Mai întâi, ceea ce am scris în seara zilei de 1 mai, când m-au sunat de acasă, alarmați de faptul că „Parisul e în flăcări”.
Era pe dracu' în flăcări.
Apoi. Normal, seara urmăream și eu la hotel dezbaterile ca să văd la ce (nu) mă pot aștepta a doua zi. Dezbaterile, absolut cretine. Ceea ce m-a șocat e că nu se discuta absolut deloc despre revendicările sindicatelor și ale vestelor galbene, ci strict dacă vor fi sau nu violențe, dacă vor fi sau nu black blocs, dacă sunt suficiente măsuri de siguranță etc. Dacă te uitai strict la media franceză nu știai ce vor oamenii din stradă, pentru ce demonstrează, ce revendicări au. Trebuie să constat că la noi, de bine de rău, discuțiile încă se mai poartă pe substanță: dacă mărește Dragnea salariile, ok, de unde are bani?... N-are! Împrumută ca un porc! Politicienii se înjură între ei, dar măcar se înjură pe substanță. La francezi doar se băteau câmpii pe lângă subiect.
Trist.
Apoi. La un moment dat niște demonstranți, fugind de gazele lacrimogene, au intrat în curtea unui spital. Imediat s-a titrat pe toate posturile tv: demonstranții au atacat spitalul! Huo! Black blocs!
A doua zi adevărul ieșise la iveală: nu fusese nici un atac, și nimeni nu devastase nimic. Mass-media, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute. Unele canale continuau cu dezinformarea, altele ziceau că nu a fost nici un atac, dar nu-și cereau scuze pentru dezinformarea din ajun.
Apoi. În 1995, când am ajuns prima oară în Franța (cu trenul!...), am făcut pe translatorul pentru grupul de români pe care îi însoțeam. În 2007-2008 mă descurcam încă bine pe stradă cu franceza mea. Acum am avut sentimentul că sunt într-o țară pe care nu o mai înțeleg. Lăsând la o parte că în Paris rar mai vezi francezi albi, pe stradă totul e jargon și cuvintele sunt pocite ca la balamuc. Cu francezii vechi (inclusiv de culoare) te înțelegi încă bine pentru că pot trece cu ușurință de la jargon la limba normală, dar mi s-a întâmplat să fiu la o casierie la care vindea un tip cu ochii oblici și până la urmă a trebuit să o dăm pe engleză, pentru că efectiv eu nu înțelegeam ce zice el, el nu înțelegea ce zic eu... La fel și cu un bengalez simpatic care zicea că e venit din 2009 în Franța și care avea o mică tavernă... tot pe engleză ne-am înțeles... Sentimentul că asta nu mai e Franța: o fi Senegal, o fi altceva...
Degradarea / arderea Notre Dame pare să fie doar un simptom al unei degradări mult mai profunde, care nu e chiar așa de ușor de înțeles prin „invazia necivilizaților”. Dacă în 2007, când veneai dinspre aeroportul Charles de Gaulle, primele grafittiuri și semne de vandalism erau în apropierea Parisului, acum ele încep aproape de îndată ce ieși din aeroport. Reclame peste reclame la agenții de pariuri, ca la noi, doar că la ei nu prea am văzut agenții la stradă - probabil preferă să joace online sau n-am știut eu să le văd. Dacă în 1995 pe esplanada de la Trocadero erau câțiva negri amărâți care vindeau mărunțișuri, acum erau cu sutele (plus șmenarii români care făceau alba-neagra). Franța - mai bine zis, oligarhia franceză - are interese coloniale în țări africane care au un surplus de populație cu care nu au ce face. Altfel zis, Franța absoarbe un surplus de populație care, lăsată de capul ei acasă, probabil ar produce haos, revolte, panică și nu în ultimul rând ar răsturna guvernele africane fără de care marile corporații franceze nu ar mai putea profita de pe urma bogățiilor Africii. E un joc murdar din care cea care pierde este civilizația. E foarte ușor să devii rasist în condițiile astea, dar realitatea e că nici un om nu pleacă „de bine” de la el de acasă. În timp, însă, mă tem că Franța va ajunge ea însăși colonizată de o populație care nu va mai avea nimic comun cu valorile ei și destinul, implacabil, așa cum îl știm din multe alte exemple, va fi unul singur: pieirea. Așa cum turcii au făcut magazie de muniție din Parthenon, pentru că lor nu le folosea la nimic ca locaș de cult, tot așa vom vedea încetul cu încetul dispărând Parisul și, prin el, Franța.
Una peste alta e cea mai tristă vizită pe care am făcut-o până acum în Franța. De bine de rău, sentimentul meu e că România se duce în sus. Mai greu, cu hopuri, cu șuturi în cur, dar se duce în sus, clar. Franța, dimpotrivă, pare că e pe o pantă net descendentă. Oamenii o duc prost (parcă erau îmbrăcați cum eram noi în anii 90), politicienii lor bat câmpii cu grație, singura care prosperă e societatea spectacolului și sforarii ei. În curând va începe Roland Garros-ul, cu cele mai mari premii din istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu