Pentru o Masă Rotundă românească

Ieri ziceam că mișcarea pro- sau, mă rog, „anti-” Roșia Montană ar trebui să se politizeze pentru a spera să ajungă la un rezultat concret. În continuarea articolului de ieri sunt și considerațiile de mai jos.

În primul rând este un fapt că niciodată în ultimele decenii scena politică și decizia la vârf nu au fost atât de izolate de public cum sunt astăzi. Când ai un guvern cu o „largă majoritate” care reprezintă de fapt, concret, ceva mai mult de un sfert din populație e clar că ai o problemă gravă de legitimitate. Aș îndrăzni să spun că situația e destul de asemănătoare cu cea de pe timpul comunismului - că până la urmă cred că și Ceaușescu ar mai fi scos un 10-15% dacă ar fi organizat alegeri corecte.

Din păcate România, tocmai din cauza fermității și încăpățânării dictaturii lui Ceaușescu a intrat în perioada post-comunistă complet nepregătită pentru ceea ce avea să urmeze și complet nepregătită pentru exercitarea democrației. Atât din perspectiva celor care și-au asumat o carieră politică, cât și din perspectiva populației. În majoritatea țărilor est-europene comuniștii au abandonat puterea ca urmare a unor tratative cu opoziția civilă dusă în jurul unor - literalmente - „mese rotunde”. Opoziția civilă, indiferent că vorbim de Polonia, Ungaria sau RDG se constituise peste tot ad-hoc, din demonstrații și întâlniri mai mult sau mai puțin conspirative dar din ce în ce mai numeroase. La „masa rotundă” s-a stat și s-a decis ce, cum, când și în ce fel. Ca urmare a „meselor rotunde” s-au produs schimbările în Polonia, Ungaria și, într-o mai mică măsură, în RDG.

România nu a avut parte de așa ceva din cauza despotismului paranoic al lui Ceaușescu. Acest lucru a privat, pe de o parte, însuși partidul comunist de șansa unei revigorări interne prin crearea unei aripi reformiste (singurii comuniști care au inițiat o critică a lui Ceaușescu au fost moșii cu „scrisoarea celor 6”) și pe de altă parte a privat societatea civilă de coagularea în jurul unor inițiative civice reale, nu în jurul unor bani teleghidați de afară (Soros, FDSC etc.).

Niciodată însă nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu ca România să treacă prin exercițiul democratic al cedării pașnice de privilegii de către o clasă politică nereprezentativă, către instanțe ale societății civile născute din indignarea publică. Numai că, pentru ca lucrul ăsta să devină real, acele instanțe ale societății civile implicate în manifestații trebuie să revendice dreptul de a sta la masă cu guvernanții.

Altfel zis, trebuie să intre pe terenul politicii și să le promită oamenilor că scopul ultim nu e doar Roșia Montană, nu sunt demisiile câtorva miniștri, ci obținerea de garanții pentru o altfel de politică de acum încolo: în primul rând o altă lege electorală, apoi o altă lege a înființării partidelor, o altă lege a finanțării partidelor, garanții clare anti-corupție. Ori, nimic din lucrurile astea nu se poate obține cu o atitudine apolitică, și cu atât mai puțin nu se poate obține victoria pe tema Roșiei Montane și a celorlalte probleme ecologice.

„Lăsați-i să fiarbă în suc propriu!”

Nu e greu să observi că protestele anti-Roșia Montană au scăzut enorm în intensitate, în ciuda faptului că au început facultățile și, teoretic, se miza pe participarea studenților (de ce?).

Cel puțin asta e situația din București.

Care ar fi cauzele? Momentan nu știm, și e greu de ghicit, dar nu e greu să observăm o oarecare paralelă cu fenomenul Piața Universității din 1990 care, tot așa, după vreo două luni dădea semne de „extenuare”. Atunci fusese vorba de faptul că avuseseră loc niște alegeri libere și corecte care făceau inutil protestul. Acest lucru practic i-a descurajat pe majoritatea participanților și le-a dat de înțeles că degeaba protestează, fiindcă nu vor reuși nimic. După fuga lui Ceaușescu cu elicopterul din data de 22 decembrie 1989 ora 12.06, pe 13-15 iunie 1990 era pentru prima oară când Puterea învingea presiunea Străzii. Până atunci Strada repurtase numeroase victorii împotriva Puterii, care se mulțumise să tacă și să accepte presiunea exercitată de mulțime.

Dar acum? Ce îi descurajează pe oameni? De ce devin din ce în ce mai puțini?

Personal, cred că e vorba de același fenomen ca în 1990: multă lume simte că de fapt protestul nu are nici o finalitate și e zadarnic. E pierdere de vreme. Se bate apa-n piuă.

De la bun început anumite voci „binevoitoare” au vrut ca protestul să fie „apolitic” și să nu se lase capturat de vreun partid politic. Asta e cea mai mare prostie cu putință. Roșia Montană e un proiect cu o imensă încărcătură politică, deci e complet aiurea să-l ataci apolitic. Nu, trebuia mers în direcția creării unei mișcări politice sau a asocierii cu diverse partide politice fără legătură cu actuala clasă politică, în așa fel încât cei care sunt acum la putere să înțeleagă că manifestațiile le pun în mod real poziția în pericol, nu doar la nivel declarativ. Apolitismul acesta, rudă cu o altă aberație care se striga în iarna lui 2012 („USL/PDL - aceeași mizerie!”) este cel mai bun lucru pentru politicieni. Practic, este un sprijin pentru status-quo-ul politic actual în care câteva partide oligarhice își sucesc și răsucesc puterea între ele. Și totodată manifestațiile funcționează și ca o supapă de eliberat tensiunea: gata, ați strigat, v-ați răcorit, acum roiu' acasă.

Din păcate pentru vajnicii noștri manifestanți, încă nu s-a inventat democrația fără partide. Dacă vor să schimbe ceva, trebuie să o facă politic. Partidele sunt componente esențiale ale democrației și chiar dacă la noi sunt compromise, asta nu înseamnă că avem alternativă. Va trebui să inventăm partide necompromise, sau să le democratizăm pe cele deja existente, sau să revenim la dictatură. Pur și simplu nu există alternativă.

Manifestanții, altfel vajnic ecologiști, nu au încercat să atragă formal și oficial de partea lor nici măcar Partidul Ecologist, darămite un partid mai radical al Stângii, cum e PAS. Deși PAS, și probabil și Partidul Ecologist, a mobilizat permanent oameni pentru succesul de masă al demonstrațiilor. Aceștia însă au participat în nume propriu, pentru a nu deranja cu nimic „apolitismul” manifestației.

Pe politicieni îi doare undeva - într-o gaură neagră - de manifestațiile apolitice. Din păcate treaba asta o știu nu doar politicienii, ci și cei care ar fi putut participa la mitinguri dar au preferat în ultimele duminici să stea acasă, ceea ce face ca protestul să se fâsâie.

Nu cred în explicațiile privind acapararea protestelor de către legionari sau, dimpotrivă, de către stângiști, sau de către naționaliști șamd. Nu cred nici în teoria lansată pe CriticAtac că, vezi Doamne, s-au apucat legionarii să cânte „Tatăl nostru”, drept pentru care e semn clar-clarissim că extrema dreaptă a deturnat protestele. „Tatăl nostru” s-a tot recitat în anii '90 la toate protestele din București, era aproape un loc comun, e de mirare că s-au găsit unii să-l plictisească pe Dumnezeu cu problemele lor penibil-românești abia acum, la spartul târgului. Eu mă așteptam să apară pupătorii de icoane încă din primele săptămâni. Dacă li se pare că legionarii sunt (devin?) prea puternici, cei de la CriticAtac sunt în continuare invitați la PAS (invitația transmisă mai demult rămâne deschisă) pentru a vedea ce-i de făcut, cu ce ne putem ajuta reciproc și cum putem ajuta și manifestația, și nu numai manifestația, ci toată cauza Stângii românești, inclusiv cauza ecologiștilor. Dacă au impresia că apolitismul ajută la ceva, atunci n-au decât să rămână apolitici, dar măcar să nu se mai plângă și să-și vadă cu demnitate de apolitismul lor.

Nu în ultimul rând aș vrea să le reamintesc tuturor cititorilor ceea ce a zis Ion Iliescu despre manifestanții din Piața Universității cu mult înainte de 13-15 iunie: „Să-i lăsăm să fiarbă în suc propriu.” Cam asta face Ponta acum, dovadă că și-a însușit exemplar lecția bunicului său politic (zic „bunic” pentru că taică-su e Năstase). Compradoreșii, așadar, învață, se perfecționează, ADN-ul lor acumulează informație de la o generație la alta - dar noi, simplii cetățeni, oare învățăm ceva din ceea ce pătimim sau tot ca vai de noi rămânem?

Despre violențele împotriva ministrului Culturii

În ultimele texte publicate pe Argumente și Fapte am încercat să explic pe îndelete, și cât mai clar cu putință, regulile după care funcționează clasa noastră politică.

Realitatea e că sistemul actual a dat naștere la câteva paradoxuri care nu pot duce în timp decât la acumularea de tensiuni resentimentare între clasa politică și restul populației. De exemplu, guvernul actual are o majoritate confortabilă în parlament, de 70% (de fapt cred că are și mai mult acum, după ce a mai atras parlamentari de la PP-DD), ceea ce reflectă un vot popular masiv pe hârtie, dar în realitate majoritatea USL nu a fost votată decât de 25% dintre românii (18,3 milioane) cu drept de vot. Restul de 75% (!!!) ori nu au votat, ori s-au abținut, ori au votat cu alte partide. Ceea ce înseamnă că „majoritatea” care ne guvernează e de fapt ... o minoritate!

Chiar dacă scoatem din ecuație emigranții, vreo 3 milioane, probabil dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România și păstrați aiurea pe liste, tot rezultă că „majoritatea” USL e, de fapt, o minoritate.

Spre comparație, în 1990 partidul lui Iliescu, FSN, care în final a dominat parlamentul de la acea vreme tot cu vreo 70%, se baza pe un vot popular acordat de nu mai puțin de 54% dintre cetățenii cu drept de vot. Practic, regimul lui Iliescu s-a bucurat la acea vreme de încrederea absolută a populației.

Guvernanții de azi se comportă cu o aroganță așa de mare, încât ai zice că ar mai avea de partea lor încrederea absolută a populației. În realitate, 3 din 4 români sunt cel puțin indiferenți față de ei, dacă nu ostili.

Cum orice guvernare minoritară care se sprijină pe o falsă autoritate nu poate fi decât una prin forță și rapt, practica istorică ne învață că la un moment dat massele răspund și ele tot prin forță și rapt împotriva violențelor care se petrec de sus în jos împotriva lor. În fond, este ceea ce Marx numea „luptă de clasă” - expresie care stârnește atâtea umori astăzi, dar care reflectă ceea ce, adeseori, se petrece sub nasul nostru. În funcție de acțiunea concretă din stradă evenimentele stârnite de masse se numesc revoluție, răscoală, răzmeriță, atentat, agresiune etc. Cert este că nu există exemplu de violență împotriva masselor la care massele să fi stat complet pasive, tâmpe, o perioadă indefinită de timp. La un moment dat violența acumulată împotriva lor răbufnește. Trebuie să răbufnească.

Luați individual, oamenii poate că sunt cuminți, liniștiți, dar împreună ei gândesc și se comportă diferit. Toleranța la violență a individului e una, a masselor e alta. Individul poate conștientiza violența exercitată împotriva sa imediat, dar o poate suporta multă vreme; însă mulțimea are o toleranță mult mai redusă decât individul. Când mulțimea conștientizează violența, iese prăpăd aproape instantaneu. Pentru că mulțimea reacționează mult mai ușor decât individul. Mulțimea este conștientă că e mult mai puternică decât individul.

Pietrele pe care și le-a încasat ministrul Culturii ieri seară, la întâlnirea de la Club A, arată că mulțimea e pe cale să se miște și politicienii trebuie rapid să schimbe ceva pentru a dezamorsa tensiunile acumulate în ultimele decenii. Personal nu prea cred că vor schimba nimic, pentru că se vede de la o poștă că sunt mult prea siguri pe ei și chiar nu își închipuie că ar putea să le spargă cineva capul sau să le ardă până la pământ viloancele clădite în anii tranziției. Politicienii actuali par a fi la fel de duși cu capul și rupți de realitate cum era Ceaușescu în 1989.

Pe de altă parte situația economică e așa de proastă încât orice s-ar încerca din perspectivă neoliberală pentru stimularea economiei, nimic bun nu se va petrece. De aceea singura soluție a politicienilor pentru a reuși să mai plătească vreo câțiva ani pensii și salarii, pentru a-și ține aproape „clientela” și votanții, e să-și vândă ca bețivul satului ceea ce a mai rămas de vândut - pământul, casa, vitele din bătătură. Eventual nevasta și fetele! Cam la faza asta ne aflăm acum cu Roșia Montană, gazele de șist, Chevron. Se mai încearcă peticirea încasărilor doar, doar, s-o mai amâna cu câțiva ani colapsul final. Pe drumul pe care și l-au ales, și cu obtuzitatea de care dau dovadă, situația politicienilor e fără ieșire.

Soluția e alta: ieșirea de urgență din paradigma de gândire economică neoliberală și (re)democratizarea societății. În primul rând justiția trebuie să lucreze pentru recuperarea în bani sau în bunuri a prejudiciilor aduse de fel de fel de borfași și șnapani în cei 24 de ani de „tranziție”. Doar știm de la Lomonosov că în natură nimic nu se pierde, totul se transformă. Implicit, tot ce s-a furat poate fi și recuperat. Crimele economice trebuie să devină imprescriptibile. Cu banii astfel obținuți statul trebuie să-și asume un rol activ în economie, în special acolo unde piața nu poate interveni eficient din lipsă de oportunități de investiții pentru profit imediat (de pildă, în localitățile mici). Democratizarea societății este o necesitate, pentru că e nevoie ca oamenii simpli și din afara sistemului să supravegheze transparent ceea ce se întâmplă cu banul public. De aceea trebuie încurajată participarea la viața politică nu numai din postura de simplu votant, ci și de participant efectiv la procese și dezbateri decizionale (oamenii trebuie încurajați să candideze pentru toate funcțiile politice disponibile, începând cu cele de consilier comunal și terminând cu funcția de europarlamentar, dar pentru asta e nevoie de modificarea completă a sistemului politic și renunțarea la piedici). Nu în ultimul rând, trebuie făcut ceva pentru accesarea fondurilor europene care ne așteaptă de atâția ani... degeaba.

Se va întâmpla ceva concret în acest sens? Nu prea cred. Mai degrabă cred că spirala violenței va cuprinde încetul cu încetul societatea noastră până când se va manifesta în forme nemaivăzute de foarte multă vreme -  adică nu doar cu pietre și bancnote caricaturale scoase la imprimantă. Rămâne să ne rugăm ca viitorul să nu ne prindă în preajma vreunei nenorociri. Dar ne va auzi cineva?