Adrian Păunescu, poetul şi oamenii

Nu sunt un mare admirator al poeziei lui Adrian Păunescu. În general nu prea citesc poezie, iar dacă mai citesc din când în când, nu pe o carte de-a lui Păunescu pun mâna. Cred că a fost un versificator extraordinar şi spre deosebire de mulţi pretinşi poeţi care scriu însăilări insipide se pare că înţelesese încă de tânăr că esenţa poeziei e să fie şi cântată, nu doar recitată, şi să poată fi transpusă pe muzică. În acest fel Păunescu a readus poezia la nivelul maselor - şi ăsta e, poate, cel mai mare merit al său. Poezia lui e rareori metafizică, poate niciodată, dar este viguroasă, plăcută, cinstită. Pe scara de valori a literaturii nu pot să apreciez dacă valoarea intrinsecă a versurilor sale îl plasează mai aproape de poezia secolului XIX sau de cea contemporană (nu am suficiente cunoştinţe de teorie literară, ca să pot aprecia acest lucru...) dar Păunescu, în mod evident, a fost un poet al maselor cum nu a mai fost altul în România, şi de aceea va rămâne în istoria literaturii române. Pentru că merită. A fost un Maiakovski al românilor şi astăzi a murit un pic din literatura română.

Întâmplarea face ca una dintre cele mai vechi amintiri pe care le am, poate cea mai veche din viaţa mea, să fie legată de Păunescu. Cred că aveam 2-3 ani. Mama tocmai îmi făcuse baie şi mă usca cu feonul pe cap în faţa televizorului la care se transmitea 'Cenaclul Flacăra'. Vocea baritonală a lui Păunescu răsuna din televizorul alb-negru, printre versuri şi cântece. Să tot fie o amintire de prin anii '77-'78?... Nu ştiu dacă am o amintire mai veche decât asta. Sigur îmi aduc aminte de cutremurul din '77 dar nu ştiu dacă amintirea asta e dinainte sau după cutremur.

Când am mai crescut am fost martor indirect la frenezia cu care s-au dat, pe sub mână, discurile Electrecord cu 'Cenaclul Flacăra'. Când s-au adus discurile la librărie, în Brăila, s-a stat la coadă şi s-au făcut rezervări pe sub mână. Eu eram mic, aveam vreo 8-9 ani, dar îmi aduc aminte perfect de lucrul ăsta pentru că frate-miu, care era deja adolescent, şi-a cumpărat discurile respective - la fel ca majoritatea adolescenţilor din bloc.

Îmi aduc aminte şi de un Cenaclu pe stadionul din Brăila. Era (deja) noapte şi stadionul era arhiplin. În mijloc, părând minusculă din punctul în care mă aflam, era o scenă pe care se cânta şi se spuneau versuri. Nu înţelegeam prea multe, era ceva nemaivăzut, dar mai târziu am regăsit acea atmosferă dionisiacă la concertele rock din anii libertăţii (şi l-am citit şi pe Nietzsche şi am înţeles şi ce înseamnă "apolinic" vs. "dionisiac"). Mai târziu câţiva cretini i-au reproşat lui Păunescu faptul că aduna lumea pe stadioane şi îi punea să strige "Trăiască Ceauşescu", iar cretinătatea supremă a fost enunţată în raportul de condamnare a comunismului, care face din Păunescu un vârf de lance al propagandei comuniste. Adevărul e că "Trăiască Ceauşescu" se striga de câteva ori pe parcursul spectacolului, fiindcă nu se putea altfel. Cum puteai aduna în vremea aia zeci de mii de oameni la un loc, dacă nu dădeai şi Partidului ceva? Se mai cântau şi câteva cântece patriotice, deloc urâte (multe se fredonează bine mersi şi în zilele noastre după ce au fost compuse şi cântate la cenaclu). În rest se cânta muzică liberă şi se citea poezie. Ce era mai bine? Să taci şi să nu faci nimic, "rezistând prin cultură" cum rezistă şoarecii sub duşumea când dorm? Sau să faci compromisuri pentru a putea da oamenilor poezia, cântecele şi bucuria de a se simţi liberi măcar pentru câteva ore? Şi aş mai avea o întrebare pentru toţi mărunţii care susţin acest fals argument: oare ce fredonau tinerii după un cenaclu? "Trăiască Ceauşescu" sau refrenele cântecelor? Ce le rămânea întipărit  în creier? "Trăiască Ceauşescu" sau "Rugă pentru părinţi"?

Apoi îmi aduc aminte de transmisiunile Europei Libere (la mine în casă se asculta Europa Liberă în fiecare seară) care dezbăteau problema de la Ploieşti. Din presa comunistă nu se putea afla nimic, dar Europa Liberă ne-a ţinut la curent cu ceea ce s-a întâmplat acolo: din cauza proastei organizări se produsese o busculadă, muriseră câţiva oameni, alţii fuseseră răniţi. Partidul (adică familia Ceauşescu) decisese interzicerea definitivă a cenaclului, care de câţiva ani oricum nu mai era transmis la televizor, ci doar la radio. Din păcate nu mai ţin minte spiritul în care Europa Liberă comenta evenimentul (dacă era sau nu de acord cu interzicerea) pentru că la vremea respectivă memoria mi s-a concentrat strict pe relatarea evenimentelor.

Îmi aduc aminte şi de şoaptele în care se vorbea despre volumul 'Viaţa mea un roman', apărut în 1987, o perioadă cruntă, în care în magazine nu se mai găsea nimic, în case era frig, nu curgea apă caldă, lumina se oprea de câteva ori pe zi, lecţiile trebuia să le faci iarna la lumina lămpii cu gaz, alimentele erau raţionalizate şi Ceauşescu începuse stupidul program de sistematizare a satelor. Europa Liberă avea seri în care vorbea numai despre sistematizarea asta care urma să distrugă satul românesc pentru a-l înlocui cu blocuri (urmele acestui aberant program se mai pot vedea şi astăzi ici colo, mai ales prin satele din Bărăgan). Ei bine, în 'Viaţa mea e un roman' Păunescu avea o poezie intitulată 'Ţăranii reînviaţi' care suna cam aşa:

"Isus Cristos trecea prin sate 
De-aproape două mii de ani 
Şi se-ntreba ce vânt mai bate 
De nu mai sunt deloc ţărani. 

[...]

Şi au venit să-l răstignească 
Şi groapă i-au săpat în lut, 
Dar pentru fapta lor câinească 
Nici lemn de cruce n-au avut. 

[...]

Cum una nu e, alta nu e, 
Nici celelalte nu mai sunt 
Şi n-au găsit ciocan şi cuie 
Şi nici lopeţi pentru pământ."

Din punctul meu de vedere trebuie să fii de-a dreptul idiot să crezi că un vârf de lance al propagandei comuniste putea scrie versurile de mai sus.

Şi aceasta nu era singura poezie în care Păunescu critica făţiş realităţile zilei. În volumul citat erau multe altele ('Mielul de sămânţă': "Voi nu simţiţi, voi nu trăiţi la fel? / S-a dus plămada miilor de ani, / Din câte-un sat rămâne câte-un miel / Pe un pământ pustiu, fără ţărani." sau 'Cântec pentru â din a': "Un i prelung pe toţi ne va surzi / Şi alfabetul nostru va-ngheţa, / De nu se va întoarce într-o zi / În patria română â din a" ), dar nici una, parcă, aşa de explozivă precum celebra poezie 'Analfabeţilor' care provocase un scandal-monstru în 1980:

"V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.


V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.


V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.


V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.


V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.


Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.


V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.


V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.


V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.


V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.


V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte."

Apoi a venit Revoluţia şi toată lumea a fost informată că Păunescu a fost un porc care nici nu mai merită să apară pe ecranele tv. S-a spus că lumea l-a fugărit pe stradă la Revoluţie, dar adevărul e că nimeni nu ştie clar ce s-a întâmplat atunci. Mulţi au fost fugăriţi în acele momente de haos după cum mulţi au alergat singuri pentru a prinde un loc cât mai în faţă în rândurile noii puteri care începea deja să se contureze în seara zilei de 22 decembrie. Omul care avea curaj să-i spună lui Ceauşescu că greşeşte, omul care fusese un mentor pentru atâtea generaţii de tineri, omul care reuşise să facă generaţii întregi de tineri să se simtă liberi într-o lume înlănţuită a devenit subit "un porc" din cauză că, vai lui, pe lângă tonele - la propriu - de poezie cinstită scrisese şi poezii în care îl pupa în fund pe Ceauşescu.

Aceasta a fost, de fapt, explicaţia oficială inventată ad-hoc de cei care au acaparat după decembrie 1989 producţia bunurilor simbolice pentru a justifica expulzarea din spaţiul public a poetului. Interdicţia a durat 2 ani şi ceva, după care Păunescu a fost "reabilitat" la televizor de Mihai Tatulici într-o emisiune celebră, care l-a isterizat la vremea respectivă pe G. Liiceanu (Liiceanu a şi scris un pamflet fără sare şi piper împotriva lui Tatulici, pamflet inclus ulterior, dacă nu mă înşel, în cărticica numită "Apel către lichele").

Explicaţia neoficială era, de fapt, mult mai prozaică. Păunescu trebuia eliminat din discursurile publice pentru că prin ceea ce făcuse era un contraargument făţiş la teoria "rezistenţei prin cultură" cu care gruparea care acaparase spaţiul simbolic după 1989 dorea să-şi justifice imobilismul şi supuşenia din anii dictaturii. Pe scurt, teoria "rezistenţei prin cultură" (afirmată recent chiar şi cu prilejul vizitei Herthei Muller, care evident că e o femeie prea deşteaptă şi, în plus, profund cunoscătoare a realităţilor româneşti pentru a o lua în seamă) pretinde că în anii dictaturii teroarea era atât de mare, încât oricine ar fi ridicat capul ar fi fost lichidat instant iar singura modalitate de supravieţuire demnă a unui intelectual era să-şi vadă în linişte de profesie, de scris, avansând în carieră doar atât cât se putea avansa fără a pactiza cu partidul. Teoria "rezistenţei prin cultură", enunţată dacă nu mă înşel pentru prima oară în 1990 la Roma, la o întâlnire a scriitorilor români din ţară şi din exil, era şi este atât de falsă încât l-a făcut pe Paul Goma, unul dintre puţinii scriitori-dizidenţi reali ai României - bătut de securitate, izgonit din ţară - să se certe de atunci cu toţi intelectualii contemporani importanţi. Lăsându-i la o parte pe un Goma sau Dorin Tudoran, care au fost dizidenţi intransigenţi, pentru care dialogul cu regimul nu putea exista, un individ precum Adrian Păunescu (şi într-o oarecare măsură şi prozatorul Nicolae Breban sau, spre anii de sfârşit ai dictaturii, Mircea Dinescu) era dovada vie că puteai protesta, puteai striga adevărul, puteai atrage atenţia şi puteai să-i dojeneşti pe mai marii zilei dacă vroiai cu adevărat să o faci. Este adevărat că imediat ce comitea "o boacănă", Păunescu trântea o poezie în care îşi mărturisea spăşit ataşamentul faţă de Ceauşescu - dar tocmai din cauza asta Păunescu rămâne doar un scriitor, în vreme ce un om ca Paul Goma, care scuipa şi nu ştergea scuipatul, va rămâne în cartea de istorie ca un veritabil dizident.

Dar ce au fost ceilalţi? Ce au fost cei care au tăcut mâlc în timp ce regimul ceauşist schilodea suflete în jurul lor?

Realitatea e că regimul avea oroare de notorietatea scriitorilor şi dacă pe un Gh. Ursu îşi permitea să-l omoare în linişte (acesta fiind un biet inginer anonim), unui scriitor nu avea curaj să-i facă mai mult de o mustrare, o interdicţie de a publica (măsură strict formală, mulţi continuau să publice) sau o mutare disciplinară şi temporară din Bucureşti undeva într-un oraş de provincie. Măsurile deveneau mai dure numai în cazul dizidenţilor (expulzare în cazul lui Goma, arest la domiciliu în cazul lui Dinescu). Însă orice scriitor, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune adevărul fără a-şi risca viaţa. Păunescu era dovada vie. Aşa zisa rezistenţă prin cultură nu a fost nimic altceva decât un pact de neagresiune cu regimul.

Tocmai de aceea figura lui Păunescu a devenit indezirabilă după 1990. El deranja prin însuşi faptul că exista. Nu corespundea teoriei. Încurca. Gruparea care a pus stăpânire pe producţia bunurilor simbolice nu avea nevoie de contraexemple care să-i ştirbească autoritatea. Sunt curios dacă Adrian Păunescu a fost conştient vreodată de ghimpele pe care l-a reprezentat şi pe care îl va reprezenta în continuare, până când se va găsi cineva care să scrie o istorie sinceră a intelectualilor români.