26.8.10

Integrare fara locuri de munca nu se poate

Mare scandal cu nea Sarkozy. El ne trimite ţiganii înapoi, şi noi le trimitem ţiganii pachet... că deh, la câţi "africani" au în hexagon mai încap şi câţiva mustăcioşi tuciurii de pe la noi.

Ceea ce nu înţeleg nici Sarkozy, nici autorităţile noastre, e că nu-i poţi integra pe ţigani dacă nu le dai posibilitatea să muncească, dar ca să muncească trebuie să aibă o minimă calificare. Poţi să le dai case, poţi să le dai electricitate, poţi să le dai apă caldă, dar ei vor trebui să plătească în vreun fel toate astea. Ori, dacă nu îi angajează nimeni, nu vor avea cu ce să plătească, deci degeaba le acorzi toate aceste binefaceri dacă ei nu sunt în stare să se întreţină la un nivel acceptabil. E un cerc vicios din care singura ieşire e... plecarea în Occident!

Eu nu văd posibilă integrarea ţiganilor în România decât dacă statul român va redeveni, ca pe timpul comuniştilor, mare investitor. Dacă îşi va asuma un rol strategic în economie. Să construiască autostrăzi şi să angajeze un anumit număr de şomeri din comunităţile de ţigani, pentru muncile necalificate, singurele la care aceştia ar putea fi folosiţi. Cu acest prilej, să-i şi califice. Pe actorii privaţi nu-i poţi obliga să angajeze ţigani, şi majoritatea probabil că nu ar angaja ţigani, din motive fie rasiste, fie pragmatice. Aşa că vrând-nevrând, dacă vrea ca ţara asta să mai rămână în picioare şi peste 50 de ani (lucru de care acum mă îndoiesc în proporţie de, să zicem, 75%) statul român va trebui să renunţe la prostiile neo-liberale şi să revină la un model dirijist de dezvoltare.

Modelele de "integrare" fără locuri de muncă nu vor face decât să continue să facă din problematica europeană a ţiganilor o vacă de muls pentru diverse ONG-uri lipsite de scrupule şi un prilej de satiră politică la adresa celor ca Sarkozy, care plătesc bilete dus-întors pentru plimbarea ţiganilor de colo-colo.

19.8.10

Victor Ponta a inteles, in fine, ce inseamna impozitarea progresiva

Victor Ponta a glăsuit recent despre impozitarea progresivă şi a produs o supriză de proporţii în tabăra de dreapta, pentru că a arătat, în sfârşit, că înţelege cum ar trebui aplicată corect, în condiţiile româneşti, această idee.

Bomba aruncată de Ponta constă în faptul că, pentru prima oară, cineva important (nu anonim, ca subsemnatul) propune impozitare "zero" pentru cei care au venituri sub un anumit prag. Pragul este de aproximativ 250 de euro (1000 RON) şi mi se pare absolut rezonabil.

Tragedia României în contextul globalizării şi al integrării europene este că de acum forţa de muncă se poate mişca liber şi nimeni nu mai poate fi ţinut închis ca într-o căldare aici. Este absolut logic ca România, în condiţiile astea, să se golească de forţa de muncă productivă, pentru că mai bine stai pe şmecherie şi/sau pe ajutor social de 300 de euro în Occident decât să-ţi rupi spinarea în România pentru 1000 de lei - impozabili!

Aşa că singura şansă pentru ca România să-şi păstreze atractivitatea pentru populaţia proprie, este să rezolve cumva, rapid, problema diferenţei de venituri şi de şanse sociale pentru pătura majoritară a populaţiei. Populaţia trebuie îndemnată să muncească şi să cheltuie bani aici, în România, nu în străinătate! Iar una dintre măsuri este intuită foarte bine de Ponta: veniturile care "concurează" cu ajutoarele sociale din Occident trebuie socotite aşa cum sunt, drept simple ajutoare sociale, şi scutite de impozit, sau impozitate minimal!

În plus, scutirea de impozit sau impozitarea minimală a celor cu venituri mici ar scoate la suprafaţa economiei un număr însemnat de lucrători la negru. Aceştia ar căpăta profil economic, ar deveni "creditabili", iar băncile s-ar trezi brusc cu un nou bazin de clienţi, ceea ce pentru economie nu poate reprezenta decât un stimulent pozitiv. Scăderea resimţită în buget din zona impozitării veniturilor mici va fi compensată de creşterea economiei.

Comentatorii de dreapta sunt cumva descumpăniţi de propunerea lui Ponta, pentru că ani la rândul s-au obişnuit să prezinte "impozitarea progresivă" într-o lumină falsă, ca un sistem care îi face pe toţi să sufere, la grămadă. În varianta propusă de Ponta evident că nu va fi vorba de aşa ceva, ci dimpotrivă. Drept pentru care au început să agite o nouă marotă: de unde se vor acoperi găurile la buget?

Din păcate pentru ei, problema e pusă exact pe dos decât ar trebui. Problema nu e "de unde se vor acoperi găurile la buget" ci cât de mare trebuie să fie bugetul României pentru a permite impozitare "zero" a păturilor sărace şi impozitare redusă (maxim 5% din profit) a afacerilor care nu ating un rulaj mai mare de 100.000 de euro. Aceste două premise ar trebui să fie baza oricărei construcţii a bugetului României cel puţin 20-30 de ani de acum înainte. Nu poate fi bugetul României decât de ordinul x sau y? Păi, atât să fie. Nu ar mai fi bani pentru ca Elena Udrea să deseneze frunze? Păi, să nu mai deseneze. Nu ne mai permitem să ţinem "Agenţia pentru Cultul Eroilor"? Păi, să o desfiinţăm. Nu ne mai permitem să avem 15 miniştri, ci doar 5? Păi, să închidem 10 ministere şi să le comasăm pe celelalte. Nu vor mai fi bani pentru armatele de votanţi? Să fie puşi la muncă.

Pe timpul lui Ceauşescu, adică în epoca "socialistă", pe care mulţi au uitat-o sau se prefac că au uitat-o, mâncând rahat cu polonicul ăla mare despre cum se stătea, chipurile, degeaba, nimeni nu lua vreun ban fără să aibă servici, chit că în multe locuri se freca menta 90% din timp sau se bea nechezol. Ba dimpotrivă, erau mulţi oameni care erau puşi la muncă şi nu li se plătea nimic: intelectuali care adunau recoltele pe câmpuri, militari în termen care lucrau la drumuri, ţărani care lucrau pe gratis la CAP. Duminica, destul de des, elevii erau puşi să iasă la "muncă voluntară" iar în vacanţele de vară trebuia să vii şi să faci "practică" la liceu. O singură marotă avea Ceauşescu, înmulţirea naţiei, şi de aceea dădea bani degeaba tuturor femeilor care făceau de la 6 copii în sus (fapt ce i-a atras ura populară, pentru că performanţa asta era atinsă în principal de ţigănci). În rest, cine vroia bani trebuia să pună la osul la muncă şi la 18 ani nu exista să stai degeaba, pe banii babacilor, cum se stă acum (chiar până pe la 25). Ori erai angajat, ori militar în termen. În caz contrar te întreba miliţia de sănătate. Nebunia asta a "venitului minim garantat", a statului cu palma-n fund şi a ajutoarelor sociale primite pe degeaba a explodat după 1990 şi a crescut pe măsură ce se accentuau demagogia şi populismul politicienilor. Şi nu are nimic de-a face cu stânga, şi cu atât mai puţin cu dreapta, ci cu un mod impersonal, neutru şi de sine stătător de-a face politică numit, în limbaj consacrat, "politicianism". Politică de dragul politicii, nu din responsabilitate faţă de comunitate. Şi nebunia este cu atât mai hidoasă, cu cât în România ar fi atâtea de făcut. Dar se stă. Se stă de 20 de ani.

Aşa că nu e nici o tragedie dacă statul îşi restrânge cheltuielile, "bugetul", şi odată cu ele bugetul de cheltuieli sociale (adică mita electorală) care se alimentează şi din impozitarea aberantă a muncii. Tragedie e faptul că România se goleşte de creiere, de braţe muncitoare, de oameni cu iniţiativă, şi că nimeni nu pare să înţeleagă nici cauzele imediate, nici efectele pe termen lung ale acestui exod.

17.8.10

Lamborghini in rate

Nu e gluma.

Au existat retarzi care au finanţat aşa ceva. Acum trebuie să le revândă cumva pentru că nah, "ratatu'" nu şi-a putut plăti... ratele.

http://bit.ly/bAewyr - 199.500 euro
http://bit.ly/b85Ian - 160.000 euro

Bonus, 2 Rolls Royce cumpărate în... rate:

http://bit.ly/dodYUX - 198.000 euro
http://bit.ly/dys39D - 265.000 euro (!!!)

Chestiile astea arată dimensiunile nebuniei din 2007-2008. În mod normal leasingul auto ar trebui permis numai pentru maşini care costă sub 20.000 de euro. Între 20.000 şi 40.000 ar trebui să fii în stare să dai un avans consistent, iar ce e peste 40.000 se cumpără cu banul jos, cu finanţare de la cămătari sau nu se cumpără deloc. Este aberant că s-au putut finanţa legal asemenea achiziţii imbecile în anii de boom.

1.8.10

Citindu-l pe Marx

Românii părăsesc corabia şi se mută aiurea. Milioane de români. În acest timp "investitorii" străini se plâng că nu mai găsesc forţă de muncă. Ba mai găsesc, dar salariile pe care sunt dispuşi să le ofere sunt prea mici pentru costul vieţii. Cost al vieţii dictat chiar de către ei, "investitorii" străini, care au acaparat toate pieţele majore de consum ale acestei ţări.

În Bangladesh, muncitorii din textile ies în stradă. Aflăm cu uimire că nici măcar acolo un salariu lunar de 43 de dolari nu mai reprezintă nimic. Viaţa a devenit scumpă. E şi normal: trăim într-o lume globală, doar nu o fi să se vândă napolitana Joe cu 2 lei în România şi cu 20 de bani în Bangladesh.

Despre China ştim de multă vreme că nu mai este un paradis supus şi docil. Astăzi (1 august 2010) a devenit oficial a doua economie a planetei. Un statut pretenţios, care însă vine cu probleme: din ce în ce mai mulţi muncitori chinezi nu mai acceptă să fie trataţi ca sclavi. Azi sunt câţiva, dar mâine?

Au trecut primii 20 de ani de globalizare. Rezultatul lor, în loc să fie o lume mai unită şi mai coerentă, nu au produs altceva decât o restauraţie şi un regres enorm la scara istoriei. Suntem fix în situaţia pe care Karl Marx o descria în 1848 (acum 162 de ani!) în următoarele cuvinte:

"Necesitatea unor pieţe în continuă expansiune dedicate produselor sale obligă burghezia să invadeze toate colţurile planetei. Trebuie să se aşeze pretutindeni, să dezvolte afaceri peste tot, să dezvolte legături în toată lumea.

Prin exploatarea pieţei mondiale, burghezia a dat un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din fiecare ţară. Spre marea dezamăgire a Reacţionarilor, burghezia a schimbat caracterul naţional al industriei. Toate vechile industrii naţionale au fost distruse sau sunt distruse zi de zi. Ele sunt înlocuite cu noi industrii, a căror acceptare devine o chestiune de viaţă şi de moarte pentru toate naţiunile civilizate, sau de industrii care nu mai necesită prelucrarea materialului indigen, ci a materialului colectat din zone îndepărtate; industrii ale căror produse sunt consumate nu doar acasă, ci în fiecare colţ al planetei. În locul vechilor dorinţe, satisfăcute de producţia naţională, se nasc dorinţe noi, a căror satisfacere necesită produse create aiurea, în cele mai îndepărtate şi diferite ţări şi climate. În locul izolării şi auto-suficienţei naţionale, găsim influenţe din toate direcţiile şi o interdependenţă universală a tuturor naţiunilor. Şi aşa cum se întâmplă în producţia materială, vedem că se întâmplă lucrurile şi în cea intelectuală. Creaţiile intelectuale ale naţiunilor individuale devin proprietatea comună a tuturor. Închistarea şi îngustimea naţionalistă sunt din ce în ce mai dificil de apărat şi din nenumăratele literaturi locale şi naţionale se naşte o singură literatură universală.

Prin perfecţionarea rapidă a instrumentelor de producţie şi prin îmbunătăţirea continuă a mijloacelor de comunicare, burghezia antrenează în curentul civilizator chiar şi cele mai sălbatice naţiuni. Preţul ieftin al produselor sale e artileria grea cu care sunt năruite zidurile Chinei şi cu care sunt învinşi şi obligaţi să capituleze cei mai încăpăţânaţi barbari. Având ca singură alternativă dispariţia fizică, aceste naţiuni sunt forţate să adopte modul de producţie burghez; burghezia le obligă să adopte tot ce este pretins civilizat, obligându-le, altfel zis, să devină 'burgheze'. Pe scurt spus, burghezia transformă întreaga planetă după chipul şi asemănarea sa.

[...]

Dar pe măsură ce burghezia, altfel zis: capitalul, se dezvoltă, tot aşa, în aceeaşi proporţie, se dezvoltă şi proletariatul, muncitorimea modernă - o clasă de muncitori care supravieţuiesc numai atâta vreme cât îşi găsesc de lucru şi care îşi găsesc de lucru numai atâta vreme cât munca lor duce la dezvoltarea capitalului. Aceşti muncitori, constrânşi să se vândă cu ziua, nu sunt altceva decât o marfă, una ca toate celelalte; de aceea sunt supuşi tuturor vicisitudinilor concurenţei, inclusiv fluctuaţiilor pieţei. [Karl Marx - 1848, Manifestul Partidului Comunist cap. I]"


O lume nouă, probleme vechi. Ca un fapt divers, rândurile de mai sus conţin şi explicaţia eşecului bolşevismului: închistarea economiei în graniţele naţionale. Regimurile bolşevice nu au avut niciodată ambiţia de a satisface altceva decât propria piaţă de consum. Au eşuat. Dintr-o perspectivă marxistă, Lenin, părintele bolşevismului şi al regimurilor comuniste din secolul XX, a fost un biet reacţionar.