Urechea filozofului

Am fost întotdeauna un iconoclast și poate că tocmai de aceea cel mai bun prieten din facultate, de altfel singurul coleg cu care am rămas prieten și azi, e Leonid Dragomir, care e un iconodul.

Diferența de câțiva ani dintre noi doi probabil că a fost esențială. El se maturizase într-un context - anii '80 - plin de frig și foame, în care toți cei care „prinseseră” ceva de dinainte erau priviți ca niște ferestre către vremuri mai bune, de demult. Leonid s-a maturizat venerând nume precum Noica, Cioran, Eliade și implicit pe oricine a avut o cât de mică tangență cu ei.

Eu m-am maturizat după 1990, într-un context în care idolii erau sfărâmați și orice idolatrie era privită critic.

El a profitat de faptul că am intrat la Filozofie pentru a „sorbi” din cursurile lui Pleșu, Liiceanu, Vieru, Vlăduțescu ș.a. și pentru a intra în cercul lor de cunoștințe, inclusiv în cercul extins al cunoștințelor, pentru a-i antura în vederea atingerii de aripa divinității. S-a împrietenit cu C.M. Ionescu, Sorin Vieru, Vasile Tonoiu și mulți alții, inclusiv cu Mihai Șora, cu care a și realizat o foarte interesantă carte de convorbiri (apărută în 2006 la Ed. Paralela 45, la Pitești) și despre a cărui filozofie a și scris propria exegeză. 

Pot depune mărturie că spre deosebire de alții care i-au mai cultivat pe diverși intelectuali cunoscuți, pe Leonid nu l-a interesat niciodată să obțină burse sau alte avantaje de natură materială. El a crezut și crede sincer în puterea relației de dragul relației. De altfel, încă din facultate Leonid avea meseria lui de medic veterinar, de pe urma căreia trăia.

Mi-a făcut și mie cunoștință cu mulți dintre ei, inclusiv cu dl. Șora, dar pe mine, programatic, nu m-a interesat să dezvolt nici un fel de relație personală cu nici un intelectual public, așa cum nu mă interesează nici acum. Prefer să am relație cu intelectualii publici prin cărțile lor, prin ceea ce scriu ei. În felul ăsta relația e atemporală. E ca și cum i-aș citi peste 100 sau 1000 de ani. Așa îmi pot da seama dacă rămâne sau nu ceva din ei încă de la prima pagină, fără ca gândul să-mi fie bruiat de o eventuală amiciție personală.

Tocmai de aceea nu m-a interesat absolut niciodată să particip la discuțiile pe care Leonid le avea cu Mihai Șora. Mi-a dat - am și publicat în revista electr@ - una dintre convorbiri, apărută ulterior în volum, dar atât. Am discutat un pic cu dânsul la doctoratul lui Leonid. În particular, lui Leonid, i-am zis de mai multe ori că mie nu-mi plac cărțile lui Șora și că mi se pare slab, plicticos și lipsit de importanță ca filozof. Dânsului firește că nu i-am zis așa ceva, a fost o discuție de complezență. Eu sunt mai wittgensteinian de felul meu: „ceea ce poate fi spus, poate fi spus pe scurt” (sau ce nu poate fi spus pe scurt, poate fi spus pe lung, dar clar, cum face Kant în Critica rațiunii pure) și poate că mă înșel.

Când l-am cunoscut eu pe dl. Șora avea în jur de 90 de ani și era foarte, foarte vioi. Putea să stea în picioare o oră și se mișca bine, un pic țeapăn, dar bine.

Să urmărim însă filmulețul de mai jos.

Vi se pare că vedeți aici un mare filozof?

Mie mi se pare că văd doar un bătrân incoerent, care uită de la mână pân' la gură, care nu mai poate articula decât cu mare greutate un gând mai lung de 100 de cuvinte și care ar trebui lăsat în pace, să-și trăiască în liniște zilele, săptămânile, lunile sau anii pe care i-o mai avea de trăit, nu să fie târât ca un maimuțoi pe la fel de fel de tâmpenii, sindrofii și adunări, ca să pară mai tânăr decât este.

Dar de ce i se întâmplă toate astea? Merită la 100 și aproape 3 ani?... Bălăcăreala pe care și-o încasează acum?...

Bine, filozofic am putea răspunde: de ce nu?

De multe ori însă - poate că de cele mai multe ori - filozofia, hai s-o recunoaștem, dă răspunsuri dintre cele mai tâmpite. Iar acest „de ce nu?” e unul dintre răspunsurile cele mai tâmpite care se pot da.

Pentru că nu orice se poate, merită făcut. Uite, putem să omorâm de plăcere, dar nu o facem. Nici măcar găini sau pui de pisică. Putem să ne aruncăm de la etaj, dar nu o facem. Putem să fluierăm în biserică, dar nu o facem. Etc. Există diverse impedimente de ordin social, moral, rațional sau pur și simplu practic, care ne împiedică să facem ceva ce nu se cade a se face.

Din filmulețul de mai sus, însă, unde nu are de vorbit după un script - ca în reclamă - ci trebuie să vorbească liber, pare să rezulte că deși filozoful nu mai e stăpân pe sine, un val puternic îl trage cu forța sa după sine și-i șoptește la ureche: de ce nu?

Poate fiindcă atunci când era mai zdravăn a fost insuficient ca filozof?... Cine știe?...

Chiar nu mi-l pot închipui pe Noica ajuns la 103 ani și dându-se așa în spectacol. Într-un spectacol așa de grotesc. Ca filozof, atunci când a murit, Noica a lăsat în urmă o operă și o școală (chit că majoritatea elevilor săi s-au dovedit a fi mai târziu cam debili...), n-ar mai fi avut nevoie de validare la 103 ani.

Cad frunzele, e toamnă.