își dădeau copiii la școala din cartier, ei vor să-și dea copiii la școala cutare, că au auzit că e un profesor bun de mate, sau la școala cutare, că au auzit că se face mai multă muzică. E vorba de un cumul de factori care țin de:

- Lipsa accesului la locuințe ieftine: locuințele din București sunt încă foarte scumpe comparativ cu salariul median și chiar cu cel mediu. O familie nu se poate muta ușor în zona în care trăiește „ancora” (de obicei, bunicii) care se ocupă în timpul liber de copil / copii, pentru că primăriile nu atacă deloc problema locuințelor goale (care ar trebui impozitate suplimentar) și nu investesc nimic în construcția de locuințe. Drept pentru care o mașină e mult mai ieftină. Dacă nu te poți muta în zona care te interesează, măcar te deplasezi în fiecare zi. Pierzi niște timp în trafic, dar ieși mai ieftin.

- Lipsa investițiilor în sistemul de învățământ, investiții pe care, conform legii, trebuie să le facă primăriile: să zicem că te lipsești de ajutorul bunicilor și vrei să duci copilul la școala din zona în care locuiești efectiv, dar pentru asta îți trebuie o bonă care să stea cu el în orele în care nu o poți face tu. Păi fără 1500-2000 de lei, în cel mai bun caz, nu scapi. Având în vedere că salariul mediu din București e în jur de 2500 de lei (dar cel median cu siguranță e mult mai mic) e de la sine înțeles că foarte puține familii își permit o asemenea soluție. Drept pentru care tot mașina, cu care poți duce copilul acolo unde ieși mai ieftin cu creșterea lui, rămâne de bază. Primăriile ar trebui să investească direct în actuala infrastructură educațională, inclusiv să angajeze în mod direct personal didactic și auxiliar care să se asigure că unitățile școlare sunt folosite la maximum de potențial pe durata zilei, inclusiv în activități de tip after-school și în activități cultural-sportive. Credeți că nu se poate? Vă spun doar atât: Sectorul 1, cel mai sărac în creșe din București, are un buget anual de 1,1 MILIARDE lei. Sectorul 2, 0,89 miliarde. Cel mai sărac e sectorul lui Vanghelie, cu un buget anul acesta de 0,45 miliarde lei. În total sectoarele Bucureștiului au un buget cumulat de 4,6 miliarde lei, adică peste 1 miliard de euro. La banii ăștia se adaugă și „un mărunțiș” de vreo 100 de milioane de lei pe care Primăria Generală îi alocă anual primăriilor de sector, plus bugetul propriu-zis al Primăriei Generale. Oare sunt bucureștenii într-atât de proști încă să creadă că, având la dispoziție atâta bănet, obscen de mult, primăriile nu pot investi nimic nici în locuințe accesibile pentru clasa mijlocie, nici în extinderea sistemului local de învățământ? Probabil că da, altfel nu i-ar mai vota an de an pe imbecilii ăștia din PSD/PNL.

În concluzie, să nu ne mai mirăm că e orașul aglomerat. Nu e vorba de semafoare care nu se coordonează. Cu semafoare coordonate sau nu, cu autostrăzi suspendate sau nu, în traficul din București tot 1 milion de mașini în mișcare vor fi. Că nu vor fi pe axa X-Y ci pe axa Z-W, chiar nu contează. Ele se vor mișca în continuare. Aici. E vorba de necesități de viață cărora administrația e incapabilă să le răspundă, pentru că e incapabilă să le înțeleagă.

PSD-ul va da o lege prin care se vor scoate singuri în afara legii

Cum un parlament-mamut adună mai mulți proști în același loc, și prostia însumată a acestora dă mai mult.

Abia aștept să treacă legea asta prin comisii, prin plen, să o promulge Iohannis, și apoi PNL-iștii să ceară desființarea PSD și să-l bage pe Ponta 10 ani la pușcărie.

Și, ca un alt efect colateral al acestei propuneri imbecile, abia aștept să văd autobuze pline cu rromi din România decolând spre Jermănika, unde vor cere azil politic.

Ceea ce nu a reușit să facă opoziția, sunt pe cale să facă ei înșiși: PSD pregătește o lege prin care se trece singur în ilegalitate - articol nou pe „Argumente și Fapte”.

Păunescu și Vadim

  Trebuie să fii tare prost ca să-l alături pe Vadim lui Adrian Păunescu, așa cum face băiatul ăsta aici.
  Poeziile lui Păunescu erau citite în anii 80 cu speranță de români. Vindea sute de mii de cărți (și nu la pachet!). Cenaclurile lui adunau zeci de mii de oameni care apoi stăteau ore întregi la coadă ca să-i cumpere discurile cu cântecele. În întâlnirile față către față cu Ceaușescu (astăzi perfect documentate), Păunescu a demonstrat de multe ori mai multă demnitate decât au demonstrat jigodiile care după 1989 au uzurpat cu ticăloșie și obraz inenarabil de gros rangul de dizident.
  Ghinionul lui Păunescu a fost că în confuzia din decembrie 1989 imbecilii și netoții invidioși pe succesele lui literare i-au instrumentat imaginea de susținător al regimului, ceea ce era o prostie. Susținători ai regimului au fost toți cei care, cu ticăloșie, au tăcut în acei ani. Nu doar unul ca Păunescu, care la adăpostul unei metafore pro-Ceaușescu strecura invariabil și o copită.
  Nu degeaba Paul Goma, singurul scriitor român care a fost dizident autentic, a refuzat să revină în România după 1989. S-a simțit și s-ar simți în continuare umilit să fie pus alături de toate pramatiile, toți liicenii și toți pleșii, ale căror singure virtuți, pe care și le laudă acum, au fost glasul tăcut și privirea speriată. Adică minima moralia.
  Ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 l-a înrăit, ca om, pe Păunescu; și-a ascuns obrajii rumeni în ditamai barba (pe care și-o mai scurtase la bătrânețe) și poate că din cauza asta a făcut și alegeri greșite, dar a rămas până la capăt un om dedicat ideilor autentice de stânga, fără să se renege sau să facă volte de pe o parte a spectrului politic pe alta. Și, în definitiv, rămâne unul dintre principalii poeți ai generației 1960, indiferent ce vor zice despre el mărunții săi cârtitori.
  Pe de altă parte Vadim a fost la originile sale un poet bunicel, nu lipsit de talent, dar nu un vârf de generație. Poate că a simțit asta, că nu va putea fi niciodată egal cu un Păunescu sau cu un Nichita, nici măcar comparabil cu un Dan Laurențiu sau Emil Brumaru, și a decis să-și valorifice bruma de talent poetic cu cinism. A făcut din poezie o meserie așa cum face strungarul piese: dacă era poet și societatea îi cerea să scrie despre Elena Ceaușescu, foarte bine, el asta făcea și pe asta își lua banii. Vadim a fost așadar, în primul rând, un poet-lichea. Dintotdeauna. Poate că dacă își șlefuia talentul în altă direcție lăsa și el o urmă mai palpabilă în literatură. Urma pe care a lăsat-o e o pâlpâire.
  Nu sunt un specialist în literatură și nu pot aprecia dacă urma sa e mai palpabilă decât a altor versificatori ai regimului ceaușist, unii de care îmi aduc aminte amuzat și acum (Nicolae Dragoș, Tiberiu Utan, Geo Ciolcan - tatăl nimeni alteia decât Romanița Iovan!) pentru că apăreau invariabil în toate ziarele și revistele, alții care au rămas ferecați, poate pentru totdeauna, în negura imemoriei personale. Peste ani și ani poate se vor găsi istorici literari care să prezinte generațiilor viitoare interesantul fenomen al poeților encomiastici din anii 80, și poate vor găsi și ceva demn de recuperat din lirica lor (cu siguranță nu versurile adresate lui Ceaușescu).
  Vadim a abuzat de bruma de talent pe care o avea. Cu pamfletele a început încă din anii 80, timid, când scria de toate la „Săptămâna”, de la osanale dedicate lui Ceaușescu la comentarii de fotbal, trecând prin probleme de istorie și de literatură contemporană. Ceea ce scria și se scria la „Săptămâna” în acea perioadă era fără îndoială lizibil, în limitele epocii, așa cum poate oricine să se convingă răsfoind fie și numai virtual numerele revistei scanate pe situl tvarheolog.com. În plus, revista prezenta programul teatrelor, un top muzical și multe alte lucruri interesante, care erau plăcute publicului. Cu greu ai fi putut prevesti turbatul de mai târziu. În anii ăia părea destul de calm. Nici regimul, probabil, nu i-ar fi dat voie să înjure ca la ușa cortului într-o publicație scrisă.
  Dar după 1989, având în vedere că revista „Săptămâna” a fost desființată (tot din rațiuni de oftică literară), i s-a cerut de către Petre Roman și Ion Iliescu să devină portavocea unor dejecții pe care ei nu-și permiteau, din rațiuni de imagine, să le răspândească în public și dacă asta i s-a cerut, asta a prestat. Doar nu era să se ducă la sapă sau pe tractor; omul știa să mânuiască stiloul, nu tractorul, așa că și-a oferit serviciile cui a știut și a vrut să profite de ele.
  Că sinistrul cuplu Iliescu-Roman a stat la baza înființării revistei „România Mare” nu e nici o îndoială, dovadă că revista a devenit purtătoarea de meme pe care Iliescu apucase să le zică în primele luni din 1990, dar apoi își luase aminte și le aruncase din limbajul propriu. „Vin moșierii”, „ne atacă ungurii”, „expiratul de Coposu”, chestii de-astea. Ei nu-și mai permiteau să le urle de la balcoane, că nu era cușer; dar, pentru a le păstra calde în discursul public, l-au băgat pe Vadim la înaintare.
  Vadim și-a ascuns dejecțiile sub masca pamfletului arghezian. Ce-i drept, unul dintre pamfletele celebre ale literaturii noastre, „Baroane”, e plin de rahat. Nimeni nu a stat până acum să-i judece lui Vadim, la modul serios, calitatea pamfletară a articolelor sale. Că or fi sau nu pamflete autentice, momentan e greu de zis. Eu personal înclin să cred că nu. Sunt simple golănii, care însă își au locul lor perfect definit într-o Românie post-1989 complet dezaxată, manelizată, înrăită, înfometată.
  Greșeala lui Vadim a fost că s-a crezut mai mult decât era. S-a crezut un poet genial, și era un simplu versificator; s-a crezut mare cărturar și specialist în istorie, sociologie și câte și mai câte, și în realitate era un simplu enciclopedist; s-a crezut un geniu politic, și de fapt era un simplu pion folosit de toată lumea (gândiți-vă numai câtor jigodii le-a asigurat un loc călduț în parlament, sau câte dezinformări au fost lansate prin el, tulburând opinia publică de-a lungul timpului - „rona hartner” vă spune ceva?). Când n-au mai avut nevoie de el, că deh, intrasem în Uniunea Europeană, o luasem deja pe drumul fără întoarcere al căii euroatlantice, l-au „executat”. În 2008 PRM a trecut pragul electoral, dar au avut grijă băieții cu ochi albaștri să-l scoată la 4,9% (nu mă întrebați de unde știu asta; prefer să nu zic; luați informația de bună, așa cum o iau și eu). Ar fi trebuit să fie avizat de ceea ce pățise PSM-ul în 1996, când tot băieții cu ochi albaștri au avut grijă să-l bage sub pragul electoral, care la vremea aceea era de numai 3%.
  Atât am vrut să zic. Nu-i mai comparați pe Păunescu și Vadim, că nu sunt la fel.

Pentru amatorii de mistere. Contribuția mea la misterele Sfinxului din Bucegi :)

Ultima oară urcasem la Sfinx în timpul studenției adică, hăt, în urmă cu vreo 20 de ani. Din fericire lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci încoace, adică n-au apărut pe platou nici biserici, nici hoteluri, nici automobile, nici alte bălării cu care eram amenințați. Totul a rămas aproximativ la fel. Când eram student am ajuns și pe la Vârful Omu, dar astăzi, sincer, nu cred că voi mai merge vreodată acolo. Poate, doar, dacă se va trage cândva un cablu de telecabină. Deh, vârsta... :)

De curând însă am ajuns iar și chiar vroiam să ajung, pentru că în contextul exploziei de informații online, mai ales cele legate de dacisme, tracisme și dacopatisme (după expresia lui Dan Alexe de la Europa Liberă), era inevitabil să nu citesc ceva „misterios” legat de minunatul megalit carpatic. Misteriosul ca misteriosul, dar mi-au atras atenția și unele detalii din poze, detalii pe care nu le comenta nimeni. Așa că mi-am propus în urmă cu vreo 5 ani să merg sus, la Sfinx, și să-l mai văd cu ochii mei. De la dorință la putirință, chef și timp e mult, așa că au trecut anii și abia vara asta am ajuns (cu telecabina, să fim bine înțeleși!... cred că aș muri dacă ar fi să urc pe jos).

Să privim așadar fotografiile de mai jos.

Sursă foto: www.turistderomania.ro

A. Știu, toată lumea se uită la chip, dar eu v-aș ruga să vă uitați la ceafa megalitului, unde se văd niște tăieturi ca niște dale, un soi de zig-zag, unde par să se distingă niște unghiuri drepte. Unghiurile drepte nu sunt chiar necunoscute în natură, dar le întâlnim mai degrabă în microstructuri cristaline.

B. Aveam, așadar, curiozitatea de a explora de a aproape acel zig-zag. Ani de zile am avut această curiozitate. Vara asta, în sfârșit, mi-am satisfăcut-o :) Zig-zagul se distinge așa de bine în toate fotografiile megalitului, încât mă întrebam dacă nu cumva se pot distinge acolo unul sau mai multe unghiuri drepte.

C. Realitatea e că, privit de aproape, zig-zagul propriu-zis nu pare decât o crăpătură oarecare. Un geolog probabil ar ști să ofere și o explicație pertinentă privind formarea.

Dă click pentru mărire!

D. Dar ceea ce e la capătul lui mi s-a părut cu adevărat interesant.

Dă click pentru mărire!

În colțul ăla se distinge un dreptunghi perfect, cu dimensiunile aproximative 15 x 20cm. Oricine urcă de acum încolo poate verifica ușor chestia asta cu un echer, sau suprapunând peste muchiile pietrei un obiect cu colțuri drepte aflat la îndemână (de pildă o tabletă sau un telefon mobil).

Ciudat? :)

Din nou despre Grecia

Analiza mea după semnarea acordului:


Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război


A „trădat” Tsipras? Eu zic că nu. Deși cred că pentru Grecia soluția corectă era cea propusă de Varoufakis (IOU-s, control asupra sistemului bancar și declararea unilaterală a falimentului), soluția a venit prea târziu ca să mai poată fi aplicată fără panică. În situația dată Tsipras a luat cea mai bună decizie și sper că viitorul apropiat îi va da dreptate.

Un document informal provenind de la Euklid Tsakalotos, coordonatorul echipei de negociere din partea Greciei

Puteți citi pe Argumente și Fapte un document interesant pe care Euklid Tsakalotos l-a trimis ieri cu titlu de informare în rețeaua Stângii Europene.

Practic, ceea ce rezultă de acolo e că grecii refuză să se mai lase trași în țeapă, acceptând fel de fel de aberații, și, spre deosebire de politicienii noștri, care atunci când „partenerii” își îndreaptă jetul de urină spre ei nu știu decât să zică: „mai vreau”, „dă și pe dreapta”, „dă și pe stânga” etc., ei și-au asumat responsabilitatea de a zice STOP.

În subiacent e o ciocnire între două mentalități, între două concepții economice (aberanta trickle-down economics susținută de „instituții” și concepția moderat-socialistă a guvernului elen), între două ego-uri, probabil, la fel de inflexibile. Și e vorba de ciocnirea dintre niște cămătari ticăloși care au puterea de a tipări bani din „thin air” și un guvern legitim ales al unei țări democratice.

De ce ar trebui să ne temem de Grecia lui Alexis Tsipras

Nu, nu fiindcă ne bagă în budă, pică băncile, face infarct Mugur Isărescu, leșină Iohannis etc. Nu cred că se va întâmpla nimic spectaculos din acest punct de vedere pentru că noi nu suntem în zona euro și pentru că băncile așa-zis grecești de aici de fapt sunt românești, și au fost reglementate după sistemul românesc. Nici măcar nu cred că moneda euro va suferi senzațional, având în vedere că Grecia înseamnă doar 2% din economia zonei.

Ceea ce cred că ar trebui să ne pună pe gânduri e că ne vom trezi peste noapte cu un concurent pentru investițiile străine, chiar în coasta noastră. Pentru că odată revenită la o monedă proprie - probabil drahma - Grecia va suferi într-o primă fază o devalorizare internă destul de drastică (cel puțin 20-30%) ceea ce înseamnă că leafa medie va continua să scadă până la un nivel comparabil cu al restului Europei de Est. În orice caz, mult mai mic decât nivelul actual de aprox. 1000 de euro.

Numai că spre deosebire de noi grecii au două avantaje: o infrastructură excelentă și, datorită poziției geografice, o conexiune maritimă la trei continente: Europa, Asia și Africa. Nu în ultimul rând, vine cu un rezervor imens de forță de muncă (șomajul e de peste 25% acum) dublat de o imigrație nord-africană care aduce anual zeci de mii de noi muncitori. Corelată cu reluarea cheltuielilor guvernamentale și cu creșterea inevitabilă a turismului, care va deveni și mai ieftin decât e acum, rezultă că vom avea create toate condițiile pentru ca Grecia să devină destul de rapid „tigrul” acestei părți a Europei și să ne ia fața nouă și bulgarilor. Mai ales că noi, datorită servilismului politicienilor față de americani, care și-au implantat armata pe aici mai rău decât au făcut-o sovieticii, vom fi percepuți ca un posibil teatru de război și focar de instabilitate, la fel ca restul țărilor din jurul Mării Negre.

În astfel de momente ne dăm seama ce bine ne-ar fi prins să avem o infrastructură pusă la punct. Și, mai ales, cât timp am avut la dispoziție! Și câtă nevoie am fi avut de niște politicieni cu coloană vertebrală, nu cu paie în loc de creier. 10 ani în care Grecia a stat în zona euro, alți 5 în care au fost ținuți cu capul sub apă de idioții de la Bruxelles. 15 ani în care am fi putut construi lejer 2000 de kilometri de autostradă.

Să ne uităm un pic la Argentina: după ce și-a declarat falimentul în 2002, au urmat 7 ani în care creșterea economică a fost constant în zona 5-10%. Exceptând o sincopă în 2009, economia Argentinei a continuat să crească în ritm susținut. Iar salariul mediu e astăzi dublu față de salariul din România. Mă aștept ca și Grecia să facă la fel. Capitalul nu are milă de politicieni, nici nu-i pasă de jocurile politice. Degeaba l-or urî în acest moment politicienii nemți, olandezi, austrieci etc. pe Tsipras, pentru că afaceriștilor din țările astea puțin le pasă.

Comisia Juncker și cotele de imigrație

Comentariul meu aici: Solidaritatea europeană, dar până la brânză (care-i pe bani)

„Diversitate” și „luptă anti-discriminare” cu voie de la stăpânire

Sursa foto: Mondonews.ro

Ieri a avut loc la București marșul „Bucharest pride” pentru susținerea drepturilor comunității LGBT (mai pe scurt, persoanele de orientare homosexuală - n-are rost să intrăm în amănunte legate de „B” și „T”).

Personal, cred că o parte a revendicărilor lor sunt absolut legitime. Cred că este legitim dreptul la mariaj, pentru că mariajul în societatea capitalistă nu este altceva decât un petec de hârtie care îți dă un plus de drepturi față de cineva necăsătorit (de pildă, dreptul de a lăsa moștenire averea persoanei iubite, dreptul de a beneficia în anumite situații de pensie de urmaș etc.), deci este incorect ca unii oameni, consumatori și plătitori de taxe, să fie privați de drepturi de bază pentru simplul fapt că au o preferință sexuală mai ciudată din perspectiva majorității. Pe de altă parte nu cred că este legitimă revendicarea privitoare la adopții, deoarece, atâta vreme cât nu vor exista ferme de copii, unde copiii să fie crescuți în mod specific în eprubete în vederea „recoltării” lor ulterioare, și câtă vreme copiii încă se mai fac pe cale naturală, atunci copiii orfani au fost privați, prin actul instituționalizării, de o mamă-femeie și de un tată-bărbat. Nu de o mamă-bărbat și un tată-bărbat, sau o mamă-femeie și un tată-femeie, sau de o mamă-lupoaică și un tată-lup (ca Romulus și Remus). Nu, hai să nu fim ipocriți și să ne ascundem după deget. Ei au fost privați de o familie formată dintr-o mamă și un tată. Ceea ce înseamnă că, pentru a fi apărate corect drepturile copilului orfan, statul trebuie să-i ofere tot șansa unei familii formată dintr-o mamă-femeie și un tată-bărbat, nu altceva. Oferindu-i altceva, statul încalcă drepturile copilului și e ca și cum preferă să-l arunce undeva, oriunde, doar ca să scape de el. Și cum drepturile cuiva se opresc acolo unde încalcă drepturile altcuiva, înseamnă că dreptul unui cuplu de gay de a beneficia de toate drepturile legale se oprește în fața adopției. Restul e cancan.

Cu toate acestea, tot evenimentul miroase a ipocrizie. Prezența pe acolo a unui individ precum dl. Remus Cernea spune totul. Dl. Remus Cernea ar vrea să pozeze în apostol al luptei împotriva discriminării, dar de doi ani refuză cu obstinație să răspundă la o scrisoare deschisă pe care Partidul Socialist Român (fostul PAS) i-a adresat-o cu privire la discriminarea politică din România. Scrisoarea expune un fapt simplu: în România există persecuție și interdicții politice.

Numai în ultima lună la PSR au venit trei membri care au cerut adeverință că și-au dat demisia din partid. Pentru că altfel riscau să fie dați afară de la serviciu. În mod normal, conform legii 14/2003, „Art. 8.5 Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic.” și „Art. 16.2 Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.” Unuia dintre cei trei i s-a spus clar: „adu adeverință că ai terminat-o cu comuniștii”. Nu e de mirare că în PSR rămân numai pensionari și cu câțiva nebuni ca mine, care nu suntem șantajabili.

În provincie, la partidele cu adevărat importante, situația e cu adevărat dramatică. În funcție de cum bate vântul puterii, oamenii se mută dintr-o barcă în alta chiar și pentru apărarea celor mai mărunte locuri de muncă. Și atunci unde mai e libertatea de conștiință, unde mai e libertatea politică? Nu e.

Or, domnul apostol al luptei împotriva discriminării a tăcut, tace și mai mult ca sigur va continua să tacă mâlc împotriva acestui tip de discriminare. Nu putem conchide decât că pentru dl. Cernea și alții asemenea dânsului 90% din „conținutul” de la Dachau, format din socialiști, comuniști și alți opozanți politici ai regimului nazist, era acceptabil. Problema cea mai arzătoare, se vede treaba, era cu cele câteva mii de homosexuali. Restul puteau liniștiți să piară în iad.

Prezența câtorva ambasadori străini mi se pare, iarăși, o motivație în plus să fac un pas în spate. Sunt aceiași ambasadori care îi cheamă la ordine pe politicienii noștri, le dau indicații prețioase, îi muștruluiesc etc. Și țara arată așa cum arată.

Instinctiv, prezența ăstora mă face să mă întreb dacă toată treaba asta cu „drepturile LGBT” nu e decât o diversiune ca să nu se vorbească despre alte situații de discriminare din societatea noastră: pe lângă cea politică, mai avem și discriminarea pe criterii de avere („fascismul social”), și multe altele. Să nu mi se spună că un sărac din România are aceleași drepturi reale și șanse de reușită ca unul bogat.

Ultimii 3 ani m-au făcut, probabil, mai cinic. O fi politica arta negocierii, dar nu trebuie să fie arta de a fi luat de prost. Cu riscul de a mi se reproșa că nu sunt de stânga, momentan recunosc spășit că nu sunt dispus să susțin prin participarea mea o paradă gay. Voi fi dispus să o fac numai atunci când îi voi vedea pe cei care au susținut cu participarea lor manifestarea LGBT - inclusiv dl. deputat Cernea și diverșii ambasadori și oengiști de bine - că sunt dispuși să susțină și ei alături de mine o manifestație a cuiva persecutat politic. Să zicem... o manifestație a comuniștilor, că pe ăștia îi cunosc bine și aș putea să-i aduc laolaltă relativ rapid. Dacă luptăm împotriva discriminării, hai să o facem până la capăt și fără să discriminăm pe nimeni. Nu?

De ce e frecție la picior de lemn legea insolvenței personale

Azi, cu multe surle și trâmbițe pesediste, Camera Deputaților a adoptat Legea Insolvenței Personale. Ceea ce înseamnă că avem și noi faliții noștri, cum s-ar spune. Teoretic. Practic, legea trebuie promulgată de președintele Iohannis, dar nu cred că există pericolul de a asista la vreo surpriză din acest punct de vedere.

Totuși, dacă lăsăm trâmbițele jos și ne uităm mai atenți la această lege avem toate motivele să dăm din mână a lehamite.

1. În primul rând, ea vine după aproape 7 (șapte) ani de criză, timp în care sistemul bancar a terorizat în voie datornicii. Cei care au fost executați silit în toată această perioadă, deși ar fi putut să-și returneze datoriile beneficiind de un pic de bunăvoință din partea băncilor, nu mai primesc nici un beneficiu din apariția atât de târzie a legii. Nici procedurile de executare aflate deja în derulare nu mai pot fi stopate. Legea nu funcționează retroactiv. Singura șansă a acestor datornici e să-și plătească datoriile.

2. Aparent, legea se adresează tuturor „persoanelor fizice care se află astăzi în imposibilitatea de a-și plăti datoriile”. Dar, ca orice lege făcută în România, ea are pretenții de universalitate fiind de fapt particulară. Pentru că, în sensul acestei legi, debitor aflat în imposibilitatea de a-și plăti datoriile nu e orice debitor sufocat de rata la bancă, ci numai debitorii aceia care au datorii la cel puțin „doi sau mai mulți creditori” (art. 5 alin. 2). Dacă e să mă întrebați pe mine, legea încalcă flagrant art. 16.1 din Constituția României („Cetățenii sunt egali în fața legii.”) dar ceva îmi spune că Iohannis nici nu va întoarce legea la Parlament, nici nu va sesiza Curtea Constituțională, ci o va promulga așa.

3. Legea îi discriminează fățiș și pe cei care sunt PFA. Ți-ai pierdut jobul, ți-a trecut și șomajul fără să-ți găsești nimic de lucru și din disperare te-ai făcut PFA, doar, doar vei scoate vreun ban de undeva? Ai pus-o. Mai bine devino de pe acum suporter dinamovist, ca să simți o bucurie în sintagma: „câine până la moarte”.

4. Există o zonă „gri” la care legea aceasta nu face referire. Astfel, pentru cine are chiar și 100 de lei datorie, dar la două bănci diferite, și nu mai poate plăti această datorie, e clar: își poate cere insolvența. Pentru cine are minim 25.000 de lei datorie la o singură bancă și nu își poate cere insolvența, iarăși e clar: banca e cea care poate cere deschiderea procedurii de insolvență, dacă debitorul nu mai poate plăti ratele (cf. art. 6). Este complet neclar, însă, care e statutul celor care au datorii mai mici de 25.000 de lei, față de o singură bancă. Și care nu își mai pot plăti ratele. Singuri, nu se pot cere în insolvență. Banca, la rândul ei, nu-i poate băga în procedura de insolvență. Logic, pentru aceștia lucrurile nu pot continua decât ca și până acum: cu teroarea executorilor și a executărilor continuând nestingherit. Business as usual.

Desigur, există și părți bune ale legii. Una dintre cele mai bune prevederi ale acestei legi este că un chiriaș nu poate fi dat afară din casă de proprietar din simplul motiv că s-a declarat insolvent (articolul 9 pct. 2). Una peste alta, totuși, această lege așa de frumos împachetată de PSD-iști pare a fi dată cu dedicație pentru „marii” insolvenți ai acestei țări. Băieții buni care au dat de dracu'. În nici un caz pentru Gogu care a intrat în rahat de la cardul de credit cu dobândă 65%.

Ceva distractiv: cui folosește limitarea plăților în numerar?

Există un profesor, sau așa ceva, pe la ASE, care în urmă cu câțiva ani se remarcase pe Contributors.ro prin publicarea unui articol din care reieșea negru pe alb că habar nu are ce este impozitarea progresivă.

Acum am avut prilejul să citesc un nou articol mirobolant al dumnealui intitulat pompos „Cui folosește limitarea plăților în numerar?” (puteți gugăli după articol, nu merită să-i dau link).

Din demonstrația savantă a articolului, aflăm că băncilor, și cam atât. Măi să fie!

Ar mai fi alți 1000 de profitori ai unei astfel de măsuri, dar eu mă rezum să-l amintesc pe unul singur: comerțul online.

Nu știu câți dintre dvs. faceți cumpărături online de pe siturile din afară dar sunt convins că, dacă o faceți, ați remarcat că pe acolo nu există decât o singură modalitate de plată: cu cardul, sau cu ceva similar (Paypal etc.). Sigur, se oferă și modalități precum transferul bancar sau chiar cash ramburs, dar acestea sunt mai degrabă excentrice.

Iar dacă faceți și cumpărături de la noi sunt convins că nu ați remarcat cât de natural nu se plătește cu cardul la noi.

Pentru că la noi plățile cu cardul sunt sublime, dar lipsesc (aproape) cu desăvârșire. Plata cash ramburs încă e la putere, ceea ce și face ca e-commerce-ul românesc să se afle încă la stadiul de „casă de comenzi”. Pe magazinele mari, cum e Emag, plățile cu cardul sunt undeva în jur de 15%, dar pe magazinele mai mici pot fi și de 1% sau mai puțin. Unul dintre clienții mei, un „Emag de pluton”, ca să zic așa, a procesat în ultimele 12 luni peste 10.000 de comenzi în valoare de aproape 2 milioane EUR. Dintre acestea, comenzile cu plată online au reprezentat sub 4,5%. Românul s-a obișnuit cu plățile cash, și e greu să-i scoți din cap asta.

Situația e bună spre aproape de perfecțiune în cazul bunurilor virtuale, non-materiale sau pentru a căror accesare nu poate fi evitată plata cu cardul (ex. minute telefonice, bilete de avion, oferte turistice etc.) ceea ce înseamnă că problema nu e cu românii. Problema e că, pur și simplu, se poate să plătești cash în loc să plătești cu cardul.

Efectele nefaste ale predominanței cashului și frâna de care suferă comerțul online din cauza asta sunt imense. Pentru că un magazin online trebuie să fie în primul rând un magazin online, nu o casă de comenzi.

Nimeni nu stă să numere câte milioane (sau poate zeci de milioane) de minute pierd magazinele online din România vorbind la telefon cu clienții doar pentru a le prelua comenzile. De ce? Simplu: pentru că nefiind condiționați de plata online, clienții nici nu comandă online și preferă să o facă la telefon, sau pe chat, sau pe email, sau prin intermediul Facebook și așa mai departe. Sau pur și simplu, dacă tot e ușor să sune, cer consultanță la telefon (ați văzut cumva pe Amazon vreun număr de telefon?).

Pe magazinul invocat mai sus comenzile telefonice sunt undeva în jur de 30%, pe altele 60% și tot așa.

Comparați două magazine similare din RO și din UK: watchshop.ro și watchshop.co.uk. Nu doar numele e similar: magazinul românesc l-a copiat vădit pe cel din UK. Nu e nimic rușinos în asta, dacă designul merge, foarte bine, să fie copiat. N-are sens să reinventezi oala cu sarmale. Cu toate acestea veți vedea că pe magazinul românesc, spre deosebire de cel englezesc, întâlnești la tot pasul: numărul de telefon, mențiuni privitoare la ceasurile care pot fi probate în showroom, o adresă de email dedicată vânzărilor, conturile sociale la loc de cinste (pentru că mai pot „pica” comenzi și de pe Facebook, nu?) etc. Pentru a găsi ceva similar pe magazinul englezesc trebuie să derulezi undeva în josul paginii, și constați că de fapt informațiile de genul ăsta sunt puse la dispoziția utilizatorului în principal pentru probleme tehnice și reclamații...

Nimeni nu măsoară cât pierde o afacere online dacă trebuie să vândă prin telefon sau dacă trebuie să dețină un showroom. Cert este că au existat destui „viteji” care au încercat să revoluționeze comerțul online din România pe baza bunelor practici din afară, renunțând la afișarea telefoanelor, acceptând doar plata cu cardul (sau ceva similar) și încercând să reducă interacțiunile cu userul strict la cele online. Și-au rupt dinții.

Magazinele online ar fi așadar foarte fericite dacă ar exista o limitare a circulației de cash. Pur și simplu le-ar fi mai ușor să devină mai eficiente și să se concentreze pe ceea ce trebuie să facă ele cu adevărat. Nu în ultimul rând, le-ar ajuta să-și concentreze resursele pe creșterea vânzărilor online, nu în chirii, vânzări prin telefon și alte bălării de genul ăsta. Devenind mai eficiente, vor crește mai mult, vor angaja mai mulți oameni, vor reprezenta tot mai mult ca proporție în retail și - întrucât în cazul plăților online nu merge să plătești „la negru” - chiar și veniturile statului vor crește. În SUA comerțul online reprezintă deja 7% din retailul tradițional. La noi nu e mai mare de 1,5% după evaluările cele mai optimiste, și probabil în jur de 1% în realitate.

Departe, așadar, de a fi o catastrofă limitarea plăților în numerar. Faptul că băncile vor încasa mai multe comisioane e doar un aspect al acestei limitări. O analiză corectă ar trebui să arate și efectele benefice ale acestei limitări. În cadrul unei economii așa de financiarizate cum e cea de azi e o prostie să mai crezi că poți umbla cu sacul de cash după tine făcând tranzacții ca la talcioc. 

Fisura greacă

Articol pentru Argumente Și Fapte:

Grecia. O fisură în zid.

Armata de rezervă a capitalismului a tras cu sălbăticie în jurnaliștii de la Charlie Hebdo. În timpul ăsta în La Defense... se numără banii.

Despre al doilea atentat islamist în doar 4 ani asupra revistei de satiră Charlie Hebdo nu am de zis decât atât: tot ce am scris cu prilejul primului atentat rămâne valabil. Armata de rezervă a capitalismului... a mai apăsat odată pe trăgaci!

Cei 12 morți de azi sunt doar victimele colaterale ale războiului dintre elita financiară a Europei și clasa muncitoare. Adică lupta de clasă, mai pe șleau spus. Pentru că, așa cum am explicat în articolul de atunci, războiul ăsta, și nu altceva, e cel care a dat naștere imigrației musulmane în Europa de după WW2. Prima generație de imigranți a muncit cuminte pe 3 franci, pentru că a văzut ca pe o șansă faptul că poate lua un ban cinstit în Europa, și au sperat că urmașii lor o vor duce mai bine. Abia copiii și nepoții lor au înțeles adevărul: nu, nu o vor duce mai bine. Sunt condamnați să trăiască la periferiile marilor orașe, săraci. Fiindcă rolul comunității lor era doar acela de sperietoare ieftină pentru muncitorii europeni, care începuseră în anii 50-60 să facă nazuri și nu mai vroiau să spele pe jos pe... 3 franci. Trebuiau să apară niște fraieri care să se bucure la o leafă de mizerie.

Fraierii au apărut. Acum apasă pe trăgaci și urlă „Allah Akbar”.

Indicele CAC40 al bursei de la Paris a crescut bine-mersi cu 0,72%. Unii mor, alții își numără câștigurile.

Syriza se pregătește să guverneze. Dar o va face?

Articol nou pentru „Argumente și Fapte”, din care sper să rezulte cu claritate și diferențele (mari) dintre Syriza și comuniști, dar și perspectivele reale ale unui guvern de stânga în Grecia.

Nu vă lăsați manipulați de tâmpeniile cu grecii leneși care nu mai vor să-și plătească datoriile. Nici cu prostiile că „vin comuniștii”. Lucrurile sunt mult mai complicate. Nu vin comuniștii, și nu grecii de pe stradă trebuie să dea cu subsemnatul ca să spună ce s-a întâmplat cu sutele de miliarde împrumutate. Nici nu e „harnica” Germanie cea mai în măsură să-i tragă de urechi pe Tsipras și ai lui. Miracolul german de după război s-a construit exact pe ceea ce cere Tsipras.

http://www.argumentesifapte.ro/2015/01/04/syriza-se-pregateste-sa-guverneze-dar-o-va-face/