Așa cum zicea într-o discuție petrecută cândva în jurul unor halbe de bere bunul meu prieten Leonid Dragomir (care împarte cu Kelemen Hunor, boss-ul UDMR, ciudatul destin de a fi medic veterinar și filozof cu diplomă în același timp), marele avantaj al faptului de a fi stat 5 ani în preajma filozofilor e acela că ne-am lepădat de complexele față de cei mai idioți dintre filozofi.
Pentru că, hai s-o recunoaștem: omul simplu - fie el muncitor sau inginer, doctor, matematician - ale cărui lecturi sunt prin forța lucrurilor limitate, pentru simplul motiv că meseria nu-i permite nici să citească excesiv de mult, nici să reflecteze temeinic asupra lucrurilor citite, nici să se raporteze critic la ceea ce citește, este mereu în pericol de a cădea victimă a fel de fel de șarlatani ai gândirii care, folosindu-se de diverse măști și de diverse titluri pompoase („filozof” este un astfel de titlu pompos) îi promit Sfântul Graal al fericirii.
De-asta mi-am și permis în finalul articolului despre Cuculetz să spun că logica pe care o denunțam acolo este „logica unui individualism tâmpit” care nu se întâlnește decât în cărțile anumitor „economiști și filozofi mai mult sau mai puțin idioți”. Nu trebuie să ne ferim de acest gen de vorbe. Filozofii sunt și ei oameni ca toți oamenii și unii dintre ei chiar o dau în bară cu grație. E adevărat că istoria filozofiei, pe care o consemnează apoi manualele după care învață masele populare, nu reține decât partea frumoasă a lucrurilor.
Ca să dau un exemplu familiar probabil chiar și celui mai necitit cititor, să ne amintim numai de cât de apropiați de Mișcarea Legionară au fost membrii generației Criterion în frunte cu profesorul lor, (altfel) strălucitorul Nae Ionescu. Da, filozofii comit greșeli și - parafrazând un show de succes - din când în când „spun lucruri trăznite”. Unii își reneagă greșelile sau le trec sub tăcere, alții mor cu ele în brațe - fie de moarte bună, când au noroc să nu fie făcuți de râs în timpul vieții, fie pe eșafod, cum a pățit-o Alfred Rosenberg, teoreticianul nazist al diferenței de rasă.
Evident, printre individualismele tâmpite care bântuie deloc dezinteresat epoca noastră se numără și așa-zisul „obiectivism” al americancei Ayn Rand. În realitate genul ăsta de individualism, care se bazează pe egoismul individual ca motor al vieții și al lucrurilor, e o filozofie veche, ale cărei rădăcini le putem vedea tocmai la Bernard de Mandeville (1670-1733). Teoria obiectivistă, de fapt credința obiectivistă, că e mai degrabă un soi de religie, nu o filozofie, e atât de șubredă și de infirmată istoric, încât singurul argument pe care merită să-l aduci este cel pe care Diogene Cinicul îl aducea lui Zenon Eleatul: un contraexemplu practic, "How Ayn Rand ruined my childhood", sau despre cum egoismul individual nu sporește, ci micșorează suma fericirilor individuale și îl bagă și-n rahat pe egoistul #1.
7 comentarii:
Mda, obiectivismul este un pic prea extrem din punctul meu de vedere. Eu sunt mai degrabă utilitarist (enlightened self-interest). :)
Va recomand cu toata caldura un interviu cu Nathaniel Branden, fost apostol al obiectivismului:
http://reason.com/assets/db/12563232233861.pdf
El si-a cerut personal scuze tuturor celor care studiaza obisctivismul pt "perpetuating the Ayn Rand mystique"!
V-as recomanda si cronica la ecranizarea Atlas Shrugged scrisa de reputatul crtic Roger Ebert:
http://rogerebert.suntimes.com/apps/pbcs.dll/article?AID=/20110414/REVIEWS/110419990
Ebert are o sinteza geniala a filozofiei lui Rand si o caracterizare geniala a obiectivistilor:
"For me, that philosophy reduces itself to: "I’m on board; pull up the lifeline." There are however people who take Ayn Rand even more seriously than comic-book fans take "Watchmen.""
Mulțumim pentru linkuri, Blackcat.
Mie mi-a plăcut o caracterizare întâlnită undeva pe un forum: „Randroids”. Sună delicios.
Să mai spunem că în pdf-ul cu Branden discuția care ne interesează e de la pagina 12 încolo, și că obiecțiile științifice aduse de Branden sunt așa de puternice încât mă mir că maculatura produsă de această Ayn Rand mai există încă în librăriile americane, și nu la gunoi.
ei, sa nu fim rai. pana la urma nici psihanaliza indragita de amicul dvs LD nu e asa departe de individualism, sau de sofism.
fara sa intram in detalii, putem accepta ca exista unele temperamente pt care "doctrina raynd" functioneaza.
Nucleul dur al psihanalizei, adică teoria pulsiunilor și distincția „eu/supraeu” (sau „conștient/inconștient”, deși nu sunt chiar același lucru, în sensul că supraeul în teoria celui de-al 2-lea Freud acționează ca un cenzor moral asupra eului și sinelui, în timp ce inconștientul din prima teorie e pur și simplu un depozit de pulsiuni refulate), e indenegabilă. Discuțiile psihanaliștilor și, prin extensie, ale psihologilor, se poartă în jurul conținuturilor inconștientului, dar nu există nici un psihanalist sau psiholog care să conteste existența faptică a inconștientului. Mai mult, nepotul lui Freud, Edward Bernays, a aplicat cu succes în anii 20-30 conceptele unchiului în tehnici de PR dovedind practic că teoria lui Freud nu e doar o teorie, ci se bazează pe fapte. O mulțime de tehnici comerciale, de pildă prețurile terminate în „.99” au de asemenea, la bază, considerente psihologice care exploatează iraționalul. Pur și simplu obiectivismul lui Ayn Rand e primitiv din punct de vedere științific. O fi potrivit pentru sfertodocți.
"nucleu dur" e, ma tem, o formula prea impozanta pt reziduul teoretic pe care psihologia actuala mai accepta sa-l considere "stiintific" in psihanaliza. pana si nietzsche [daca nu si schopenhauer] e mai ortodox decat freud in raport cu teoriile epocii noastre. cum zice dem zamfirescu, psihanaliza e cel mult o propedeutica, o "disciplina" in sensul propriu, nu o stiinta.
de altfel ostilitatea dvs fata de rayndism n-are legatura cu insighturile sale scientiste [asta e doar o rationalizare ulterioara] ci e axiologica, etica.
Trimiteți un comentariu