Există o specie aparte de tâmpiți care iau drept adevărat tot ceea ce văd pe la televizor sau ceea ce aud vorbindu-se în jurul lor, fără să-și dea seama că adevărul are legile lui interne și imuabile de formare și validare, indiferent de „părerile la modă” sau de susținerea populară. Faptul că în urmă cu 1000 de ani oamenii simpli și autoritățile credeau că Soarele se învârte în jurul Pământului nu însemna câtuși de puțin că Soarele chiar se învârtea în jurul Pământului; pur și simplu oamenii din acea vreme nu aveau cunoștințele științifice necesare ca să știe cu adevărat care este relația între cele două corpuri cerești.
Pe acest blog am ajuns în ultimii trei ani, fără să vreau și fără să-mi dau seama, să combat toate tâmpeniile ideologice în numele cărora suntem din ce în ce mai restricționați. Am criticat falsele vaccinuri pro-Covid (cine mi-a citit blogul știe de ce le denumesc „pro-”) și falsul război din Ucraina. Acum a venit momentul să vorbim despre o nouă gogomănie la modă: „climate change”.
Dar mai întâi voi face o paranteză: nu mă pretind expert nici în viruși, nici în războaie, nici în schimbări climatice. Critica mea nu pretinde niciodată că e făcută de pe o poziție „științifică”, ci numai după poziții logice și etice. Pentru a fi adevărat, chiar și un adevăr științific trebuie să respecte câteva chestiuni formale de bază:
- să nu fie contradictoriu cu sine, adică să nu poți susține, pe baza sa, două (sau mai multe) lucruri care se bat cap în cap („vaccinurile salvează vieți”, dar „vaccinații au șanse mai mari de infectare decât nevaccinații”);
- să respecte niște exigențe de demonstrație experimentală, adică să poată fi create experimente riguroase care să facă adevărul respectiv ușor repetabil, verificabil și testabil de către oricine.
Narațiunile oficiale despre covid („pandemie de origine naturală”), vaccinuri („safe & effective”, „ne vaccinăm și scăpăm”), Ucraina („agresiune neprovocată din partea Rusiei”), nu respectă, în mod evident, niciuna dintre aceste condiții. Ele sunt pline de contradicții și la o critică serioasă îți dai seama că de fapt baza pe care se sprijină ele suferă de numeroase lipsuri.
La fel e și cu „schimbările climatice”, unul dintre subiectele favorite ale establishmentului occidental din ultimii 40-50 de ani, dar care azi pare să fi devenit cel mai important subiect la modă, în numele căruia suntem îndemnați să renunțăm la motoarele cu ardere internă, care funcționează eficient de peste 100 de ani, și să mâncăm făină de lăcuste în loc de făină de grâu și viermi prăjiți în loc de carne de vită.
Sigur, subiectul a (re)intrat brusc în atenția tuturor odată cu chiulangioaica Greta Thunberg, o copilă care în loc să-și vadă de școală și să stea cu burta pe carte, făcea proteste în fața parlamentului suedez. În ciuda precarității sale intelectuale Greta a devenit icoana mișcării ecologiste contemporane care, spre deosebire de ecologismul din urmă cu 50 de ani care era un soi de pășunism pacifist, azi e caracterizată de:
- apetența pentru război și distrugere, în vădit contrast cu pacifismul din anii 1970-1980 („verzii” germani sunt astăzi cei mai turbați susținători ai războiului din Ucraina și ai falsei narațiuni oficiale, dar și un „verde” de-al nostru precum Remus Cernea, care în urmă cu 24 de ani făcea pe pacifistul la Belgrad, acum s-a sucit la 180 de grade și e trup și suflet în favoarea măcelului din Ucraina);
- dorințe mai mult sau mai puțin imbecile de teraformare și de impunere a unor cerințe totalitare asupra vieții și necesităților de zi cu zi ale oamenilor.
Toate acestea în numele așa-ziselor „schimbări climatice”, o gogorița promovată intens de Al Gore, fostul vicepreședinte al lui Bill Clinton, încă din anii 1990.
Gogorița „climate change” se poate rezuma astfel: dacă e prea cald, e încălzire globală; dacă e prea frig, e „climate change”. Oricum o dai, când te uiți la termometru nu e bine, drept pentru care trebuie să faci ceea ce-ți zic politicienii că trebuie să faci.
O gogoriță cu o istorie de 200.000 de ani
În cartea Sapiens et le climat - une histoire bien chahutée (Homo Sapiens și clima - o istorie plină de evenimente; ed. Les Presses de la Cité, Paris 2022), francezul Olivier Postel-Vinay (n. 1948; fost redactor șef al revistei de știință „Recherche”, fost jurnalist la publicații de popularizare a științei precum „Science et Vie”, „Sciences et Avenir”, fondator al revistei culturale „Books.fr” etc.) își propune să scrie o istorie a influenței climatului asupra evoluției omului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Cine a citit cu plăcere cărțile lui Yuval Harari sau cărțile lui David Graeber, cu siguranță se va îndrăgosti și de cartea lui Postel-Vinay deoarece, bazându-se pe o bibliografie extrem de bine pusă la punct, autorul francez reface istoria interacțiunilor dintre oameni și climat încă din epoca paleoliticului și demonstrează că oamenii n-au nimic de-a face cu schimbările climatice care se abat peste noi, acestea având cauze naturale obiective. Cartea este împărțită în două părți, numite convențional „înainte” și „după Socrate”, aceste două părți corespunzând perioadelor istorice în care izvoarele pe care le avem la dispoziție pentru a studia climatul includ sau nu includ izvoarele scrise.
Astfel, pentru epocile străvechi (după 200.000 î.Hr.), deși nu avem la dispoziție izvoare scrise, arheologii și oamenii de știință au găsit suficiente dovezi că umanitatea a avut de înfruntat secete, glaciațiuni, inundații și o mulțime de alte probleme climatice care au apărut în mod natural, fără vreo legătură cu activitatea antropică. Dovezile găsite arată că trecerile de la o epocă glaciară la una caldă se petreceau extrem de rapid, chiar și pe parcursul câtorva decenii, când temperatura medie anuală creștea în unele locuri chiar și cu 16 grade. Câți dintre noi suntem conștienți astăzi de faptul că Franța era în urmă cu vreo 20.000 de ani complet acoperită de gheață și permafrost, așa cum e azi Siberia?...
Cititorul face cunoștință cu acest prilej și cu noțiuni precum „glaciațiunile Dryas” sau „oscilația Bølling”. Istoria climatică a planetei noastre până la inventarea scrisului este destul de bine cunoscută. Pe baza frânturilor de texte foarte vechi, autorul propune climatul ca factor-cheie în mărirea și decăderea primelor imperii din istoria umanității, ciclurile de tip înflorire-decădere însoțindu-se în mod evident de catastrofe naturale, secete, cutremure, răciri sau încălziri succesive ale vremii.
În partea „de după Socrate”, atunci când izvoarele istorice scrise devin mult mai bogate, sunt descrise pe scurt influențele climatice care au dus la mărirea și decăderea unor mari civilizații: Imperiul Roman, aztecii, China dinastiei Ming, aventura vikingilor în Groenlanda (pe care au colonizat-o în timpul perioadei de „optim medieval”, când era mult mai cald decât e acum, fiind nevoiți să o părăsească după ce clima s-a răcit din nou) etc. Finalul cărții este dedicat evoluției discuției despre schimbările climatice din timpul epocii noastre. Astfel, aflăm că prin anii 1970 „experții” erau îngrijorați de posibila venire a unei mici glaciațiuni, nicidecum de o posibilă încălzire globală. Discuțiile despre „încălzire” apar mult mai târziu. Totuși, în acest moment experții serioși sunt de acord că modificările climatice se datorează mai multor factori: activitatea solară, activitatea vulcanică, mișcarea Pământului etc.
În concluzie, cartea este o lectură mai mult decât necesară pentru oricine are temeri cu privire la impactul activității umane asupra climei. Sigur, impactul e cert, există, numai că nu e deloc așa de decisiv pe cât ne-am putea închipui. Nu doar că umanitatea nu a cunoscut niciodată o climă „constantă”, ba dimpotrivă: umanitatea s-a confruntat permanent cu schimbări climatice de tot felul, chiar și atunci când omul paleolitic era prea puțin diferit de un animal oarecare! În urmă cu 50.000 de ani, sau cu 1.000 de ani, în timpul perioadei de „optim medieval”, nu se putea spune că oamenii sunt vinovați pentru schimbările climatice. Acestea aveau și au loc din anumite motive care încă sunt prost înțelese, care nu au nimic de-a face cu activitatea umană, și care sunt greu, dacă nu imposibil, de evitat.
Și totuși pe ce se bazează adepții gogoriței „schimbărilor climatice” de origine antropică?
Singurul argument cu adevărat puternic al celor care susțin că oamenii sunt vinovați de schimbările climatice este cel legat de concentrația de CO2 din atmosferă. Într-adevăr, toată lumea e de acord că în acest moment concentrația de CO2 în atmosferă e în creștere față de media ultimilor x mii/zeci/sute de mii de ani (nu e prea clar cât!) și că respectiva creștere se suprapune oarecum peste ultimii 200-250 de ani, adică peste epoca de industrializare. Numai că:
1. Știm prea bine că „o corelație nu înseamnă cauzalitate” - dacă două lucruri se petrec în același timp, asta NU înseamnă că există o relație de determinare, o cauzalitate dinspre unul spre celălalt;
2. Nu toată lumea e de acord cu cei care zic că oamenii sunt vinovați de încălzirea globală. Iată un studiu recent care, pe baza unor calcule sofisticate arată că umanitatea nu poate fi făcută vinovată decât pentru maxim 23% din CO2 emis în atmosferă, ceea ce e prea puțin ca să conteze: World Atmospheric CO2, Its 14C Specific Activity, Non-fossil... : Health Physics (lww.com). Știința e departe de a fi „settled”, și la fel de bine cum se poate reproșa că toți acești oameni de știință care propun concluzii neortodoxe ar putea fi plătiți de mafia din „Big Oil”, se poate acuza în contrapartidă și că oamenii de știință care propun concluzii „în linie” cu ideologia oficială ar putea fi plătiți de mafia războiului anti-Rusia sau de mafia celor care extrag metale rare, numai bune de folosit în bateriile cu litiu.
3. Mai mult, comparativ cu alte epoci din istoria planetei, de pildă cu epoca dinozaurilor, cantitatea de CO2 din atmosfera de acum e infimă. Și atunci era și mult mai cald. Și totuși, după cum știm, viața a înflorit din toate punctele de vedere pe planeta noastră, trebuind să pice ditamai asteroidul ca s-o distrugă...
În încheiere: izvoarele românești susțin calmarea în fața ipotezei „climate change”
În încheiere aș vrea să atrag atenția asupra faptului că nici la noi, dacă studiem cum trebuie istoria națională, nu vom găsi o constantă climatică. Dimpotrivă, climatul a fost și pe aici ceva ce a oscilat între epoci de dârdâială extremă și epoci de căldură subtropicală. Gândiți-vă numai la faptul că în iarna lui 101-102 dacii au trecut cu 10-15.000 de călăreți Dunărea înghețată bocnă, undeva în zona județului Călărași, invadând provincia romană Moesia (dacă ați fost pe la Adamclisi sigur știți despre ce vorbesc) în timp ce în ianuarie 1475 Ștefan cel Mare i-a căsăpit pe turci la Podul Înalt, lângă Vaslui, pe o vreme ploioasă și cețoasă. Mai mult, după cum zice cronicarul Gr. Ureche,
„întăi au fost învățatu de au pârjolitu iarba pretitindinea, de au slăbitu caii turcilor cei gingași” [Gr. Ureche, Letopisețul..., capitolul despre bătălia de la Podul Înalt]
Lăsând la o parte faptul că turcii nu aveau deloc obicei de a duce pe aici războaie iarna, din motive logistice evidente, nu putem să nu ne întrebăm: ce iarbă or fi pârjolit moldovenii lui Ștefan în... iarna 1474-1475, în așa fel încât să rămână caii turcilor flămânzi?! Fiind iarnă, pământul nu ar fi trebuit să fie înghețat și acoperit cu zăpadă?
Uite că nu.
Mai mult, tot din Gr. Ureche aflăm că până prin 1475-1480 Ștefan purta relativ des bătălii iarna (n-avea nici o greață să se bată în noiembrie, decembrie, ianuarie), ceea ce e cu totul absurd știind că o armată medievală depindea foarte mult de resurse care nu se puteau găsi cu ușurință decât vara, în perioada recoltelor, și de drumuri bine bătătorite și tari, pe care trebuia să poți mișca ușor trupe, cai și tunuri. Asta ne obligă să acceptăm ideea că Moldova prin perioada 1450-1480 trebuie să fi avut o climă mult mai blândă decât acum, iernile fiind un soi de primăveri mai timpurii, cu vreme uscată (trecuseră ploile toamnei) și călduță. Abia după bătălia de la Vaslui luptele „de iarnă” devin mult mai rare.
Ce putem deduce de aici? Putem deduce că în prima parte a domniei lui Ștefan cel Mare clima deosebit de blândă trebuie să-l fi ajutat pe domnitorul moldovean să-și consolideze puterea. Poate că pomii fructiferi și culturile dădeau chiar și două recolte pe an, în felul acesta creându-se surplusurile necesare atât pentru menținerea armatei proprii, cât și pentru satisfacerea pretențiilor imediate ale vecinilor sau pentru creșterea susținută și mulțumirea populației și a boierilor. Din păcate pentru domnitorul moldovean, lucrurile se schimbă cam după 1480. Din cauză că Ștefan nu mai poartă bătălii iarna (cum ar fi fost și normal de la bun început!) ne putem gândi la faptul că vremea se va fi răcit iar, iarna va fi (re)devenit iarnă, în război nu și-a mai putut surprinde inamicii atacându-i în ianuarie, recoltele s-au normalizat, nu au mai existat surplusurile necesare pentru a organiza cu succes rezistența pe toate fronturile și în cele din urmă Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea turcilor, cărora le-a plătit tribut în ultimii ani de domnie.
Să concluzionăm. Este evident că de vreo 15-20 de ani iernile de pe aici sunt mai blânde decât erau în timpul copilăriei noastre, în timp ce verile sunt mai fierbinți. Da, e un fapt evident, dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că trăim o epocă excepțională. În timpul perioadei de „optim medieval” (atunci când vikingul Eric cel Roșu a colonizat Groenlanda) a fost și mai cald decât acum, și istoria noastră însăși ne arată că și pe aici am avut de-a face, de-a lungul timpului, cu fluctuații climatice mari. Învinovățirea umanității pentru ceea ce pare a fi un simplu fenomen natural, care se întâmplă periodic, nu are nici un sens. În lipsa unor dovezi științifice clare putem socoti cu destul de temei că avem de-a face cu un puseu dictatorial al elitelor care își doresc consolidarea puterii și a controlului asupra societății promovând o narativă isterică și falsă.
