27.6.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (4)

Un alt motiv pentru care aș desființa această facultate este legat fix de răspunsul pe care dl. Romulus Brâncoveanu înțelege să-l dea d-lui Liiceanu în Contributors, sub forma unui drept la replică: Domnul Liiceanu în cârje literare.

Să fim bine înțeleși. 90% din ce zice acolo dl. Brâncoveanu erau lucruri bine știute. Nu e nimic nou. Pentru noi, „filozofii”, făcătorul „apelului către lichele” este el însuși un individ cu grave probleme de moralitate. Și nu numai el. Mulți dintre cei care s-au învârtit pe la Păltiniș, în anturajul lui Constantin Noica, și care au ajuns „persoane importante”.

Dar nu despre asta era vorba.

Ne place sau nu ne place, Liiceanu a ridicat niște probleme foarte simple și foarte concrete. Problema calității cadrelor didactice. Problema plagiatelor. Problema doctoratelor date pe bandă rulantă, te miri cui. Problema evoluției generale a facultății.

Cum este posibil ca după ce a avut ani întregi după revoluție 10-15 candidați pe loc, astăzi facultatea aceasta să nu mai poată aduna, cu chiu, cu vai, nici măcar 1 candidat / loc? Urmăriți fenomenul: veți vedea că de ani buni Facultatea de Filozofie are cea mai lungă sesiune de admitere dintre toate facultățile Universității București. Tocmai pentru că nu vine nici dracu'.

Pe vremea mea profesorii își aduceau copiii studenți în facultate ca să-i poată „dirija” apoi cu burse în străinătate. Bursele în străinătate fiind o „rara avis” la care aveau acces doar „inițiații”. Acum, în epoca Erasmus, am înțeles că profesorii de azi (mulți dintre ei, asistenți pe vremea mea) își trimit copiii direct la studii în străinătate, că nu mai e nici un gheșeft să ai „o pilă” la Filozofie. Asta spune totul despre încrederea pe care o mai au ei înșiși în facultatea lor și în perspectivele pe care le oferă aceasta.

În loc să comenteze toate aceste probleme reale și grave, dl. Brâncoveanu se apucă să bată câmpii despre calitatea morală a lui Liiceanu. Ca filozof ar fi trebuit să știe că toată poliloghia sa poartă în logică un nume: argumentum ad hominem și nu trebuie niciodată să susțină o argumentație.

Pentru că nu despre calitatea morală a d-lui Liiceanu e vorba, ci despre întrebările sale.

Dl. Brâncoveanu, din câte știu, nu era o somitate anume. Pe vremea mea era tot așa, ceva pe la decanat. Cred că tot decan era și atunci. [1] Întotdeauna știam că dânsul se ocupă cu chestiuni administrative. Nu a ținut niciodată vreun curs. Poate după ce am terminat eu, să fi ținut vreun curs. Eu nu am interacționat cu dânsul decât în scurta perioadă în care am fost înscris la doctorat și mi-am susținut unul, sau două, referate. Pentru generația mea era clar că e genul de individ șters care a fost adus acolo de colegii săi, „salvat” din plictisul liceului semirural în care preda prin Teleorman, strict pentru că ei nu aveau chef să-și bată capul cu chestiuni administrative.

Dar asta nu-l scutește pe dl. Brâncoveanu să răspundă la obiect la întrebările care i se pun.

Simplul fapt că Facultatea are un decan incapabil să susțină o argumentație validă, burzuluindu-se ca ultimul milițian în fața unor întrebări legitime, arată tristul adevăr: Facultatea aceasta a eșuat în misiunea ei.

Și tocmai de aceea, cu toată părerea de rău, ar trebui desființată.

--

[1] Adăugire: e posibil să mă fi înșelat memoria. Decan în perioada aia din anii '90 parcă era dl. Valentin Mureșan. Dar dl. Brâncoveanu era sigur „ceva” pe la secretariat. Erau câțiva cetățeni pe acolo - îmi aduc aminte, bunăoară, și de dl. Stepanescu - pe care nu-i vedeai niciodată susținând vreun curs, dar se ocupau cu hârtiile și făceau parte din fel de fel de comisii.

22.6.19

A vedea stele verzi

În cartea lui despre „Dacopatie” binecunoscutul lingvist și realizator de la Europa Liberă Dan Alexe ne-a descifrat sensul expresiei românești, aparent absurdă, „a te înverzi la față” atunci când de fapt devii palid, te îngălbenești.

Ea are la bază o stranie permutare a culorilor din limba albaneză. În limba albaneză verdele e galben, și galben e verde. Verdhë se zice la galben și gjelbër, la verde. Cine știe, poate tatăl albanezilor o fi fost beat atunci când a învățat latina.

Mă întreb însă dacă nu cumva aceeași origine o avea-o și expresia „a vedea stele verzi”. Cine a suferit vreodată de migrene știe că atunci când apare una, câmpul vizual începe să fie dominat de steluțe / sclipiri galbene, ca niște artificii, care înaintează în general dinspre marginea câmpului vizual către centru, până când „se sting”.

N-am suferit niciodată vreo lovitură puternică la cap, dar presupun că atunci când primești una care te face knock-out (boxerii ar trebui să știe) senzația e aceeași. De aici asocierea expresiei „a vedea stele verzi” cu a primi o bătaie zdravănă.

De aceea mă întreb dacă nu cumva expresia „a vedea stele verzi” nu vrea să însemne de fapt „a vedea stele galbene”, fiind încă o dovadă a evoluției pe un teritoriu comun a strămoșilor noștri și ai albanezilor. Expresia „a vedea stele” în urma unui traumatism este foarte veche, fiind atestată în Italia din timpul Renașterii („far vedere le stelle”). Ea există și în franceză („voir les étoiles”), dar n-am reușit să-i găsesc prima atestare scrisă. Cum nu cunosc limba albaneză mi-e imposibil să verific existența acestei expresii în albaneză, sau forma în care există ea, dar cred că ar fi interesant de investigat subiectul.

(Ideea mi-a venit după o lectură din Habarnam 😊 )

14.6.19

26 mai, alegeri libere și corecte :D

Văd că au apărut rezultatele pe situl BEC. În orice țară normală ar trebui să ne tăvălim pe jos de râs. Mi-e lene să reiau ce am scris pe Facebook, așa că pun aici embed:



Aberațiile sunt abundente... e suficient să descarci fișierul .csv, îl tragi într-un Excel, și începi să-l studiezi. Cum ziceam și acolo: PSR e campion într-o singură secție (doar una!) din Ghiroda, PSDI doar câțiva km mai încolo, la Dumbrăvița, tot așa, într-o singură secție (în restul e praf), UDMR în 2016 a luat 0 (zero) voturi în jud. Dolj, localitatea Cârna, dar acum a luat... 16 (!!!), și tot așa. Aberațiile statistice sunt cu duiumul.

Alegerile din 26 mai au fost în mod evident fraudate, poate cea mai grosolană fraudă de după revoluție, mai grosolană decât cea făcută de Băse în 2009.

Urmăriți și wall-ul de Facebook al d-lui Ionuț Apahideanu, extrem de instructiv: https://www.facebook.com/apahideanu, omul a muncit mult să descopere aberațiile care încep să apară.

Problema mea e că eu am cam obosit să mai „cred” în „democrația” românească.  S-a furat în 2009, s-a furat (masiv) și la europenele din 2014, când a ieșit „independentul” Diaconu, s-a furat și în 2014 la turul I (100%), se fură și acum... Nu știu cine o fi furat acum, adică „cine pe cine a furat”, însă dacă a fost un furt anti-PSD nu cred că ar fi fost posibil fără complicitatea totală a pesediștilor de sub Dragnea. Care voiau să scape de dobitoc și erau prea lași să-l dea jos pe linie de partid.

6.6.19

Apariție editorială: Stânga și agenda socială a României

A apărut Stânga și agenda socială a României, volum coordonat de Mihai Caradaică și Victoria Stoiciu (editura Tritonic).

Am și eu un text acolo în care, pornind de la perspectiva pe care mi-o dau cei 16 ani de antreprenoriat, discut despre șansele reale pe care ți le dă antreprenoriatul ca să ieși din sărăcie. În România, firește.

Nu vreau să exagerez cu laudele pro domo, dar volumul chiar e bun și plin de contribuții valoroase. Probabil va deveni, în timp, o referință importantă în peisajul intelectual al stângii autohtone și va ajuta, de ce nu, și la formarea unor politici publice mai coerente și mai inclusive. De asemenea, oferă o mulțime de argumente tuturor celor care doresc să combată propaganda, de multe ori abjectă, a dreptei de la noi.

Post factum aș dedica textul meu memoriei unei cliente pe care am avut-o cândva, marea campioană la șah Eugenia Ghindă, care m-a ajutat indirect să mă înțeleg mai bine și să devin din ce în ce mai atras de marxism. În facultate îl citisem un pic pe Marx printr-o perspectivă deformată, de dreapta. Abia când eu însumi m-am dat cu capul de niște chestii am înțeles mai multe dintre lucrurile scrise de neamțul bărbos. Inclusiv ce carte capitală [încă mai] este Capitalul.

Săraca doamna Ghindă, din cerurile în care se află acum, probabil că nu va afla niciodată cât m-a ajutat în formarea intelectuală faptul că am colaborat la un moment dat pe proiectul dânsei, prin 2007.

Apoi m-a sunat odată, prin 2010, și era disperată că „dacă nu face ceva urmează să dea faliment”. Așa că se gândise să-și refacă situl. Poate, poate... Numai că eu aveam mult de lucru atunci și am cam amânat-o, mai ales că din tonul convorbirii nu părea să aibă prea mulți bani disponibili. Și era criză și eu însumi aveam nevoie de bani, deci mă concentram să lucrez cu clienții care mai aveau bani. I-am zis să mă sune luna următoare.

Dar dânsa n-a mai sunat și nici eu n-am dat atenție acestui fapt.

Și la un moment dat, când nu aveam ce face, mi-am adus aminte de ea și m-am întrebat de ce naiba nu mă mai sunase, că părea foarte dornică atunci de refacerea sitului. Stăteam mai bine, îmi puteam permite să lucrez și pentru un client mai mic, care plătea mai prost. Trecuseră doi ani de la acea convorbire.

Așa am aflat că de fapt doamna Ghindă murise la vreo două săptămâni de la ultima noastră convorbire. Făcuse un AVC pe fondul stresului și al disperării că firmulița ei de producție publicitară va da faliment și dânsa va rămâne șomeră. Nu avea decât 60 de ani.

Cam asta e viața de antreprenor în România, dincolo de prostiile pe care vi le spun revistele glossy și diverșii inconștienți din media: Moise Guran, Muscalu et aliis ejusdem farinae...

2.6.19

Apropo de cafea

Apropo de cafea și ce scriam aici.

Nu sunt eu mare cunoscător de cafea, dar pe o scară de la 1 la 10 în care 1 ar fi cel care nu face diferența între ness / robusta / un blend italian decent / o cafea de origine și 10 cel care știe să spună cu ochii închiși, doar după miros și gust, care e o cafea dintr-o plantație și care e din alta, am pretenția că mă aflu și eu undeva pe la 4. Încă nu-mi dau „notă de trecere”, poate nu voi lua niciodată notă de trecere, dar cel puțin nu mai pot fi păcălit așa de ușor atunci când o reclamă suavă îmi recomandă o „alintaromă” și, sugestiv, îmi arată o mână care pune două cubulețe de zahăr în cafea (semn clar a ceea ce vrea să-mi transmită reclama: că poșirca lor nu poate fi băută decât cu zahăr).

Așa că, dacă tot mi s-au rafinat, măcar nițel, gusturile, am zis să iau și pentru acasă un pachet de 0,25 de Bazzara Dodicigrancru, mai mult ca să-i arăt și nevestei despre ce e vorba. La espressorul meu casnic, așa cum mă pricep eu, și râșnind-o ... fix cum mă pricep, a ieșit un espresso consistent, atât de bun încât se bea pur și simplu, fără zahăr, fără lapte. Sunt sigur că un barista profesionist, dotat cu „scule” adevărate, ar scoate o chestie de cel puțin 10 ori mai bună!

Dar altceva vreau să zic. Am avut curiozitatea să caut un pic pe Google informații despre soiurile de cafea care compun Dodicigrancru. Și am început cu Jamaica Blue Mountain, de care evident că habar n-aveam, fiindcă sunt praf la cultura cafelei (ca, de altfel, 99,99% dintre consumatorii obișnuiți, care pot fi păcăliți ușor cu „alintarome”). Întâi am citit informații în engleză, inclusiv pe situl oficial din Jamaica al cultivatorilor de cafea. De unde m-am înarmat cu câteva informații-cheie. Și apoi am dat o căutare și pe Google.ro, să văd dacă există și la noi oameni care vând Jamaica Blue Mountain. Și am găsit... dar mai bine nu o făceam!

Pentru că cei doi, trei, comercianți la care am avut răbdare să dau click - d-ăștia cu prăjitorie, șmecherii, alea alea, Uganda, Buganda... - de fapt nu par să aibă habar despre ce e vorba :))))) . Zic unii pe situl lor:

„Aceasta cafea de specialitate este cultivata in cea mai inalta regiune din Caraibe, la altitudini mai mari de 2000 de metri, acolo unde solul fertil si vulcanic, precum si clima umeda ofera conditii ideale si unice, asigurandu-i raritatea.”

Alooo, dacă ați fi citit mai multe informații despre Jamaica Blue Mountain, ați fi aflat că altitudinea maximă la care se cultivă e de 1700 de metri pentru că mai sus de atât legea jamaicană interzice despăduririle!

Și zice altul:

„Cafeaua Jamaican Blue Mountain e cultivată în Insulele Caraibe, la mare altitudine, uneori chiar şi la 2300 de metri, această cafea e cu adevărat o raritate.”

Aloo, oameni buni, Jamaica Blue Mountain e cultivată doar în Jamaica, în munții ... Blue, că așa le zice, „Blue” de la „albastru”, și la 2300 de metri n-ar putea fi cultivată decât în avion, pentru simplul motiv că vârful cel mai înalt din munții Blue Mountains are 2256 de metri!

Asemenea bazaconii din păcate spun totul despre un domeniu foarte nou în România, cel al prăjitorilor de cafea de origini. Mă rog, dacă citești blogurile lor în care se laudă reciproc și se bat pe umăr impresia e că italienii ar trebui să vină să-și ia notițe de la mărețele prăjitorii românești, dar eu personal am mari dubii că unii care trec drept „savanți” și care de fapt habar nu au ce prăjesc, și în plus care acționează pe o piață ridicolă și măruntă cum e cea din România

1: au forța financiară de a achiziționa Jamaica Blue Mountain, sau orice altă cafea de origine dar și de calitate recunoscută, din ultima recoltă, nu din ceea ce le-o fi căzut pe jos italienilor și a rămas nevândut de anul trecut, stocat naiba știe cum, unde și cât timp, și
2: că într-adevăr cunosc toate subtilitățile artei cafelei pe care italienii le-au dezvoltat în peste 100 de ani.

Dar știți cum se spune: fraier e cine dă, nu cine cere. Din păcate am rămas cu un gust amar și cu impresia că nu, nu am de unde să cumpăr cu adevărat Jamaica Blue Mountain în România, deși sunt mulți care „se dau în bărci” și probabil există și fraieri care îi iau în serios.