Managementul lui Peter şi managementul lui Mişulică

Cum pe mirobolantul meu blog s-au perindat în ultimele 2 zile o mulţime de retardaţi care, deşi nu ştiu absolut nimic despre starea mea materială, probabil se simt îndrituiţi să îşi râdă de mine fiindcă am spus că merg cu metroul la serviciu (şi o voi face mult timp de acum încolo, mai precis cât o să am chef), haideţi să privim 2 modele de management. Pe primul îl cheamă Peter, e danez şi în biroul lui din Copenhaga am învăţat eu, cu mulţi ani în urmă, cum se face management. Al doilea e Mişulică, e român, şi am avut nefericirea de a-l avea şef în România aproape 2 ani de zile. De la el am învăţat cum să nu conduci o firmă dacă vrei să eviţi falimentul (Mişulică a falimentat până la urmă).

A. Aparenţele.

Peter purta şlapşi pe piciorul gol, nişte pantaloni albaştri de stambă care, dacă se apleca mult în faţă, lăsau să i se vadă chiloţii pe la spate şi o cămaşă de in, de hipiot. Avea barbă şi în general degaja o atitudine de total jemanfişism. Când avea o întâlnire importantă îşi punea un sacou oarecare peste cămaşa de in.

Mişulică se îmbrăca şi el în blugi şi pulovăr, vroia să fie trendi, dar numai când era de faţă cu noi. Când venea cineva important se îmbrăca numai la costum, părând ca scos din cutie, se comporta ca un yesman perfect, mergea tiptil tiptil în jurul clienţilor şi când îi poftea în birou se apleca oarecum ca un chelner, cu un zâmbet de lingău pe faţă.

Prin atitudinea sa, Peter transmitea următoarele: "Ok, stimate client, înţeleg că ai nevoie de noi, hai să vedem ce putem face pentru tine. Sunt aici ca să fac treabă, dar să ştii că nu eşti unicul meu client." Atitudinea lui Mişulică era: "Nenea', nenea', îmi daţi şi mia un ban? Îmi daţi? Haaaaai, neneaaaa..."

Peter venea cu bus-ul la muncă, de la periferia Copenhagăi până în downtown. Firma lui avea 17 oameni şi o cifră de afaceri de câteva milioane de coroane daneze pe an (nu importă câte... 2 sau 9). Peter nici măcar nu avea permis de conducere şi nu avea asemenea bullshituri în cap precum statusul sau prestanţa sau Rolexul (fals) pe încheietură. Dintre angajaţii lui, nici unul nu folosea maşina personală ca să se deplaseze la serviciu însă foarte mulţi veneau cu bicicleta (Copenhaga e plină de biciclişti).

Mişulică, numai cu maşina. N-are rost să spun ce fel de maşină. Era mândru de ea.

B. Şedinţele

În fiecare luni dimineaţă în firmuliţa lui Peter se făcea şedinţă. Responsabilul cu cafele se desemna prin rotaţie şi putea fi oricine, inclusiv Peter. La începutul şedinţei se cânta un cântecel dintr-o cărticică de cântece revoluţionare cubaneze. Cântecelul se alegea, de asemenea, prin rotaţie şi versurile erau şocant de comuniste. Şedinţa avea un singur rol, să scoată în evidenţă ce a făcut fiecare săptămâna trecută şi ce au de făcut împreună săptămâna care vine. Pentru ce are de făcut fiecare în săptămâna care vine se discuta individual, cu superiorul ierarhic direct. Astfel, pe cale ierarhică, dacă apărea undeva o problemă aceasta ajungea şi la Peter, dar nu era nevoie să îi streseze pe toţi.

Mişulică te băga în şedinţă când vroia muşchii lui. Aveai, n-aveai treabă, hop şedinţă. Şedinţele erau de cele mai multe ori cretine, de exemplu trebuia să ţi se atragă atenţia că nu ştiu ce nu merge bine şi e cazul să grăbim lucrurile. Mişulică nu îţi spunea asta într-o întrevedere individuală de 5 minute. Trebuia să cheme pe toată lumea, bătea apa-n piuă 2 ore, se mai auzeau 2 rapoarte care se mai auziseră şi cu câteva zile înainte şi abia apoi se trecea propriu zis la subiectul "arzător". La finalul şedinţei toată lumea era chiaună, 90% din oameni participaseră absolut degeaba la şedinţă, dar toţi eram în urmă cu 3 ore cu ceea ce ar fi trebuit să facem. Şi aspectul cel mai nasol era că punea de multe ori şedinţele la 6 seara, într-un dispreţ total faţă de timpul liber al angajatului.

C. Afacerile.

Peter avea în subordine 17 oameni care lucrau la 13 proiecte în perioada în care am fost şi eu pe acolo. Filozofia lui era simplă: lucrezi câte proiecte poţi şi pe restul le amâni sau le refuzi elegant, până când poţi mări capacitatea de producţie. Dacă nu ai în lucru decât un proiect, oricât de mare, e o problemă. Nu trebuie să depinzi de un singur client şi încearcă permanent să ai portiţe de ieşire în cazul în care ceva merge prost pe piaţă.

Mişulică avea o vorbă: "Eu am un principiu de bază în management. Trebuie să ai întotdeauna un proiect pe masă - ăsta la care lucrezi - , unul în sertarul de sub masă - care urmează să fie lucrat - şi unul 'dincolo de masă', adică predat clientului. " În consecinţă el, ca manager, impunea echipei lucrul la un singur proiect, ăla pe care îl avea el pe masă în acea clipă. L-aş fi întrebat de ce oare proiectul 'de dincolo de masă' ar trebui băgat tot la proiecte actuale, dar cred că nu ar fi ştiut să-mi răspundă. De asemenea, l-aş fi întrebat şi ce se întâmplă dacă nu ai nici un proiect în sertar - dar întrebarea asta nu am mai apucat să i-o pun, din cauze obiective (m-am cărat). De aceea, Mişulică visa permanent la "potul cel mare", clientul care să-i pună în braţe 1 milion de USD cu care să plece în Caraibe. Mişulică făcea orice pentru a câştiga un asemenea client: de exemplu, odată ne-a pus să populăm o cameră cu cărţi împrumutate de la o bibliotecă publică pentru a părea că avem un "research centre" în firmă. După ce au plecat străinezii, cărţile au fost frumos returnate bibliotecii. Culmea e că "research centre"-ul chiar era necesar în cazul colaborării că acei străini; ce s-ar fi întâmplat în cazul în care ăia ar fi spus "da" - iată un alt mister la care Mişulică nu cred că se gândise vreodată.

Peter mai avea un principiu: nu lucra decât ceea ce putea oferi cu succes. Asta însemna că îşi segmentase foarte clar piaţa pe care funcţiona şi nu avea pretenţia să intre pe un alt segment de piaţă în afara celui pe care era în stare să aibă succes.

Mişulică, visătorul, funcţiona în felul următor. Auzea cum că se dau nu ştiu ce fonduri europene, moacă, pentru firmele din agricultură. Şo pe ele! Te punea să lucrezi repede un ditamai proiectul de obţinut fonduri pentru crearea unui soft care să prezinte ţăranilor imagini cu rozătoare. Nu conta că proiectul era completamente cretin, fiindcă ţăranii n-au nici curent electric, darămite laptopuri... Mişulică avea impresia că ăia care dau fondurile europene îl vor accepta fiindcă "software-ul ăsta se adresează agricultorilor, programul e pentru firme din agricultură, e tot aia". O lună întreagă toată firma se căca pe ea într-o direcţie... nu greşită, ci complet cretină. După aceea, trebuia să munceşti luna următoare dublu, ca să reuşeşti să faci bani şi pentru luna pierdută.

Şi partea cea mai tare dintre toate. Peter avea întotdeauna calendarul de proiecte completat pe 6 luni înainte. Mişulică nu ştia niciodată dacă în luna care vine va lucra cu clientul X sau cu Y.

Cam atât. Oarecum amuzant, nu?