25.2.10

Rapoartele birocratilor romani. Caz concret.

Revin aşadar cu fotocopii după raportul despre care am scris în postul precedent. Dar iată mai întâi povestea de fundal. În 1999 guvernul român, prin Ministerul Culturii, a primit un grant de la Ministerul de Externe danez pentru a înfiinţa un Institut pentru Educaţia Adulţilor (IEDA). În acea perioadă, ca şi acum de altfel, şomajul era imens în România (11-12%) şi nu exista nici un fel de strategie a autorităţilor pentru reconversia profesională a şomerilor rezultaţi din sectorul de stat. Danezii, tâmpiţi, naivi şi binevoitori, au zis că ne fac un bine dacă ne învaţă cum stă treaba la ei cu folkeoplysning şi utvikling. Dar banii şi asistenţa nu erau daţi pe gratis părţii române. Danezii nu finanţau decât cheltuielile echipei de consultanţi danezi, treaba lor cât, şi 175.000 de coroane (=27.000 de dolari) date direct românilor pentru diverse chestii. Românii trebuiau să cheltuie 800.000 de coroane daneze (=110.000 de dolari). Deci, ca să fie clar, românii trebuiau să raporteze că au cheltuit 110.000 de dolari ca să primească din Danemarca 25.000 de dolari.

Sumele par ridicole astăzi, dar să nu uităm că în acei ani salariul mediu net era de vreo 100 de dolari şi un apartament în centrul Bucureştiului costa doar 15.000 de dolari. Pentru acele vremuri, 25.000 de dolari chiar reprezentau o groază de bani. Bugetul anual al unui inspectorat judeţean de cultură era în jur de 50.000.000 de lei, adică vreo 4.000 de dolari.

Şi acum, să începem. Ia să ne uităm un pic pe prima pagină din raportul final al execuţiei bugetului:


Ce vedem la prima rubrică, "Salaries cost total"? Un total de 277.000 de coroane, din care vreo 220.000 trecute ca şi cheltuială... voluntară! Cum aşa?! Ce fel de cheltuială e asta?! Păi, simplu: proiectul pentru care se obţinuse finanţarea prevedea un anumit nivel salarial pentru specialiştii români. Evident că salariile noastre erau de vreo 5 ori mai mici decât ceea ce se hotărâse. Dar la final trebuia raportat că s-a executat bugetul conform planului, drept pentru care înainte de încheierea acestui raport final ţin minte că a avut loc următorul dialog:

"Şăfu: Domnu' Sârbu, de câte ori pe săptămână venea femeia de serviciu la noi să facă curat?
Eu: Joi dimineaţa, 20 de minute, dădea cu mătura şi ducea gunoiul.

Şăfu: Nu-i bine. Punem 2 ore zilnic. La un salariu net de 600.000 de lei pe lună, asta înseamnă un sfert din timpul de lucru, deci 150.000 de lei pe lună, proiectul ăsta durează de 14 luni, deci punem o cheltuială de 2.100.000 de lei. Domnul Dumitrescu cât ne-a ajutat?

Eu: Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva pentru noi.
Şăfu: Hm, nu-i bine. Punem tot 2 ore. Trebuie să recunoaşteţi că v-a dat prin mai maşina să luaţi cărţile din vamă şi a participat o dată la o şedinţă cu danezii. Dânsul are salariu mare, 10 milioane, pac pac, deci ies încă ... hm... 35 de milioane. Bun! Şi mai trebuie să socotim şi contribuţia doamnei secretar de stat [cutare] şi a doamnei director [cutare].
"

Şi uite cum, adunând milion (virtual) cu milion (virtual), a ieşit socoteala cum trebuie.

Mascarada continua pe pagina 2...


... şi pe pagina 3:


O notă despre chirie, care pe pagina 3 apare ca şi contribuţie "in kind": bineînţeles că Ministerul Culturii nu a plătit chirie pe ceva ce era al lui. Diferenţa însă dintre "voluntary" şi "in kind" ţinea, aşa cum aveam să înţeleg, de subtilitatea sublimei arte a raportării: voluntari nu pot fi decât persoanele, contribuţii în natură nu pot aduce decât instituţiile. Ce subtil! Arta raportării birocratice, o artă la fel de subtilă - nu-i aşa?... - precum arta discursului scolastic din universităţile medievale...

Şi tot pe pagina asta este reprezentat unul din episoadele de un haz maxim ale acestei poveşti. Capitolul "Books" (cărţile). Bieţii danezi cheltuiseră 40.000 de coroane ca să cumpere de pe magazinul online Waterstones (pe vremea aia Amazon nu ajunsese în Europa) 4 lăzi de cărţi cu tematică educaţională, pe care eu personal le-am scos din vamă. Partea română trebuia să cheltuie şi ea un zbâc, vreo 10.000 de coroane (în banii de atunci nu erau mai mult de 1400 de dolari). Evident că nu s-a pus nici o secundă problema de a cumpăra pe bune vreo carte. Cu câteva zile înainte de vizita unei delegaţii oficiale daneze care trebuia să constate că biblioteca IEDA funcţionează, am fost trimis de dom' director la biblioteca Centrului de Perfecţionare de la etajul 4 ca să scot o listă de cărţi cu tematică educaţională. Ţin minte că am ales, cu chiu cu vai, vreo 250 de titluri, vai de capul lor (Jinga - Educaţia socialistă şi alte asemenea rebuturi)... Ideea era să aibă cuvântul "educaţie" în titlu, că pe ăsta îl înţelegeau şi danezii. Şi pun'te nene şi cară maldărul de cărţi, tropa tropa, tropa tropa, de la etajul 4 la 1, unde eram noi, şi apoi ia de le şterge de praf şi apoi aranjează-le în rafturi. În fine, a venit şi ziua Z, au venit danezii, au văzut ei că e ceva ciudat cu cărţile - erau cam ferfeniţite - dar scuza oficială a fost că le-am cumpărat din anticariat întrucât sunt "opere clasice". Inspecţia a trecut cu bine, şi la ora la care indivizii se îndreptau spre aeroport, eu deja începusem să car teancul de cărţi, tropa tropa, tropa tropa, de la 1 înapoi la 4, la biblioteca oficială a Centrului. Pe scări m-am întâlnit cu Dumitrescu, directorul Centrului de Perfecţionare.

"- Ce faceţi domnu' Sârbu? Ce-i cu atâtea cărţi, ce-aţi făcut cu ele? - Păi ştiţi, aşa şi pe dincolo - i-am explicat eu.

Omul a rămas perplex. De după maldărul de cărţi pe care îl ţineam în braţe l-am văzut cum îi pică faţa.

- Domne, ştii cum e asta? Dumneata eşti tânăr şi nu ştii, da' io ştiu. Domne', asta numa' lu' Ceauşescu i-o făceau, domne', când se ducea în vizită de lucru cărau vacile cu vagoanele dintr-un judeţ în altul ca să le vadă ăla... "

În fine. Raportul bugetului se încheie apoteotic: "noi, românii, am cheltuit 917.373 coroane, voi danezii v-aţi angajat că ne daţi 175.478, ne-aţi dat 85.190, aşa că hai, scoateţi restul de 90.288."


Frumos, nu? Pe mine toată perioada petrecută în birocraţie m-a învăţat un singur lucru: minciuna e omniprezentă. Şi nu există adjectiv suficient de puternic pentru a descrie amploarea minciunii. E ca în vorba aia cu oul şi boul: cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Oul se fura pe timpul Telejurnalelor lui Ceauşescu, în zilele noastre se fură boul!

Zice INSSE-ul că am avut în 2009 o scădere economică de -7,2%? Daţi-mi voie să mă îndoi că a fost doar atât. Poate -17,2%!

Zic toate goarnele lui Boc că anul ăsta vom avea 1% creştere economică? Daţi-mi voie să mă îndoi. Dacă ei zic +1%, sigur va fi vorba de -5%.

Zice ministrul ăla cu nume de Satana că nu vom atinge anul ăsta milionul de şomeri? Well, daţi-mi voie să am dreptul meu de a crede că avem deja un milion de şomeri dar gunoiul e ascuns sub preş datorită modului de calcul.

Ştiu, sunt paranoic. Sau poate nu!

Sunt corecte rapoartele birocratilor de la Bucuresti?

Citind azi în ZF că FMI-ul zice că până în 2012 o să ieşim din criză, mi-am adus aminte de rapoartele pe care dom' L... anu, şeful meu de la Ministerul Culturii, le dădea danezilor în anul 2000. Probabil ascultând rapoartele lui Boc, aşa o fi, în 2012 ieşim din criză şi în 2014 îi întrecem pe americani în cursa către Lună.

Aşa că diseară voi căuta rapoartele şi le voi urca pe blog, ca să înţeleagă tot poporul de ce, după celebrul proiect IEDA, Ministerul Danez de Externe de la acea vreme se pare că a refuzat ulterior să mai acorde vreun grant către România, cum am auzit la câţiva ani după ce părăsisem acea cloacă birocratică.

Atunci am aflat că istoriile cu vacile transportate dintr-un judeţ în altul în timpul vizitelor de lucru ale lui Ceauşescu nu erau "legende". Eu însumi a trebuit să car cărţi vechi de 30 de ani între etajele Centrului de Perfecţionare, ca să le arătăm danezilor că "merge treaba", avem bibliotecă, şi să marce banu'. Dar n-am timp acum de poveşti. Aşa cum am promis, diseară încep "arhivarea" electronică a raportului şi urmează să vă ofer o mostră de birocraţie românească.

24.2.10

O coperta de carte

Am făcut o copertă pentru o carte care urmează să apară în curând: Fragmente de adolescent întârziat, de Leonid Dragomir.

Pe Leonid îl ştiu de aproape 17 ani, de când am intrat amândoi la Filozofie într-un an în care concurenţa era formidabilă, 11 (unsprezece) pe loc. Şi examenele nu erau grilă, cum se dau acum. Eu am intrat la "boboci", el la "bătrâni" (cei cu a doua facultate) fiindcă era deja medic veterinar. Privind retrospectiv e incredibil cât idealism putea exista în perioada aia. Nu mi-i pot închipui pe tinerii de azi ducându-se turmă să facă o facultate care nu le oferă, aparent, nici o calificare concretă.

Paradoxul face ca din toată generaţia aia formidabilă tocmai "bătrânul" Leonid să mai practice şi acum filozofia. Jumate dintre noi au abandonat facultatea până în anii 2-3, fie din constrângeri materiale, fie din cauza lui Mircea Flonta, care pica pe capete la cursul de "Teoria cunoaşterii". Din jumătatea rămasă, 90% au mai făcut o meserie şi doar  vreo 10% au continuat să profeseze. Dintre ăştia doar Leonid a ajuns să scrie cărţi. Restul, teze de doctorat. 

Pentru copertă am ales un fragment din Peder Severin Kroyer (1851-1909), un pictor danez a cărui operă am avut prilejul să o admir pe viu la Skagen, în Danemarca. Fragmentul nu e întâmplător... 

  • e romantic, datorită prezenţei acelui glob indefinit despre care nu ştim dacă e luna sau soarele la apus (ori, cineva care mai scrie cărţi în aceste timpuri împuţite nu poate fi decât romantic) 
  • e plin de contradicţii - apa/nisipul, lumina/reflecţia, zi/noapte, fluid/fix, cerul/marea - cum e şi scrisul lui Leonid
  • vaporul e un simbol al căutării, al drumului neobosit, al căutării sensului...
  • fiindcă simţeam că trebuie să exprimăm cumva şi nevoia de siguranţă a celui aflat într-un univers plin de nesiguranţă, am adăugat liniilor din titlu câteva mici linii ajutătoare, ca şi cum scrisul ar trebui "ajutat" să stea drept. 

Cartea va apărea în săptămânile viitoare cu o prefaţă scrisă de filozoful Mihai Şora.

21.2.10

Schimbare la PSD. De imagine!

Va fi Victor Ponta locomotiva reformistă a PSD-ului?

  • Profesional, omul e 0. Marile lui realizări sunt 2: că în tinereţe i-a dus geanta lui Năstase şi că la un moment dat s-a înrudit cu Ilie Sârbu, un mare grangur PSD-ist. Nu a condus niciodată o afacere, mai bună sau mai proastă, nu e o mare somitate academică, nu e un mare sportiv. E, pur şi simplu, "un tânăr politician" cu oarece experienţă în birocraţia de partid şi de stat  (procurorii tot nişte birocraţi sunt). 
  • Moralmente, individul e cel puţin dubios. Cu actuala lui soţie, fiica lui Ilie Sârbu, s-a combinat în timp ce ailaltă era însărcinată. Ok, nu mi se pare ciudat ca un bărbat să calce strâmb, dar mi se pare totuşi complet amoral ca în timp ce nevastă-ta e însărcinată cu copilul vostru tu să te preocupi de întemeierea unei relaţii de lungă durată.
  • Cine l-a sprijinit pe Ponta? Mitrea, Iliescu, Mazăre, Năstase... păi, asta e garda veche din PSD. E adevărat, bravo lor că au înţeles că e nevoie de o reînnoire de imagine! Dar e suficient?

Eu personal mă aştept de la un partid care se pretinde "principalul partid de stânga al României" să aibă un lider cu o puternică viziune de stânga şi cu nişte idei clare de stânga. Să aibă în jurul său oameni care înţeleg şi vor cu adevărat să aplice ideile de stânga, nu:

  • Un hăbăuc precum Ion Iliescu, care în 20 de ani a arătat că nu înţelege nimic din stânga modernă: a început cu idei de perestroika, a continuat cu privatizarea MEBO şi modelul social-democratic nordic, apoi cu privatizarea prin cupoane, a dat tonul pensionărilor masive (care dau bugetului atâtea dureri de cap acuma) etc. etc. etc. Un hăbăuc! Istoria îl va reţine pe Ion Iliescu exact aşa: hăbăucul pe mâna căruia a ajuns România în '89.
  • Nişte inşi plini de dosare de corupţie.
  • Baroni locali.

PSD-ul a dovedit, în cei 10(+1) ani de guvernare puşi cap la cap în ultimii 20 de ani, că prin "stânga" nu înţelege decât 2 lucruri mari şi late:

  • Că toţi cetăţenii au dreptul să ia, cumva, bani de la bugetul statului (prin diverse scheme de pensii, alocaţii, stipendii, angajări la stat etc.)
  • Că impozitul progresiv e un "must have" (ceea ce şi e, dar nu pentru că vor ei).

Nimic despre:

  • Creşterea calităţii educaţiei, atât pentru copii cât şi pentru adulţi, pentru a asigura egalitatea şanselor: avem cei mai tâmpiţi copii din Europa şi cei mai inutilizabili adulţi (credeţi că degeaba s-au pensionat atâţia anticipat?... pur şi simplu nu mai erau buni de nimic, şi nici nu s-a făcut nimic pentru a fi recalificaţi profesional).
  • Încurajarea micilor antreprenori (noi pentru PinBud urmează să luăm un grant în valoare de 10.000 de CAD de la guvernul statului Alberta pur şi simplu pentru că suntem un start-up - frumos, nu?).
  • Crearea de locuri de muncă în zonele defavorizate prin investiţii directe de stat (ştiu, e keynesianism de 2 lei, dar uite că PSD-iştii noştri nici măcar keynesianimul ăsta de 2 lei nu-l aplică)
  • Supra-impozitarea, de fapt impozitarea corectă, a proprietăţilor neutilizate (păi cum dracu', să se impoziteze singuri?!)
  • Încurajarea muncii până la vârste înaintate (dimpotrivă, dacă ar fi putut PSD-iştii ar fi pensionat toată România la 30 de ani)
  • Reformarea agriculturii prin măsuri concrete de încurajare a comasării proprietăţilor (de exemplu: "băh ţăranilor!... adunaţi împreună minim 50 de hectare şi io, statul social-democrat, vă cumpăr un tractor!")
  • şi multe altele!

PSD-ul e, ca şi PD-L-ul, un simplu partid populist care e ori de "stânga", când vântul electoral bate dinspre stânga, ori de "centru-dreapta", când bate dinspre dreapta, ori de "centru-jos" când bate dinspre centru-jos etc. Pur şi simplu România nu are o alternativă de stânga şi mica schimbare de imagine de ieri nu cred că e suficient de puternică pentru a spera într-o înnoire ideologică radicală a acestui partid.

17.2.10

Cat trebuie sa fie salariul la stat?

Am citit pe Business Magazin un articol debil despre salariile de mii de euro de la stat, presărat de argumente care mai de care mai hilare: "egalitarismul imbecil şi abordarea populistă nu servesc nimănui...", "un nivel decent al salariilor în sistemul de stat induce normalitate pe toate palierele vieţii economice şi sociale", "[ăia cu salarii mari] nu ar mai fi coruptibili", "ca să arate bine la întâlniri" etc. De mult timp nu mi-a fost dat să văd atâtea inepţii mitraliate pe spaţiul câtorva paragrafe!

Discuţia are loc în contextul în care opinia publică ar trebui (zic "ar trebui", pentru că mămăliga nu plesneşte decât o dată la 30-40 de ani) să fie scandalizată de faptul că un lingău oficial care scria articolaşe slăbuţe şi pro-PD-L-iste într-o foaie economică falimentară a ajuns mare sculă pe basculă la Fondul Proprietatea de unde va lua 20.000 de euro pe lună. Sincer să fiu mi se rupe şi de fondul ăsta Proprietatea, şi de lingăul respectiv, dar rămâne întrebarea: sunt acceptabile asemenea salarii în sistemul de stat? Sau, ca să nu se spună că am ce am cu portocaliii: e acceptabil salariul cumnatului lui Geoană de la Eximbank?

În realitate, problema cuantumului salariilor de la stat, inclusiv a celor de top, e foarte simplă: trebuie văzut dacă statul se încadrează cu ele în limitele acceptate pe piaţa muncii, sau nu. Restul sunt vorbe!

Ce treabă avem să ne comparăm cu alte state ex-comuniste? Poate că ăia traversează recesiunea mai bine decât noi şi de-asta dau salarii de milioane. Ce treabă avem să aducem în discuţie problema corupţiei?! Oare nu e clar acum, după ce salariile au crescut susţinut în ultimul deceniu, că de fapt corupţia e o problemă de moralitate şi anomie, şi nu una legată de nivelul salariilor? Nu îmi aduc aminte să fi observat în ultima vreme o scădere a corupţiei, ba dimpotrivă, ultimii ani au fost marcaţi de nişte mega-scandaluri (Ritzipoanca; scandalul permiselor din Argeş; contractele lui Videanu de la primărie şamd).

Fiecare stupizenie din acel articol poate fi demontată bucată cu bucată pentru că discuţia nu porneşte de fapt de la ceea ce ar trebui să fie întrebarea principală: sunt acelea salarii competitive pe piaţa internă a muncii, sau nu? Sau, mai pe româneşte spus: 20.000 de euro pe lună e un salariu de România, sau nu?

Ca să găsim răspunsul la această întrebare cel mai simplu ar fi să facem următorul experiment: să fie rugată o mare companie privată, să zicem Orange, să-l angajeze pe lingău cu 20.000 de euro pe lună, dacă e aşa o lumină. Ceva îmi spune însă că Orange va refuza politicos dintr-un motiv foarte simplu: poate găsi inşi de 100 de ori mai buni, la un preţ de 2-3 ori mai mic. A, şi oameni care ar veni direct din piaţă, nu din... scârţa-scârţa pe hârtie, vorba lui Jupân Dumitrache.

Desigur, pentru 1000 de euro nu va veni nimeni şef la Eximbank, dar pe cât punem pariu că dacă s-ar scoate la concurs (pe bune) postul lui Costea pentru 6-7.000 de euro va veni o ploaie de CV-uri? Da' chiar, ce-ar fi ca statul român să dea un anunţ pe Bestjobs şi să măsoare, măcar de curiozitate, efectele?

Stat în faliment
(dar cu fiţe şi pretenţii... mamă, mamă!)
angajăm director pentru una bucată bancă proprie.
Salariul net 84.000 de euro pe an.
Contract de muncă ferm pentru 2 ani jumate,
cât mai durează actuala guvernare.
Doritorii sunt rugaţi să ouă CV-ul acilea.


PS. În acest context vine şi ştirea de azi din Ziarul Financiar conform căreia şefii Siemens şi Unilever câştigau 18-20.000 de euro pe lună. Carevasăzică, şefii unor mari multinaţionale care dau de lucru la o grămadă de oameni şi fac afaceri de sute de milioane de euro! Ok, dacă statul român i-ar fi recrutat pe domnii ăştia pe care îi plăteşte similar cu nivelul unui CEO de top din grupul restrâns (probabil nu mai mult de 100 de oameni în toată ţara) al indivizilor ultra-corporatişti care au ajuns la un anumit nivel al carierei, aş fi zis că tot mai are un rost un nivel de salarizare similar. Dar când ştim prea bine că lingăul a fost "recrutat" din redacţia unei reviste în faliment, nu mai e nimic de zis, decât că nesimţirea celor care se acoperă cu discursuri despre "egalitarismul imbecil" e infinită.

Ca să nu mai zic că asistăm la o dezinflaţie generalizată a salariilor de top. Numai statul român pare să nu fi aflat că e criză.

14.2.10

Explicaţie

Zilele astea mi-am bătut capul să găsesc o explicaţie simplă şi logică prin care să-l fac pe un copil de 11 ani să înţeleagă de ce e bine să asculte şi altă muzică decât pop-discăreala obişnuită cu care generaţiile tinere sunt spălate pe creier de posturile de tv şi de radiouri.

Până la urmă nu am reuşit să găsesc acea explicaţie (copiii sunt cele mai complexe fiinţe umane, păcat că sunt distruşi de şcoală destul de rapid), dar tot scormonindu-mi mintea să găsesc o modalitate simplă şi atractivă prin care să explic relaţia istorică (şi ritualică) dintre poezie-muzică-sentimente-dorinţe am ajuns la următoarele versuri:

"On peut caresser des idéaux sans s'éloigner d'en bas
On peut toujours rêver de s'en aller mais sans bouger de là
"


Din păcate, aceste versuri din Noir Désir sunt tot ce a mai rămas din efortul meu de gândire şi tocmai de-asta le notez aici, ca să nu le uit. M-a învins un copil, dar mai vorbim noi peste vreo 25 ani, drace...

10.2.10

Despre prohibiţie. Rezolvă ceva?

Conform Wikipedia, în perioada marii prohibiţii din anii '20 numai în New York existau între 30 şi 100.000 de localuri "speakeasy" - adică baruri ilegale în care se putea consuma, în şoaptă, alcool. Se numeau "speakeasy"/"în şoaptă" deoarece erau, de regulă, plasate undeva după faţada unui bar civilizat, în care se bea "la vedere" numai apă minerală şi suc.

Prohibiţia, declarată prin lege în 1917 la presiunea lobby-urilor puritane, a declanşat o perioadă de aur pentru gangsteri şi traficanţi. În cele din urmă preşedintele Roosevelt a abolit în 1933 amendamentul din Constituţia SUA care legitima prohibiţia.

Nu trebuie să ai nevoie de mai mult de 2 neuroni funcţionali ca să-ţi dai seama că interzicerea plantelor "etnobotanice", în condiţiile în care acestea se pot cumpăra bine mersi din Olanda şi din alte ţări europene, în condiţiile în care există deja sute de comercianţi şi zeci de mii de amatori de aşa ceva şi în condiţiile în care e recesiune - deci oamenii vor avea nevoie să scoată un ban de undeva, cumva - o să aibă acelaşi efect cu al prohibiţiei americane din anii '20. 

Dacă fenomenul putea fi cât de cât controlat, comerţul făcându-se la vedere, de acum încolo va deveni complet incontrolabil. În realitate, măsurile corecte ar fi trebuit să fie acelea aplicate pentru orice viciu:

  • pedepse drastice pentru cei care vând asemenea chestii tinerilor peste 18 ani (da, dar pentru asta trebuie să ai nevoie de nişte organe de control competente şi incoruptibile!);
  • comercializare numai pe bază de "licenţă", iar licenţele să fie limitate numeric, în aşa fel încât numărul de magazine să nu poată înflori necontrolat (da, dar pentru asta trebuie să ai nevoie de viziune administrativă!);
  • amenzi drastice pentru comercianţii care vând produse care conţin şi substanţe de sinteză (da, dar revenim la problema cu organele de control);
  • reguli clare în privinţa amplasării "magazinelor de vise" faţă de şcoli, licee sau facultăţi;
  • accize care să descurajeze consumul .

Iată însă că politicienii noştri au mai dovedit o dată, dacă era nevoie, că le lipsesc chiar şi acei 2 neuroni funcţionali. Dacă de comerţul ăsta cu "plante etnobotanice" se ocupau până acum micii peştişori  care urmăreau să desfăşoare un business normal de comerţ, de acum încolo piaţa de "etnobotanice" va deveni paradisul marilor rechini ai reţelelor de narco-traficanţi. 

2.2.10

Despre impozitul progresiv

Am scris în urmă cu câteva zile pe blogul domnului Cristian Păun un comentariu despre impozitul progresiv care exprimă în cel mai clar mod cu putinţă, zic eu, ideea mea despre legitimitatea şi necesitatea impozitului progresiv. Îl redau mai jos, în primul rând pentru mine, ca să nu-l pierd.

--

E o confuzie majora aici, nu stiu daca voita, intre impozitarea progresiva, care e o idee fiscala absolut legitima si ii priveste pe toti in mod egal, si taxa pe avere - care e un soi de “penalizare” adusa unor membri cu drepturi egale ai societatii, dupa un criteriu absolut arbitrar.

Impozitul progresiv in sine nu tine nici de socialism, nici de capitalism, ci de un bun simt care societatii romanesti lipseste cu desavarsire (de-asta ne si indreptam cu 150 km/h spre prapastia aia, o vedeti?).

In mod normal tot ce misca in tara asta ar trebui impozitat egal pe cateva trepte, dupa care, daca si numai daca e nevoie de mai multi bani, suplimentul de impozitare sa se distribuie in asa fel incat efortul sa cada mai putin pe cel sarac (care nu trebuie lasat sa ramana cu 0 lei in buzunar, fiindca in clipa aia mai bine il impuscam, ca e tot dracul ala: un membru al societatii cu capacitate de cheltuiala 0 e un non-membru, v. “lucratorii din agricultura” din zilele noastre care fac ca Romania sa aiba numai cu numele 20 de milioane de locuitori, in realitate suntem doar vreo 10 care castiga si consuma si tin circuitul economic in spate) si mai mult pe cel care are mai mult. Principiul solidaritatii e o chestie care nu tine de muzica sferelor sau de teoria relativitatii extinse, ci pur si simplu de bun simt: nu trebuie sa omori vaca aia care da lapte (decat daca esti bou). Iar vaca aia e jos, acolo, la firul ierbii, nu sus. In alte tari, care au impozit progresiv si au inteles de sute de ani cum sta treaba si nu stau acum sa descopere apa calda sau sa slefuiasca roata pe la… colturi, inventand capitalism cu vouchere si alte asemenea daraveli neo-liberale cum am mai auzit pe ici, pe colo, bogatii nu doar ca nu au nimic impotriva sa plateasca procentual mai mult decat ala saracul, dar mai si contribuie cu sume impresionante la diverse acte de caritate. In felul asta numele lor circula in societate, isi imbunatatesc imaginea, consumatorii se loializeaza fata de brandurile dezvoltate de ei si la final castiga toata lumea.

Dar de ce e lumea asa inversunata in Romania impotriva unei idei de bun simt cum e impozitul progresiv? Pentru ca problema Romaniei, momentan insurmontabila din cauze… naturale, ca sa zic asa, e ca daca s-ar introduce un impozit civilizat, progresiv, el nu s-ar introduce in functie de nevoile societatii civile, ci in functie de nevoile birocratiei de stat. Altfel zis, nu s-ar introduce pentru ca - sa presupunem - societatea civila romaneasca are nevoie de un stat care sa functioneze eficient cu x miliarde de euro pe an, ci pentru ca birocratia de stat are nevoie de suma anuala de y miliarde de euro, strict pentru a se perpetua pe sine si poftele ei (de ex. tichete de vacanta, al 13-lea salariu sau Logan de 70.000 de euro). Iar y-ul de care vorbim aici, cata vreme societatea civila nu va reactiona niciodata la excesele birocratiei, va fi cu siguranta, permanent, mult, mult mai mare decat x - aceasta fiind, de altfel, situatia in care ne aflam acum.

Cu o societate civila moarta stiti ce se va intampla daca birocratia de stat va impune, sa zicem, cota unica de 20%? Se vor aduna mai multi bani la buget, birocratia va cheltui mai mult si peste 5 ani vor cere 25%. Si peste alti 5 vor cere 35% si tot asa, pana cand desteptii pamantului din tara asta gibonizata si manelizata vor incepe sa urle ragusit ca “statul ne ia tot, domne’, e socialist!”.

Socialist my ass. E pur si simplu nesimtit, nesimtirea - ca si bunul simt de altfel, dupa cum zicea Descartes - e egal impartita pe lumea asta, atat la “capitalisti” cat si la “socialisti”, iar romanul e un bou fiindca sta ca prostul fara sa reactioneze la excesele birocratiei. In mod normal statul roman ar trebui sa se uite la sistemele de impozitare progresiva din Europa civilizata, sa isi faca unul la fel (ca sa fie competitiv fiscal) si daca se intampla ca sistemul asta sa poata aduna bani doar pentru 1.000.000 de birocrati, nu 1.500.000, ghinion pentru jumatea aia de milion care va trebui sa-si ia talpasita. In loc de asta, insa, statul se uita ca are in ograda 1.500.000 de capete, drept pentru care isi bugeteaza incasarile - din pamant, din iarba verde - in functie de scaunele cimentate sub fund ale astora. In acest caz evident ca se poate ajunge ca o treapta de impozit progresiv sa fie si de 60% - si atunci lumea incepe sa protesteze pe la colturi ca “e mult domne’”, fara sa perceapa cauza corecta si nesimtita a acestui ordin de marime.

In alta ordine de idei, cu suprataxarea averilor sunt perfect de acord ca e o prostie - daca averile alea sunt ilicite, trebuie confiscate, nu “suprataxate”, iar daca nu, trebuie lasate in pace cata vreme omul si-a platit corect toate darile.