Ce am învățat

În curând se vor face 9 luni de la prima operație și 8 de la cea de a doua. Boala a rămas cumva o amintire urâtă de care îmi mai aduce aminte, din păcate zilnic, doar disconfortul post-operatoriu din zona operației, care încă nu mi-a trecut. Simt progrese, dar acestea sunt infinitezimale, le percepi comparându-ți starea de la o lună la alta, chiar de la un trimestru la altul, nu de la o săptămână la alta sau de la o zi la alta. Făcând comparații pe termen scurt, nu se simte nici o îmbunătățire. Din când în când - mai rar - se face simțită și staza gastrică, mai ales la 2-3 ore de la masa de dimineață, când mă ia, câteodată, o foarte ușoară senzație de leșin și un pic de greață. Nu e ceva insuportabil și nu mi s-a întâmplat niciodată să leșin cu adevărat sau să vomit - stomacul meu, totuși, e funcțional, deși e „leneș”, nu merge în parametri normali -, dar de obicei simt nevoia să ies un pic afară, la aer tare, rece, și să mă plimb un pic prin cartier chiar dacă asta înseamnă să-mi las baltă treburile. În rest controalele sunt bune, boala principală (cancerul) pare să fi dispărut. Doamne-ajută!

Ce am învățat din toată această experiență și ce sfaturi vă dau și vouă?

În primul rând, dacă ați trecut de 45 de ani și corpul „vă dă semne”, nu amânați vizita la doctor. Una e o durere oarecare pe care o ai la 20 de ani și alta e dacă o ai la 45. Indiferent ce facem și cât de sănătoși ne credem, boala și bătrânețea vin inevitabil peste noi.

În curând, peste câteva săptămâni, eu voi împlini oficial 50 de ani. Zic „oficial” deoarece, ca organism viu pe pământul ăsta, zămislit în burta mamei mele, am trecut deja demult de 50 de ani. Credeți că în mintea mea mă simt „ca la 50 de ani”? Nici vorbă! Dacă nu ar fi fiică-mea, să o văd zi de zi crescând - mâine-poimâine va face 13 ani! - chiar m-aș întreba câteodată dacă eu fac pe bune 50 de ani, sau dacă n-am decât vreo 30-35... Școala parcă am terminat-o ieri, liceul, facultatea de filosofie... mă uit în urmă, parcă mai ieri deveneam „antreprenor”, nu, băăăă!... sunt peste 20 de ani! Aproape 25!😕

În al doilea rând, ținând cont de natura cancerului meu, aloc mai mult timp și mai multă atenție mâncării. Da, rămân la părerea că declanșatorul principal au fost radiațiile neionizante de peste 800 V/m la care m-am supus masiv și constant odată cu închiderea în case din timpul pandemiei. Dar asta nu înseamnă că alimentația nu va fi avut un rol. Înainte, ca să scăpăm rapid de „corvoada gătitului”, cumpăram mereu semipreparate de la Mega sau fast-food. Acum gătim absolut totul în casă, nu mai cumpărăm nimic „semipreparat”, iar la ceea ce luăm din magazine ne uităm cu atenție pe etichete să conțină cât mai puține E-uri și denumiri pe care nu le înțelegem. În ciuda miturilor urbane să știți că există în magazine o mulțime de alimente, inclusiv mezeluri, care sunt destul de curate, fără a face parte neapărat din gama „bio”. Dar cheia rămâne gătitul. Sunt o mulțime de deserturi care se pot face ușor în casă și pe care, din comoditate, le evitam și preferam să cumpărăm ceva chestii de-a gata din comerț. Mâncare de confort. Eu fac constant lapte cu orez, lapte cu griș, lapte cu fidea, cașa (fulgi de ovăz). Îmi pun în castronel, mai pun scorțișoară sau o linguriță dintr-un gem de casă sau o dulceață curată (am descoperit doi producători români curați - Melinis.ro și Răzvan Idicel, care se găsește și prin Kaufland, dar sunt sigur că există mulți alții) și gata desertul. Nu e nevoie să cumperi cine știe ce bazaconie plină de E-uri de la Mega. Dar, e drept, pierzi jumătate de oră ca să-l prepari. Ei, și?

În al treilea rând, și asta e oarecum o consecință, nu neapărat o învățătură, nu mă mai enervez pe nimic și mă concentrez pe ceea ce contează cu adevărat. Pot spune că sunt destul de „zen” privitor la foarte multe lucruri. Din păcate nevastă-mea, fire mai vulcanică, încă se mai enervează cu toate căcaturile. Eu sunt conștient de faptul că, în cel mai bun caz, nu mai am de trăit mai mult de 20-30 de ani, iar în cel mai rău caz, 5-10 ani. Ce rost are să te enervezi pe toate căcaturile? 😀 „Ha! Nu le-a ieșit cu vaccinurile, să vezi că o să vină cu gripă aviară la vaci. Tot or să bage pașapoarte digitale, orașe de 15 minute etc.” zice nevastă-mea, sarcastică. „Așa, și? Dă-i naibii.” „Cum, nu-ți pasă?” „Nu. O să mor până atunci.” „Păi nu-ți pasă de copil, bla bla?”

Ba îmi pasă și de copil bla bla, dar la un moment dat copilul va trebui să se descurce singurel în viață, că nu vor fi „mami” și cu „tati” lângă el să-l țină de mână până la adânci bătrâneți. La un moment dat „mami” și „tati” vor fi în ceruri și el va trebui să se descurce singur, cu familia lui pe care o va avea atunci. Să-și crească singur copiii și nepoții, liberi și în demnitate, cum și noi îl creștem pe el.

De aceea nu-mi pierd vremea cu ceea ce nu pot evita. Dar mă concentrez pe felul în care transmit copilului anumite valori care îl vor face și pe el, la momente de cumpănă, să se păstreze liber și demn. În particular mă chinui să-i las o moștenire, ca să nu intre de la zero în capitalism. După ce nevastă-mea va face operația de corecție în primăvară am putea să ne spargem banii, de fericire, pe călătorii și alte prostii. Eu vreau să-i las copilului meu două apartamente în oraș, o căsuță cu ceva teren la țară și ceva bănuți în bancă. Să nu intre în viață în capitalismul ăsta de căcat așa cum am intrat eu cu maică-sa, cu deștu-n cur. Pot să văd Machu Pichu și în poze, nu trebuie să sparg mii de euro ca să mă rup în figuri că am fost acolo. Ideal ar fi să-i las și o afacere funcțională, dar mai vedem. Afacerea mea actuală e gândită mai mult ca un boutique de servicii, e greu de crescut. Dar poate fac alta. Om vedea.

În al patrulea rând, dar despre asta am mai vorbit, am o altă relație cu Dumnezeu și cu Biserica. Nu vreau să insist, pentru că e o chestie personală. Însă mă bucură să văd că în România bisericile încă mai sunt pline duminica dimineață, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Occident. Când pot, că n-am nici eu venituri nu știu cât, donez ce pot pentru diverse cauze. N-are rost să zic ce donez sau cui, dar fiecare dintre noi putem găsi cauze care ne interesează și pentru care să donăm dezinteresat. Sunt mulți oameni amărâți, bolnavi pe lumea asta, și nu toți trebuie judecați... ba dimpotrivă! Majoritatea covârșitoare nu sunt amărâți sau bolnavi pentru că au făcut ceva greșit cu viața lor, ci pentru că așa a fost să fie. Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Dăruind, vom dobândi. 

Sănătate tuturor și Doamne ajută!

Ce e ăla „cancer agresiv”?!

Ieri, vineri 13, mi-am făcut investigațiile finale post-operatorii și vestea e bună: nu mai am cancer. Sigur, asta nu înseamnă că sunt 100% refăcut. Dar sunt cât de cât ok. Aș putea spune că mă simt „cum eram eu, dar o versiune second-hand de-a mea”. Mai șubred, mai peticit... dat cu chit, cu vopsea, îndreptat tabla pe ici, colo. Săptămâna viitoare o să revin la spital pentru a încerca să facem din nou endoscopia care, din cauză că stomacul meu nu mai funcționează normal, nu a reușit. Dar asta nu e vitală. Cancerul era de colon, nu de stomac. La stomac doctorii vor inspecta operația, să se asigure că e totul ok. Eu zic că e ok. Poate că ei or să vadă vreo problemă, dar sunt sigur că orice ar fi să găsească (dar eu sper să nu găsească nimic!), se va putea trata cu medicație. În acest moment tot ce mă incomodează e operația în sine: deși tăietura e bine legată, corpul încă resimte „agresiunea”, fiind vorba și de un pic de meteo-sensibilitate la mijloc. Totuși, sunt mult mai bine decât în urmă cu 3 luni. De la zi la zi sau de la săptămână la săptămână progresele sunt mici. De la trimestru la trimestru, ele sunt certe.

Dar citesc în mass-media despre moartea lui Mircea Diaconu (Dumnezeu să-l odihnească!), și nu pot să pricep. Tata a depistat cancerul de colon fix la vârsta pe care o avea Mircea Diaconu, adică pe la 74-75 de ani. Asta după ce o vreme nu se simțise bine. L-a operat și a mai trăit apoi 5 ani, și poate ar fi trăit și azi dacă ar fi făcut chimioterapia. Nu ne-a zis niciodată că după ce a ieșit din spital s-a culcat pe o ureche și pe-aici ți-e drumul, toată familia era convinsă că face tot ce trebuie, mai ales că după operație se vedea cu ochiul liber că se înzdrăvenește. Nefăcând chimioterapie, cancerul a revenit, de data asta la pancreas, apoi a luat Covid și a murit - în urmă cu fix 4 ani, în decembrie 2020. Avea 80 de ani. Face parte din rândul statisticilor cu români îngropați nedemn, în saci negri, de plastic. Arheologii viitorului vor găsi alături de el chiar și ultima perfuzie de la spital, că și pe aia i-au pus-o în sac, înainte să sigileze sicriul. Nu care cumva să facă virusul țuști!... de acolo și să infecteze spitalul, Bucureștiul, România, Europa, planeta... 

De aceea eu nu înțeleg de ce vorbește mass-media de „cancer agresiv” în cazul lui Mircea Diaconu. Mai ales că și eu, iată, am trecut prin această boală. Așa cum știu deja de pe pielea mea, cancerul de colon îți dă o grămadă de semne și îți lasă suficient timp să-l depistezi. Nu știu cât de „agresive” sunt alte tipuri de cancer, dar acesta nu e agresiv deloc, dimpotrivă, e foarte insidios și poate să dureze ani de zile până când să te prinzi că ești bolnav. Tata începuse să se ramolească vizibil înainte cu aproximativ un an de vizita la spital. Eu am început să mă simt vizibil rău cam cu jumătate de an înainte de a-mi începe serios investigațiile de sănătate (și numai ghinionul a făcut să nu-mi descopăr mai devreme cauza adevărată a bolii), dar semnele erau deja instalate de cel puțin un an. Nevastă-mea a leșinat pe scările blocului prin aprilie 2023. Din cauza anemiei, firește. Dar nu a dus-o capul să se ducă imediat la medic. A ajuns cu salvarea, direct la operație, după un an și două luni. Sunt, așadar, luni bune, chiar ani în care cancerul de colon se instalează insidios și poate fi confundat lejer cu o anemie mai ușoară sau cu o oarecare dispoziție mai proastă. Cum adică a fost „agresiv” cu Mircea Diaconu?!

Evident, unii zic că de vină pentru această „agresivitate” ieșită din comun e vaccinul anti-Covid, pe care Mircea Diaconu a declarat că l-a făcut. Nu știu, nu mă pot pronunța. Dar această „agresivitate” chiar ar trebui investigată, nu trebuie lăsată așa. Nu cred că Mircea Diaconu era un om sărac, care nu-și permitea să meargă la medic, ajungând cu cancerul în stadiul IV (oricum l-ar fi luat niște dureri nasoale cam din stadiul II). Dacă tata a descoperit cancerul ăsta la 74-75 de ani, și a avut timp să-l opereze, supraviețuind după aceea încă 5 ani, nu văd de ce Mircea Diaconu nu ar fi putut supraviețui la fel. Mai ales că în ultimii 10 ani medicina a făcut sigur progrese.

Ciudat, foarte ciudat. Dar va investiga cineva? Nu cred.

LE. Văd că după ce au zis că Mircea Diaconu a fost ucis de un cancer de colon, acum unele televiziuni au schimbat narativa și zic că a fost un cancer de pancreas (recunoscut ca fiind unul dintre cele mai agresive). Dumnezeu știe care o fi adevărul.

PS. 23 decembrie: fiica actorului, d-na Ana Diaconu, a lămurit misterul: a fost cancer de pancreas, descoperit în urmă cu un an și jumătate, deci prin vara lui 2023. Într-adevăr, cancerul de pancreas e cu totul și cu totul altceva. Dumnezeu să-l odihnească pe marele actor. Eu l-am votat în 2019 - n-a fost să fie.

Dacă aveți cancer, nu vă pierdeți speranța! Astăzi medicina a avansat destul de mult și chiar dacă nu e o bătălie ușoară, avem toate șansele să o câștigăm.

KWI și războiul

Hai să vă zic și un zvon pe care l-am auzit de la un prieten care mai vorbește din când în când cu oameni sus-puși, „conectați”.

Cică în vară lui Iohannis i s-ar fi propus de la Bruxelles și Washington încă 5 ani pe model Zelenski (adică fără alegeri, sau cu vreo manevră - sper că știți că în acest moment Zelenski nu mai are nici o legitimitate în Ucraina deoarece i-a expirat mandatul încă din martie) dacă bagă România în război. Adică să participăm cu trupe combatante împotriva Rusiei, în Ucraina, nu vrăjeală de-asta ieftină cu ajutoare pentru refugiați.

Dar KWI s-a speriat și nu a marșat, ar fi refuzat.

Așa se explică de ce toți bărbații neamului s-au dat la fund și a mai rămas în cursa electorală doar proasta satului, Leanța lu' Lascoiu, care oricum e atât de proastă încât nu înțelege ce i se întâmplă. Toți începuseră campania electorală pe cai mari, dar până la urmă, când au văzut „care e cerința”, Geoană știm prea bine că a șters-o englezește, Ciucă, după ce a împânzit țara cu panouri electorale s-a dat lovit și, precum Spirache Necșulescu din „Titanic Vals”, i-a îndemnat pe liberali: „Să nu mă votați!”, Ciolacu răsuflă de ușurare că nu a intrat în turul 2 și formal a declarat și el că se retrage din cursă, idem și Simion (dar Simion a avut inteligența și instinctul politic să se urce imediat în barca lui Călin Georgescu).

Singura care e pe poziții și care, de altfel, nici nu și-a ascuns intențiile că, dacă i se va cere, va trimite chiar și armată în Ucraina, e idioata asta, proasta proștilor, Leanța lu' Lascoiu. Pentru că ea și cu partidul ei, USR-ul, sunt prea idioți și prea cretini ca să înțeleagă ce înseamnă un război (așa cum au dovedit și în pandemie, când au fost cei mai obedienți față de aberațiile cerute de la Bruxelles). Pe lângă asta, useriștii sunt atât de spălați pe creier încât tot ce vine de la Bruxelles trebuie să fie Adevărul și Bunăstarea, deci dacă ăia ne zic să intrăm în război că ne va fi bine, ei o vor face.

În aceste condiții s-ar putea ca alegerile din România chiar să fie o confruntare între Bruxelles-ul Ursulei von der Leyen, reprezentant al „vechii ordini bazate pe reguli”, și viitoarea administrație Trump, reprezentanta „ordinii bazate pe viitoarele reguli”. Dacă Călin Georgescu, așa aiurit cum e, e omul lui Trump, atunci alegerea lui - dacă va fi să fie ales! - în fruntea României ar putea face parte din planul lui Trump de încheiere rapidă a războiului din Ucraina. Cu trei vecini indiferenți la scremerile lui (România, Ungaria și Slovacia) și doar cu Polonia dispusă să-l ajute (pe chihuaua baltici nici un om sănătos nu poate conta, și oricum ăia nu au graniță comună cu Ucraina!), Zelenski ar fi obligat, în sfârșit, să stea la masa negocierilor cu rușii și pacea ar fi posibilă.

Dar dacă vedem că luni Curtea Constituțională face vreo manevră și îl elimină cumva din joc pe Călin Georgescu, atunci e un semnal că administrația Ursulei von der Leyen i-a declarat război pe față viitoarei administrației Trump, și că are de gând să meargă „la luptă” împotriva Rusiei până-n pânzele albe. Sincer să fiu, nu știu ce urmăresc. Probabil își închipuie că o economie de război ar putea salva Europa de la dezastru, altfel nu-mi explic încăpățânarea asta de a sprijini Ucraina „până la capăt”. Care capăt se vădește din ce în ce mai tare a fi dispariția fizică a poporului ucrainean, nicidecum înfrângerea Rusiei.

Călin Georgescu e departe de a fi un personaj ideal, omul e un mic conțopist ajuns pe poziții, posibil ceva om al unui serviciu secret, dar e departe de a fi „nebunul”, „diliul” de care zice propaganda. Eu știam de el de mulți ani, fiindcă vânturându-mă pe fel de fel de situri era inevitabil să nu dau și de el pe acolo. Nu m-a impresionat niciodată. Dar dacă binevoiești să îl asculți cu atenție îți dai seama că e perfect articulat în ce zice, că are argumente și că foarte puține lucruri sunt aiurea. Însă într-o țară care i-a avut ca președinți pe Băsescu, omul cu hăhăiala, și Iohannis, omul cu tăcerea, așa ceva îi sperie pe unii. Cum, să avem un președinte care deschide gura și e capabil să vorbească, să țină un discurs, să vorbească despre patrie și popor?! Aoleu. De fapt 99% din ceea ce circulă despre el se poate demonta cu ușurință dacă te uiți la tot ce zice (fiindcă vorbele sunt trunchiate, scoase din context) iar 1% e țăcăneală pe care o avem cu toții. Jimmy Carter vedea OZN-uri și Ronald Reagan avea astrolog - așa, și?! I-a împiedicat asta să fie niște președinți buni pentru SUA? Nicidecum.

Vă dau numai un exemplu: „Eminescu e interzis în școala românească.” Da, Eminescu chiar e interzis în școala românească! Pentru că Eminescu nu înseamnă doar poezelele, „La steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă.” Eminescu e, în primul și în primul rând, publicistica sa! Eminescu a fost primul nostru mare pamfletar și publicist! Iar despre publicistica lui Eminescu în școala românească nu se suflă o vorbă! Pentru că e incomodă, pentru că nu place, pentru că dacă ar circula, ar fi ca și cum s-ar pune o oglindă în fața clasei politice de azi. Plus anumite accente care, dragi tovarăși și pretini, nu e bine să se afle, cum ar fi di-un par igzamplu antisemitismul poetului, și de ce era Eminescu nervos pe evrei...

În concluzie, dacă CG e într-adevăr „omul lui Trump” - deci parte a planului lui Trump pentru închiderea rapidă a conflictului din Ucraina - atunci se explică și de unde și cum a fost sprijinit să ia un scor electoral atât de bun, dar se explică și de ce candidații ceilalți au picat ca niște popice. Mai bine zis, „s-au dat picați”. Dacă luni 2 decembrie Curtea Constituțională zice că alegerile au fost fraudate și îl elimină din cursă pe CG, atunci înseamnă că ai noștri - politicienii, consilierii lor, „experții” etc. adică establishmentul - au decis să meargă la război cu Bruxelles-ul. Dacă nu, înseamnă că judecătorii de la CCR vor fi înțeles de unde bate vântul și Călin Georgescu va deveni, vrând nevrând, noul președinte iar România se va alinia la „noua ordine bazată pe reguli”. Pe regulile administrației Trump de data asta.

Lupta cu cancerul de colon: filmul evenimentelor

Poate sunt oameni interesați să afle cum s-a manifestat acest nenorocit de cancer de colon de care am avut parte, așa că m-am gândit că ar fi bine să las aici filmul evenimentelor.

În primul rând trebuie să spun că boala a fost extrem de parșivă și se poate spune că am descoperit-o din întâmplare. Odiseea a început imediat după sărbătorile pascale din 2023, adică în aprilie 2023, când am avut o criză de gută care părea că nu mai trece.

Eu am mai avusesem înainte două crize de gută: una la 40 de ani (în 2015) și alta pe la 44 de ani (prin 2019). De fiecare dată trecuse ușor cu o priză de colchicină. 

De data asta, spre surprinderea mea, criza a persistat. Adică am luat, ca de obicei, o priză de colchicină, mi-a trecut, dar apoi, când am pus iar gura pe carne - nu cine știe ce - m-a luat iar. Asta m-a derutat un pic, pentru că nu mai trăisem niciodată așa ceva. Așa că am luat hotărârea să devin vegetarian, ca să fiu sigur că-mi scade acidul uric. Zis și făcut. Aprilie, mai, au fost luni în care nu am pus gura deloc pe carne. De 1 iunie, cu prilejul vacanței copiilor, am ieșit pe traseul Brăila - Tulcea (Delta Dunării). La Brăila, în prima seară, am mâncat niște sărmăluțe la mătușa mea și durerea de picior m-a luat iar. Asta m-a enervat la culme, că aveam deja câteva săptămâni bune de când nu mai mâncasem carne. Am făcut iar pauză de carne.

 

În iunie 2023, la „masa tăcerii” din grindul Caraorman (în Deltă)

Abia către sfârșitul lui iulie, când am fost în concediu, ajungând până la Budapesta, am reînceput să bag carne. Și a fost ok. Totuși, am observat că oboseam ușor. Înainte puteam merge kilometri întregi într-o zi, rupeam pantofii. Acum, mă mișcam mai greu. De nevastă-mea nu mai zic, ea obosea după 500 de metri și lucrul ăsta era complet anormal.

În realitate erau deja niște semne pe care eu n-am știut să le interpretez.

Primul dintre ele: la baie. De câțiva ani, n-aș putea zice de când, dar în orice caz de ceva vreme, scaunele mele nu mai aveau formă. Nu erau (sau nu am văzut, sau nu am știut eu să disting) cu sânge, nu erau diareice, dar erau moi, ca o pastă. Nu am dat atenție acestui lucru, am zis că o fi de la dietă. Și atunci când aveau formă, erau subțiri. Ca un cârnat d-ăla „de bere”. Doar acest semn, și ar fi fost suficient ca să mă alarmeze că există ceva ce îmi blochează colonul. Însă nu i-am dat atenție, fiindcă nu m-a învățat nimeni.

Al doilea semn: și eu, și nevastă-mea devenisem tot mai palizi. Asta n-ar fi cine știe ce, că sunt destui oameni palizi dar, altfel, sănătoși. Însă palmele noastre erau și ele foarte palide. Ca și cum sângele ar circula greu prin extremități. Mâinile noastre erau albe ca brânza. La un om sănătos degetele, mai ales vârfurile, trebuie să fie rozalii. La noi erau cadaverice.

Al treilea semn: oboseala, de care am amintit. Dar am zis că o fi din cauza vârstei. Deh, la 48 de ani nu mai ești ca la 20...

Totuși, dacă la Budapesta s-a întâmplat să nu mă mai doară piciorul după ce am mâncat carne, mi-am zis că a venit momentul să-mi fac analizele și să văd cum stau cu acidul uric. Așa că la începutul lui septembrie 2023 m-am dus la clinica privată M.¹, la doctorița A. La clinica privată M. aveam contract de la muncă. Un contract minimal, care ne acoperă un set de analize pe an și alte câteva răhățișuri.

De doctorița A. ar fi trebuit să mă feresc pentru că aveam deja dovada că e idioată. Fusesem prima oară la ea în 2020, după declanșarea pandemiei, doar pentru un control de rutină, și în urma analizelor îmi prescrisese să iau statine fiindcă aveam, vezi Doamne, colesterolul ridicat (aiurea, era vreo 200, cum îl am eu de obicei). Din fericire nu am luat-o în serios atunci, statinele sunt niște porcării sinistre, dar asta ar fi trebuit să mă pună în gardă. În loc să fiu mai precaut, m-am dus ca prostul tot la ea.

De data asta, la analize mi-a ieșit hemoglobina mică (la bărbați trebuie să fie minim 13, la mine era un pic peste 10) și deficit de fier (anemie feriprivă). Așa se explicau paloarea excesivă și oboseala. Mai târziu, doctori mai înțelepți mi-au explicat că în mod normal tâmpita aia, văzând că am hemoglobină 10, trebuia să mă trimită val-vârtej la hematologie, de unde să ajung la gastroenterologie, de unde să ajung la colonoscopie. Ăsta e traseul ca să se vadă dacă pierzi sânge pe undeva. Și dacă se descoperă că pierzi sânge, de ce și cum. Și întrucât ești bărbat și nu ai menstruație, cel mai probabil ai ori niște hemoroizi nasoi, care ar trebui să-ți facă viața friptă și să știi de ei, ori o tumoare - adică un cancer - prin mațe, pe undeva.

În loc să se alarmeze, tembela aia mi-a dat să iau vitamine și suplimente cu fier, cu recomandarea să mă monitorizez și să revin după câteva luni. I-am povestit toată treaba cu guta și concluzia ei a fost că trebuie să fie din cauză că nu am mai mâncat carne.

Circumspect din fire, nu am luat chiar toate suplimentele pe care mi le-a dat ea, ci doar o parte, și după o lună, pe la sfârșitul lui octombrie 2023, am repetat analizele. Părea că e totul ok: fierul crescuse, crescuse și hemoglobina. „Deci asta trebuie să fi fost cauza”, mi-am zis. Cum se apropiau sărbătorile de iarnă, m-am gândit că simpla suplimentare a dietei cu mai multă carne va fi suficientă ca să-mi rezolv anemia feriprivă și să-mi revin.

Aiurea.

Pe la începutul lui ianuarie mi-am repetat analizele și erau din nou proaste. Fierul, hemoglobina, la pământ. Mai rău: începusem să am și niște dureri atroce de stomac, dar numai la anumite mâncăruri. De pildă la iaurt sau la ciorbă. Mă durea stomacul groaznic și nu înțelegeam de ce. Credeam că am un ulcer.  

Și mai rău: dacă am văzut că rezultatele analizelor din ianuarie au ieșit prost, am început să iau din nou suplimente cu fier. Și de data asta abia le-am suportat. Mă durea stomacul îngrozitor de la ele. Nu știam ce se întâmplase în câteva luni (noiembrie, decembrie, ianuarie) dar sigur nu era bine. Cu chiu, cu vai, le-am luat aproape toată luna februarie, apoi mi-am repetat analizele la finalul lunii și mi-am zis că dacă nici acum nu ies bine, mă duc la medicul meu de familie și încep investigațiile cu el. 

Evident, analizele au ieșit rău. De data asta nici nu se cunoștea că luasem suplimentele. Efect zero. 

La începutul lunii martie am zăcut prima săptămână, m-am simțit foarte rău. Între timp începusem să am și niște transpirații incredibile noaptea, pur și simplu lăsam cearșaful ud sub mine. Și începusem vizibil să slăbesc. Greutatea mea normală era de ani de zile stabilă pe la 64-65 de kilograme. Acum am constatat uimit că mai aveam doar 61. Nu știam să zic când și de ce pierdusem 3-4 kg.

Eram hotărât să merg la doctorul meu de familie de îndată ce mă pot ridica din pat, dar când mi-au trecut durerile, a murit socrul meu. Dă-i și aleargă, înmormântare, toate cele... a trecut și luna martie.

Dar la începutul lunii aprilie m-am prezentat la doctorul meu de familie și i-am expus toată treaba, cu guta, cu anemia feriprivă. 

Dânsul m-a pus să fac imediat un test de „hemoragii oculte”. Acesta detectează dacă există sânge, chiar și invizibil, în scaun. Bineînțeles, testul a ieșit pozitiv. Așa că mi-a făcut bilet de trimitere la hematologie. 

Întrucât nu aveam de gând să mai întârzii, fiind conștient că ar putea fi ceva grav la mijloc, am decis să fac toate investigațiile la privat, și le-am făcut la Sanador. Acolo dai banul și ești programat imediat. 

Practic, a urmat traseul hematologie > gastroenterologie > colonoscopie + endoscopie > CT și în nici 3 săptămâni de când intrasem pe ușa medicului de familie aveam verdictul: cancer de colon care mi-a atacat și stomacul (de aici durerile ca de ulcer). Toată „distracția” asta m-a costat peste 6000 de lei, dar a meritat, pentru că dacă mergeam „la stat”, să aștept „când e liber”, azi aș fi putut fi mort. Explic mai jos de ce.

Până la finalul lunii aprilie aveam deja verdictul și îmi și găsisem echipa de chirurgie. M-am operat la un spital mic de la mine din cartier, „Sf. Maria” (fostul Grivița), chirurgul meu fiind dna. doctor Dinu, căreia îi prezint și pe această cale toată stima și toată recunoștința mea. Pe 29 aprilie m-am internat o zi la spital, ca să mă cunoască și oamenii ăia și să-mi facă și ei niște analize. În mod normal trebuia să mă operez imediat, dar urma Paștele, așa că am stabilit de comun acord, cu dna. chirurg, ca operația să aibă loc chiar de ziua mea, pe 10 mai. Nu neapărat de ziua mea, dar așa s-a nimerit și nu voiam să o amân nici o secundă.

Practic, pe 10 mai 2024 am murit prima oară și am renăscut încă o dată. Consider că am, de acum, o a doua viață. Ziua de naștere a rămas aceeași, dar de acum încolo îmi voi sărbători re-nașterea - câți ani și câte zile oi mai avea.

Între timp - chiar în luna aprilie - îmi apăruse și o umflătură ciudată pe burtă. Mi-a apărut pur și simplu într-o seara, am simțit că mă doare ceva prin burtă și, deodată, poc!... mi s-a umflat ca un guguloi burta, undeva în stânga. Și mă durea rău, am chemat și salvarea. Era o formă ca de „alien” din... filmul „Alien”. La palpare mă durea și nu puteam dormi noaptea decât pe partea dreaptă. Ăia de la Salvare nu prea au știut ce să-mi facă (am constatat că mai nou Salvarea nu are medic, are doar "paramedici", adică niște băieți simpatici care știu și ei să bage o injecție, o perfuzie, și să te ia pe sus să te ducă la „urgență” dacă ești grav), dar măcar mi-au făcut o injecție cu un calmant și durerea a trecut. După aceea guguloiul a rămas relativ stabil, până în seara zilei de 9 mai, când m-a durut iar foarte rău, dar deja eram internat și urma să mă operez în câteva ore.

Între timp ajunsesem să cântăresc 54 de kilograme și verigheta nu-mi mai stătea pe inelar. De atunci o port pe degetul mijlociu.

Între 29 aprilie și 8 mai, ziua în care m-am internat în vederea operației, am stat ca pe ace. Aproape că nu m-am dat jos din pat, aveam grijă să mă mișc cât mai lent, nu care cumva să deranjez tâmpenia aia de umflătură. Inutil de spus, am avut destule momente de disperare, am vorbit cu nevastă-mea ce să facă dacă mor, chestii de-astea. Nu bănuiam câtuși de puțin că peste o lună avea să treacă și ea prin asta, deci era să o îngrop eu pe ea, nu ea pe mine. Nici copilului nu i-am ascuns că s-ar putea să mor. De altfel mă vedea topindu-mă de la o zi la alta.

Pe data de 5 mai a fost ultima oară până luna asta când am condus mașina. M-am dus la un spital, un alt spital, la finul meu care e doctor cardiolog, să-mi facă o fișă de cardiologie în vederea operației. Apoi mașina a zăcut 4 luni, nemișcată, în parcare. Abia luna asta am început iar să conduc. Din fericire nu am avut nici un fel de probleme de adaptare. Teoretic ar trebui să merg la revizie cu ea peste vreo 2-3 săptămâni, dar o să-i fac revizia la primăvară. Ce rost are? De la ultima revizie abia am mers cu ea vreo 1500 de kilometri... Eu mergeam cel mai mult vara, în perioada de concediu.

Pe 8 mai, dimineața, m-am prezentat la spital, și pe 10 mai - chiar de Izvorul Tămăduirii - am fost operat. Operația în sine a decurs bine și pe lângă tumoarea respectivă medicii au mai scos și un abces care putea plezni în mine, ucigându-mă instant, în orice clipă. Din păcate, având în vedere natura tumorii au fost nevoiți să-mi intervină și pe stomac, ceea ce a dus la blocajul acestuia („gastropareză”). De aceea a fost nevoie de o a doua operație, practic o lună m-am hrănit numai cu perfuzii și de-asta ajunsesem la 42 de kilograme - lucru de care n-am devenit conștient decât după ce am ieșit din spital și m-am pus prima oară pe un cântar. La drept vorbind stomacul nu-mi funcționează cum trebuie nici acum, dar au refăcut ei circuitele interne, ca să zic așa, și acum mă pot hrăni și încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine, deoarece am trecut binișor de 50 de kilograme.

Din cauza gastroparezei, în loc să mă externez în 7-10 zile, cum ar fi fost normal, m-am externat după aproape 50 de zile. Și în spital am avut momente de disperare, că nu mai suportam, mă simțeam ca la pușcărie, mereu legat de câte o perfuzie, am zis că plec pe semnătură, dar mi s-a explicat că în câteva zile ori voi veni înapoi în patru labe ori, dacă mă voi încăpățâna să rămân acasă, voi muri. Fiindcă stomacul meu, din păcate, nu a trecut cu bine peste prima intervenție și e mort.

Fiind două operații dificile, cu intervenție pe mai multe organe, nu s-a pus problema să fie făcute laparoscopic. Ambele s-au făcut cu tăietură deschisă, m-au tăiat cum tai peștele pe burtă, când îl cureți să-l pui în tigaie. De-asta am și acum, după mai bine de 4 luni de la ultima intervenție, disconfortul ăla din zona operației. Recuperarea e mult mai grea decât după o intervenție laparoscopică, dar altfel mă plimb, ies constant afară și merg cât mai mult. Azi, de exemplu, când a ieșit soarele, am ieșit până pe Calea Victoriei, am stat jumătate de oră în părculețul Iorga, am citit pe o bancă, apoi m-am întors prin Piața Victoriei. Am făcut cu prilejul ăsta peste 6.000 de pași - deloc rău. Când merg simt disconfortul din zona abdomenului, dar trebuie să fac mișcare fiindcă mișcarea e vitală pentru recuperare. E adevărat, nu am voie să ridic greutăți și tocmai de-aia nici nu mă forțez. La cumpărături iau doar chestii cu o greutate moderată, iar chestiile grele (de exemple baxurile de apă) le luăm online cu Glovo sau Tazz.

Cam așa s-a desfășurat toată povestea. Cancerul de colon e foarte perfid și dacă n-ar fi fost chestia cu guta poate că nu m-aș fi dus să-mi fac analizele în toamna trecută, prilej cu care mi-am descoperit anemia.

Între timp am învățat și ce este „scala Bristol”, de existența căreia habar n-aveam. O altă chestie utilă pe care ar trebui să o știe orice absolvent de liceu, dacă s-ar preda la orele de anatomie. Dacă nu știți despre ce e vorba, se poate căuta pe Google! 😊

De acum eu intru într-o „perioadă de probațiune” care va dura cam 5 ani, timp în care cancerul ar trebui să nu mai revină pentru a mă considera definitiv scăpat de el. Am înțeles că dacă nu revine în primii 5 ani, sunt șanse foarte mici să mai reapară. Sigur, poți să te îmbolnăvești peste 10 ani de alt tip de cancer, dar asta e altceva. Niciodată nu putem ști ce ne rezervă viitorul.

Doamne ajută și sănătate tuturor!

---

¹ Nu voi da nume, că n-am de gând să mă trezesc cu vreun proces pe cap. Dar fina mea, care e medic și care a colaborat cu clinicile M., mi-a zis ulterior că e practică de bază, asumată, ca ăstora care au abonamente „pe firmă” să li se acorde cât mai puțină atenție, pentru a se obține profit maxim de pe urma abonamentului. Dacă tâmpita de doctoriță A. mi-ar fi recomandat să mă investighez, clinica ar fi trebuit să-mi ofere un mic discount, conform contractului de „abonament”. Or, sunt destui oameni care se investighează fără nici un abonament, deci la preț întreg. Cum am făcut și eu la Sanador.

Actualizare

Am terminat cu curele de chimioterapie și citostatice.

Analizele mi-au ieșit bine. CT-ul a ieșit bine. Urmează să mai fac niște investigații în decembrie.

Aparent, sunt vindecat. Aparent. Nu zic „hop” până nu am sărit pârleazul, adică să termin cu toate investigațiile.

Am început să iau în greutate, dar tot am un disconfort destul de neplăcut în zona operației, mai ales după ce mănânc. Am înțeles că o să mai dureze luni bune, poate chiar ani, până când disconfortul o să dispară. În acest moment, sincer, am impresia că nu o să dispară niciodată, fiindcă nu simt nici un fel de îmbunătățire de la o zi la alta. Am simțit o mică îmbunătățire după ce am terminat cu tratamentul oncologic, dar cam atât.

Am început încetul cu încetul să și lucrez, încă sunt și voi mai rămâne o vreme în concediu medical, de aceea mă implic la minimum, cât să nu-mi pierd „abilitățile” și să-mi țin creierul conectat la profesia mea. Nu muncesc propriu-zis, nici nu am cum. După ce iau masa de prânz, din cauza disconfortului resimțit în zona operației, trebuie obligatoriu să mă întind în pat un timp, deci (încă) nu se pune problema să-mi reiau munca la capacitate maximă, că n-am cum.

În orice caz, nu mai stau în brațe cu laptopul pus la încărcat.

E ciudat că nu mai am senzație de foame, nu îmi mai ghiorăie mațele când mi-e foame, probabil din cauză că medicii au fost nevoiți să-mi taie nervul vag. Acum mănânc oarecum din instinct, în sensul că simt când nu mai am energie și atunci mai bag ceva în gură. Dar în general încerc să mănânc la ore fixe, după un program.

Ce am mai observat: de când am ieșit din spital - acum 3 luni și jumătate - am mâncat în principal mâncare gătită acasă. Inclusiv de când am revenit acasă, la începutul lunii august. Mi-am luat un air fryer, mi-am schimbat mașina de pâine (aia veche se stricase) și pe cât posibil gătesc numai în casă. Când nu e și ea prinsă cu curele ei de chimioterapie, nevastă-mea mă ajută și ea. Nevastă-mea mai are de tras cu curele de chimio și citostatice, că la ea cancerul era un pic mai avansat decât la mine. Dar e și ea pe drumul cel bun.

Recent, într-una din săptămânile ei libere, nevastă-mea a avut chef să mănânce „ceva bun”. Așa că ne-am zgâit pe online și în cele din urmă ne-am decis să ne facem de cap și să comandăm ceva de la Burger King, unul dintre furnizorii de junk food care era pe vremuri printre preferații noștri.

Mâncarea a venit, arăta și mirosea fix ca pe vremuri, caldă (Burger King din Victoriei e aproape de noi). Dar după 3 luni de mâncat 100% sănătos am avut amândoi aceeași senzație vizavi de burgerul de la Burger King: nu ne-a (mai) plăcut.

Am concluzionat amândoi că e o porcărie și nu cred că vom mai mânca vreodată, poate doar forțați de împrejurări, așa cum s-a întâmplat anul trecut în prima seară petrecută la Budapesta, unde nu înțelegeam nimic din planeta lingvistică maghiară și ne-am dus ca maimuțele după o siglă pe care o puteam recunoaște, și putând recunoaște relativ simplu și ceea ce mâncam.

Doamne ajută și sănătate tuturor! 🙌