26.6.11

Ceaușescu ar trebui să fie mândru de urmașii săi spirituali

Tocmai am terminat de citit Orizonturi roșii, cartea celebrului general de securitate Ion Mihai Pacepa care a cerut azil politic în SUA în vara lui 1978 (cu prilejul ăsta, din păcate, mi-am încălcat jurământul de a boicota editura lui Liiceanu, intelectualul lui Băsescu, dar asta e... o să-l boicotez cu alte cărți).

Deși lucrurile povestite acolo trebuie privite cu reținere, neavând nici o certitudine că faptele relatate de Pacepa ar fi reale, cred că există o mare doză de adevăr, deoarece personalitatea Ceaușeștilor, așa cum e descrisă în această carte, se aseamănă destul de tare cu cea care ne este dezvăluită de alte izvoare istorice. Astfel, Ceaușescu e descris ca fiind un individ mediocru, complexat, duplicitar, primitiv în gândire, paranoic, dar totodată viclean, intrigant și extrem de ambițios. Ceaușeasca descrisă de Pacepa era o țață tupeistă și semi-analfabetă, rea și invidioasă, extraordinar de proastă, dar și de lacomă, și avidă de recunoaștere națională și internațională (descrierea se suprapune destul de bine peste cea care rezultă din cartea Elena Ceaușescu - confesiuni fără frontiere de Violeta Năstăsescu, doar că doamna Năstăsescu se cam abține să comenteze inteligența Ceaușeascăi). Alte personaje conturate puternic sunt Nicu Ceaușescu (exact așa cum îl știa toată lumea, ca un „prințișor” bețiv și afemeiat) și diverșii miniștri din anturajul Ceaușeștilor (Ștefan Andrei, Postelnicu, Coman etc.), care compun un bestiar incredibil al slugărniciei și fanfaronadei iresponsabil de servile față de cuplul dictatorial. Pacepa însuși își face un portret de sine destul de puțin măgulitor, de slugoi flexibil, gata să laude la comandă realizările Tovarășului sau să raporteze aberații care să-i sune plăcut lui Ceaușescu.

Pe alocuri cartea este deosebit de savuroasă deoarece generalul redă totul într-un stil simplu, plin de dialoguri, în care personajele își spun unul altuia, pe un ton colocvial, ceea ce au de transmis. Lipsesc cu desăvârșire înfloriturile stilistice, totul seamănă cu un uriaș raport de urmărire (până la urmă autorul e securist, nu scriitor!) și tocmai de aceea efectul final asupra cititorului este că lectura curge extrem de ușor și efectul de veridicitate este deosebit de brutal și, acolo unde e cazul, de comic. Sunt pasaje la care râzi în hohote.

După spusele lui Pacepa, Ceaușescu avea o filozofie „de viață” foarte curioasă în privința dezvoltării României: el era conștient de faptul că România nu se poate dezvolta decât cu ajutorul tehnologiilor occidentale, dar conștiința sa de bolșevic (sau prostia din cap) îl împiedica să cumpere direct tehnologie occidentală, chiar și atunci când ar fi putut-o face prin diverse firme-fantomă create special de DIE în Occident, preferând în schimb să cheltuie sume enorme cu spionii care urmau să obțină tehnologiile dorite „pe gratis”. Din carte rezultă că Ceaușescu era atât de tâmpit încât în optica sa tot aparatul de spionaj mobilizat pentru obținerea cutărui secret tehnologic nu costa „nimic”, de vreme ce măsura totul în funcție de un singur lucru: cât costă licența vs. suma cash care i s-a plătit cutărui trădător? Sau, un alt exemplu care denotă prostia dictatorului: atunci când s-a cumpărat licența de Renault 12 pe baza căreia s-a construit celebrul automobil Dacia 1300, aceasta i s-a părut scumpă lui Ceaușescu, drept pentru care partea română a cumpărat licența fără majoritatea opțiunilor. De aceea Dacia 1300 a fost inițial o mașină primitivă, care nu-i putea mulțumi decât pe amărâții de români, fără să poată fi exportată. Mașina a început să fie fabricată în 1969 și abia în 1978 spionajul românesc a reușit să obțină planurile pentru tot restul opțiunilor. Ceaușescu a văzut în acest lucru un mare „succes” al DIE, și a început să viseze că Dacia va putea fi comercializată în toate colțurile lumii, inclusiv în America, fără să fie conștient de faptul că la data aceea Renault 12 era deja un automobil datat (fabricantul francez a retras definitiv de pe piață acest model începând cu 1980).

Antologică este scena ședinței Comitetului Politic Executiv în care generalul Pacepa expune „succesele” spionajului tehnologic românesc și Ceaușeștii, împreună cu tovarășii din CPEx, discută plini de mulțumire pe marginea acestui raport, fiecare ministru dând informații care mai de care mai pompoase despre câtă tehnologie a mai furat ministerul fiecăruia din Occident. Este una din scenele la care râzi în hohote dar hohotul final e atunci când Ceaușescu le expune celorlalți tovarăși concepția sa despre contribuția României la „comunismul modern”:

„Ceaușescu a încheiat apoi cu un mesaj:
- Cu geniul său inegalabil, Lenin a definit viitorul revoluției sale proletare printr-o formulă matematică simplă: „Comunismul înseamnă putere politică plus electrificare.” Astăzi, după șaizeci de ani, vreau să adaug o nouă piatră la temelia marxism-leninismului: comunismul modern înseamnă comunism național plus tehnologie și bani de la capitalism. Aceasta, tovarăși, este contribuția românească la marxism! a terminat Ceaușescu. ”

Ei bine, după treizeci și ceva de ani putem spune că visul lui Ceaușescu privitor la „contribuția românească la marxism” nu prea s-a îndeplinit, dar Ceaușescu ar putea fi mulțumit văzând măcar că România contribuie la capitalismul contemporan cu propriul ei capitalism, național și original, plus tehnologie și bani de la UE, care sunt investiți constant în diverse găuri negre a căror utilitate nu o vede nimeni, exceptându-i pe cei care se ocupă de aceste tehnologii și aceste fonduri. Telegondole în regiuni cu turism nul, săli de sport în sate depopulate, parcuri la țară, autostrăzi fără capăt, fără sfârșit, și fără limită de costuri, milionari din afaceri cu statul și tot așa. Putem concluziona, astfel, că Istoria i-a jucat o festă bietului Ceaușescu: deși el, săracul, s-a vrut un clasic al marxismului, a sfârșit prin a deveni un clasic al capitalismului. Contribuția românească la fenomenul capitalist modern este, trebuie să admitem, remarcabil de originală. La noi e ca la nimeni.

25.6.11

Ce ascunde abureala regionalizării?

Regionalizarea e în impas, dacă își făcea cineva probleme că nu se va ajunge aici. Dar iată că apar și primele ipoteze interesante privitoare la scopul urmărit de Băsescu și de PD-L prin lansarea acestei petarde care, în mod evident, nu avea și nu are nici o posibilitate reală de îndeplinire. Jurnalistul Adrian Ursu a emis recent într-o emisiune TV o ipoteză interesantă, care zău dacă nu e al naibii de credibilă. Prin această prostie Băsescu ar fi urmărit crearea unei teme în mod evident cretine, care să agite pe toată lumea și să fie, cum e și firesc, respinsă în bloc de PNL, PSD, UDMR etc. Asta înseamnă că la anul, când va fi campanie, oranjgutanii vor putea să ducă iar o binecunoscută campanie în stil negativ, de genul „noi am vrut să facem treabă, da' nu ne-au lăsat ăia”. 

Oranjgutanii au vrut să-i castreze pe baronii locali, da' nu i-a lăsat USL-ul.
Oranjgutanii au vrut să atragă mai multe fonduri europene, da' nu i-a lăsat USL-ul.
Oranjgutanii au vrut să construiască autostrăzi, da' nu i-a lăsat USL-ul.
Oranjgutanii au vrut să debirocratizeze administrația, da' nu i-a lăsat USL-ul.
Etc.

Trebuie să recunosc că sună al naibii de credibil, mai ales având în vedere stilul plângăcios Băsescu-PDL de a face politică.

23.6.11

23 august, un act istoric de care trebuie să fim mândri

Apropo de ceea ce a declarat alcoolistul #1 ieri: cred că ar fi cazul să demontăm nu doar miturile colportate de bolșevici împotriva Regelui, dar și pe cele colportate, împotriva noastră ca popor, de diverși occidentali. Și care, de multe ori, le dau apă la moară tocmai miturilor bolșevice.

Bunăoară, de când mă știu am tot auzit chestia asta cu „România care a fost singura țară care a schimbat tabăra” și care, vezi Doamne, a tras împotriva nemților după ce s-a pupat în bot cu ei. Cică nemții ar fi foarte supărați pe noi, istoricește vorbind, din cauza asta.

Avem de-a face cu o prostie și cu o mare minciună căreia, ca români, trebuie să-i retezăm scurt aripile. Și să dăm peste bot oricui o susține.

Problema se pune în felul următor.

În primul rând, este o mare măgărie să nu recunoști că România a luptat în WW2 alături de Germania până aproape de epuizare, ceea ce ar fi făcut futilă orice rezistență ulterioară împotriva Armatei Roșii. România a pierdut două armate întregi (a 3-a și a 4-a) și a contabilizat în războiul din Răsărit sute de mii de morți și de răniți. Rezistența pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați, imaginată de Mareșalul Antonescu, era o simplă fantezie. România a făcut la 23 august 1944 ceea ce era normal să facă: a capitulat în fața unui dușman superior, atât tehnic cât și numeric. Același lucru ar fi trebuit să-l facă și dementul de Hitler, încă din primăvara lui 1944, sau cel mai târziu după debarcarea din Normandia, dacă și-ar fi iubit cu adevărat poporul. Dar nu a făcut-o, fiindcă era dement, paranoic și drogat cu cocaină.

În al doilea rând, războiul împotriva Germaniei, așa zisa „trădare” a românilor, nu a fost decât conjunctural un război împotriva Germaniei. El a fost mai întâi de toate un război pentru eliberarea Ardealului. Din punctul nostru de vedere s-a încheiat cu victoria totală împotriva regimului hortist (ulterior szalazist), care ne furase Ardealul în 1940, și împotriva aliatului acestuia, Germania. Iarăși, trebuie subliniat: germanii se puteau retrage în liniște din România  (după actul de la 23 august rușilor le-au trebuit câteva zile bune, dacă nu mă înșel nu mai puțin de o săptămână, până să ajungă efectiv la București), respectând decizia poporului român și a Regelui său. Nu au făcut-o. Dimpotrivă, au încercat să-l aresteze pe Rege și să nesocotească dorința populației. Așa că războiul româno-german a devenit iminent și a fost vina exclusivă a regimului hitlerist.

În al treilea rând, faptul că România a fost singura țară care a schimbat tabăra în WW2 e o mare inexactitate și o mare nerușinare.

Bulgaria, de pildă, a procedat exact ca noi, și bulgarii nici măcar nu aveau vreo motivație anume împotriva germanilor (nu aveau un Ardeal de recuperat). Au fost aliații nemților până în septembrie 1944 și apoi au trecut de partea rușilor. Chiar dacă nu au jucat nici un rol în războiul împotriva URSS, bulgarii au fost extrem de activi în peninsula Balcanică, în agresiunile împotriva Iugoslaviei și Greciei. După ce a schimbat tabăra, armata bulgară a luptat împotriva nemților până la Klagenfurt, în Austria.

La fel a procedat și Finlanda, care după armistițiul de la Moscova din septembrie 1944 a încetat ostilitățile cu Uniunea Sovietică și a luptat împotriva armatelor germane staționate în Laponia, pe care le-a gonit în Norvegia (aflată sub ocupație nazistă).

Despre Italia, ce s-ar mai putea spune? Italienii au schimbat tabăra încă din 1943, deși erau una din puterile inițiale ale Axei.

Acestea fiind spuse, eu unul nu pot decât să-mi reafirm convingerea că actul de la 23 august 1944 a fost unul logic, salvator pentru poporul român, și perfect coerent cu contextul complicat din acea perioadă. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu trebuie să ne rușineze nici față de nemți, nici față de nimeni altcineva. Dimpotrivă, trebuie să fim mândri că generația bunicilor noștri a participat la acel act. Iar Regele Mihai, care și-a asumat răspunderea actului de la 23 august, și-a făcut pe deplin datoria față de acest popor și merită toată considerația noastră, spre deosebire de mizerabilii săi detractori contemporani.

Băsescu, Regele și Mareșalul: evreii nu au nimic de zis?

Nu-mi vine să cred. Întâiul alcoolist al țării îi pune pe picior de egalitate pe Regele Mihai și pe Ion Antonescu. Iată ce i-a declarat spurcăciunea aia de gură azi: „Mulţi spun că abdicarea a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a intereselor naţionale din partea Regelui Mihai. Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi.” (de aici)

Încă o dată se dovedește cine mi-este acest individ: un securist murdar, și nimic mai mult. Teza potrivit căreia Regele Mihai ar fi fost sluga rușilor a fost lansată imediat după 1990 de aripa de dezinformare a Securității, pentru a împiedica astfel populația să-și dorească revenirea monarhiei. Singura justificare a acestei teze era aceea că Regele Mihai ar fi primit de la Stalin, vezi Doamne, ordinul Victoria și un avion (de agrement) cadou. O teză idioată, pentru cretini. Ca și cum am zice că dacă Ceaușescu i-a dat cadou un stilou Reginei Angliei când a fost în vizită, gata, Regina Angliei a devenit sluga lui.

Evident, ticăloșii de teapa lui Băsescu nu suflă o vorbă despre greva regală, perioadă în care Regele a refuzat să contrasemneze decretele ilegalului guvern bolșevic, sperând și el, ca toți românii, că poate Licuriciul va veni să ne salveze. Atunci Regele a fost, practic, singurul român care s-a putut opune dictaturii.

Ticăloșii nu spun nimic nici despre împrejurările abdicării, când Groza și Gheorghiu-Dej au amenințat că omoară sute de studenți arestați dacă Regele nu abdică. Poate că nouă treaba asta ni se pare o prostie, o amenințare stupidă, dar să nu uităm că în memoria recentă a epocii existau deja exemple de asemenea asasinate în masă: mai întâi asasinarea legionarilor (printre care și Codreanu) din 1938, apoi răzbunarea legionarilor împotriva adversarilor lor, petrecută în toamna lui 1940. Așa că atunci când Groza a amenințat cu un asasinat în masă, e de la sine înțeles de ce Regele nu a avut de ales. Regele a abdicat ca să salveze vieți, nu fiindcă a avut chef să plece în America.

Totuși, cei mai loviți de declarațiile lui Băsescu cred că sunt evreii înșiși. Pentru că din declarația de mai sus nu se pot desprinde decât două concluzii logice:

1. Fie i se confiscă la loc Regelui Mihai domeniile, cetățenia și tot ce mai recuperase după 1990.
2. Fie este reabilitat Mareșalul, în ciuda rolului său nefast pe care l-a jucat, ca aliat al lui Hitler, în exterminarea evreilor.

Tertium non datur.

Așa că, dacă aș fi evreu, chiar aș fi curios să știu ce gândește, de fapt, Traian Băsescu. Foarte curios aș fi. Care, din cele două, e concluzia pe care o susține el. Să vedem și noi cu urechile noastre, după cum sună o reclamă TV. Aude cineva?

19.6.11

Apropierea administrativă a Dobrogei și a Moldovei: un reflex securist?

Atunci când am văzut prima oară harta celor 8 regiuni ale diversiunii băsisto-oranj, despre care am susținut și susțin în continuare că e o perdea de fum menită să ne ascundă ceva, știu că mi s-a părut în mod excepțional de bizară apropierea administrativă a Moldovei și a Dobrogei. Știm prea bine că harta respectivă ar cuprinde o regiune denumită „Moldova de Sud” care ar urma să conțină în mod real sudul Moldovei, adică Galațiul și Vrancea, alături de Brăila, Buzău, Tulcea și Constanța. Pentru ca bizareria să fie și mai mare capitala regiunii „Moldova de Sud” nu ar urma să fie, cum e și firesc, cel mai mare oraș moldovenesc din componența ei, adică Galațiul, ci... Constanța.

Cu greu putem spune că Dobrogea și Moldova ar avea ceva comun de împărțit. Dobrogea trăiește din turism, eoliene și industrie navală. Sudul Moldovei trăiește din viticultură, agricultură și combinatul siderurgic de la Galați. Principalul oraș al Dobrogei e Constanța, care e un port important la Marea Neagră, mare la care Moldovă istorică nu mai are liman de când Rusia ne-a furat Basarabia. Dobrogea este o provincie despărțită de restul țării de apele Dunării, dar legată de București printr-o autostradă aproape finalizată. Sudul Moldovei este bine legat prin infrastructură de restul țării, singurul lucru lipsă fiind tocmai o autostradă București-Iași. Istoricește vorbind, Dobrogea este provincia românească ce a beneficiat de cea mai lungă romanizare (fiind parte integrantă a Imperiului Roman vreme de 600 de ani), spre deosebire de Moldova, care e singura provincie românească ce nu a fost niciodată parte a Imperiului Roman. Dobrogea a fost cândva parte integrantă a Valahiei lui Mircea cel Bătrân, așadar a părții de sud a României, iar populația sa e formată tradițional dintr-un mozaic de națiuni: români, tătari, turci, bulgari, italieni, greci... Moldova a avut un caracter relativ unitar (cel puțin asta rezultă din relatările diverșilor călători)  până în secolul XIX, când au apărut evreii. În rest, singura minoritate importantă au fost țiganii. Dobrogea a fost vreme de secole provincie turcească, în timp ce Moldova a fost un principat care și-a păstrat identitatea chiar și în vremea fanarioților.

Una peste alta, găsim mai multe deosebiri între cele două provincii, decât asemănări. Orice minte normală s-ar putea gândi, în aceste circumstanțe, că pentru a păstra, a respecta și a valorifica specificul local, cele două provincii trebuie administrate separat, ceea ce înseamnă că trasarea unei regiuni „Moldova de Sud” care să înglobeze și Dobrogea nu ar putea fi decât o aberație și o greșeală administrativă. Spre surpriza mea, însă, am descoperit fix aceeași aberație atât de dragă lui Băsescu, adică unificarea administrativă a Moldovei și a Dobrogei, într-o relatare privind felul în care Securitatea lui Ceaușescu împărțea administrativ (pentru uz propriu, firește) România:

„Potrivit declarațiilor locotenent-colonelului Dumitru Rășină, șeful securității județene Arad, noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toți șefii județeni de securitate, convocați simultan în trei centre: București (șefii din Muntenia, Oltenia), Brașov (Transilvania, Timișoara, Gorj, Caraș-Severin) și Iași (Moldova și Dobrogea) [s.m].” - Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii, Humanitas 2010, p. 33.

Hopa, Securitatea ceaușistă își convoca șefii dobrogeni la... Iași?! Ptiu, drace, păi atunci putem spune că regionalizarea propusă de Băsescu are chiar o bază istorică. Atâta doar că nu ne dăm încă seama dacă la baza acestei istorii stă o simplă coincidență sau ... un reflex.

17.6.11

O recomandare

Vă rog eu, dacă aveți prilejul mergeți să-l ascultați cântând pe Alexandru Tomescu. Cântă pe celebra vioară Stradivarius pe care i-a încredințat-o statul român. Nici nu știți ce pierdeți. E păcat să avem un asemenea artist și să ne ignorăm, ignorându-l.

Violențele din Vancouver: este Facebook, de fapt, un instrument de represiune?

Foto: CBS.ca

Ieri a avut loc ultimul meci din finala Campionatului nord-american de hochei - „Stanley Cup”. Echipa canadiană Vancouver Canucks a pierdut meciul și, cu acest prilej, și finala, fapt ce a dus la furia fanilor, care au declanșat o vendetă adhoc în downtown, unde au incendiat mașini, au spart magazine și s-au bătut cu poliția.

Centrul orașului Vancouver se pare că a fost devastat destul de rău (numărul fanilor veniți în downtown pentru a urmări meciul pe ecrane-gigant fiind de peste 10.000), ceea ce a provocat mânia multor canadieni, deloc obișnuiți cu asemenea excese demne, mai degrabă, de suburbiile europene. Haștagul #VancouverRiots provoacă la ora actuală discuții pasionate pe Twitter (la fel și #CanucksRiot sau cel simplu, #riot).

Totuși, pe lângă răscoala propriu-zisă, un alt lucru atrage atenția în această poveste. Este pentru prima oară când puterea face apel la utilizatorii rețelelor sociale, și mai ales ai Facebook, pentru a ajuta la identificarea participanților la revoltă. Atât primarul din Vancouver cât și departamentul local de poliție au cerut „oamenilor de bine” să posteze cât mai multe poze de la incidente (întreaga poveste aici). Ceea ce mulți canadieni au și început să facă. Pe Facebook s-a activat un grup care a ajuns să numere în acest moment peste 54.000 de participanți, care publică de zor poze, filmulețe și nume, care mai de care mai compromițătoare pentru cei care se află în ele. 

Toate bune și frumoase, numai că apelul autorităților vine în condițiile în care Facebook tocmai a șocat lumea prin decizia recentă de scanare automată a pozelor urcate de utilizatori, în vederea identificării persoanelor prezente în poză. „Pentru a-i scuti pe utilizatori să mai piardă vremea cu identificarea și clasificarea prietenilor.” - a sunat explicația oficială a companiei. „Pentru a încălca și mai mult intimitatea utilizatorilor.” - au replicat criticii. Altfel zis, e suficient ca un „om de bine” să urce o poză și imediat chipul/chipurile prezente în acea poză vor fi analizate și identificate de supercomputerele Facebook. Și poate, de ce nu, băgate într-o listă care va fi trimisă direct autorităților canadiene.

Întâmplător, răscoala din Vancouver este un eveniment condamnabil, poate, din punctul de vedere a 99% din locuitorii Vancouverului, ai Canadei și ai oricărei țări civilizate în general. La o primă vedere eforturile autorităților de a-i identifica pe vinovați sunt lăudabile, dar la o analiză mai atentă trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva manevra prin care o parte a cetățenilor sunt transformați în turnători împotriva celeilalte părți a populației, cea care „a făcut greșeala” de a se revolta, nu ascunde de fapt un adevăr sumbru: acela că o rețea socială precum Facebook este aliata perfectă a puterii în procesul de represiune, dominație și domesticire. Putere care nici nu mai are nevoie să fie preventivă și să-și facă datoria în timp real (violențele fiind, în fond și la urma urmei, rezultatul direct al incompetenței poliției locale, care a dat dovadă că nici nu a știut să-i organizeze pe fani, nici să-i țină în frâu), pentru că va avea oricând la îndemână, indiferent de cauză, o rețea de delațiune gata să se activeze la primul apel. Astăzi, pe scaunul condamnatului stau răsculații din Vancouver, care au provocat distrugeri haotice și lipsite de sens, dar mâine cei puși să dea socoteală în fața unor turnători binevoitori poate vor fi los indignados spanioli sau tinerii greci care luptă pentru apărarea țării lor. Mecanismul delațiunii este pus la punct și funcționează fără cusur.

10.6.11

De ce nu cred în așa-zisa reîmpărțire administrativă a României

Subiectul săptămânii este, fără îndoială, reîmpărțirea administrativă a României în 8 județe, reîmpărțire pe care a propus-o, și la care ține morțiș, Băsescu.

Ca să fiu scurt: este o fumigenă. Nu știm ce rol are această fumigenă, sau pe cine vrea Băsescu să sperie, dar este o fumigenă și nimic mai mult. Să vedem de ce.

Întâi de toate, e vorba de costuri. Victor Ponta zice că modificarea propusă de Băsescu l-ar costa pe fiecare dintre noi câte 700 de lei. Eu zic că dacă ar mai pune un „0” la coadă ar ajunge la suma adevărată. Pentru că nu e vorba doar de costurile pe care le va avea de suportat statul, ci și mediul privat. Începând de la afacerile mici - de exemplu, site-urile web de imobiliare, anunțuri auto etc. care vor trebui să se restructureze din temelii - și terminând cu multinaționalele, care au toată „armata” de vânzători aranjată frumos pe județe și pe regiuni istorice (Dobrogea, Banat etc.) toate afacerile private vor fi mai mult sau mai puțin afectate. Iar acest lucru va reprezenta un dezastru economic, pentru că mediul privat nu mai poate suporta noi tăieri de costuri, ceea ce înseamnă că toate pierderile generate de această reorganizare vor fi transferate la consumatori.

Deci, se pune întrebarea: de unde atâția bani, ca să fie posibilă și suportabilă o astfel de reorganizare? Dacă și-ar privi mai bine pantalonii, Boc și Băsescu ar vedea că au o gaură între craci. Una mare, care se tot lărgește. În rest, ce să zic, n-au decât să se joace de-a Napoleon cu soldățeii de plumb pe insula Sf. Elena cât le-o pofti inima.

În al doilea rând e vorba de (non-)capacitatea administrativă a PD-L-ului. Tembelii ăștia au pretenția că „guvernează”. De 7 ani sunt, cu mica întrerupere din perioada 2006-2008, la putere. Ori, ce au reușit să ne arate în acești 7 ani? Nimic. Mai bine zis, nimic constructiv. Singurele lor idei de guvernare, monomaniace, se pot rezuma în două vorbe:

1.ne asumăm (răspunderea)
2. tăiem

Ei, ca să-ți asumi răspunderea pentru a tăia diverse cheltuieli, e simplu. Și un cimpanzeu, ajuns în poziția în care e acum Boc, ar putea face ce face el. Există, de altfel, experimente concludente cu cimpanzei Bonobo, în urma cărora oamenii de știință au concluzionat că aceste primate pot executa destul de meticulos comenzile primite de la stăpâni, fiind chiar capabile să înțeleagă un fond lexical minimal. Deci, cam asta face Boc. Băsescu propune ceva și el execută mecanic ceea ce îi zice șeful, care folosește un fond lexical foarte redus, special creat ca să fie înțeles de primul-ministru. „Boc, asumă-ți!” „Boc, taie!”

Problema e că aici vorbim de niște chestii care necesită oarece capacitate administrativă, de care un Bonobo e incapabil. Adică, pentru a șterge cu buretele cele 40 și ceva de județe de acum, și pentru a le înființa pe cele 8 din viitor, nu mai e suficient să hăhăi cele două vorbe al căror sens îl cunoaște primul-ministru: „asumăm” și „tăiem”. Trebuie să folosești ceva mai multe vorbe, vorbele astea trebuie să fie înțelese nu doar de Boc, ci de o armată întreagă de pedelei puși să „reformeze” administrația, la nivel local vor apărea fel de fel de probleme care vor trebui rezolvate creativ prin soluții ad-hoc, și așa mai departe. Reorganizarea administrativă a unei țări de 20 de milioane de oameni nu e ca și cum iei mobila din casă și o rearanjezi după un alt pattern. Nu e așa simplu, ca și cum am vorbi de dictatul de la Viena. Vin Hitler și cu Ciano, cacă o linie prin inima Transilvaniei, ne-o bagă sub nas nouă și ungurilor și ne zic: „Gata, astea-s granițele, de acum faceți borș.” Nu, nu nu... Oricât și-ar dori Băsescu să impună prin dictat o reîmpărțire administrativă, nu are nici puterea, nici aparatul administrativ, nici armata lui Hitler, nici minima inteligența ca să facă treaba asta. Îi are numai pe pedelei. Ei sunt singura lui armă. Pedeleii sunt buni la hăuhău, la lipit afișe, la aplaudat, dar atât. În rest, ca orice Bonobo care se respectă, pedeleii nu au o gândire proiectivă, astfel încât dincolo de „Uga uga! Reorganizare administrativă! Uga uga!” ei nu sunt în stare să se gândească la consecințe.

Nu sunt în stare, de pildă, să ne explice cum paștele mă-sii de treabă își închipuie ei că vor putea face reorganizarea de acum în 12 luni. Au pregătit bugetul necesar tuturor schimbărilor de acte, documente, hârțogăraie? Au pus la punct ceea ce se va întâmpla cu fondul imobiliar care va fi eliberat după ce administrațiile celor 42 de județe vor dispărea? Au pregătit schimbările legislative care, presupun, vor fi necesare în domenii precum justiția, educația sau finanțele? Au făcut un calcul privitor la costurile șomajului angajaților disponibilizați din prefecturile locale care vor dispărea? Schimbarea se va face de pe o zi pe alta, sau va fi o perioadă de tranziție?... păi și ce va fi în perioada de tranziție, vom avea două administrații?!

Răspunsul la toate aceste întrebări, și la multe altele, este unul singur: nu știm. Nu știm, pentru că nu există, și nici nu vor exista vreodată. Ca să fim bine înțeleși: gașca băsescianistă va fi capabilă să reorganizeze administrativ România când o zbura porcu'. Singurul lucru pe care trebuie să-l aflăm este cui îi slujește această fumigenă lansată de Băsescu, și ce urmărește el lansând în dezbatere această prostie. 

2.6.11

O minciună de dreapta: chiar și cu cota unică, bogaţii tot plătesc mai mult impozit decât sărăcanii

Cristian Ghinea, un publicist de dreapta destul de activ, comite un articolaş în România Liberă vizavi de cota unică vs. impozitul progresiv în care persistă, persistă şi iar persistă în aceleaşi erori tradiţionale (voite sau nu) pe care "dreptacii" noştri le scot de la naftalină atunci când vor să ne arate cât de virtuoasă şi corectă e cota unică. Noroc cu ei că luminează planeta, nu știu ce se va alege de miniștrii de finanțe din 95% de țări ale lumii (inclusiv SUA) care se încăpățânează ca prostănacii în impozitarea progresivă, fără a vedea lumina care vine de la... București.

Eu am scris de mai multe ori pe acest subiect, dar astăzi voi face şi un grafic, ca să înţeleagă de data asta până şi cei mai proşti dintre proşti de ce cota asta unică e, de fapt, o mizerie injustă.

Deci, să purcedem. Ghinea nu merge dincolo de matematică şi trage concluzia că dacă Marcel care are 100 de lei salariu plăteşte 16 lei impozit, şi Gigel, care are 10 lei salariu, plăteşte doar 1,6 lei, atunci Marcel plăteşte un impozit mai mare decât Gigel. „Asta nu e o chestie de interpretare, e matematică de clasa a treia: prin cota unică, „bogaţii" plătesc mai mult la stat decât săracii.” - declară ritos, pe un ton de Cezar învingător, tinerelul nostru publicist.

Numai că dumnealui greșește. Realitatea e exact pe dos. Realitatea e că în regimul cotei unice, Gigel e ăla care plătește mai mult. Și ca să fiu bine înțeles chiar și de către fanaticii matematicii, da, repet: 1,6 lei înseamnă mai mult decât 16, da, ați auzit bine, da, nu e o greșeală. Și iată de ce (explic pe scurt, ca pentru proștii proștilor):

i. Viața are un cost minim care e fix (sub el nu se poate coborî!) și pentru Gigel, și pentru Marcel. Acest cost include cheltuielile cu mâncarea, cu locuirea etc. Toate, cheltuieli prin care statul îi impozitează indirect și pe Marcel, și pe Gigel. În clipa în care încasează banii din salariu, amândoi - și Gigel, și Marcel - trebuie, obligat-forțat, să-și plătească acest cost minim al vieții. În rest, e treaba fiecăruia dacă unul își Dacia Logan, altul Audi A7; unul, apartament în Ferentari, celălalt, vilă în Pipera. Sub costul minim al vieții, adică sub nivelul minim de impozite pe consum pe care trebuie să le verse la stat din salariul lunar, nu poate coborî niciunul.
ii. După ce salariul fiecăruia e amputat, obligat-forțat, cu acest cost minim al vieții, vine cota de 16%. Fiecare plătește proporțional, aparent totul e just.
iii. Problema e că 16% + costul minim nu reprezintă un total proporțional, ci invers proporțional cu mărimea salariului de plecare. Cu cât salariul e mai mare, cu atât 16% + costul minim reprezintă o proporție mai mică, și viceversa. Ceea ce înseamnă că Marcel rămâne în buzunar cu o proporție mult mai mare a banilor munciți, decât cea cu care rămâne Gigel. Matematică de... clasa a treia, domnule Ghinea!

Să exemplificăm grafic. Să presupunem că Ionescu are salariu de 8000 de lei, Popescu de 2000 de lei și costul minim e de 500 de lei. Conform graficului de mai jos, se observă cu claritate că atunci când se aplică mizeria asta de cotă unică Ionescu rămâne în buzunar cu 77,75% din cât muncește spre deosebire de Popescu care rămâne doar cu 59%.

Deci, stimabile domn Ghinea, nu doar că aia 16 lei ai lui Marcel din pilda dumneavoastră nu reprezintă o sumă mai mare decât cei 1,6 lei ai lui Gigel, ci dimpotrivă. Suma e mult mai mică!

Pentru ca Ionescu și Popescu să fie impozitați corect, la același nivel, adică să-i rămână fiecăruia în buzunar, la sfârșitul zilei de muncă, o sumă proporțională egală, ar trebui din două, una:
  1. fie Ionescu să fie impozitat cu 34%,
  2. fie Popescu să fie impozitat ... cu 0%!
Altfel zis, impozitare progresivă. În lipsa impozitării progresive, cu cât câștigi mai puțin, cu atât munca ta e penalizată mai mult: dacă ai 1000 de lei salariu, ești mai penalizat față de cel care are 2000; dacă ai 2000, ești mai penalizat față de cel care are 4000; și tot așa. 

Altfel, mă întreb de ce oare acest domn Ghinea, în loc să-și irosească talentul și competențele la România Liberă, nu mai bine le scrie 'mnealui o scrisorică de amor lui Obama, sau Angelei Merkel, sau lui Sarkozy, sau lui David Cameron, poate, cine știe, își va găsi un post de ministru de finanțe pe la... înapoiații ăia.