Deşi sunt filozof, am impresia că sunt mai puţin aerian decât mulţi finanţişti

Pe diploma mea de studii scrie că am absolvit faimoasa facultate de filozofie. Din Bucureşti.

Pe când alţi colegi de generaţie se băteau teoretic cu legea cererii şi-a ofertei, utilitatea marginală, economia de scară şi alte asemenea noţiuni economice, eu mă luptam cu înţelegerea lui Platon, a lui Kierkegaard, a lui Nietzsche, a lui Hegel, a lui Şestov. Aparent, eram destul de aerian.

După aia, la un moment dat, am rupt-o destul de violent cu lumea culturală şi mi-am propus, oarecum forţat de anumite împrejurări, să-mi câştig existenţa prin muncă proprie, fără să mai cerşesc nimic de la nimeni: burse, sau alte chestii de-astea. Eu zic că am reuşit.

Tot ce am învăţat despre economie, am învăţat pe cont propriu, din afacerea proprie. Nu am învăţat niciodată limbajul tehnic care se învaţă la ASE, dar cred că pot fi dus de nas mult mai greu decât unul care, de pe băncile şcolii de economie, a ajuns direct în vreun job din sistemul bancar. Mie nu mi-au picat niciodată banii pară mălăiaţă, a trebuit permanent să-mi pun capul la contribuţie ca să-i câştig. A trebuit întâi să învăţ chestii de contabilitate, de bază, şi am ajuns apoi să învăţ ce înseamnă marketingul, ce e nişarea, cum segmentezi o piaţă, cum desfăşori o promoţie, cum măsori ratele de conversie, cum reţii un client bun, cum scapi de clienţii dificili, cum planifici nişte cheltuieli, cum tai nişte cheltuieli, cum să recunoşti oportunităţile de pe o piaţă, şi multe altele. Am căpătat, cum ar zice englezii, o cunoaştere de tip "know how", spre deosebire de cunoaşterea de tip "know what".

Acum îmi dau seama că tot ce am învăţat în România e cam la nivelul genunchiului broaştei faţă de cum se desfăşoară lucrurile pe pieţe mari, dar "know how"-ul e real, e valoros, e autentic, şi oricine ar fi făcut ce am făcut eu ar fi obţinut acest "know how", chiar şi în condiţiile astea vitrege şi primitive din România. Dar deh, cine a făcut numai afaceri cu statul, sau a trăit numai din sinecure, sau s-a ocupat numai de speculă imobiliară - e cam greu să fi căpătat "know how", cu tot "know what"-ul din dotare.

Această cunoaştere de tip "know how" m-a făcut să scriu următoarele rânduri despre leu în urmă cu jumătate de an:

"Singurul inconvenient ar fi acela că nimeni nu dă 2 bani pe leu, în ciuda declaraţiilor sforăitoare. De unde reiese asta? Păi, leul este hârtie de şters la fund la propriu, atâta vreme cât preţurile din toată economia sunt exprimate în euro. Tot ce înseamnă bun şi serviciu în ţara românească e valorizat în euro, nu în lei, chiar dacă se adresează unei populaţii care câştigă lei, nu euro. Guvernul nostru, care mă gândesc că ar trebui să sprijine moneda naţională, nu să-i dea la gioale, colectează accizele raportate la euro, oferă garanţii la "Prima Casă" pentru preţuri raportate la euro, şi tot aşa. Chiar şi renta viageră se acordă în euro! Bieţii ţărani, care n-au văzut în viaţa lor cum arată nu un dolar american, dar măcar o rublă rusească, îşi primesc, domnule, renta viageră în echivalent euro! Ne-am dat naibii! Şi pe de altă parte, parlamentul a avut grijă (îl mai ţineţi minte pe George Pruteanu?) să dea o lege care să interzică neologismele în reclame, dar nu şi o lege care să interzică afişarea ofertelor şi a preţurilor în euro. În felul ăsta ce poate fi leul? O simplă hârtie!

Asta nu înseamnă însă că nu putem îmbunătăţi percepţia publică asupra lui. Guvernul ar putea măcar să ofere garanţia aia de la Prima Casă în lei, să spună "250 000 de lei" în loc de "60 000 de euro". Orice lucru mare începe cu o faptă măruntă."

Iată că, la aproape jumătate de an după ce eu, care sunt - profesional vorbind - un profesor de filozofie atrăgeam atenţia pe acest blog că România stă sub semnul unei uriaşe anomalii, presa economică ajunge, în sfârşit, să sesizeze subiectul: "Statul român permite inexplicabil preţuri în euro deşi moneda naţională este leul" Articolul e foarte bun, citiţi-l.

Dar ce vreau să subliniez: eu sunt dovada clară că nu trebuia să fii Stieglitz sau Krugman, sau redactor la Ziarul Financiar, ca să înţelegi nişte adevăruri simple. Orice om simplu dotat cu un pic de bun simţ (ah, cât de cartezian pot fi...) le-ar fi putut spune acestor idioţi care ne guvernează câte ceva privitor la unde şi ce greşesc. Şi refuz să cred că eu sunt singurul român care înţelegea prin mai 2010 anumite lucruri. Sau prin ianuarie 2009, altele. Sau prin august 2007... sau... sau... Da, refuz să cred. Mă întreb însă dacă nu cumva tot un fel de idioţi - desigur, de un alt fel - am fost şi noi, cei care înţelegeam spre ce se îndreaptă România, pentru că nu am fost în stare să ne facem auziţi, respectaţi, înţeleşi.