„Quand les sirènes se taisent, les rapaces gueulent.” Așa sună un vers din piesa L'Europe a trupei Noir Désir. O traducere aproximativă ar putea suna astfel: când tac sirenele, încep să urle cei lacomi.
Nu poate să nu-mi vină în minte, obsesiv, acest vers. E greu de spus ce l-o fi apucat pe Sarkozy, care a fost în ultimele zile aproape singurul partizan vocal al intervenției armate împotriva Libiei. O Libie în care dubioasa răzmeriță populară numită impropriu „război civil” (pentru ca un conflict intern să fie „război” e nevoie cel puțin de două armate, două ideologii, două capitale, două comandamente...) aproape că se încheiase. A urlat atât de mult, încât i-a convins pe câțiva prieteni și a convins (parțial) și Consiliul de Securitate că e nevoie de lovituri militare împotriva lui Ghadafi.
Și războiul împotriva Libiei a început, astăzi făcându-se auzite primele bombe.
Inițial nu i-am găsit nici o justificare lui Sarkozy, dar dacă stăm un pic și ne gândim la ultimele conflicte care au schimbat geopolitica lumii - Irak 1991 și 2003, Afganistan, Kosovo - mă tem că gestul lui Sarkozy este unul cu spatele la zid: dacă Europa nu ar fi intervenit în Libia, sigur ar fi făcut acest pas, „binevoitori”, americanii. Sigur, sigurissim, 101%. Au făcut-o peste tot, nu văd de ce nu ar fi făcut-o și aici.
Cât despre pretextul inițial al intervenției, nu ar fi prea multe lucruri de spus. La ora actuală este absolut evident că există o legătură intrinsecă între revoluțiile din Nordul Africii și, având în vedere similaritatea frapantă a scenariilor, că revoluțiile sunt concepute de același creier. Un creier care urmărește probabil niște interese ce gravitează în jurul petrolului arab, al cărui preț „bun” e atât de vital pentru revenirea economiei mondiale.
Așa că Sarkozy ar fi scuzabil numai și numai dacă această intervenție ar face ca Europa să ia fața Americii în cursa pentru petrolul libian. Dar dacă ar fi așa, atunci ar însemna că tocmai am intrat într-o epocă geopolitică nouă, în care securitatea se măsoară în viteza de ocupare a spațiilor și istețimea, în anticiparea mișcărilor celuilalt pretendent. Poate că nu ar fi nepotrivit să o numim „geopolitica lui Talpă-Iute” (știți continuarea, nu?... „cum te prinde... cum te f*te”).
„Les sangliers sont lachés.” S-a dat drumul mistreților. Noir Désir, L'Europe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu