Păunescu și Vadim

  Trebuie să fii tare prost ca să-l alături pe Vadim lui Adrian Păunescu, așa cum face băiatul ăsta aici.
  Poeziile lui Păunescu erau citite în anii 80 cu speranță de români. Vindea sute de mii de cărți (și nu la pachet!). Cenaclurile lui adunau zeci de mii de oameni care apoi stăteau ore întregi la coadă ca să-i cumpere discurile cu cântecele. În întâlnirile față către față cu Ceaușescu (astăzi perfect documentate), Păunescu a demonstrat de multe ori mai multă demnitate decât au demonstrat jigodiile care după 1989 au uzurpat cu ticăloșie și obraz inenarabil de gros rangul de dizident.
  Ghinionul lui Păunescu a fost că în confuzia din decembrie 1989 imbecilii și netoții invidioși pe succesele lui literare i-au instrumentat imaginea de susținător al regimului, ceea ce era o prostie. Susținători ai regimului au fost toți cei care, cu ticăloșie, au tăcut în acei ani. Nu doar unul ca Păunescu, care la adăpostul unei metafore pro-Ceaușescu strecura invariabil și o copită.
  Nu degeaba Paul Goma, singurul scriitor român care a fost dizident autentic, a refuzat să revină în România după 1989. S-a simțit și s-ar simți în continuare umilit să fie pus alături de toate pramatiile, toți liicenii și toți pleșii, ale căror singure virtuți, pe care și le laudă acum, au fost glasul tăcut și privirea speriată. Adică minima moralia.
  Ceea ce i s-a întâmplat în decembrie 1989 l-a înrăit, ca om, pe Păunescu; și-a ascuns obrajii rumeni în ditamai barba (pe care și-o mai scurtase la bătrânețe) și poate că din cauza asta a făcut și alegeri greșite, dar a rămas până la capăt un om dedicat ideilor autentice de stânga, fără să se renege sau să facă volte de pe o parte a spectrului politic pe alta. Și, în definitiv, rămâne unul dintre principalii poeți ai generației 1960, indiferent ce vor zice despre el mărunții săi cârtitori.
  Pe de altă parte Vadim a fost la originile sale un poet bunicel, nu lipsit de talent, dar nu un vârf de generație. Poate că a simțit asta, că nu va putea fi niciodată egal cu un Păunescu sau cu un Nichita, nici măcar comparabil cu un Dan Laurențiu sau Emil Brumaru, și a decis să-și valorifice bruma de talent poetic cu cinism. A făcut din poezie o meserie așa cum face strungarul piese: dacă era poet și societatea îi cerea să scrie despre Elena Ceaușescu, foarte bine, el asta făcea și pe asta își lua banii. Vadim a fost așadar, în primul rând, un poet-lichea. Dintotdeauna. Poate că dacă își șlefuia talentul în altă direcție lăsa și el o urmă mai palpabilă în literatură. Urma pe care a lăsat-o e o pâlpâire.
  Nu sunt un specialist în literatură și nu pot aprecia dacă urma sa e mai palpabilă decât a altor versificatori ai regimului ceaușist, unii de care îmi aduc aminte amuzat și acum (Nicolae Dragoș, Tiberiu Utan, Geo Ciolcan - tatăl nimeni alteia decât Romanița Iovan!) pentru că apăreau invariabil în toate ziarele și revistele, alții care au rămas ferecați, poate pentru totdeauna, în negura imemoriei personale. Peste ani și ani poate se vor găsi istorici literari care să prezinte generațiilor viitoare interesantul fenomen al poeților encomiastici din anii 80, și poate vor găsi și ceva demn de recuperat din lirica lor (cu siguranță nu versurile adresate lui Ceaușescu).
  Vadim a abuzat de bruma de talent pe care o avea. Cu pamfletele a început încă din anii 80, timid, când scria de toate la „Săptămâna”, de la osanale dedicate lui Ceaușescu la comentarii de fotbal, trecând prin probleme de istorie și de literatură contemporană. Ceea ce scria și se scria la „Săptămâna” în acea perioadă era fără îndoială lizibil, în limitele epocii, așa cum poate oricine să se convingă răsfoind fie și numai virtual numerele revistei scanate pe situl tvarheolog.com. În plus, revista prezenta programul teatrelor, un top muzical și multe alte lucruri interesante, care erau plăcute publicului. Cu greu ai fi putut prevesti turbatul de mai târziu. În anii ăia părea destul de calm. Nici regimul, probabil, nu i-ar fi dat voie să înjure ca la ușa cortului într-o publicație scrisă.
  Dar după 1989, având în vedere că revista „Săptămâna” a fost desființată (tot din rațiuni de oftică literară), i s-a cerut de către Petre Roman și Ion Iliescu să devină portavocea unor dejecții pe care ei nu-și permiteau, din rațiuni de imagine, să le răspândească în public și dacă asta i s-a cerut, asta a prestat. Doar nu era să se ducă la sapă sau pe tractor; omul știa să mânuiască stiloul, nu tractorul, așa că și-a oferit serviciile cui a știut și a vrut să profite de ele.
  Că sinistrul cuplu Iliescu-Roman a stat la baza înființării revistei „România Mare” nu e nici o îndoială, dovadă că revista a devenit purtătoarea de meme pe care Iliescu apucase să le zică în primele luni din 1990, dar apoi își luase aminte și le aruncase din limbajul propriu. „Vin moșierii”, „ne atacă ungurii”, „expiratul de Coposu”, chestii de-astea. Ei nu-și mai permiteau să le urle de la balcoane, că nu era cușer; dar, pentru a le păstra calde în discursul public, l-au băgat pe Vadim la înaintare.
  Vadim și-a ascuns dejecțiile sub masca pamfletului arghezian. Ce-i drept, unul dintre pamfletele celebre ale literaturii noastre, „Baroane”, e plin de rahat. Nimeni nu a stat până acum să-i judece lui Vadim, la modul serios, calitatea pamfletară a articolelor sale. Că or fi sau nu pamflete autentice, momentan e greu de zis. Eu personal înclin să cred că nu. Sunt simple golănii, care însă își au locul lor perfect definit într-o Românie post-1989 complet dezaxată, manelizată, înrăită, înfometată.
  Greșeala lui Vadim a fost că s-a crezut mai mult decât era. S-a crezut un poet genial, și era un simplu versificator; s-a crezut mare cărturar și specialist în istorie, sociologie și câte și mai câte, și în realitate era un simplu enciclopedist; s-a crezut un geniu politic, și de fapt era un simplu pion folosit de toată lumea (gândiți-vă numai câtor jigodii le-a asigurat un loc călduț în parlament, sau câte dezinformări au fost lansate prin el, tulburând opinia publică de-a lungul timpului - „rona hartner” vă spune ceva?). Când n-au mai avut nevoie de el, că deh, intrasem în Uniunea Europeană, o luasem deja pe drumul fără întoarcere al căii euroatlantice, l-au „executat”. În 2008 PRM a trecut pragul electoral, dar au avut grijă băieții cu ochi albaștri să-l scoată la 4,9% (nu mă întrebați de unde știu asta; prefer să nu zic; luați informația de bună, așa cum o iau și eu). Ar fi trebuit să fie avizat de ceea ce pățise PSM-ul în 1996, când tot băieții cu ochi albaștri au avut grijă să-l bage sub pragul electoral, care la vremea aceea era de numai 3%.
  Atât am vrut să zic. Nu-i mai comparați pe Păunescu și Vadim, că nu sunt la fel.