Consilierul Fota, imaginea tragi-comica a elitelor noastre

Nu, n-am de gând să fac mişto de mârâiturile gâjâite în pseudo-engleză pe care le scoate consilierul ăsta. Au făcut alţii destul. Eu m-am uitat, de curiozitate, pe CV-ul său şi trebuie să recunosc că sunt şocat.

• Omul a intrat în câmpul muncii la 29 de ani. Douăzeci şi nouă. Până atunci a ars-o în "studii", în mare parte inutile: bunăoară, a terminat facultatea de construcţii şi nu a profesat niciodată ca inginer constructor, nici măcar în perioada 2004-2008 când construcţiile au duduit şi puteai face tone de bani din dirigenţie de şantier sau evaluări de proiecte. Vezi, avantaj el: nevastă-mea munceşte de la 19 ani iar eu, la 29, deja scrisesem o carte şi îmi schimbasem profesia. La ce ne-a folosit că ne-am spetit? Categoric, nu la cât i-a folosit individului ăsta faptul că a frecat-o la greu...
• Probabil că la un moment dat i-or fi dat părinţii un şut în cur să plece de acasă şi a ajuns şi el băgător în seamă la parlament. "Expert" la grupul PNŢ-CD (cumva unul din cei 15.000 de specialişti?!). Începutul unei cariere promiţătoare, s-ar zice. Interesant e că de atunci încoace n-a muncit niciodată nimic: a stat numai în joburi conţopiste, politice. Acum a ajuns la 45 de ani. Hai, cătinel, cătinel, şi mâine-poimâine face 65 şi iese la pensie după o viaţă în care a dat în brânci de atâta muncă... la stat.
• Evident că o asemenea biografie lipsită de substanţă nu putea să nu fie asezonată şi cu ditamai titlul de profesor pe la universităţi, tot una şi una: SNSPA (singura universitate din România cu o dinastie la propriu în corpul profesoral: soţii M. şi copchilul), Universitatea Şaguna din Constanţa şi... Academia Diplomatică.
• Pe timpul comuniştilor, după ştiinţa mea, în orice şcoală din ţara românească se făceau minim 2 limbi străine. Bunăoară eu şi cu frate-miu am făcut franceză şi engleză. Nevastă-mea, rusă şi engleză. Mama şi tata au făcut rusă şi franceză. Şi tot aşa. Ironia sorţii face ca din CV-ul acestui  individ să rezulte că a făcut la şcoală o singură limbă. Ghiciţi care? Engleza!

Dacă n-ar fi de râsu'plânsu, ar fi de plânsu'râsu. Însă nu trebuie să ne mirăm. Consilierul Fota, în micimea, în mărunţimea, în nimicnicia lui, este imaginea fidelă a elitelor noastre de tip Elena Ceauşescu. O carte apărută recent, 'Idolii forului', a făcut de altfel o radiografie destul de transparentă a acestui tip de intelectual validat numai de ceilalţi intelectuali, locali, care îl înconjoară. El nu se defineşte prin înscrierea într-un circuit universal de valori, ci numai prin felul mai mult sau mai puţin talentat în care înoată în balta locală. Uitaţi-vă la Fota: el nici nu a absolvit vreo universitate din străinătate, nici nu a profesat în vreun mediu concurenţial. Nu, "titlurile", "validările" sociale şi educaţionale, experienţa profesională, competenţele, a avut grijă să şi le ia cuminte, în România, în instituţii de sub aripa statului. În rest a adunat un morman de diplome şi certificate pe care le putea lua oricine ar fi mers la seminariile şi trainingurile la care a fost el. Ilustrul consilier Fota e produsul perfect al unei ţări care a dat o chimistă-academician de renume mondial pentru care formula apei se citea "codoi". O ţară care are un mare specialist în Heidegger de care n-a auzit nici dracu' în Germania. O ţară în care un scriitor care nu va lua premiul Nobel niciodată, pentru că statura lui morală din păcate nu ar justifica un asemenea premiu, îşi permite să o tragă de urechi pe Hertha Muller, care nu vrea să-i recunoască meritele inexistente în căderea dictaturii. Şi tot aşa.

Concluzia e una singură: dacă Fota n-ar fi existat, sigur s-ar fi găsit altcineva să-i ia locul. Nu trebuie să ne iluzionăm şi să credem că Fota e o excepţie la vârf. Nu. Fota, Elena Udrea (o altă "prof. univ. dr" care, ştim bine, habar n-avea că Norvegia e regat), Emil Boc, toate aceste mediocrităţi nule împăunate şi împopoţonate cu o grămadă de titluri sforăitoare nu au pus mâna degeaba pe frâiele puterii. Ele reprezintă rezultatul final a vreo 40 de ani de aculturaţie, perioadă începută cam după Tezele din Iulie, 40 de ani în care adevăraţii intelectuali care ar fi avut ceva de spus şi de gândit în ţara asta au fost încetul cu încetul izgoniţi peste hotare, marginalizaţi în domenii fără legătură cu pregătirea lor profesională, acoperiţi de tăcere. Non-valoarea a devenit valoare în aceşti ani prin simpla aderenţă oarbă la canonul politic al zilei. Întrebarea se pune: cum putem recupera vigoarea pierdută a celor care au avut cândva coloană vertebrală? Cum putem naşte o nouă clasă de intelectuali, fără legătură cu instituţiile viciate din cultura actuală? Cum putem găsi iarăşi filoane de gândire critică în România?