De la Congresul XIV la moţiunea din 27 octombrie

Zilele astea am un sentiment ciudat de déja-vu.

Îmi aduc aminte atmosfera apăsătoare din noiembrie 1989, de pe străzile Bucureştiului: se pregătea Congresul XIV. În jurul meu, oriunde mergeam (eram proaspăt licean în momentele alea) vedeai miliţie cât cuprinde. Miliţienii nu erau agresivi, dar erau peste tot. Patrulau în echipe de câte doi, câte trei. Aparent erau paşnici, dar prezenţa lor masivă pe străzi transmitea un mesaj: puterea era încolţită, se temea şi încerca să intimideze.

Populaţia aştepta un gest de la Ceauşescu. În jurul nostru, Polonia deja se eliberase, Ungaria şi RDG-ul suferiseră transformări profunde, Bulgaria îl dăduse jos pe Jivkov. În preziua Congresului XIV la Praga a avut loc revoluţia de catifea. Sentimentul general era că toată lumea din jurul nostru e pe drumul cel bun, numai la noi nu se întâmplă nimic. De aceea oamenii se aşteptau la un gest din partea lui Ceauşescu. Congresul era un prilej excelent pentru o retragere ideală din scenă. Era deja bătrân, avea peste 70 de ani, toţi credeau că la acest congres îl va lăsa la putere pe Nicuşor şi el va rămâne doar preşedinte. Aşa ar fi fost raţional şi bine pentru toată lumea.

Ştim însă prea bine ce s-a întâmplat. Orbit de putere, Ceauşescu nu a dat înapoi nici un centimetru. Din păcate pentru el, în clipa în care a fost reales la Congresul XIV, şi-a semnat condamnarea la moarte. Peste numai o lună era ciuruit la Târgovişte. Dacă ar fi cedat puterea la congres sunt convins că ar mai fi trăit bine-mersi ani buni după 1989, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi lideri istorici est-europeni: Jivkov, Honecker, Jaruzelski (care mai trăieşte şi acum) ...

Cam acelaşi sentiment îl am şi acum, cu moţiunea asta. Pare a fi o şansă onorabilă pentru PDL de a ceda puterea onorabil şi, eventual, de a pasa opoziţiei cartoful fierbinte al guvernării în prag de iarnă. Ceva îi împiedică însă să ia hotărârea corectă: renunţarea la putere. Mai mult, ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea încolţită mimează controlul absolut asupra a tot şi a toate, aratându-şi colţii şi mârâind la toată lumea: la sindicatele care îndrăznesc să adune oameni cu autobuzele (de parcă e interzis să protestezi), la opoziţia care îndrăzneşte să mişte în front şi să vrea puterea (de parcă nu ăsta ar fi scopul oricărui partid politic), la presă, catalogată drept "pericol pentru democraţie" (gogomănie mai mare nici nu se putea). Ca şi în urmă cu 20 de ani, puterea se teme că va pierde puterea şi, orbită de această teamă, nu vede că ar trebui să se teamă de ceva mult mai periculos.

E vorba de revolta mulţimii. Vorbim de o mulţime care are, pe lângă o foame cronică în stomac, sentimentul acut al frustrării şi al păcălelii. Jumătate din mulţime ştie că PDL a furat de-a rupt la alegerile din decembrie 2009, Băsescu T. fiind de facto un preşedinte ilegitim. Jumătatea cealaltă ştie că Băsescu i-a luat voturile promiţând şi susţinând numai tâmpenii. Guvernul Boc nu mai reprezintă pe nimeni şi nu se mai bucură de încrederea nimănui. Am ajuns fix de unde am plecat: avem pe cap un regim care se cramponează de putere pe motiv că practica politică îl validează, în ciuda faptului că sentimentul public e oribil. La fel ca în urmă cu 20 de ani, semnele mulţimii revoltate sunt timide: ici se dansează pinguinul, colo câţiva nătărăi dau cu chipiele în Cotroceni. Oamenii încă speră că regimul va fi înlăturat prin mijloace democratice. Dar dacă nu va fi aşa? Cine îşi va asuma o eventuală explozie a străzii?