28.8.11

Nu vom scăpa?

Ieri am fost la o înmormântare și s-a întâmplat să iau apoi în mașină un domn dintre aceia care apar destul de des la televizor spumegând împotriva lui Băsescu și a lui Boc. Așa că am profitat de prilej ca să-l întreb direct dacă avem șanse să scăpăm la anul de ăștia. Omul a zis că nu, și mi-a dat o întreagă înșiruire de motive (pe unele le bănuiam și eu, de exemplu că există o legătură strânsă între mafiile țigănești și actuala putere) pentru care e pesimist, în ciuda atitudinii afișate la televizor. A zis și că USL-ul nu are nici o șansă, pentru că toți primarii lor vor fi cumpărați până la anul.

Și dacă stau și mă gândesc bine, zău dacă nu are dreptate. Adevărul e că ciuma guvernării pedeliste a lovit mai mult în București și în orașele mari, care mai mișcau economia. 80% din populația României trăiește însă dintotdeauna dintr-un job la stat, din pensii, din ajutoare sau din afaceri cu statul. Statisticile arată că în județe periferice, precum Botoșaniul, nu există decât 9,18 IMM-uri la 1.000 de locuitori. Există, astfel, extrem de puțini antreprenori, oameni care teoretic (zic „teoretic” pentru că multe dintre firmele astea cu siguranță căpușează instituțiile locale, nefiind propriu-zis creația unor antreprenori, ci a unor profitori infecți) ar putea fi, dimpreună cu familiile lor, independenți de stat, dar nu și de efectele măsurilor cretinoide luate de statul lui Băsescu și Boc. Deci potențial votanți anti-PDL.

Iar reversul acestei stări de fapt e acela că în anii de boom economic beneficiile au fost inexistente, adică au existat doar atât cât a vrut administrația centrală de la București să existe. Probabil au fost câțiva slujbași ai statului mai bine plătiți decât media, așa cum s-a întâmplat peste tot în România, dar majoritatea populației nu cred că a simțit mare lucru comparativ cu viața din anii 90 sau de la începutul anilor 2000. Majoritatea românilor din regiunile sărace nu au suferit în urma recesiunii: ei sufereau deja dinainte. Emigrația masivă din regiunile sărace din ultimii ani dovedește convingător că, de fapt, regiunile acestea nu au avut nici un beneficiu major de pe urma boom-ului economic de dinainte de 2008, ba dimpotrivă.

Și în aceste condiții, cum am putea să-i condamnăm pe primarii din aceste regiuni sau pe locuitori că se lasă cumpărați? Degeaba ar încerca vreun reprezentant al USL să le explice că, dacă astăzi votează cu punga, atunci fapta aceasta e o garanție a faptului că la fel vor face și peste 4 ani, și peste 8 ani, și în vecii vecilor. Sărăcia e singura realitate pe care o cunosc acești oameni. E starea naturală în care s-au născut, se complac și vor muri. Probabil se va vota anti-PDL în orașele mari și dinamice, unde clasa de mijloc a fost distrusă de guvernarea Băsescu-Boc, adică în București, Constanța, Timișoara, Sibiu, Cluj etc., dar în restul țării va fi prăpăd.

România se îndreaptă destul de convingător spre un regim pseudo-democratic de tipul „1 partid și restul”. Este tipul de regim care a stat la baza unor pseudo-democrații precum:

  • India de după perioada colonială: Partidul Congresului a condus India aproape neîntrerupt din 1947 încoace, cea mai mare întrerupere fiind între 1996-2004;
  • Mexicul: Partidul Instituțional Revoluționar a guvernat neîntrerupt din anii 20 până în 2000;
  • Taiwan (Republica China): Kuomintangul (partidul lui Sun Yat-Tsen, refugiat în Taiwan după ce Mao a luat puterea în China continentală) a guvernut neîntrerupt din 1947 până în 1986 și de alte câteva ori de atunci încoace;
  • Coreea de Sud: Partidul Democratic Republican a guvernat neîntrerupt din 1963 până în 1990, și e și acum la putere (sub altă denumire);
  • etc.
Deși toate exemplele de mai sus, și multe altele, arată că în genul acesta de pseudo-democrații nu lipsesc succesele economice, practica ne mai spune și că odată cu dezvoltarea economică se petrec și dezvoltarea proporțională a corupției, restrângerea drepturilor civile și implicit o degradare a democrației. Din păcate, dacă practicile de corupere a electoratului de către PDL vor continua, spre un asemenea model de guvernare se îndreaptă și România. Băsescu e deja președinte de 7 ani (practic, la anul va depăși primul mandat al lui Iliescu) iar PDL, ex-FSN, e la guvernare tot de 7 ani (cu pauza din 2006-2008), din care în ultimii 3 s-a bucurat de puterea absolută. Cu încă un mandat pe care, mai mult ca sigur, Băsescu îl va încredința la anul democrat-liberalilor sau altui partid care va succede, îmbrăcat în verde, PDL-ului, se va putea spune că actuala gașcă din fruntea țării va avea puterea asigurată până în 2016. Mai mult decât orice altă formațiune politică născută după 1990! 

Singura diferență dintre guvernarea PDL și cea a celorlalte democrații de tipul „1 partid și restul” e dată de realitățile economice. Dacă India, Mexicul, Taiwan sau Coreea de Sud au reușit măcar să înregistreze progrese economice destul de clare în timpul guvernărilor autocrate (e drept, beneficiind și de investiții masive occidentale într-un context geopolitic irepetabil în epoca GATT și WTO), rezultatele economice ale guvernului PDL sunt dezastruoase și, în contextul crizei economice actuale, dar și ținând cont de luările publice de poziție ale liderilor PDL, complet infantile și retardate, nu există premise de îmbunătățire în următorii 10-15 ani - adică până când PDL nu își va schimba actuala generație de lideri cu alții ceva, să sperăm, mai inteligenți. 

Alternanța la guvernare nu este un moft, ci o necesitate a democrației și implicit una dintre condițiile de bază ale libertății economice, care e singurul temei serios al prosperității. Repet, suntem în era GATT și WTO. Nu mai putem spera, cum puteau spera India lui Nehru, Coreea lui Park Chung-hee, Indonezia lui Suharto etc. să vină investițiile străine direcționate de nevoile geopolitice ale guvernelor lor. Astăzi, când barierele vamale nu mai există, investițiile străine sunt calculate strict pe bază de profit și pierderi și se duc acolo unde profiturile sunt maxime și pierderile, minime. Dacă Pepsi găsește că e rentabil să deschidă o fabrică în țara lui michiduță, păi acolo o va deschide. Drept pentru care România nu are de ales, decât să se bazeze pe stimularea antreprenorilor proprii. Acest lucru ar însemna însă ca România să-și întărească democrația, adică exact pe dos de ceea ce se petrece azi. Din nefericire pentru noi, se pare că actuala clasă politică a fost dispusă să joace jocul alternanței, implicit al libertății economice, numai atâta vreme cât a fost nevoie pentru atingerea obiectivelor politice majore ale anilor post-revoluționari: accederea în NATO și UE. Aceste obiective, care în afară de libertatea de mișcare nu au adus nimic concret poporului român, au însemnat enorm pentru micii politruci de la București, adică nomenklatura de prost gust apărută după revoluție ca mucegaiul pe mâncare, nomenklatură ce s-a văzut brusc cu ușile larg deschise spre funcții și fonduri la care politicienii din anii 90 doar visau. După 1 ianuarie 2007, însă, măștile au fost date jos fiindcă nu mai era nevoie de mințirea europenilor. Degeaba latră acum Antonescu și Ponta. Lătratul la lună e, ca să zic așa, „în fișa postului” unor președinți de partide de opoziție. Eu personal aștept de la ei, în fața ciumei pedeliste, acțiuni mult mai concrete. De exemplu, o grevă parlamentară, reclamații peste reclamații la Parlamentul European sau solicitarea de observatori europeni la alegeri. În lipsa unor asemenea acțiuni concrete nu cred că USL-ul va fi altceva decât o roată la căruța corupției pedeliste.

22.8.11

Învățămintele zilei de ieri: PDL va lupta pe viață și pe moarte în 2012 pentru a sta la putere


Foto: virtualromania.org


Alegerile așa-zis „parțiale” de ieri, din Maramureș și din Neamț, au mai dovedit încă o dată, dacă era nevoie, că partidul de guvernământ va lupta pe viață și pe moarte pentru a-și păstra puterea și după 2012. Și, având în vederea pasivitatea generală a societății și a partidelor de opoziție, cred că are șanse mari să o facă. Mie îmi devine din ce în ce mai clar că ăștia nu pot fi înlăturați democratic de la putere, pur și simplu pentru că toate mecanismele-cheie ale democrației sunt în mâinile lor.

În colegiul din Maramureș votarea s-a desfășurat cât de cât decent, drept pentru care candidatul USL a câștigat fără probleme. În schimb, în județul Neamț, unde „baron” local este sinistrul Gheorghe Ștefan, zis și „Pinalti”, acuzele de fraudă au apărut încă din urmă cu câteva săptămâni. Înaintea alegerilor candidatul PDL a împărțit cu generozitate sacoșe, iar în ziua alegerilor, la un post TV local care aparține familiei lui Ștefan, au rulat non-stop clipuri electorale ale candidatului PDL. Au fost înregistrate autobuze cu „turiști” și prezența la vot a fost uan demnă de alegerile mari, 55%, de parcă ai zice că nemțenii au un spirit civic așa de dezvoltat, că nu pot trăi dacă nu pun ștampila. Invitat să dea explicații la Antena3, în special în cazul reclamelor electorale difuzate în ziua votului, Gheorghe Ștefan s-a stropșit iritat la realizatori, făcându-i albie de porci și refuzând cu obrăznicie orice răspuns.

Nu înțeleg însă de ce ar trebui să ne mirăm. Nerușinarea și tupeul lui Gheorghe Ștefan nu sunt noi. De fapt, această caricatură de individ e una dintre multele râme care au fost lăsate de societatea românească să prospere după 1990 (și mai ales după anul 2000) până când, iată, a ajuns ditamai pitonul care amenință să ne mănânce pe toți. Poate că mulți compatrioți au uitat de unde i se trage porecla de „Pinalti”, dar hai să le reîmprospătăm memoria. Pe vremea când patrona o echipă penibilă de fotbal, Ceahlăul Piatra Neamț, care trăia numai din blaturi, la meciurile de acasă Gheorghe Ștefan stătea pe banca de rezerve, deși nu era nici antrenor, nici maseur, nici doctor, nici jucător, și la cea mai mică fază litigioasă petrecută în careul adversarilor sărea ca apucatul la gâtul arbitrului urlând din toți bojocii: „Pinalti! Dî băi pinalti!”. Sunt celebre „fazele” în care domnul „Pinalti” alerga arbitrii până la mijlocul terenului reproșându-le numai el știa ce. Inutil de spus, la Piatra Neamț se câștiga numai când vroia „Pinalti”. În schimb, ori de câte ori era invitat la emisiunile fotbalistice, personajul discuta liniștit, își dădea cu părerea savant despre diverse ofsaiduri, schimba numere de telefon cu realizatorii, expunea cuminte planurile mărețe pe care le avea cu Ceahlăul. În loc să fie tratat ca un gunoi infect, așa cum ar fi meritat, „Pinalti” era adulat de realizatorii TV pentru că era o pată de culoare, un ins care părea ușor prostănac, bonom, îndrăgostit până peste urechi de fotbal și de echipa din Piatra Neamț, mânat în luptă numai de intenții pașnice. Iar FRF - Federația Română de Fotbal - a închis ochii ani de zile la porcăriile făcute de acest personaj care ar fi trebuit exclus din sport încă de la apariție.

Nu știm câți bani a făcut respectivul din fotbal, dar este cert că echipa sa a participat la o grămadă de blaturi (unele dintre ele, cum ar fi meciul cu Dinamo de la Piatra Neamț din 2002, fiind absolut penibile) care, cu siguranță, nu au fost făcute pe gratis. Pe lângă bani, trebuie să punem și notorietatea gratuită pe care a căpătat-o personajul și care nu poate fi măsurată în bani, ci doar în tonele de prostie ale realizatorilor TV care îl invitau la emisiuni. Cert este că la un moment dat s-a plictisit de fotbal și a intrat în politică. Și iată-ne ajunși la momentul actual, când individul își exhibă primitivismul nu pe terenurile de fotbal, ci în organizarea unor alegeri despre care se presupune că ar trebui să se desfășoare după tipare democratice.

Cum PDL-ul deține destule fiefuri electorale asemănătoare Neamțului, se pot trage niște învățăminte privitoare la alegerile din 2012. Și ce putem învăța din nesimțirea lui Ștefan? Păi, în primul rând putem învăța că PDL-ul nu se va da în lături de la nimic pentru a câștiga alegerile, și chiar le va câștiga. Mai putem învăța, de asemenea, că li se rupe-n paișpe de mass media, democrație, responsabilitate: scopul scuză mijloacele! Dar machiavelismul, real-politik-ul sunt atitudini duse la extrem. Și să nu uităm: în 2012 ipochimenii nu vor avea neapărat nevoie de victorie, ci de o înfrângere suficient de comodă pentru ca USL-ul să nu poată avea majoritatea absolută în parlament și să-i poată da prilejul lui Băsescu să ofere încă un mandat PDL-ului. În acest moment eu personal chiar nu am dubii că vor reuși să-și pună în aplicare planul. Mămăliga doarme și nimic nu pare s-o trezească.

15.8.11

Warren Buffett se pronunță pentru impozitarea suplimentară a hiperbogaților

Un text suprinzător a fost publicat ieri de ediția online a The New York Times. În mod normal, textul le dă peste bot tuturor retărdeilor libertariano-neoconi (mai ales ăștia duri, de Dâmbovița, care trăiesc din burse, sinecuri și stipendii de la stat), pentru că este semnat de nimeni altul decât de Warren Buffett și pentru că susține, de o manieră logică strălucitoare, necesitatea impozitării corecte a hiperbogaților.

Textul lui Buffet este perfect în simplitatea sa și reia toate temele pe care gândirea economică de stânga le-a tot dezvoltat în ultima vreme, fără a se face auzită dincolo de urechile simpatizanților proprii. Acum, aceste teme vin din gura unuia dintre miliardarii faimoși ai planetei.

- Economiștii de stânga au remarcat de multă vreme că la baza crizei actuale stă raportul inechitabil de impozitare dintre muncă și capital (a se vedea de ex. Pierre Larrouturou). Mai precis, supraimpozitarea muncii și relaxarea impozitării capitalului a condus la dezechilibrele care au făcut posibilă Marea Criză pe care o trăim acum. Ori, trebuie regăsit un echilibru. Buffett exprimă acest lucru foarte bine: impozitul plătit de el pentru câștigurile sale din speculații financiare, care i-au adus zeci de milioane anul trecut, a fost de 17%. În același timp, angajații biroului său de investiții, care au muncit efectiv în schimbul unor salarii, au fost impozitați cu un procent cuprins între 33% și 41%. Indiferent ce credem, așa ceva nu e normal. La baza bogăției stă munca, dar nu putem încuraja munca dacă o impozităm mai mult decât impozităm specula și ingineriile financiare.

- Autorii manifestului intitulat Le Manifeste des économistes atterrés (se găsește la liber online) subliniază la punctul 4 că actualele deficite ale statelor nu sunt rezultatul cheltuielilor [sociale] exagerate, ci rezultatul anumitor măsuri, printre care și „contrarevoluția fiscală” conservatoare din ultimele decenii (cum e și cota unică de la noi) care a micșorat impozitele pentru activitățile de investiții specifice bogaților, cei care oricum aveau nevoie cel mai puțin de stimulente. De aceeași părere e și Warren Buffett, care își aduce aminte că în anii '80-'90, când taxele erau mult mai mari, a făcut bine mersi o mulțime de afaceri bune:

According to a theory I sometimes hear, zice Buffett, I should have thrown a fit and refused to invest because of the elevated tax rates on capital gains and dividends.


I didn't refuse, nor did others. I have worked with investors for 60 years and I have yet to see anyone — not even when capital gains rates were 39.9 percent in 1976-77 — shy away from a sensible investment because of the tax rate on the potential gain. People invest to make money, and potential taxes have never scared them off [s.m.]. And to those who argue that higher rates hurt job creation, I would note that a net of nearly 40 million jobs were added between 1980 and 2000. You know what’s happened since then: lower tax rates and far lower job creation.

Practic, Buffett desființează din câteva vorbe două dintre miturile cele mai tâmpite ale neoconilor, cel privitor la „trickle-down economics” (infirmat zgomotos de realitatea din teren) și cel privitor la relația directă dintre relaxarea taxelor și investiții (în realitate investițiile vin acolo unde sunt oportunități de câștig, nu unde sunt taxe joase; de exemplu în Sahara poți face taxe pe profit 0%, că nu va veni nici dracu să ridice vreo fabrică). Armate întregi de institute și ideologi neoconi sau aserviți lor au muncit din greu în ultimii 20 de ani, mai ales după căderea URSS-ului, la colportarea acestor două mituri de nimic susținute - și iată că vine acest moșuleț miliardar, care întâmplător a învârtit la viața lui mai mulți dolari decât câte fire de păr au ei în cap, și le face praf tot eșafodajul.

Fără a pretinde că impozitarea hiperbogaților ar re-echilibra deficitul bugetului de stat american, Buffett crede totuși că a sosit vremea ca hiperbogații să participe în egală măsură la criză, așa cum o fac săracii și clasa mijlocie. Adică, să fie solidari. De fapt, de aici pornește și ideea textului său. Pentru că Buffett știe că fără o clasă de mijloc puternică America e nimic, și dacă America e nimic, el însuși e nimic.

Iată un miliardar care... face toți banii.

9.8.11

A rămas Goldman Sachs cu cartoful fierbinte în mână?

De când a început prăbușirea mondială a burselor, adică imediat după ce Obama a anunțat că a reușit să ajungă la o înțelegere cu retardații din Tea Party privind majorarea plafonului datoriei Statelor Unite, acțiunile singurei rețele sociale listate la bursa de New York, și anume Linkedin.com, s-au numărat printre „campioanele” scăderilor.

O acțiune Linkedin.com (LNKD) costa în jur de 105 dolari în data de 2 august, pentru a ajunge acum la numai 75 de dolari. Așadar, o scădere de aproape -29%. Numai ieri au scăzut cu 17,39%.

În comparație cu Linkedin.com, acțiunile altor firme din zona tehnologie-internet au rezistat mult mai bine. De exemplu, acțiunile Google (GOOG) au scăzut de la 610 la 550 dolari (-9,84%); acțiunile Amazon (AMZN) de la 222 la 194 (-12,72%); Netflix (NFLX), compania de televiziune online, de la 265 la 226 (-14,72%); Priceline.com (PCLN), site de rezervări hoteliere, de la 534 la 505 (-6,44%); Yahoo! de la 13,1 la 11,09 (-14,3%); etc.

Culmea este că Linkedin tocmai își făcuse publice rapoartele cu câteva zile înainte de 2 august, și era bine mersi pe profit. Bine, nu știu în această clipă cât profit a raportat și cum se mula acesta pe indicatorii bursieri, care era PER-ul. Cert este că ultimele evoluții ne dovedesc că investitorii au mai multă încredere în companiile de internet care au ceva concret de oferit, decât în cele numite generic „social media” - rețele sociale. Fiind singura rețea socială cotată la bursă, Linkedin este, vrând-nevrând, și etalonul tuturor celorlalte rețele sociale.

Până acum, marile companii de „social media” s-au dezvoltat exclusiv cu fonduri private. Unele, cum ar fi Twitter, încă înghit bani cu nemiluita fără a fi în stare să producă nici cel mai mic cent profit. Sincer să fiu, nici nu e de mirare. Am fost întotdeauna de părere că Twitter e o unealtă complet stupidă. Poate ar putea fi valorificat punându-i pe narcisiștii care-și expun chiloții acolo să plătească o taxă modică, ceva de genul 3USD / lună, ca să poată posta în continuare. Însă nu văd cum ar putea panarama asta de Twitter să ajungă la fel de faimos și de utilizat precum Google, Yahoo! sau Amazon. Pentru 99% din populația planetei e inutil (nu luați în seamă zvonurile cu organizarea revoluțiilor arabe pe Twitter - sunt propagandă).

Foarte multe companii de „social media” deja au dat chix cu glorie. Ultima care îmi vine în cap e Sprouter.com, care se dorea a fi „un Twitter pentru start-up-uri”. Adică, altfel zis, o mică labă tristă pentru start-up-uri. Sigur, se pot discuta câte și mai câte, de ce a dat chix Sprouter, dar adevărul e unul singur: pentru că spre deosebire de fondatorii Twitter sau Facebook, tipa care deținea Sprouter nu a avut norocul să găsească niște „venture funds” pe care să le jumulească de bani.

Facebook este un alt exemplu interesant. Știm, la ora actuală, că în spatele evaluărilor absolut fantasmagorice ale valorii de piață a Facebook se află Goldman Sachs, care deține o bună parte din acțiuni. Am mai scris pe tema asta, în ton cu alți comentatori, împreună cu care remarcam absurdul valorii de piață stabilite artificial pe baza unor tranzacții private de-a dreptul năucitoare, în răspăr evident cu realitatea. De fapt, Goldman Sachs a pregătit cu minuțiozitate eventuala listare a Facebook: au creat un buzz imens în ultimii 2 ani și l-au învățat pe Zuckerberg să dea din el cifre din ce în ce mai optimiste. Fără îndoială, veniturile Facebook au crescut în ultimii 2-3 ani, deoarece a crescut numărul utilizatorilor, au dat drumul la platforma de advertising etc. Dar de aici până la a face din Facebook the next big thing după Google mai e cale lungă. Însă, cu piețele optimiste și cu investitori mai puțin dispuși să se uite la fundamente, dar mai dispuși să dea curs lăcomiei, Goldman Sachs nu ar fi avut nici o problemă la anul să plaseze acțiunile Facebook pe piața de capital. De ce la anul (în 2012)? Pentru că 2011 va fi, probabil, un an bun pentru Facebook - atât cât poate fi de „bun” un an la Facebook, ținând cont că de fapt compania trăiește pe datorie, o datorie acumulată la diverșii finanțatori din ultimii 4 ani, fără de care nu ar fi putut ajunge atât de sus. Însă finanțatorii (printre care și Goldman Sachs) sperau să rezolve totul cu o listare la bursă, unde să-și transforme acțiunile în cash și să ia și un profit frumușel - că doar vindeau cea mai mare rețea socială din istorie! - în timp ce cartoful fierbinte se va face piureu și se va disipa în buzunarele lacome a zeci de mii de mici investitori.

Vești proaste, așadar, pentru sforarii de la Goldman Sachs și pentru toți speculanții care au alimentat bula social media: bula social media e pe cale să se spargă mai repede decât era prevăzut. Probabil pe Facebook se pot lua ceva bani, pentru că Facebook măcar are niște încasări concrete din advertising, plus că are o bază de date ce poate fi vândută pe sub mână diverselor guverne interesate. Dar în nici un caz nu se vor lua zecile, sutele de miliarde de dolari la care visau investitorii. Pe un site ca Twitter, în schimb, nu văd ce sau cine l-ar putea salva dacă nu găsește rapid o modalitate de a produce naibii niște venituri decente. Linkedin au fost cei mai deștepți, pentru că au apucat să se listeze la bursă. De acum, cartoful fierbinte e la cei care caută cu disperare să vândă.

7.8.11

Care va fi viitorul Aldis?

Capitalismul românesc se deosebește fundamental de capitalismul occidental prin felul în care e structurată proprietatea asupra companiilor private. Dacă în Occident majoritatea companiilor sunt create la început, ca și la noi, de un singur investitor (sau o familie, sau un grup restrâns de prieteni) evoluția naturală face ca, pe măsură ce compania se dezvoltă, acționariatul companiei să se diversifice. Companiile semnificative ajung chiar să fie cotate la bursă, unde o parte semnificativă a acțiunilor ajung în mâinile a mii sau zeci de mii de investitori. În felul acesta compania încetează să mai fie dependentă de personalitatea fondatorului (sau a fondatorilor) și, indiferent ce se va întâmpla cu aceștia, va supraviețui bine mersi.

În România lucrurile stau exact pe dos. Nu doar că fondatorii unor afaceri de succes nu se gândesc să lărgească acționariatul prin cooptarea unor persoane de încredere, dar nici când afacerile devin colosale (la scara României, firește) nu se gândesc să le listeze la Bursă, sau să mai diversifice structura acționariatului, măcar pentru a răspândi riscurile și a avea siguranța că afacerea le va supraviețui. Afacerile proprii, de fapt, sunt niște mici feude, iar majoritatea capitaliștilor români se comportă ca niște mici feudali. Deciziile, chiar și cele minore, sunt complet centralizate.

Conform datelor disponibile pe Ministerul Finanțelor, producătorul de carne și mezeluri Aldis din Călărași a avut în 2009 o cifră de afaceri de peste 292 milioane lei (aproximativ 70 milioane euro) și un profit net de 2,7 milioane lei (0,65 milioane euro). Asta, într-un an prost, de criză! Pentru că în 2008 rulase 337 milioane lei (aprox. 91 milioane euro) cu un profit net de 7 milioane lei (aprox. 1,8 milioane euro). După părerea mea Aldis ar fi trebuit să fie de multă vreme listat la bursă, depășind de ani buni faza de „afacere de familie”.

Astăzi, breaking news, fondatorul Aldis a decedat. Brusc. Ceea ce înseamnă că mâine dimineață, când vor veni la lucru, 1250 de oameni se vor trezi că nu mai au patron. Într-o companie normală, n-ar fi nici o problemă, să zicem că domnul CEO a căzut cu avionul, ok, condoleanțe, e acolo un consiliu de administrație care să-l suplinească, se va alege imediat un nou CEO și compania nici nu va resimți pierderea. Dar în cazul Aldis lucrurile sunt mult mai complicate. În condițiile în care soția fondatorului e în spital și, probabil, incapabilă să exercite orice funcție executivă, Capital zice că de afacere se vor ocupa fiica fondatorului și cu ginerele. Probabil se vor ocupa informal, deoarece legal e un pic mai dificil. Trebuie făcută o succesiune, trebuie făcute niște acte, nu e așa de simplu.

Apoi, anumite lucruri trădează un haos organizațional care numai într-o firmă din România, condusă autocratic, ar putea exista. Un singur exemplu: în anul de grație 2011, Aldis, companie cu 70 de milioane de euro cifră de afaceri, e de negăsit pe internet. Deși sunt înregistrate, domeniile Aldis.ro și Aldissrl.ro nu sunt active! Rușinos, jenant și lipsit de considerație față de consumatori, care poate ar vrea să se informeze mai mult despre produsele companiei înainte de a le achiziționa.

Ce se va întâmpla cu Aldis după decesul fondatorului? Adevărul e că... nu știm. Există doar două posibilități, afacerea să continue pe aceeași linie autocratică, sau să se deschidă și către alți acționari și, de ce nu, să se listeze la Bursă. Cert este că pentru companie e o criză majoră, care putea fi ușor evitată dacă se renunța din timp la stilul autocratic de management. Iar păstrarea stilului autocratic va duce cât de curând la pierderi și în cele din urmă la concedieri, pentru că stilul autocratic se potrivea cu personalitatea și se mula pe relațiile fondatorului, dar nu e obligatoriu să se potrivească sau să se muleze pe relațiile fiicei. În schimb, deschiderea acționariatului, deși nu se poate face peste noapte, va trece compania peste perioada grea, va salva joburile și probabil va aduce și oameni care înțeleg anumite lucruri (de exemplu, de ce e bine să ai un website).

Și o mică învățătură pentru statul român: poate ar fi bine ca de la o cifră de afaceri încolo, companiile private să fie obligate să listeze la Bursă un procent anume de acțiuni, tocmai pentru a se evita o eventuală dramă care va pica pe 1250 de oameni, pe un oraș, pe un județ. Nu de alta, dar când moare fondatorul autocrat al unei firme cu 5 angajați, e una, dar când moare fondatorul autocrat al unei firme care ține economia unui județ și așa vai de capul lui... parcă nu mai e același lucru!