Și dacă Africa va mai salva capitalismul actual pentru vreo 20 de ani?

Ziceam mai demult că sistemul capitalist actual a ajuns la un capăt de drum. Piețele s-au extins peste tot unde se puteau extinde; capitalul occidental s-a infiltrat prin cele mai „dușmănoase” colțuri și a atras de partea sa inamicii de altădată; în malaxorul nebun al consumului au fost înghițiți aproape un miliard de chinezi, indieni, sud-est asiatici și est-europeni; după căderea comunismului brandurile occidentale au găsit în ultimii 20 de ani noi debușee, aproape nesperate, pentru mărfurile proprii; mai mult decât atât, deschiderea pieței muncii din est și Orientul îndepărtat a făcut posibilă ieftinirea enormă a costurilor de producție și maximizarea profiturilor pentru companiile occidentale la o scară nemaintâlnită până atunci.

Problema e că sistemul capitalist actual, așa cum e construit, are o permanentă nevoie de creștere. Profiturile de anul ăsta trebuie neapărat să fie mai mari decât profiturile de anul trecut, și neapărat mai mici decât profiturile prognozate pentru anul viitor, pentru ca brandul să rămână în continuare credibil, viu, interesant pentru acționari și consumatori. Companiile aleargă mereu după noi și noi piețe, și în goana după maximizarea profitului știm că sunt mituite guverne și dărâmați președinți. Goana după profit nu are chip și nu are nume, o vedem în milioane și zeci de milioane de chipuri care pleacă dimineața la lucru și se întorc seara, indiferent că fac mișcarea asta la New York, Londra, București, Moscova, Buenos Aires sau Tokyo. Fiecare individ este o mică rotiță din uriașul lanț al economiei capitaliste mondiale. Indiferent că se scoală dimineața pentru a merge să-și petreacă ziua într-un chioșc din care va vinde clătite și gogoși, sau că se scoală pentru a audia rapoartele financiare ale unor companii listate la bursă, fiecare individ care muncește, luat individual, are un chip și are un nume care se pierd în marea ființă lipsită de chip și de nume a goanei după profit.

Totuși, în ultimii 40 de ani sistemul a început să scârțâie din ce în ce mai rău. Pentru că planeta pe care trăim este, totuși, limitată, și sistemul, care trebuie să înghită din ce în ce mai mult și să se extindă din ce în ce mai mult, nu se poate mulțumi cu anumite limite vremelnice: consumatorii care sunt limitați, banii, care sunt și ei limitați, timpul - de asemeni, o resursă limitată. Pe măsură ce s-a lovit de limite, sistemul a reușit totuși să fabrice trei răspunsuri majore care de fiecare dată au împins limita și mai departe, și mai departe:

• „the Nixon shock” (1971 - măsura prin care sistemul financiar mondial a ieșit din epoca etalonului aur, intrând în cea a tipăririi de bani pe baza promisiunilor viitoare de returnare - altfel zis, a creditului infinit)
• restaurarea neoliberală din preajma anului 1980 (cu Reagan în SUA și Thatcher în Marea Britanie)
• căderea comunismului din perioada 1989-1990

Nu e nevoie de multă imaginație ca să-ți dai seama că în lipsa acestor răspunsuri sistemul ar fi colapsat. Fără „Nixon shock”, America ar fi dat literalmente faliment în anii 70, pentru că ar fi fost incapabilă să-și plătească datoriile şi partenerii comerciali (din lipsă de bani). Fără doctrina neoliberală, cheltuielile publice, de welfare, ale statelor occidentale ar fi ajuns încă din anii 80 acolo unde sunt astăzi (când trebuie drastic reduse). Fără căderea comunismului și deschiderea piețelor din est, Occidentul s-ar fi confruntat încă din anii 90 cu șomajul cronic din zilele noastre (pentru că pieţele interne ar fi fost saturate).

Iată de ce părem a sta, astăzi, la capătul unui drum. Capitalismul prin expansiune pare să-și fi găsit sfârșitul pentru simplul motiv că nu are unde să-și mai extindă tentaculele.  Și îmi exprimam neîncrederea în viitor, pentru că nu vedeam ca debușeu posibil decât continentul african. Dar, ziceam eu, cum să-i transformi pe africani în consumatori, cum să-i introduci pe africani în circuitul economic mondial?!... Așa ceva e imposibil!

S-ar putea însă să asistăm la o uriașă surpriză: da, capitalismul va ajunge și în Africa, ceea ce va aduce încă 20-30 de ani de respiro! Africa se mișcă, și se mișcă așa cum o făcea Europa de Est în 89. Recenta revoltă din Tunisia, soldată cu plecarea de la putere a dictatorului Ben Ali, mișcările de acum din Egipt împotriva eternului dictator Hosni Mubarak, sunt semne că Africa se mișcă și că noile generații, tinerii arabi, își doresc mai mult ca oricând să fie liberi. Nu putem ști dacă e vorba de ceva regizat sau nu, în fond nu știm cu certitudine nici acum, în 2011, dacă prăbușirea comunismului a fost regizată sau nu, dar cert este că în Africa, sau dacă nu în tot continentul, măcar în lumea arabă, se află sute de milioane de consumatori care abia așteaptă să consume produse occidentale și să trăiască pe picior mare, în libertate. Și potențialul deschiderii e imens: pe lângă Tunisia și Egipt, mai pot fi „redate” circuitului economic mondial Algeria, Libia, Siria... Singura condiție e ca țările astea să se democratizeze și marea masă a locuitorilor să aibă acces mai mare la resursele care momentan sunt concentrate în mâna unor oligarhii locale care guvernează autocratic. Ori, mișcarea de democratizare se pare că tocmai a început. Ceva se întâmplă!