L-am văzut azi dimineaţă pe Boc stând de vorbă cu sindicaliştii. Aparatul de propagandă al puterii actuale a reuşit să susţină destul de convingător teza potrivit căreia singura şansă a României de a evita soarta Greciei e să reducă pensiile şi salariile. Şi, aparent, aşa şi e. Dacă nu sunt bani, atunci de unde să mai suportăm cheltuieli de 66% din PIB cu pensiile şi salariile?
Bun, totul sună logic, absolut logic. Trec peste faptul că reducerea pensiilor sau/şi a salariilor bugetarilor implică şi reducerea consumului, care aduce cu sine accentuarea căderii economice, deci încasări mai mici din taxe la stat, deci, probabil, noi reduceri de pensii şi salarii. Altfel zis, trec peste faptul că prin tăierile astea ne paşte pericolul de a declanşa o spirală necontrolată de tăieri şi scăderi. Să presupunem că asta ar fi unica soluţie de a echilibra bugetul ţării. Mă întreb însă şi eu, ca tot omul: care este planul B ? Ok, se taie pensiile şi salariile, dar ce urmează? Ce măsuri se iau pentru ca pensiile şi salariile să revină cât mai curând la nivelul ante-criză? Teoretic, micşorând pensiile şi salariile bugetarilor se creează un surplus de bani. Ce se va întâmpla cu banii ăştia? Vor fi reinvestiţi, va fi stimulat mediul privat? Va fi acest surplus bine chivernisit?
Bănuiala oricărui om e că de fapt surplusul de bani câştigat din sacrificarea salariilor şi pensiilor va începe în curând să plătească datoriile contractate. De fapt, statul nici nu avea de unde să mai scoată bani pentru răsplata acestor datorii, decât jupuindu-şi de vii supuşii de toate culorile sau luând un nou împrumut (dar te poţi împrumuta la infinit ca să plăteşti pensii şi salarii?!). Asupra mediului privat s-a abătut deja crivăţul fiscal cu amenzi şi jecmăneli de tot felul. Acum e rândul celor care depind direct de bugetul statului.
Şi totuşi, deşi restructurarea aparatului bugetar este fără doar şi poate o necesitate, deoarece la stat se munceşte în mod evident ineficient şi prost (indiferent că vorbim de primării, funcţionari publici, sistem sanitar, sistem de educaţie, poliţie etc.) o soluţie mult mai bună pentru echilibrarea cheltuielilor cred că ar fi fost devalorizarea cu bună ştiinţă a leului până la nivelul la care îl împingea piaţa. Adică, probabil, în jur de 5 lei pentru un euro, sau poate şi mai mult. Au fost două momente în acest sens, ambele ratate: ianuarie 2008 şi ianuarie 2009.
Probabil că am fi avut de înfruntat pe moment un cost social destul de mare (inflaţie, pauperizare, default masiv la credite) dar obligaţiile sociale ale statului s-ar fi "ieftinit" imediat ca urmare a devalorizării, în timp ce exporturile ar fi fost stimulate enorm. Acum am fi fost, probabil, în plină recuperare, braţ la braţ cu celelalte state europene.
Aşa, ce s-a făcut? Costul social oricum trebuie plătit, pentru că ai un stat, o economie şi un aparat bugetar clădite strâmb. Dovadă şomajul care creşte încet, dar sigur, de 20 de luni. Se fac tăieri de salarii, ajutoare sociale şi pensii. Sistemul sanitar e la pământ, bolnavii trebuind să vină cu aspirina de acasă. Poliţia e mai ineficientă ca niciodată: zilnic auzim de câte o spargere dată la vreo bancă sau o casă de amanet şi niciodată nu am auzit să fi fost prinşi infractorii. Exporturile se pare că abia încep să-şi revină, deci vor mai dura luni bune, poate chiar un an, până când mediul privat să poată absorbi excesul de bugetari care vor trebui concediaţi anul ăsta. Refuzând să accepte ideea devalorizării leului până la nivelul la care l-ar fi împins pieţele, autorităţile noastre nu au făcut altceva decât să amâne un deznodământ previzibil ratând, în acelaşi timp, şansa de a fi în pas de criză cu toate celelalte state europene. Aşa, suntem cu câţiva paşi înapoi. Noi abia acum începem cu adevărat să plătim preţul social, cu mult în urma altora: îşi aduce aminte cineva când s-a ieşit prima oară în stradă în Letonia sau în Grecia? Ori când au făcut englezii coadă la Northern Rock? Sau de când a depăşit şomajul în Spania cota de 10%? De mai bine de un an...
Desigur, marile perdante ale unui leu (foarte) slab ar fi fost băncile care au creditat imbecil populaţia în toţi aceşti ani. Dar chiar şi aici rezultatul e acelaşi: s-a amânat un deznodământ firesc. Cică restanţele au ajuns la vreo 15% din totalul creditelor acordate. Ok, or fi crescut mai greu decât în cazul în care s-ar fi devalorizat leul peste maximul atins de 4,3. Dar în cele din urmă chiar şi aşa, "mai greu", tot s-a ajuns la un nivel al restanţelor alarmant. De ce? Degeaba... Într-un final realitatea e tot aia: populaţia e supraîndatorată iar capacitatea de îndatorare e redusă, în ciuda calculelor făcute de fel de fel de tembeli care în populaţia creditabilă bagă la grămadă şi ţăranul fără venituri din fundul Moldovei, şi programatorul care câştigă 1000 de euro în Bucureşti...
Băncile au beneficiat însă de complicitatea clasei politice care la vremea respectivă a prezentat mega-împrumutul FMI ca pe un cadou făcut populaţiei, cadou cu ajutorul căruia populaţia s-ar fi putut bucura în continuare de posibilitatea de a-şi plăti ratele, prin stabilizarea leului. Aiurea. În realitate împrumutul a fost un cadou pentru ei înşişi şi familile lor. E de ajuns să te uiţi niţel peste declaraţiile de avere ca să vezi că toţi politicienii noştri sunt băgaţi în rate până peste cap - ei sau familiile lor. Fiecare are măcar un apartament sau un teren luate pe credit. Nu mai zic de ăia care au investiţii imobiliare făcute cu bani de la bancă.
Aşadar, dacă leul ar fi fost lăsat să evolueze natural, nu doar băncile ar fi avut de suferit, ci şi clasa politică. Brusc, aleşii noştri şi clientela lor şi-ar fi văzut averile intrând la apă. Era bine pentru ei să se întâmple aşa ceva? Păi, nu prea. Aşa că, dintr-un interes pur egoist servit publicului ca "interes naţional", s-a ales cea mai proastă soluţie: apărarea cu orice preţ a leului. Chiar cu preţul sacrificării viitorului României. Costul social n-au decât să-l plătească firmele jupuite de vii, implicit angajaţii la privat (din care o mare parte au devenit volens-nolens şomeri) şi bugetarii de tot felul care trebuie să suporte tăierile de salarii, pensii şi alocaţii. Noi, ăştilalţi, avem un leu puternic şi suntem călare pe un stat în faliment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu