Pe Dailybusiness.ro e un articol interesant, intitulat: „Copiii lui Ceaușescu” vor relansa consumul în România. În cadrul acestui articol, un psiholog face o afirmație adâncă:
„Parintii le-au inoculat conceptia ca procurarea alimentelor trebuie sa fie principala grija. Acesta este si motivul pentru care aloca cea mai mare parte din venituri pentru alimente si bauturi", a mai spus acesta.”
Afirmația asta e o mare prostie și faptul că românii își cheltuie majoritatea veniturilor pe haleală are o explicație mult mai prozaică. Necesarul zilnic de calorii pentru un adult este, în funcție de sex, greutate și activitate zilnică, de 1800-2300 de calorii. Comparativ cu țările occidentale, cu care ne comparăm, veniturile în România sunt de 4-5 ori mai mici. Dar întrucât 70% din mâncarea din România e de import înseamnă că prețul unei calorii nu poate fi în nici un caz de 4-5 ori mai mic decât prețul unei calorii cumpărate pe piața din Franța, Italia sau orice altă țară occidentală. Și cum mâncarea e mai jos în piramida Maslow decât alte lucruri, e normal ca o mare parte a veniturilor unui român să fie cheltuite pe mâncare, pentru că românul trebuie să-și asigure întâi cele 2000 de calorii. Comparațiile de pe Numbeo dintre România și Franța, România și Germania sau România și Italia sunt mai mult decât relevante.
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
25.3.11
Coada ca structură ființială a poporului român
Cu postul ăsta voi enerva foarte multă lume. Atât pe „nostalgici”, care mă vor acuza că nu sunt obiectiv, cât și pe „anticomuniștii turbați” care mă vor acuza că eu sigur n-am mâncat salam cu soia.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
Chestia stă în felul următor. Nu știu ca pe timpul lui Ceaușescu să fi murit cineva de foame. Mai mult, nu știu pe nimeni care să nu fi avut o bucată de carne în frigider, la orice moment al zilei. Și nu e vorba numai de familia mea - am discutat cu foarte mulți oameni, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au confirmat că au trăit și ei acest paradox al comerțului comunist. În vitrine nu erau decât creveți vietnamezi și sticle galbene de Havana Club, dar în viața de zi cu zi nu murea nimeni de foame. Era o „descurcăreală” generalizată.
Cozile de pe timpul lui Ceaușescu erau kilometrice. Eu îmi amintesc în particular de 2 cozi, cele la pâine și la pepeni. Mi le amintesc foarte bine pe astea două deoarece știu perfect cum se formau. „Se” auzea (unde „se” era acel heideggerian, apăsător, constrângător impersonal „se” orientat spre anularea voliției proprii a Daseinului) că „se” aduce pâine. Noi aveam balconul chiar vizavi de pâine și de aprozar. Când „se” auzea că „se” aduce marfa respectivă apăreau ca din pământ, din iarbă verde, o mulțime de oameni. De unde dumnezeu apăreau, nu știu. Cert e că apăreau. Și se așezau la coadă. Unii cu scăunelul, alții cu câte un ziar din care (dacă era vară) își confecționau un coif cu care își apărau scăfârlia de razele soarelui. În 10 minute din clipa în care „se” auzea că „se” aduce marfa deja era o coadă impresionantă în fața magazinului. Eu urmăream din balcon cât crește coada și dacă trecea de un anumit punct coboram și mă băgam și eu la coadă, fiindcă altfel riscam să nu mai apuc să cumpăr rahaturile alea de pâini când venea mașina. Odată așezat la coadă, în spatele meu continua să se așeze lume. De la un punct încolo mulți se așezau degeaba, fiindcă era clar că nu vor mai apuca să cumpere nimic. Dar ei se așezau pentru simplul motiv că „se” dă ceva. Evident că toți oamenii ăștia, la final, pierdeau foarte multă vreme fără să obțină nimic, dar se stătea la coadă din datoria de a se sta la coadă. Dacă vecinul apuca să ia marfă? Tu picai de prost, că nu ai luat. Ăla avea, tu nu. Deci trebuia să stai la coadă măcar din speranța că vei prinde marfa.
E de la sine înțeles că la „Pâine” nu găseai pâine decât vreo două ore, cât dura coada. După aceea trebuia să aștepți până a doua zi. Fiindcă, să fim bine înțeleși, nu era nimeni care lua o singură pâine: toată lumea cumpăra 4-5 pâini.
Teoria oficială e că în anii '80 cozile erau rezultatul penuriei.
Teoria mea, subiectivă, firește, e că de fapt penuria era în mare măsură rezultatul cozilor (nu contest incapacitatea economiei planificate de a crea abundență, ci doar ideea incapacității ei de a aproviziona populația). Iar cozile se datorau câtorva motive foarte simple:
- În primul rând, pe timpul comuniștilor o mare parte a populației freca menta la greu cu voie de la partid. Știm prea bine cum se muncea în vremea aia: o mulțime de lume își făcea cumpărăturile zilnice în timpul programului pentru că mentalitatea populară era „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc”. Ca să mă refer doar la domeniul meu, citiți vă rog „Jurnalul de la Păltiniș” și explicați-mi, dacă se poate, cum anume cetățenii aceia în putere, oameni de 30-35 de ani, de exemplu Pleșu și Liiceanu, își permiteau să frece temeinic și metodologic menta pe lângă un pensionar (Noica). A, și să fim bine înțeleși - la Păltiniș, nu în București! Că ei nu erau pensionari, să zici că luau de undeva vreo pensie. Teoretic erau angajați la stat, în cercetare, deci presupun că aveau program 8-16, ca toată lumea.
- Apoi, furtul era o permanență socială. Din ateliere și fabrici se fura în draci. Șuruburi, sârme, piulițe, tablă... acolo, să fie. Și de ce se fura? Păi de-aia, că nu se găseau. Și de ce nu se găseau? Păi, una din explicații era că se fura foarte mult. Degeaba produceai două șuruburi dacă unul se fura (micro-furturile din timpul lui Ceaușescu devenind, în anii 1990, ai disoluției autorității, macro-furturi). Am și acum în fața ochilor imaginea unui muncitor (un anume Stănel) care locuia în curte la bunică-mea și care aducea zilnic de la fabrica de dulciuri o sacoșă întreagă de eugenii. Evident, nimeni nu-și punea problema că omul ăla face ceva rău ba dimpotrivă, toată lumea era mulțumită că are eugenii pentru copii... fiindcă era greu să le găsești în comerț.
- Timpul liber. La televizor nu era program, pentru că boului de Ceaușescu nu-i trecuse prin cap să le dea la fraieri niște telenovele care să-i țină închiși în casă. Așa că oamenii aveau la dispoziție o cantitate imensă de timp liber cu care nu aveau ce face. Singura preocupare utilă era una care să le permită cumva să-și piardă vremea. Cum? Păi, printre altele, vânând cozi la care auzeau că „se” dă ceva. Obiectiv vorbind, chiar nu aveau cum altfel. Posibilitățile de frecat menta pe timpul lui Ceaușescu chiar erau foarte reduse. Din când în când mai era vreun meci important și atunci nu prea erau cozi, că toată lumea stătea cu sufletul la gură la televizor. În rest însă nu prea aveai ce face. Ceva teatru, și cam atât. La cinema rulau puține filme, și alea care rulau erau ori porcării cu Piedone redifuzate de un milion de ori, ori filme chinezești cu karate. Rar era câte un film mai de doamne-ajută.
Cam astea erau motivele pentru care oamenii dispuneau de niște cantități incredibile de timp liber cu care nu aveau ce face. Tehnic vorbind, cozile din timpul lui Ceaușescu erau ceea ce se numește azi un „flash mob”. Niște inși care n-au ce face, o pun de-o acțiune. Când o mulțime avidă năvălește brusc peste un magazin, poate să fie ăsta cel mai bine aprovizionat din câte există pe pământ, că tot rămâne gol. Și când mulțimea dispune de atâta timp de frecat menta temeinic și metodologic încât își permite să năvălească o dată, de două ori, de șapte ori, impresia de penurie e definitivă. Pentru că penuria chiar e reală! Un asemenea tăvălug de cerere nu poate fi satisfăcut de nici un sistem economic din lume, cu atât mai puțin de unul planificat. Statul la coadă devenea astfel o validare ritualică a ceea ce „se” știa despre situația economică generală: în țară e penurie, comerțul e în colaps, viața e din ce în ce mai rea. Așa că hai la coadă! Cozile erau cele mai distractive lucruri și dacă îi spui unui adolescent de azi că pe vremea aia se stătea la coadă chiar și la cărți (deși deseori chiar nu era nevoie de coadă: romanele lui Marin Preda se tipăreau mereu în peste 100.000 de exemplare, și totuși oamenii... făceau coadă pentru ele!) probabil că nu te-ar crede.
Ori, cam asta e realitatea și azi. Coada e o validare socială, numai că resorturile sunt altele. Oriunde se deschide câte un magazin auzim că românii s-au bulucit, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare pe te miri ce: o bormașină, o pungă de zahăr, un kilogram de ulei. Astăzi au fost două cafteli, la ulei și la H&M. Firește, după ce s-a stat la coadă nu știu câte ore înainte. Nu putem să nu ne întrebăm: cine sunt acești oameni?! Cum de au atâta timp liber încât își permit să stea la niște cozi imense pentru a prinde niște promoții derizorii?! Muncesc undeva, sunt studenți, elevi? Păi atunci de ce în loc să fie la muncă, la școală, la facultate... stau la coadă?!
Răspunsul nu e greu de dat și are de-a face nu atât cu sărăcia, cum ar fi unii tentați să creadă, ci tot cu timpul liber. Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama că oamenii ăștia formează de fapt un strat tot mai gros de lumpeni post-revoluționari pentru care unica validare socială e aceea de a-și cheltui timpul în templele moderne de consum, „mimând” consumul (derizoriu) atât dintr-o dorință personală și sinceră de autopersuasiune, cât și pentru că a consuma „se” zice că e în zilele noastre simbolul bogăției. Și dacă „se” zice treaba asta, atunci trebuie făcut ceva. Nu contează că rezultatul final al consumului e derizoriu: un ulei de 5,5 lei, o bormașină de 20 de lei, două tricouri de 80 de lei. Orice mega-reducere e un bun prilej pentru lumpen să consume și el, să fie și el parte a fenomenului global al bogăției (altora). Mă uitam azi la o chestie șocantă: după ce s-au caftit ăia la Constanța, în alte orașe, de exemplu la Vaslui, reprezentanții magazinului care oferea promoția ulei 1+1 au decis să apeleze la ajutorul poliției și să organizeze civilizat coada, permițând numai un acces limitat în magazin, pe grupuri de cetățeni, și cumpărarea unei singure sticle de ulei (așadar o economie în bugetul familiei de aproximativ 5,5 lei). Ei bine, în ciuda faptului că o asemenea organizare îi obliga vizibil să aștepte ore întregi până să prindă mult dorita sticlă de ulei, nimeni nu pleca de la coadă. Asta înseamnă că toată hoarda aia era formată din oameni care, ca și pe timpul lui Ceaușescu, își permiteau să frece menta și că, pentru ei, frecatul mentei la acea coadă avea o semnificație aparte.
Dacă timpul liber din perioada comunistă provenea dintr-o serie de disfuncții ale sistemului, acum el este fără îndoială un rezultat direct al economiei precare din România. Oamenii în putere nu mai au un job stabil, „descurcându-se” fiecare cum poate. Din cauză că tinerii nu mai fac copii, pensionarii nu mai au nepoți pe care să-i crească, de care să aibă grijă. Elevii și studenții nu mai dau doi bani pe școală, preferând să stea cu orele la coadă la H&M decât să își vadă de cursuri. Oriunde „se” dă ceva la reducere, există cantități enorme de timp liber gata să se arunce pe acel ceva.
Acești oameni nu se definesc, așa cum ar fi normal, prin rostul lor - pentru simplul motiv că rostul lor nu mai există. Muncitorul, prin munca sa, pensionarul, prin bătrânețea sa, studenții, prin studenția lor. Post-comunismul le-a distrus rostul și i-a transformat în lumpeni, ceea ce înseamnă că singura lor modalitate de a se atașa unui ideal rămâne atașamentul față de cel mai vizibil ideal actual: consumul. Este ceea ce văd ei că e „trendy”. Pe timpul lui Ceaușescu se stătea la coadă din datorie. Acum se stă la coadă din fudulie. Consumi, deci exiști. Oamenii se simt bine la coadă. Cozile pentru ei sunt stenice. Fără cozi nu s-ar mai simți „în rând cu lumea”. Ăștia sunt românii, de mai bine de 30 de ani. Au făcut o revoluție ca să ajungă, în 20 de ani, fix de unde au plecat: la coadă. Fericirea supremă e atunci când datul nici nu mai necesită 5,5, 20 sau 80 de lei, datul fiind dat gratis. Treaba asta se întâmplă de regulă o dată la 4 ani, în campaniile electorale. Fiecare campanie electorală e un climax patologic al societății românești de consum, lumpenizate, deoarece visul oricărui consumator de pe lumea asta e să consume gratis. Și cu cât visătorul e mai sărac, cu atât visul lui e mai ușor de îndeplinit - iată de ce politicienii n-au nici o rușine în a-și mitui alegătorii cu zahăr, ulei, făină și mălai. Ăsta-i poporul. Coada face parte din ființa lui pentru că în afară de consum nu-l mai definește nimic. Cine stăpânește coada, stăpânește și restul.
23.7.10
Acum nu e momentul...
Cică Dan Voiculescu (alias Felix, motanul) ar fi depus azi la Senat o iniţiativă privind suspendarea lui Băsescu din postul de oier şef peste Românistan.
E o mare greşeală. Acum nu e momentul.
România trebuie să intre mai întâi într-un faliment profund şi irecuperabil, pentru ca ăia 40-45% dintre români care l-au votat anul trecut (căci restul cu care s-a format majoritatea oranj ştim prea bine că au fost morţii şi ... "expaţii") să înţeleagă ce prostie au făcut. Trebuie să intrăm în iarna lui 2011, trebuie să vedem cum e cu gigacaloria aia nesubvenţionată, trebuie să vedem cum e cu pensiile impozitate, trebuie să vedem cum e cu salariile tăiate, trebuie să vedem cum e cu şomaj de 15%, trebuie să vedem cum e - iată! - cu agitaţii maghiare prin Harcov, trebuie să vedem România post-comunistă izbită de gard, fără centură de siguranţă. Trebuie să vedem pe viu şi ultimele consecinţe logice ale cotei unice şi ale lipsei de solidaritate socială şi corporativă. Abia atunci va putea fi demis Băsescu.
Românii ca popor nu pot avea un viitor dacă România post-comunistă - oligarhă, populistă, politicianistă, iresponsabilă la nivel colectiv şi individual, coruptă până în măduva oaselor - nu va părăsi istoria.
[Ştiu, s-ar putea zice că noi tot timpul am fost aşa şi degeaba îmi doresc imposibilul. Am chiar acum în minte câteva texte exasperate: unul scris de Eminescu pe la 1880, altul scris de Paulescu prin 1910 şi unul - "Piloţii orbi" - scris de Eliade în 1937, plus opera clasică şi definitorie a lui Rădulescu-Motru, "Cultura română şi politicianismul" - scrisă pe la 1904 - şi toate ne-ar putea face să credem că poporul român, dimpreună cu iluştrii săi reprezentanţi, de la 1859 încoace a tot bătut pasul pe loc. Şi totuşi nu e aşa: între 1859 şi 1989, cu chiu cu vai, cu un pas înainte şi doi paşi înapoi, ţara noastră s-a modernizat în continuu. Acesta e un fapt incontestabil. Indiferent de prostiile sau de ororile pe care le-au făcut, toate regimurile, începând cu regimul lui Carol I şi terminând cu cel ceauşist au concurat pentru îmbunătăţirea unor indicatori de bun simţ: alfabetizarea, produsul naţional brut, sănătatea naţiei, creşterea speranţei de viaţă, creşterea populaţiei, tehnologizarea economiei şi reducerea dependenţei de agrar, culturalizarea maselor. Ceea ce s-a întâmplat însă în ultimii 20 de ani, această dominaţie agresivă şi retrogradă a unei oligarhii fără suflet peste un popor neputincios, tălâmb şi excesiv de pasiv, cred că numai în câteva ţări din Africa mai putem întâlni. Rezultatele a 20 de ani de "tranziţie" încununaţi cu succes de regimul lui Băsescu înseamnă mai mulţi analfabeţi ca niciodată, o naţiune împuţinată şi împrăştiată în toate colţurile lumii, o rată de sărăcie de 23%, decăderea culturală a maselor şi compromiterea actului educaţional. Numai în timp de război românii au mai avut parte de asemenea orori şi tocmai de aceea România de azi trebuie să moară! ]
E o mare greşeală. Acum nu e momentul.
România trebuie să intre mai întâi într-un faliment profund şi irecuperabil, pentru ca ăia 40-45% dintre români care l-au votat anul trecut (căci restul cu care s-a format majoritatea oranj ştim prea bine că au fost morţii şi ... "expaţii") să înţeleagă ce prostie au făcut. Trebuie să intrăm în iarna lui 2011, trebuie să vedem cum e cu gigacaloria aia nesubvenţionată, trebuie să vedem cum e cu pensiile impozitate, trebuie să vedem cum e cu salariile tăiate, trebuie să vedem cum e cu şomaj de 15%, trebuie să vedem cum e - iată! - cu agitaţii maghiare prin Harcov, trebuie să vedem România post-comunistă izbită de gard, fără centură de siguranţă. Trebuie să vedem pe viu şi ultimele consecinţe logice ale cotei unice şi ale lipsei de solidaritate socială şi corporativă. Abia atunci va putea fi demis Băsescu.
Românii ca popor nu pot avea un viitor dacă România post-comunistă - oligarhă, populistă, politicianistă, iresponsabilă la nivel colectiv şi individual, coruptă până în măduva oaselor - nu va părăsi istoria.
[Ştiu, s-ar putea zice că noi tot timpul am fost aşa şi degeaba îmi doresc imposibilul. Am chiar acum în minte câteva texte exasperate: unul scris de Eminescu pe la 1880, altul scris de Paulescu prin 1910 şi unul - "Piloţii orbi" - scris de Eliade în 1937, plus opera clasică şi definitorie a lui Rădulescu-Motru, "Cultura română şi politicianismul" - scrisă pe la 1904 - şi toate ne-ar putea face să credem că poporul român, dimpreună cu iluştrii săi reprezentanţi, de la 1859 încoace a tot bătut pasul pe loc. Şi totuşi nu e aşa: între 1859 şi 1989, cu chiu cu vai, cu un pas înainte şi doi paşi înapoi, ţara noastră s-a modernizat în continuu. Acesta e un fapt incontestabil. Indiferent de prostiile sau de ororile pe care le-au făcut, toate regimurile, începând cu regimul lui Carol I şi terminând cu cel ceauşist au concurat pentru îmbunătăţirea unor indicatori de bun simţ: alfabetizarea, produsul naţional brut, sănătatea naţiei, creşterea speranţei de viaţă, creşterea populaţiei, tehnologizarea economiei şi reducerea dependenţei de agrar, culturalizarea maselor. Ceea ce s-a întâmplat însă în ultimii 20 de ani, această dominaţie agresivă şi retrogradă a unei oligarhii fără suflet peste un popor neputincios, tălâmb şi excesiv de pasiv, cred că numai în câteva ţări din Africa mai putem întâlni. Rezultatele a 20 de ani de "tranziţie" încununaţi cu succes de regimul lui Băsescu înseamnă mai mulţi analfabeţi ca niciodată, o naţiune împuţinată şi împrăştiată în toate colţurile lumii, o rată de sărăcie de 23%, decăderea culturală a maselor şi compromiterea actului educaţional. Numai în timp de război românii au mai avut parte de asemenea orori şi tocmai de aceea România de azi trebuie să moară! ]
2.4.10
România a făcut sex neprotejat şi s-a îmbolnăvit de SYDA
Cam tot ce i se întâmplă acestei ţări de vreo 20 de ani încoace poate fi trecut la capitolul "sex neprotejat" (cu... consecinţele de rigoare!), dar numirea ginerelui lui Băsescu pe un post de consilier economic la ambasada României din Paris e o (contra)performanţă a scabroşeniei publice pe care cred că puţină lume ar fi intuit-o.
Mi se pare de tot rahatul ca ditamai fantele de Dorobanţi, ditamai regulatorul nu ştiu câtor vedete, ditamai pulărăul şi pulifriciul şi pulibrânzarul pizdetei ăleia blegi care ne reprezintă (vrem, nu vrem!) în Parlamentul European, ditamai băiatu' lu' tata Gh. Ionescu "FPS", domne', ce să mai zic, ditamai şmecherul şmecherilor, regele la Ferrari dă Dorobanţi, prinţul la Chevrolet Curvette dă Floreasca, domne', tocmai ăsta să se dedea la... un post de stat ca să fie aproape de gagică-sa!
Jalnică ţară, jalnice personaje!... Îmi spunea sâmbăta trecută fostul meu coleg de facultate Mădălin Guruianu că pe la ei prin Sfântu Gheorghe, unde e consilier local, şi unde se pare că e foarte iubit şi respectat (bravo, Mădăline!), criza asta a arătat de fapt cât de rupţi în turul pantalonilor erau unii dintre aşa-zişii oameni bogaţi. Dar să ajungi în halul ăsta de cerşetorie mi se pare jenant, jenant, patetic, sub orice critică...
Frumos era ca ditamai şmechereanul să-şi deschidă o afacere-paravan în Franţa - de exemplu o firmă de servicii de tăiat frunză la câini în Jardin du Luxembourg, sau o şcoală de lecţii de limbă franceză pentru francezi... - şi măcar să mimeze un oarecare "profil de business" care să-i permită să fie acolo, lângă Ebăsească-sa. Nu l-ar fi costat mult. Firma în sine l-ar fi costat maxim 8.000 - deschiderea şi 750 - chiria anuală a unui sediu "virtual". Chiria lui personală l-ar fi costat, la un apartament bun şi mobilat, maxim 12.000 de euro pe an dacă ar fi stat în Strasbourg şi maxim 24.000 dacă ar fi stat în Paris. Mai avea nevoie şi el, ca tot omul, de un ban de buzunar, să zicem 3.000 de euro pe lună (deşi, mă rog, i-ar fi ajuns şi 500, dar pun 3.000 că dacă e fante de Dorobanţi o avea pretenţii) şi uite cum cu o sumă în jur de 50-60.000 de euro omul ar fi stat frumos, civilizat, respectabil, în Franţa, ca "om de afaceri" şi, evident, june ginere al preşedintelui din Românistan.
În loc de asta, fantele lu' peşte prăjit se milogeşte de statul român să-i dea o sinecură, ceea ce mă face să cred că nu ar putea dispune de o asemenea sumă deloc colosală pentru o familie care se "dă în bărci", cum se zice. Jenant e un cuvânt prea blând, zău aşa. Înţeleg că toţi aceşti pierde-vară au fost afectaţi de criză, că maşinile lor bengoase au umplut târgul Autovit, dar chiar aşa de tare să fi sărăcit ei, sau alde măsa, sau alde tacsu', încât să nu mai fie nici măcar capabili să mimeze bogăţia?! Şi dacă ăştia sunt aşa de afectaţi de criză, atunci de ce mama naibii criza trebuie să fie în continuare criză pentru amărât, şi sinecură la stat pentru ginerele preşedintelui?!
Sărbători Fericite tuturor! Vă mulţumesc că mă citiţi, chiar dacă sunteţi foarte tăcuţi :)
Mi se pare de tot rahatul ca ditamai fantele de Dorobanţi, ditamai regulatorul nu ştiu câtor vedete, ditamai pulărăul şi pulifriciul şi pulibrânzarul pizdetei ăleia blegi care ne reprezintă (vrem, nu vrem!) în Parlamentul European, ditamai băiatu' lu' tata Gh. Ionescu "FPS", domne', ce să mai zic, ditamai şmecherul şmecherilor, regele la Ferrari dă Dorobanţi, prinţul la Chevrolet Curvette dă Floreasca, domne', tocmai ăsta să se dedea la... un post de stat ca să fie aproape de gagică-sa!
Jalnică ţară, jalnice personaje!... Îmi spunea sâmbăta trecută fostul meu coleg de facultate Mădălin Guruianu că pe la ei prin Sfântu Gheorghe, unde e consilier local, şi unde se pare că e foarte iubit şi respectat (bravo, Mădăline!), criza asta a arătat de fapt cât de rupţi în turul pantalonilor erau unii dintre aşa-zişii oameni bogaţi. Dar să ajungi în halul ăsta de cerşetorie mi se pare jenant, jenant, patetic, sub orice critică...
Frumos era ca ditamai şmechereanul să-şi deschidă o afacere-paravan în Franţa - de exemplu o firmă de servicii de tăiat frunză la câini în Jardin du Luxembourg, sau o şcoală de lecţii de limbă franceză pentru francezi... - şi măcar să mimeze un oarecare "profil de business" care să-i permită să fie acolo, lângă Ebăsească-sa. Nu l-ar fi costat mult. Firma în sine l-ar fi costat maxim 8.000 - deschiderea şi 750 - chiria anuală a unui sediu "virtual". Chiria lui personală l-ar fi costat, la un apartament bun şi mobilat, maxim 12.000 de euro pe an dacă ar fi stat în Strasbourg şi maxim 24.000 dacă ar fi stat în Paris. Mai avea nevoie şi el, ca tot omul, de un ban de buzunar, să zicem 3.000 de euro pe lună (deşi, mă rog, i-ar fi ajuns şi 500, dar pun 3.000 că dacă e fante de Dorobanţi o avea pretenţii) şi uite cum cu o sumă în jur de 50-60.000 de euro omul ar fi stat frumos, civilizat, respectabil, în Franţa, ca "om de afaceri" şi, evident, june ginere al preşedintelui din Românistan.
În loc de asta, fantele lu' peşte prăjit se milogeşte de statul român să-i dea o sinecură, ceea ce mă face să cred că nu ar putea dispune de o asemenea sumă deloc colosală pentru o familie care se "dă în bărci", cum se zice. Jenant e un cuvânt prea blând, zău aşa. Înţeleg că toţi aceşti pierde-vară au fost afectaţi de criză, că maşinile lor bengoase au umplut târgul Autovit, dar chiar aşa de tare să fi sărăcit ei, sau alde măsa, sau alde tacsu', încât să nu mai fie nici măcar capabili să mimeze bogăţia?! Şi dacă ăştia sunt aşa de afectaţi de criză, atunci de ce mama naibii criza trebuie să fie în continuare criză pentru amărât, şi sinecură la stat pentru ginerele preşedintelui?!
Sărbători Fericite tuturor! Vă mulţumesc că mă citiţi, chiar dacă sunteţi foarte tăcuţi :)
31.3.10
20 de ani care au trecut degeaba pentru libertatea presei
Din cartea "Ceauşescu, critic literar" (ed. Vremea 2007) aflăm multe amănunte suculente cu privire la viaţa literară a anilor '70-'80 dar, mai ales, aflăm esenţialul despre mentalitatea pe care o avea "cârmaciul" cu privire la libertatea de exprimare. Pe scurt, pentru Ceauşescu artele şi literele trebuiau subordonate partidului deoarece erau finanţate din banii pe care partidul, în rolul său conducător, îi aloca acestora. "Eu dau banii, pentru mine cânţi!"
Ştim prea bine cum, de exemplu, filmul "Faleze de nisip" (1983) al lui Dan Piţa, care după umila mea părere e o capodoperă a cinematografiei româneşti, a fost interzis imediat după lansare pe motiv că "nu se poate tovarăşi să prezentăm muncitori care fură, nu asta e clasa muncitoare din România!" Ceauşescu însuşi se exprimase în acest mod după vizionarea filmului despre care auzise şi el, ca tot românul, că e genial.
Prin anii '99-2000 am remarcat acelaşi tip de mentalitate la Mihai Ungheanu, cu care am avut lungi convorbiri în acea perioadă. Dumnealui fusese în perioada 1995-1996 secretar de stat la Ministerul Culturii şi din această poziţie sprijinise anumite reviste culturale şi le neglijase pe altele, motivaţia expusă fiind aceeaşi: "Ministerul Culturii, deci Guvernul României, dădea banii, normal era să fim respectaţi pe banii noştri."
Bun. Ceauşescu avea o scuză, era satrapul unui regim totalitar. Regimul era el. Mihai Ungheanu avea şi el o scuză, era un om bătrân căruia îi era greu să-şi schimbe brusc mentalitatea la doar câţiva ani de la Revoluţie. Încă nu înţelesese că banii ăia care se dădeau revistelor nu erau scoşi din cur de statul român, ci din taxele şi impozitele plătite de toţi cetăţenii, inclusiv de cei anti-guvern.
Problema e că observăm asemenea reflexe totalitare chiar şi acum, în 2010, la 20 de ani de la Revoluţie. Ne aducem aminte cum în campanie Băsescu a pretins că TVR îl victimizează pentru că a îndrăznit să-l pună în rând cu ceilalţi candidaţi, la rubrica "şi alţii". Acum, Emil Boc, care nu ar fi în stare să participe la o discuţie liberă de la o televiziune independentă fiindcă nu ar face faţă întrebărilor, a pretins să aibă săptămânal o emisiune la TVR şi cum pretenţia nu i-a fost satisfăcută, conducerea TVR a fost demisă urmând să fie înlocuită cu una pupincuristă.
Concluzia e simplă: 20 de ani au trecut degeaba. Mai trist e că madama care se pare că va prelua frâiele TVR pretinde că a lucrat la BBC. De lucrat, o fi lucrat, dar de învăţat mă îndoiesc că a învăţat ceva. Aşa o fi văzut acolo, că vin regina sau John Major să ceară emisiune proprie la televiziune?... Dar na, de ce să ne mirăm, doar trăim în ţara lui Bercea Mondialul!
Ştim prea bine cum, de exemplu, filmul "Faleze de nisip" (1983) al lui Dan Piţa, care după umila mea părere e o capodoperă a cinematografiei româneşti, a fost interzis imediat după lansare pe motiv că "nu se poate tovarăşi să prezentăm muncitori care fură, nu asta e clasa muncitoare din România!" Ceauşescu însuşi se exprimase în acest mod după vizionarea filmului despre care auzise şi el, ca tot românul, că e genial.
Prin anii '99-2000 am remarcat acelaşi tip de mentalitate la Mihai Ungheanu, cu care am avut lungi convorbiri în acea perioadă. Dumnealui fusese în perioada 1995-1996 secretar de stat la Ministerul Culturii şi din această poziţie sprijinise anumite reviste culturale şi le neglijase pe altele, motivaţia expusă fiind aceeaşi: "Ministerul Culturii, deci Guvernul României, dădea banii, normal era să fim respectaţi pe banii noştri."
Bun. Ceauşescu avea o scuză, era satrapul unui regim totalitar. Regimul era el. Mihai Ungheanu avea şi el o scuză, era un om bătrân căruia îi era greu să-şi schimbe brusc mentalitatea la doar câţiva ani de la Revoluţie. Încă nu înţelesese că banii ăia care se dădeau revistelor nu erau scoşi din cur de statul român, ci din taxele şi impozitele plătite de toţi cetăţenii, inclusiv de cei anti-guvern.
Problema e că observăm asemenea reflexe totalitare chiar şi acum, în 2010, la 20 de ani de la Revoluţie. Ne aducem aminte cum în campanie Băsescu a pretins că TVR îl victimizează pentru că a îndrăznit să-l pună în rând cu ceilalţi candidaţi, la rubrica "şi alţii". Acum, Emil Boc, care nu ar fi în stare să participe la o discuţie liberă de la o televiziune independentă fiindcă nu ar face faţă întrebărilor, a pretins să aibă săptămânal o emisiune la TVR şi cum pretenţia nu i-a fost satisfăcută, conducerea TVR a fost demisă urmând să fie înlocuită cu una pupincuristă.
Concluzia e simplă: 20 de ani au trecut degeaba. Mai trist e că madama care se pare că va prelua frâiele TVR pretinde că a lucrat la BBC. De lucrat, o fi lucrat, dar de învăţat mă îndoiesc că a învăţat ceva. Aşa o fi văzut acolo, că vin regina sau John Major să ceară emisiune proprie la televiziune?... Dar na, de ce să ne mirăm, doar trăim în ţara lui Bercea Mondialul!
17.1.10
Ţara fără Nimeni
Opinia publică se află zilele astea sub impresia puternică produsă de descoperirea acelor crime în stil mafiot din Constanţa.
Se pare că autorul este un şmecher destul de influent, potent (nu ştiu dacă şi popotent, dar în fine), plin de bani. Un ţepar obişnuit al vremurilor noastre care îşi are trecut în palmares, bineînţeles, ca orice asemenea ţepar, un Caritas de pe urma căruia au rămas păgubiţi vreo 5000 de oameni.
De partea cealaltă, victimele se pare că erau nişte oameni fără căpătâi, nişte boschetari, nişte nimeni. Mafiotul se folosea de identitatea lor şi apoi îi arunca la gunoi.
Poliţia a descoperit abia acum cazul, cadavrele, ce naiba au descoperit ei, dar maşinaţiunile economico-financiare care aveau ca finalitate uciderea câte unui nimeni au cu siguranţă o vechime respectabilă. Nu puteai să omori 6 oameni, câţi s-au descoperit până acum, în câteva săptămâni sau în câteva luni.
Eu, sincer să fiu, nu înţeleg un lucru. De ce e mass-media oripilată de aceste crime? De ce ar fi românii oripilaţi de ele? Oare nu asta şi-au dorit, oare nu asta vor? Ca toţi "nimenii" din ţara asta să se ducă dracului într-un mod violent şi ei să aibă subiect de discuţie?
Masele de cretini care citesc Libertatea / Click / Cancan şi se uită la ştirile de la ora 5 difuzate pe porcăria numită ProTV, sau care se uită ca idioţii la serialul Elodia de pe "televiziunea poporului", OTV, oare nu asta vor? Oare nu asta au vrut atunci când au girat cu timpul lor petrecut în faţa micului ecran sau cu leuţul din buzunar, expansiunea economică a acestor gunoaie mediatice?
Desigur, presă de canal există oriunde, dar canalizarea nu formează etosul! Când ascultă ca animalele manele oare nu îi girează moral pe toţi ţiganii ăia îmbuibaţi, care numai talent muzical nu au, alde Salam, Parizer, Sfeclă etc. care cântă numai despre cum să faci bani şi cât de tare e să fii bogat, indiferent de mijloace? Ne place sau nu ne place, manelele chiar înseamnă folclorul contemporan... Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu aş avea nimic cu acest fenomen cultural, dacă mesajul transmis ar avea ceva demn în el. Dar nu are!
Ne supărăm că la Campionatul European imaginea României e dată de nişte indivizi burtoşi cu lănţoaice de aur la gât, dar ăştia sunt românii! Ascultaţi-le muzica, vedeţi-i cum se distrează, încercaţi să le înţelegeţi etica muncii şi da, trebuie să recunoaştem: acest tip de fenomene reprezintă poporul român! Străinii ne văd şi ne înţeleg foarte bine, pentru că ei au acea perspectivă care nouă ne lipseşte. Noi suntem îndoctrinaţi în şcoală cu Eminescu - ei nu! Ei au mintea limpede şi ne pot spune limpede cine ne reprezintă!
Aşa că românii au ceea ce merită. Au o democraţie mafiotă de stil sud-american, în care un individ o face pe Zeus, o oligarhie servilă prosperă sub pulpana lui, puterile statului sunt incapabile să coopereze şi masele largi se pauperizează an de an, vânzându-se tâmp pe o găleată cu mălai şi lapte în ea. Au o societate în care oamenii cu bani şi 4x4 îi numesc pe ceilalţi "viermi" şi, în cazuri extreme, cum e ăsta descoperit acum, îşi permit chiar să-i măcelărească pe cei mai viermi dintre viermi, aşa cum poliţiştii din Rio de Janeiro îi măcelăreau înaintea nu ştiu cărui summit pe copii străzii pe motiv că sunt nişte nimeni. Oricum, în cazuri non-extreme îşi permit să-i calce pe viermi cu maşina pe zebră (exemplele sunt nenumărate în ultimii ani, vezi cazul Anamaria Strauss, idiotul cu Ferrari din Timişoara, ăla din Braşov etc.) fără să păţească nimic. Au bingo şi superbingo, loto cu extrageri paranormale care ies numai în zilele sfinte. Au cel mai mare număr de decese pe cap de locuitor din cauza bolilor de inimă, că aşa e la oamenii ăştia importanţi, importanţa se ţine numai cu haleală grasă şi mers cu maşina. Copiii lor au ghiozdane care cântăresc 5 kg şi creierul cât nuca. Au Mynele TV, o lumină de televiziune, nu alta! Au un IQ popular foarte scăzut. Au pitici porno, eleve porno, elevi porno. Numai vedete porno, ce mama naibii! Au o ţară în care contează numai "eu", nu şi "tu" sau "noi" sau "ei", pentru că în afară de "eu" şi "al meu" doar nu mai există nimic, nu? Adică nu nimic, ci nimeni. Şi mai au multe, multe altele... Totuşi, trăgând linia, o fi frumoasă ţara fără Nimeni?...
28.2.08
In atentia comunitatii de webdesigneri
Un fenomen neplăcut în România este neseriozitatea clienţilor, care de multe ori nu respectă contractele semnate, solicită enorm de multă extra-muncă în cadrul aceluiaşi contract, nu respectă opţiunile profesioniste ale furnizorului de servicii şi au, în general, o atitudine dispreţuitoare şi intruzivă faţă de munca webdesignerului.
Well, având în vedere că interesul KSD pentru piaţa de web design tinde acum spre un super hipermirobolant bombastic ZE-RO, şi va rămâne aşa, dată fiind noua orientare comercială a firmei, nu cred că risc nimic dacă voi intenta, în premieră pentru România, un proces de daune unui client dificil. Procesul va avea o miză de cca. 25.000 de euro (suma finală o voi stabili cu avocatul meu) şi va viza:
- daune materiale: clientul nu şi-a achitat un rest de bani, 990E, sumă peste care s-au adunat şi penalităţi de aproximativ 1300 E;
- piraterie software: mă gândeam să cer 10-15.000 de E, pentru folosirea fără acceptul nostru a platformei Magazinosaurus Rex mai bine de 12 luni;
- daune morale: încă 10.000 de E pentru tupeul de a ne fi pus pe cap... Urban şi Asociaţii (după ce că noi suntem păgubiţii!), plus alte porcării care vor face deliciul dosarului.
De la acest proces nu sper decât un singur lucru: să creez un precedent care să poată fi invocat pe viitor de firmele de web design care au de-a face cu asemenea clienţi nervoşi. De ce e nevoie de un asemenea precedent? Păi, simplu: pentru că webdesignerii nu sunt protejaţi de nicio asociaţie profesională, profesia lor nu are niciun statut legal aparte, competenţele lor nu sunt obiectul niciunei certificări simbolice recunoscută naţional... În plus, multe afaceri sunt mici şi subfinanţate, fiind, şi din această cauză, victimele perfecte pentru toţi nebunii. În cazul unui eventual proces de daune, 99% din firme nu şi-ar putea permite cheltuielile cu un avocat, ceea ce le face... să tacă şi să înghită. Uite că eu mi le permit. Ghinionul ăluia.
Dacă nimeni nu face nimic, cum să fim luaţi în serios?
Well, având în vedere că interesul KSD pentru piaţa de web design tinde acum spre un super hipermirobolant bombastic ZE-RO, şi va rămâne aşa, dată fiind noua orientare comercială a firmei, nu cred că risc nimic dacă voi intenta, în premieră pentru România, un proces de daune unui client dificil. Procesul va avea o miză de cca. 25.000 de euro (suma finală o voi stabili cu avocatul meu) şi va viza:
- daune materiale: clientul nu şi-a achitat un rest de bani, 990E, sumă peste care s-au adunat şi penalităţi de aproximativ 1300 E;
- piraterie software: mă gândeam să cer 10-15.000 de E, pentru folosirea fără acceptul nostru a platformei Magazinosaurus Rex mai bine de 12 luni;
- daune morale: încă 10.000 de E pentru tupeul de a ne fi pus pe cap... Urban şi Asociaţii (după ce că noi suntem păgubiţii!), plus alte porcării care vor face deliciul dosarului.
De la acest proces nu sper decât un singur lucru: să creez un precedent care să poată fi invocat pe viitor de firmele de web design care au de-a face cu asemenea clienţi nervoşi. De ce e nevoie de un asemenea precedent? Păi, simplu: pentru că webdesignerii nu sunt protejaţi de nicio asociaţie profesională, profesia lor nu are niciun statut legal aparte, competenţele lor nu sunt obiectul niciunei certificări simbolice recunoscută naţional... În plus, multe afaceri sunt mici şi subfinanţate, fiind, şi din această cauză, victimele perfecte pentru toţi nebunii. În cazul unui eventual proces de daune, 99% din firme nu şi-ar putea permite cheltuielile cu un avocat, ceea ce le face... să tacă şi să înghită. Uite că eu mi le permit. Ghinionul ăluia.
Dacă nimeni nu face nimic, cum să fim luaţi în serios?
11.8.07
Te-ai simtit vreodata de cacat ca esti roman?
Eu da. Când am vizitat cimitirul din Montparnasse, în care sunt înmormântaţi 3 dintre românii cei mai mari pe care i-a dat vreodată ţara asta (şi care se pare că au făcut bine că s-au cărat de aici).
1. Mormântul lui Brâncuşi (+ 1957)
Ştiaţi că Brâncuşi e înmormântat la grămadă cu o familie (Istrati) care se pare că a avut grijă de el în ultimii ani? Nu? Nici eu. Cel mai mare sculptor român se odihneşte sub o lespede cvasi-anonimă pe lângă care am trecut prima oară fără să îmi dau seama cine e înmormântat acolo.
2. Mormântul lui Emil Cioran (+ 1995)
L-am căutat vreun sfert de oră, dar a fost de negăsit. Unul din autorii articolului Cioran din Wikipedia se pare că a fost mai norocos decât mine.
Emil Cioran se odihneşte pe undeva prin acest colţ.
Mormântul lui este "bine ascuns" de alte morminte ale unor iluştri anonimi francezi
3. Mormântul lui Eugen Ionescu (+ 1994)
E şi el pe acolo. Într-un colţ de alee.
---
Mă întreb câţi kilometri de bordură ar fi costat o mică troiţă, sau un mic monument prin care statul român să cinstească memoria acestor români care se odihnesc în Montparnasse şi care ne-au făcut cinste? În librăriile lor nu se poate să nu găseşti operele complete ale lui Cioran şi ale lui Eugen Ionescu. Atelierul lui Brâncuşi e anunţat la centrul Pompidou cu litere cât casa. Ar fi culmea ca tot francezii să se îngrijească şi de locul lor de veci, după ce că îi menţin vii în circuitul cultural. Francezii se îngrijesc suficient de ai lor.
1. Mormântul lui Brâncuşi (+ 1957)
Ştiaţi că Brâncuşi e înmormântat la grămadă cu o familie (Istrati) care se pare că a avut grijă de el în ultimii ani? Nu? Nici eu. Cel mai mare sculptor român se odihneşte sub o lespede cvasi-anonimă pe lângă care am trecut prima oară fără să îmi dau seama cine e înmormântat acolo.
2. Mormântul lui Emil Cioran (+ 1995)
L-am căutat vreun sfert de oră, dar a fost de negăsit. Unul din autorii articolului Cioran din Wikipedia se pare că a fost mai norocos decât mine.
Emil Cioran se odihneşte pe undeva prin acest colţ.Mormântul lui este "bine ascuns" de alte morminte ale unor iluştri anonimi francezi
3. Mormântul lui Eugen Ionescu (+ 1994)
E şi el pe acolo. Într-un colţ de alee.
---
Mă întreb câţi kilometri de bordură ar fi costat o mică troiţă, sau un mic monument prin care statul român să cinstească memoria acestor români care se odihnesc în Montparnasse şi care ne-au făcut cinste? În librăriile lor nu se poate să nu găseşti operele complete ale lui Cioran şi ale lui Eugen Ionescu. Atelierul lui Brâncuşi e anunţat la centrul Pompidou cu litere cât casa. Ar fi culmea ca tot francezii să se îngrijească şi de locul lor de veci, după ce că îi menţin vii în circuitul cultural. Francezii se îngrijesc suficient de ai lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)