„Cei 4 apostoli erau 3: Luca și Matei”

Cam așa s-ar putea exprima aiureala cu frauda la referendum. După ce au urlat ca din gură de șarpe încă din seara zilei de 29 iulie că peste 1,5 milioane de voturi au fost furate, iată că în final, după ce s-au numărat toate CNP-urile, listele, semnăturile și scrijeliturile de pe răbojurile electorale au rămas în final în jur de 110.000 de voturi suspecte. Rămâne cum am stabilit: legitimitatea lui Băsescu e praf. Măcar și pentru acest lucru, referendumul tot a fost un lucru bun. Și uite că mâine-poimâine intrăm în octombrie și nici vorbă de dezertări, căderea guvernului, reîntoarcerea PDL-ului și răzbunare în masă a Cotroceniului, așa cum se temeau unii. Pentru că Băsescu e acum căpitan peste o navă semi-scufundată. Indiferent ce ar mai încerca să comande, timona nu-l mai ascultă. Șobolanii nu sunt nebuni.  Deja e prea târziu pentru o surpriză, mai sunt doar 10 săptămâni până la alegeri și numai printr-o lovitură de stat (cu adevărat lovitură de stat) se mai poate face ceva. Totul depinde acum de tolomacii din USL să obțină 50%+1 din parlament.

Rămân optimist!

Rămân optimist. Da, e posibil să revină la Cotroceni, și ce? O va suge. Va fi ca Mubarak :) Pe Mubarak l-au sprijinit și americanii, și vecinii din nord, și până la urmă și-a mega supt-o pentru că l-a dat jos poporul.

Apropo de americani: e a doua oară când interpretez greșit prezența unui emisar american la noi în țară (vizita lui Clark la Ponta). Promit să nu o mai fac. Este clar că americanii pregătesc ceva, posibil legat de atacul împotriva Iranului, și au nevoie de un sclav docil aici, de a cărui loialitate să fie absolut siguri. Nu cred că e vorba de ceva economic (Roșia Montană, gazele de șist), ceva pe plan intern, pentru că indiferent cine ar fi la putere americanii oricum și-ar face planul cincinal. Sigur e vorba de ceva pe plan extern și având în vedere declarațiile recente parvenite din Israel nu văd ce altceva să fie decât atacul împotriva Iranului. Posibil ca pregătirile să fie așa de avansate, încât debarcarea lui Băsescu chiar să fi fost inoportună. Ca și în cazul războaielor de agresiune precedente, americanii vor avea nevoie de sclavi docili, gen Băsescu, care să justifice în ochii opiniei publice mondiale mai ușurele de creier un eventual război printr-o participare necondiționată la o forță de agresiune așa-zis multinațională, eventual o mascaradă sub sigla ONU.

Că în scenariul cu demisia de onoare a lui Băsescu urmată de trecerea lui pe un post de raportor NATO nu cred.

Este posibilă o paralelă între 1946 și 2012? Un răspuns domnului Cristian Diaconescu.

Textul de mai jos ar trebui să apară ca și comentariu pe blogul domnului Cristian Diaconescu, la postul intitulat „Vă rog, deschideți ochii!”, în care fostul consilier de la Cotroceni susține nici mai mult, nici mai puțin, decât că debarcarea lui Băsescu comportă asemănări cu situația din noiembrie 1946. Păcat că oameni aparent inteligenți susțin asemenea aberații ticăloase.


Domnule Diaconescu,

Postul dvs. e rizibil dacă nu ar fi trist. Trist pentru că e o încercare slăbuță de a falsifica istoria și de a trage paralele acolo unde nu există. Rizibil, pentru că orice om cu un pic de cultură generală nu poate decât să râdă în hohote văzând la ce nivel de jos au ajuns foștii locatari de la Cotroceni în încercarea de a-și apăra fantomele trecutului.

În primul rând, rezultatul de 68% pe care l-a scos BPD la alegerile din 19 noiembrie 1946 era FALS. Alegerile acelea au fost FALSIFICATE. Spre deosebire de momentul 1946, cei 7,4 milioane de români care au votat acum pentru demiterea lui Băsescu Traian sunt REALI. Și vă garantez că ar fi votat mai mulți dacă nu ar fi fost împiedicați sau obstrucționați pe diverse căi să vină la vot (am avut caz în familie, nu vorbesc aiurea). Inclusiv amenințarea că ar fi părtași la o „lovitură de stat” e o obstrucționare; uite, eu am fost părtaș la această „lovitură de stat” și nu mi-e rușine s-o recunosc. N-aveți decât să mă arestați după ce revine Băsescu Traian la palatul Cotroceni. Alții mai slabi de înger sigur nu au venit să voteze, conștienți că pot fi luați la ochi de aparatul represiv al fostului președinte.

În al doilea rând, la momentul 1946 între PCR și PSD existau mult mai multe legături istorice decât sunt acum între PSD și PNL. Cele două partide muncitorești erau, în caz că nu știți, partide-surori; PCR se desprinsese din PSD în 1921, de fapt grupul comunist deturnase un congres al PSD, adoptând denumirea de „partid comunist”, profitând de faptul că liderii istorici ai PSD erau în incapacitate de a-și exercita funcțiile, fiind în marea lor majoritate arestați. Deci momentul 1946 nu era decât o regrupare a mișcării muncitorești din România. Sigur, minți vizionare, precum Constantin Titel-Petrescu, au înțeles încă din perioada interbelică faptul că bolșevismul sovietic numai în favoarea muncitorilor nu se face și tocmai de aceea a refuzat mâna întinsă de PCR; dar alții mai creduli sau, poate, mai oportuniști, precum Ștefan Voitec, au sărit imediat în barca foștilor tovarăși din PCR. Spre deosebire de situația din 1946, USL nu e altceva decât o alianță de conjunctură, între două partide care sunt complet diferite doctrinar și care nu sunt unite decât de un deziderat: să dez-bășizeze România, dacă pot spune așa. Din punct de vedere doctrinar deja s-au văzut diferențele sensibile dintre cele două partide, în mai multe ocazii. De aceea e evident pentru orice om normal că partidele din USL se vor saluta și se vor despărți de îndată ce acțiunea de dez-bășizare va fi finalizată. Vă dau în scris!

În al treilea rând, în spatele BPD stătea o armată de ocupație, armata sovietică, a cărei sarcină era să asigure spolierea postbelică a țării. În spatele USL nu stă nici o armată de ocupație. Dimpotrivă, cel care pare să aibă spatele asigurat de niște interese de spoliere pare a fi domnul Băsescu Traian, care nu scapă nici un prilej să mai zică ceva despre Roșia Montană! Nu mai vorbesc de „acordul de la Viena” semnat în 2009 ca preambul al acordului cu FMI, prin care guvernul Boc s-a pus, practic, la dispoziția intereselor financiar-imobiliare străine (ah, știu, a fost „salvat” leul!).

În al patrulea rând, opoziția din 1946 guvernase ultima oară în deceniul 30. România venea după un vid de democrație, adică după dictaturile carlistă, legionară și antonesciană, plus guvernele de așa-zisă unitate națională de după 23 august, sprijinite de fapt de Moscova. De aceea reproșurile pe care mișcarea muncitorească unită le făcea partidelor istorice erau în general de ordin istoric, unele vechi de peste 25 de ani. Pe de altă parte, opoziția de azi a fost la putere nu mai departe de aprilie 2012, adică în urmă cu 4 luni. A stat la putere vreme de 45 de luni și știm prea bine ce a însemnat această guvernare. Vorbind strict de „tiranie”, să nu uităm că între 2008-2012 s-a guvernat cu papucul pe masă. Parlamentul a numărat votarea legilor după cum au vrut cei din fruntea sa. Au fost politizate toate instituțiile statului și toate deconcentratele (vă rog să nu negați!). În lipsă de soluții practice s-au închis spitale și școli și capitalul uman al patriei a fost invitat grosolan „să facă pași” spre zări mai … albastre. În dispreț total față de normele parlamentare, Băsescu Traian și cu acoliții săi a produs un nou partid – UNPR – care nu a fost niciodată votat de poporul român (apropo, ce s-a întâmplat, vi s-au terminat banii?… că sediul pompos de pe Ștefan cel Mare am văzut că e „de închiriat”…) și care a ajuns totuși să voteze legi în Parlamentul României, în numele cetățenilor care NU i-au trimis acolo. La nivel internațional România a devenit laboratorul nefericit al austerității pe care îl denunță la ora actuală toate popoarele Europei. Și multe altele! Deci, da, se vorbește de „tiranie” cu privire la Băsescu Traian și PDL. Dar faptul că 7,4 milioane de voturi susțin această acuză cred că e un semn că nu avem de-a face cu o simplă vorbă în vânt.

Mai mult, la referendumul recent „opoziția” a predicat – curat … democratic! – boicotul. Păi, să ziceți mersi că nu sunt eu în locul lui Victor Ponta. Eu personal aș fi scos PDL-ul în afara legii. Partidele care nu vor să participe la scrutinuri democratice, n-au decât să facă politică în Cișmigiu!

Concluzionând: dvs., din cauze necunoscute, ați decis să vă alăturați în 2010 acestui personaj pe nume BT. Ok, e dreptul dvs. Treaba dvs. ce ați avut de împărțit cu pesediștii. Dar țineți cont de faptul că după 29 iulie, data la care domnul BT a devenit la propriu un cadavru politic, anumite poziții ale dvs., inclusiv cea de mai sus, completamente falsă și aiuritoare, nu pot fi caracterizate decât ca o muncă de cioclu. De la diplomația de vârf la dus morții la groapă eu zic că e un parcurs trist care ar trebui să vă dea de gândit.

Cu sincere regrete și urându-vă o noapte cât mai bună,

LS

De noaptea minții: pentru Curtea Constituțională e „constituțional” ca voința a 2 inși să blocheze voința a 9 milioane

6 august: Ha ha ha, după ce s-au sesizat că un cvorum fără cetățenii domiciliați în străinătate practic l-ar retrograda pe Băsescu la statutul de simplu cetățean cu tricou albastru, idioții de la CCR modifică ceea ce ei înșiși au dat spre publicare în Monitorul Oficial și susțin acum că la cvorum trebuie adunați și cetățenii cu domiciliu în străinătate! Cel puțin așa rezultă de aici. E clar că pe culoarele CCR se dau lupte grele, corp la corp!

Postul inițial: Pentru ca teatrul absurdului să fie complet, Curtea Constituțională a publicat o hotărâre de respingere a contestației privitoare la boicot motivată cel puțin bizar, ca să nu zic hilar. Pe scurt, motivația curții e următoarea (urmăriți logica, vă rog):

- dreptul la vot nu implică obligația de a vota;
- în situațiile în care „legislația relevantă impune un anumit cvorum de participare” (cum a fost pe 29 iulie) opțiunea politică poate fi exprimată „chiar și prin neparticipare” (sic!)
- în acest fel se poate realiza „o majoritate de blocaj” prin care cei care nu votează își pot impune „voința politică”

Tradus pe românește, asta înseamnă așa: dacă pentru Băsescu Traian nu doreau să voteze decât Mihail Neamțu și cu Monica Macovei, și dacă împotriva lui Băsescu ar fi votat 9,15 milioane de oameni dar Neamțu cu Macovei ar fi stat acasă, invalidând referendumul, atunci pentru Curtea Constituțională a României chestia asta nu ar fi constituit nici o problemă. Dar fix nici o problemă! Neamțu și cu Macovei, ținându-se de gât la fereastra wc-ului de la sediul de campanie al cetățeanului cu tricou albastru, ar fi format, auzi drăcie, „o majoritate de blocaj”...

Singura problemă reținută de CCR e ca nu cumva ăia care nu votează să nu fie constrânși în vreun fel să nu voteze. Prin „constrângere” însemnând, evident, să-i iei alegătorului mâna și s-o bagi la țâțâna ușii. Dar stau și mă întreb: când un partid sau un candidat minte cu nerușinare pe toate canalele mediatice aflate la dispoziția sa, că dacă nu rămâne el la putere vin rușii, vine comunismul, se scufundă țara etc., sau pur și simplu avertizează că dacă votezi devii părtaș la o lovitură de stat - asta nu înseamnă să îi constrângi pe alegătorii mai slabi de înger să stea acasă?!

Uite, suntem 8,5 milioane de părtași la lovitura de stat. Toți cei care am votat în urmă cu o săptămână suntem la ora actuală știuți de procuratură băsistă (care deține listele). Nu contează că printre noi au fost și un milion care au votat pro-Băse sau s-au abținut. Ăștia vor fi victime colaterale. Gulagul sovietic era plin de comuniști condamnați degeaba. Mentalitatea era că dacă vrei să-i zdrobești pe dușmanii poporului, mai faci și greșeli. Numai stalinistul care nu muncește nu greșește! Dacă Băse revine la putere, oare câți dintre cei care au stat acasă nu vor răsufla ușurați?

Pe de altă parte, stau și mă întreb, dacă ăia care stau acasă au, în accepțiunea Curții, o opțiune politică - atunci nu e normal să-i adunăm la numărul  votanților în vederea cvorumului?! Pentru că rostul unui referendum sau al unor alegeri e tocmai acesta de a face exprimabile opțiunile politice. Ori, dacă unora le dăm voie să-și exprime opțiunile prin vot și altora stând, pur și simplu, acasă, înseamnă că întotdeauna cvorumul e atins (de fapt se face 100%) și nu înțeleg care mai e discuția! Care a vrut opțiunea 1 - a băgat hârtia la urnă, care a vrut opțiunea 2 - și-a văzut de treburile sale duminicale! Prezența la vot: 100%!

În fine. Să reținem, totuși, că în motivația Curții se face clar distincția între cetățenii cu domiciliu permanent în România și cei cu domiciliu în străinătate și se spune foarte clar, negru pe alb (alooooo, se aude Băsescule?), că la numărul cvorumului trebuie adunați doar primii. De aceea sper ca respingerea contestației bazată pe boicot și motivația aberantă bazată pe așa zisa „majoritate de blocaj” să fie doar o concesie acordată PDL-ului.

Urmează o cursă contra cronometru a USL pentru curățarea listelor electorale permanente. În mediul rural cred că treaba se poate face într-o zi, că doar toată lumea cunoaște pe toată lumea și toată lumea știe cine e plecat și unde, și de cât timp, dar mi se pare destul de dificil de realizat asta în orașele mari, și cu atât mai dificil în București. Discuțiile postate pe site-ul guvernului între Ponta și primarii din teritoriu sunt relevante în acest sens, oamenii ridicând numeroase probleme de organizare. Totuși, nu văd cum ar mai rezista pe liste 18,29 milioane de nume. E aberant, știm cu toții că populația României e mult mai mică.

Băsescu îi tot trage cu moldovenii (basarabenii) dar e dobitoc - ăia nu și-au luat acte românești ca să rămână aici, ci ca s-o șteargă cât mai departe spre Occident. Sunt adrese la care moldovenii se „înmatriculau” pe bandă rulantă și de pe care vor putea fi șterși cu sutele.

Totuși, e absolut necesar ca viitoarea putere să dea o lege clară pentru organizarea referendumurilor, cu ajutorul căreia să se poată evita situația absurdă în care o „majoritate de blocaj”, în fapt o minoritate nedemocratică, să poată bloca voința majorității. O soluție foarte simplă ar fi instituirea criteriului „majorității calificate”, adică, dacă nu se atinge cvorum dar 60% din cei care votează își exprimă o anumită opțiune atunci referendumul să treacă. În felul acesta nici un boicot nu ar fi posibil pentru că partizanii săi s-ar vedea confruntați, exact ca pe 29 iulie, cu situația în care opțiunea lor e călcată în picioare la urne de tabăra cealaltă. Și atunci ar fi obligați să iasă la vot.

Mai multe amănunte aici.

Numărarea românilor din străinătate, noul câmp de bătălie

Este clar. Strategia USL pentru a reduce listele electorale e aceea de a scoate de pe ele românii emigrați de facto care nu au catadicsit să dea un anunț onor statului român prin care să-i spună acestuia că votează cu picioarele și nu îi mai fac plăcerea de a-i fi plătitori de taxe.

După estimările făcute pe baza cărților de identitate valide aflate în circulație numărul acestora cred că e undeva între 1,7 și 2 milioane - deci imens. Cam 10% din listele electorale. Suficient ca, prin tăierea lor de pe liste, cvorumul să fie îndeplinit cu vârf și îndesat.

Discuția se va purta numai la nivel juridic și Ovidiu argumentează foarte corect că nu e așa de simplu să le iei unor oameni dreptul la vot. Numai că aici sunt două chestii. În primul rând, nu le ia nimeni dreptul de vot dacă îi taie de pe o listă. În al doilea rând vorbim, din nou, de statul de drept și de starea de fapt. Starea de fapt spune că despre un număr însemnat de cetățeni născuți pe teritoriul său statul român de fapt nu mai are nici o informație (pentru că nu raportează nimic la fisc, nu sunt în evidențele CNAS, nu au făcut vreo achiziție auto în ultimii ani sau, pur și simplu, nu se află la adresa de domiciliu) iar domiciliul stabil al acestora e undeva în lume, numai acolo unde credea guvernul că se află, adică la ultima adresă declarată pe teritoriul României, nu. Tot starea de fapt spune că oamenii ăia sunt într-o proporție dezarmantă complet dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România, fiind de acum cetățeni spanioli, italieni, canadieni etc. Sigur, dreptul de a vota, precum și alte drepturi care decurg din cetățenia românească nu li-l poate lua nimeni, dar e imposibil să-i treci pe o listă electorală permanentă câtă vreme nu știi de unde să-i iei. Cine va dori să voteze, chiar și dacă are actele românești expirate, o va putea face oricând cu condiția să se prezinte în ziua votului la ambasada românească din țara de reședință.

Tabăra băsistă va duce probabil bătălia la un nivel juridic. Tabăra USL-istă o va rezolva practic. Le va cere adversarilor să identifice ei domiciliul stabil al „dispăruților” și să dea în scris că aceștia sunt vii și nevătămați.

Pur și simplu situația e fără ieșire pentru Băsescu. În clipa în care Ion Gigel are domiciliul în evidențele MAI în orașul X, dar el de fapt locuiește bine mersi la Castellon, atunci listele electorale din orașul X sunt viciate, drept pentru care trebuie curățate. Bineînțeles, se poate spune în contrapartidă că dreptul de a vota al lui Ion Gigel nu îl poate lua nimeni, dar la fel de bine se va putea spune că atâta vreme cât statul român nu mai știe nimic de Ion Gigel (ceea ce e perfect adevărat), atunci Ion Gigel trebuie să facă dovada că e viu pentru a putea fi băgat pe vreo listă electorală. Singura soluție pentru Băsescu e să realizeze o mobilizare masivă a românilor din diaspora stabiliți în străinătate pentru ca ei să se autodeclare vii și nevătămați pe la ambasadele din țările de reședință, în vederea luării în evidență pe listele electorale.

Ceea ce e SF. Gata! Corul bocitoarelor să tacă! Aveam dreptate să fiu optimist! :)

Dragi băsiști! :)

Dragi băsiști!
Am înțeles de la președintele vostru că sunteți peste 10 milioane care ați stat în bancă la referendum. Drept pentru care, dacă tot sunteți așa de mulți, aveți timp, până pe 12 septembrie, să ieșiți în stradă și să cereți CCR încheierea acestui circ.
Hai cu egalarea!
Succesuri! :)))

Bărbierul lui Napoleon și membrii CCR

Îmi aduc aminte de o anecdotă care îl avea în centrul ei, dacă nu mă înșel, pe Napoleon. În timp ce era bărbierit de bărbierul său personal, Napoleon, care se luptase cu turcii, austriecii, prusacii, spaniolii și atâția alții, bătându-i măr, se zice că i-ar fi zis acestuia: „Băi nea Cutare, tu știi că ești mai tare decât Metternich, țarul Rusiei, etc.?” „De ce, Împărate?” „Pentru că pe toți ăștia i-am bătut pe câmpul de luptă, au asmuțit împotriva mea armate uriașe și nu au putut să mă bată. Tu, omul meu de încredere, poți să-mi iei gâtul cu o simplă mișcare greșită a briciului.”

Cam așa e și Băse acum cu judecătorii ăia numiți de el la CCR. Toată lumea zice că întrucât îi are sigur la mână cu dosare, cu plagiate, cu aia, cu ailaltă, atunci, dacă nu votează cum trebuie în ședința (sau ședințele) astea privitoare la referendum, sigur or s-o pățească ... ies dosarele, îi ia ... viitura, nu știu, li se scufundă corăbiile.

Însă toată lumea pare să facă abstracție de faptul că fiecare judecător prezumtiv pro-Băsescu e, în felul său, în rolul bărbierului lui Napoleon. Dacă unul singur dintre ei îl trădează pe Băsescu, și judecătorii USL se țin tare pe poziție, atunci Băsescu e cvasi-demis. CCR nu va putea lua niciodată o decizie clară de invalidare a referendumului, drept pentru care nu se poate ajunge decât fie la o decizie de validare, fie la una alternativă, dar nu la invalidare. Iar judecătorilor - printre care va fi și „bărbierul” - nu are ce să li se întâmple. Pe de o parte au imunitate, pe de altă parte stăpânul dosarelor va fi fost ... demis.

Grea decizie!... Simplul fapt că deja CCR a anunțat că decizia se va lua mâine după ce au avut o zi întreagă la dispoziție azi arată că e greu, foarte greu, de luat o decizie. Știu că zilele astea s-au făcut fel de fel de calcule, au apărut antenele cu liste paralele, lista INS, lista CNAS, care - e drept - arată că nu mai suntem demult 18 milioane de votanți (nici măcar dacă se iau în calcul emigranții). Realitatea e că împotriva lui Băsescu s-a votat masiv și PDL cu Noua Republică au acționat fățiș împotriva legii partidelor îndemnând oamenii să boicoteze scrutinul (confirmând ceea ce scriam aici, și anume că ar trebui scoase în afara legii sau, cel puțin, serios avertizate). Dar argumentele cu oamenii de pe liste sunt și nu prea sunt valabile. Este în mod evident vina, prostia USL că au acceptat condiția cu cvorumul și că au acceptat listele măsluite și umflate pe care PDL, atunci când se afla la guvernare, le pregătise pentru a putea fura în voie 1-2 milioane de voturi fără să bată la ochi. Deci e anormal să vii acum, după ce ai acceptat inițial condițiile de desfășurare, să te plângi că numărul votanților nu e real. Însă ceea ce e cu adevărat strigător la cer, și ceea ce ar putea salva votul a 8,5 milioane de români, este boicotul manifest și ilegal al PDL. Dacă PDL se mulțumea să boicoteze doar pe canale informale, dar să se abțină de la vreo poziție publică în acest sens, nu li se putea reproșa nimic. Însă PDL a făcut greșeala, în Comitetul Director, să adopte boicotul ca strategie de campanie. Altfel zis, au lăsat urme, amprente. E de domeniul evidenței că nu s-a atins cvorumul nu din cauză că nu s-ar fi găsit suficientă lume interesată de acest referendum, ci pur și simplu fiindcă una din părți a trișat și a încălcat legea.

Având în vedere și proporția masivă a votului anti-Băsescu, e de înțeles, omenește vorbind, că membrii CCR nu se pot pune de acord asupra unei decizii. Dacă vor invalida referendumul, vor avea pe conștiință lăsarea României pradă unui mod banditesc și șmecheresc de a face politică și a înțelege democrația. Nu mă îndoiesc că Băsescu are măcar unul, doi asistenți docili în CCR pe care îi doare fix la bască de soarta democrației. Rămâne însă de văzut dacă are șase. Niciodată soarta națiunii nu a depins de decizia unui număr atât de mic de oameni!

Că lucrurile sunt greu de descâlcit stă dovadă și ușurința cu care CCR a invalidat în urmă cu 5 ani referendumul precedent. Pe data de 23 mai 2007 CCR deja rezolvase toate contestațiile (PRM depusese 3 contestații), constatase invalidarea referendumului, trimisese decizia la Monitorul Oficial și decizia apăruse în Monitorul Oficial. Totul într-o singură zi - de fapt în câteva ore. Indiferent de ceea ce vor gândi sau visa judecătorii în noaptea aceasta, indiferent dacă se vor găsi șase trădători de țară printre membrii CCR, Băsescu începe să guste din gustul amar al unei „victorii” cu 7,5 milioane de pumni în cap. Pentru el și pentru camarila din jurul său nimic nu va mai fi la fel ca înainte de 29 iulie.

Victorie cu 7,5 milioane de pumni în cap? Ha, ha, ha!

Rezultatul referendumului e excelent. Pe de o parte participarea, în condițiile boicotului așteptat al simpatizanților PDL și al celui neașteptat al populației maghiare, a fost excelentă, foarte aproape de cvorumul oficial. Pe de altă parte teoria cu puciul, lovitura de stat și toate celelalte aiureli a fost demontată. Dacă ar fi fost lovitură de stat organizatorii ar fi avut grijă să mai facă rost de 500.000 de voturi (doar 30 pe secție) ca să se ajungă la cvorum. La nivelul populației reale a României, nu cea măsluită de pe listele electorale, cvorumul s-a atins și s-a depășit cu vârf și îndesat, ceea ce dovedește dorința profundă a populației de a scăpa de Băsescu. Chiar și la București a fost o participare excelentă deși, tehnic vorbind, ea nu a depășit 40%. Să nu uităm însă că la ultimul recensământ s-au numărat 1,6 milioane de locuitori, cu tot cu copiii, în timp ce listele electorale conțin 1,8 milioane de votanți. O aberație.

Tabăra lui Băsescu clamează victoria. Ei, nu zău?! Mie îmi seamănă cu un meci de fotbal în care o echipă își propune să nu piardă cu 10-0 și, întrucât pierde cu (numai) 9-1, dă bairam. Lucrurile sunt, de fapt, foarte simple. Oricât ar încerca să jongleze cu cifrele, Traian Băsescu are din acest moment o gravă problemă de legitimitate. Niciodată un președinte sau un candidat la președinție nu a fost atât de categoric invalidat de electorat. În anul 2000, când Vadim a pierdut zdrobitor alegerile împotriva lui Ion Iliescu, pentru acesta din urmă (deci împotriva lui Vadim) au votat doar 6,6 milioane cetățeni. La referendumul de ieri împotriva lui Băsescu au votat aproape 7,5 milioane de cetățeni. Nici în 1992 sau în 1996 candidatul perdant nu a fost invalidat cu așa de multe voturi. Pur și simplu Băsescu a fost făcut praf.

Sigur, dacă participarea ar fi fost de 35%, Băsescu ar fi avut o marja enormă de manevră. Ar fi putut spune că și-a demobilizat în așa hal suporterii încât scorul de 1 vot „pentru” la 9 „contra” e insignifiant. Dar la 47% participare nu mai poate zice nimic, decât că s-a cramponat de o prevedere aberantă și abuzivă pentru a rămâne în funcție. Legitimitatea lui, după ziua de ieri, este fix cât a unei cepe degerate. Zero barat.

Aburii alcoolului victoriei însă li s-au urcat bine la cap celor din tabăra lui Băsescu. Nu-i nimic. Se vor trezi repede. Traian Băsescu trebuie să gestioneze o situație cu care nu a mai fost niciodată confruntat. De bine de rău, până acum avea legitimitate. Și ca primar al Bucureștiului, și ca președinte, câștigase niște alegeri. La mustață, cum se zice, cu chiu cu vai - dar le câștigase. Când făcea tâmpeniile pe care le făcea putea pretinde că poporul l-a mandatat să le facă. Din data de 29 iulie însă Traian Băsescu e redus la statutul de drept de simplu cetățean. Un nimic non-special. Un non-președinte. 7,5 milioane de oameni l-au învinețit cu ștampila. Nu-l mai vor președinte. Sunt cu peste două milioane de voturi mai multe decât a adunat vreodată Băsescu în favoarea sa la urne. Meciul a fost între Băsescu și poporul român. Băsescu a pierdut la scor. De facto. De jure, încă nu. Încă. Și asta pentru că starea de fapt sau, cum ar spune nenea Marx, „realitatea socială”, e întotdeauna înaintea stării de drept.

Băsescu și ai lui vor înțelege foarte rapid că de fapt sunt prinși într-o capcană. Și că „victoria”, dacă va fi o victorie, e una à la Pyrrhus. Pe plan intern, legitimitatea lui Victor Ponta este mai puternică decât oricând. Să nu uităm de unde a pornit tot scandalul politic din ultimele luni: de la pretenția (legitimă) a lui Ponta de a reprezenta România la Consiliul Europei. Băsescu pretindea că el are legitimitate. Ponta i-a dat cu Constituția în cap. Băsescu a contraatacat cu mizeria cu plagiatul și cu dubioasa decizie a CCR care introduce inexistenta noțiune de „șef al statului”. Majoritatea a contraatacat cu suspendarea. Ok, suspendarea nu a reușit (încă), dar problema de fond s-a rezolvat: Băsescu e ilegitim.

Pe plan extern, Băsescu devine o piatră de moară pentru partenerii săi, PPE. După cvasi-fascistul Viktor Orban popularii s-au căptușit și cu un președinte ilegitim, împotriva căruia populația a votat masiv. Cum vor putea justifica madam Merkel sau Mariano Rajoy (care oricum distruge sistematic Spania, și începe să fie urât profund de societatea spaniolă) în fața electoratului propriu că s-au înconjurat și se sprijină pe atâția „băieți deștepți”? Nu vor putea. Nu au cum.

Dacă se va reîntoarce la Cotroceni, Băsescu va înțelege cât de diferită e situația de azi față de cea din 7 decembrie 2009 când va constata cu surprindere că nu se vor găsi destui parlamentari trădători care să pună umărul la căderea guvernului Ponta. E și normal: nimeni sănătos la cap nu se va asocia cu un cadavru politic. Chiar dacă, presupunând prin absurd, Băsescu va reuși să determine căderea guvernului Ponta și să pună repede în funcție un guvern nou, docil, la alegerile din toamnă va fi măcel. Orice parlamentar care trădează acum cauza USL riscă să rămână „fără coledzi” de la anul. Vor risca... „pușcăriabilii” așa ceva? Ba bine că nu!

Am văzut câteva din declarațiile lui Băsescu de azi. Păreau declarațiile unui descreierat care nu mai știe pe ce lume e. Când vorbea de reconciliere, când zicea că ăia care l-au suspendat vor răspunde penal. Când zicea că vrea să închidă falia socială, când zicea că ăia 7 milioane nu reprezintă nimic. Spectacol demn de o maimuță dezaxată care bea mult prea mult alcool amestecat cu ecstasy și fumează etnobotanice. Deja nu mă mai impresionează. E un personaj terminat. El încă nu o știe, dar orice beție se sfârșește în cele din urmă cu aerul greu al mahmurelii care anunță tristețea nostalgică.

Și totuși, pentru România, un președinte ilegitim la Cotroceni nu e o soluție. După ce se va trezi din mahmureală Băsescu va observa că, tehnic vorbind, pentru a se împăca de acum încolo cu majoritatea parlamentară nu are decât două posibilități. Prima dintre ele e să recapete încrederea populației. Așa ceva e exclus. Nu că nu s-ar putea, dar e nevoie de câțiva ani pentru a recăpăta încrederea populației în condițiile actuale. A doua posibilitate e să stea docil la Cotroceni în următorii doi ani și să promulge orice lege i se va băga sub nas din partea majorității. Așa ceva nu e de dorit. Avem nevoie de un președinte căruia să nu-i fie frică de parlament, care să aibă propria sa legitimitate, care să se poată opune, dacă e nevoie, unor inițiative legislative aberante ale parlamentului. Ori, Băsescu nu mai poate juca acest rol, ceea ce înseamnă că mai devreme sau mai târziu va trebui să plece. Cum o va face, sau dacă o va face, rămâne de văzut. Tare mă tem că nu USL-ul va determina plecarea lui ci, dimpotrivă, USL și Băsescu vor semna o „pace” convenabilă ambelor părți. Băsescu își va păstra privilegiile și USL va defila la guvernare. În momentul ăla singura care va putea determina plecarea de la Cotroceni a președintelui ilegitim va fi strada. În fond, câtă vreme Băsescu va mai fi la Cotroceni, mișcările din ianuarie, care au animat așa de mult scena politică în ultimele luni, încă nu și-au atins scopul, deci nici nu au un motiv real să se stingă...

România, o țară africană în inima Europei

Dimineață. Despre cvorum. Chiar dacă nu se va atinge, procentul de 47-48%, la cât e cel mai probabil că se va ajunge, este suficient. Băsescu e complet ilegitim.

Postul inițial. Ceea ce este clar pentru oricine nu este clar și pentru Băsescu și mass-media sa. Altfel zis, deși astăzi s-a votat masiv împotriva sa, și este evident că se va atinge și cvorumul, Băsescu și ai lui nu se sfiesc să pretindă că „au învins” (mă rog... cât de victorie poate fi un scor de 16% vs. 84%).

Conform teoriei mele de aici, nu ar trebui să fie nici o problemă în atingerea cvorumului. Recunosc, la ora 17.00 am avut și eu ceva îndoieli deși știam bine ce caniculă e afară, întrucât am tot avut drumuri prin oraș și muream de cald cu aer condiționat în mașină cu tot. Totuși, prezența la vot de dimineață era un indiciu foarte clar, interesul și determinarea alegătorilor erau evidente. Când au început să vină datele de după ora 17.00 am fost sigur că se va atinge la pas cvorumul. Am fost optimist toată ziua. Rămân optimist cu privire la datele finale de mâine. 

Dar iată că tabăra învinsă, și încă învinsă, cum s-ar zice la fotbal, cu un scor-fluviu, clamează... victoria. Tabăra lui Băsescu reușește astfel să comită o ultimă lovitură împotriva României. România e din acest moment o țară africană în inima Europei. Numai prin Africa mai vezi scrutinuri electorale care se termină cu ambele tabere clamând victoria. După 8 ani de la SMS-urile cu „Dacă iese Bombo vom pleca în Congo” Băsescu ne-a băgat Congo în casă. Bine măcar, Doamne-ajută, că la noi nu se vând la kilogram arme de foc, că tare mi-e teamă că „apărătorii democrației” o puneau și de un mic război civil.

Războiul minorităților se va sparge în capul majorității, deci e în interesul majorității să iasă la vot

Mai sunt câteva ore până la referendum. Nu ascund că voi merge să votez, voi vota DA, și e a cincea oară când voi vota defavorabil lui Traian Băsescu (după 2000, 2004 - locale, 2007 și 2009; votul de la prezidențiale turul 2 din 2004 îl voi explica altădată).

România este pusă în fața unei alegeri. Pe de o parte este o putere care a acționat destul de precipitat la începutul lunii iulie, forțând Constituția, dar fără să facă nimic ilegal. Pe de altă parte avem un ultim piron al unui regim eșuat, și anume Traian Băsescu, care nu mai reprezintă nimic și pe nimeni și a cărui șansă reală de supraviețuire în funcție nu putea fi decât coabitarea cu USL. Coabitare de care a dat dovadă că nu e în stare.

În mod normal alegerea era simplă, DA, mai vrem cu Traian Băsescu sau NU, nu mai vrem cu Traian Băsescu. Însă CCR a socotit necesar să bage un criteriu bizar, cel al cvorumului, care dă o șansă nesperată taberei lui Traian Băsescu de a-l reinstala pe acesta la Cotroceni. Știm cu toții: dacă nu se adună 50%+1 din cetățenii de pe listele electorale (cele care îi includ și pe „morți, răniți și dispăruți”, ca să zic așa) în fața urnelor, referendumul se invalidează chiar dacă Traian Băsescu ar pierde cu 99%. Scorul nu va conta. Nu va conta decât că din cauza criteriului impus de CCR referendumul va fi invalidat deci e ca și cum împotriva lui Băsescu nu ar fi votat nimeni.

Problema e că o astfel de reinstalare e complet frauduloasă din punct de vedere al regulilor democrației, care sunt foarte clare: majoritatea decide. Iar definirea majorității e foarte simplă: e vorba de majoritatea care are o părere. Cei care nu se prezintă la vot - presupunând că facem abstracție de cazurile de forță majoră, adică atunci când oamenii sunt bolnavi, sinistrați etc. - înseamnă fie că se abțin, fie că sunt apolitici (nu le pasă) sau că sunt în mod egal încântați sau scârbiți de variantele oferite la urne și nu pot lua o decizie finală. Rămâne astfel ca majoritatea să fie luată pe baza deciziilor celor care și-au format o părere. Dacă la urne se vor prezenta doar trei inși din 18 milioane, asta e. Cei doi care vor vota împotriva unuia vor decide.


Criteriul cvorumului modifică însă regulile democratice. În cazul de față Traian Băsescu va putea să redevină președinte chiar dacă se va vota masiv împotriva sa. El va putea redeveni președinte chiar și cu un număr mic, insignifiant de voturi. Chiar și cu zero voturi.

În istoria modernă, așa ceva nu s-a mai petrecut, de pildă, decât în 1918, în Rusia, cu prilejul alegerilor pentru Adunarea Constituantă. Întrucât rezultatul votului nu a fost pe placul bolșevicilor (socialiștii și aliații lor câștigaseră zdrobitor în fața bolșevicilor lui Lenin) aceștia au decis, pur și simplu, anularea alegerilor și nesocotirea rezultatului de la urne. Totul sub masca apărării proletariatului, a țărănimii, a „cuceririlor revoluționare” și a democrației. Tot sub masca apărării populației, a „progreselor înregistrate” și a democrației Traian Băsescu și cu ciracii săi care îndeamnă la neparticipare sunt gata să o ia fără nici un pic de rușine pe calea bolșevicilor ba, mai mult, își acuză oponenții că vor „să se reîntoarcă la comunism”. De fapt, ei comit reîntoarcerea la apucăturile bolșevice, dar tot ei sunt cei cu gura mare. Rușine!

Prin hotărârea luată la nivel de comitete directoare de a boicota referendumul, partidele care îl sprijină oficial pe Traian Băsescu - PDL și Noua Republică - sunt compromise din perspectiva jocului democratic. Ele se dovedesc partide totalitare care disprețuiesc vocea urnelor și pun mai presus de aceasta jocurile politice și avantajele conjuncturale și formale.

Nu mă sfiesc să spun că atât PDL, cât și Noua Republică ar trebui luate la ochi în vederea desființării, după modelul desființării PCdR din 1924, la următoarea abatere. În Legea Partidelor Politice 14/2003 se spune negru pe alb:

Art. 3.1 Pot functiona ca partide politice numai asociatiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, si care militeaza pentru respectarea suveranitatii nationale, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democratiei constitutionale.

Ori, în Constituție se spune foarte clar:

Articolul 2.1 Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Articolul 2.2 Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Nu trebuie să fii specialist în drept constituțional ca să înțelegi un lucru simplu: conform Constituției, pe care Băsescu nu se sfiește să o pângărească zilnic fluturând-o în conferințele de presă, baza democrației e voința poporului. Cine nesocotește voința poporului înseamnă că nesocotește „principiile democrației constituționale”. Dacă un partid militează la nivel de conducere în favoarea boicotării unui scrutin electoral sau referendum, trebuie să ne punem serioase întrebări cu privire la respectul față de democrație al acelui partid.

Mai grav. Se consideră în mod fals că, dacă nu se va atinge cvorumul la acest referendum, pierderea va fi a USL-ului. Nici vorbă. De pierdut, vor pierde majoritatea românilor, prinși la mijloc între două minorități. Pe de o parte minoritatea celor care sunt pro-Băsescu și pe de altă parte minoritatea celor care vor vota masiv anti-Băsescu dar care, datorită criteriului absurd al CCR, în loc să fie recunoscuți ca o majoritate vor fi recunoscuți tot ca o minoritate. Toată România va fi, așadar, prizonieră în războiul dintre două, tehnic vorbind, minorități.

Ce va face USL dacă nu se atinge cvorumul nu prea e clar, dar deja se vorbește de mai multe planuri B care vor viza în cele din urmă suspendarea lui Băsescu pe căi mai ocolite. Ce va face Băsescu e destul de clar având în vedere antecedentele și declarațiile sale, pe alocuri halucinante, din timpul campaniei („mai trebuie să dispară 100.000 de paturi de spital”... „parlamentarii care au votat suspendarea vor răspunde penal”... etc.). Va urma o perioadă de haos în care președintele suspendat și, totodată, viitor suspendat, își va asmuți armatele care i-au rămas fidele împotriva executivului și a parlamentului. Aceștia, la rândul lor, vor contraataca. România nu va mai fi guvernată și nu va mai fi guvernabilă. Vor suferi toți românii, inclusiv cei care decid cu sinceritate să nu voteze.

Drept pentru care, nu mai bine se încheie tot acest circ politic mâine? Dar pentru asta e absolut necesar să se atingă cvorumul. Pentru prima oară în ultimii 23 de ani neprezentarea la vot, din alte motive decât cazul de forță majoră sau susținerea cu mijloace incorecte a unui candidat, e o variantă 100% perdantă pentru cei care o aleg. Pe cei care nu votează ca să-l ajute pe Băsescu îi înțeleg. Dar cei care nu vor vota din sinceritate - pentru că nu le pasă, sunt apolitici sau consideră că nu au ce alege - vor vota de fapt împotriva propriului interes. Dacă sunt oameni care nu au votat niciodată după 1990, ei bine, acum vor vota, chiar dacă indirect, pentru prima oară. Da, vor vota stând acasă, în fotoliul lor. Vor vota stând degeaba. Și o vor face împotriva interesului propriu. Vor vota pentru dezastru. Dacă sunt oameni scârbiți de politică, hotărâți de cine știe câtă vreme să nu mai voteze, dezamăgiți de toată clasa politică de după 1990, mâine vor vota fără să vrea. Și vor vota și ei împotriva propriului interes. Decizia CCR și boicotul PDL/NR/Traian Băsescu se fac vinovate inclusiv de această ticăloșie, și anume că îi obligă pe niște oameni care nu ar vrea să aibă o poziție politică partizană, ei bine, îi obligă să aibă o poziție politică partizană chiar fără voia lor, și, culmea, chiar una împotriva intereselor lor. Și cum mizez pe inteligența compatrioților nu am nici o îndoială că mâine se va atinge cu larghețe cvorumul. Nu pot ei boicota cât pot românii să voteze. Cel puțin, așa sper.

Duminică la ora 10.00 soarta referendumului va fi aproape știută

Prezența la vot pe ore ale zilei *

Uitându-ne un pic pe prezența la vot de la alegerile din ultimii 4 ani ne dăm seama că duminică se va ști încă de la 10 dimineața dacă la referendum se va face cvorum sau nu.

Din 6 alegeri, numai la două (parlamentare 2008 și europene 2009) prezența la vot a fost mult sub 50%. La localele din 2008 au fost 49.38%, deci foarte aproape de cvorum, iar la celelalte, peste 50%. Și dacă ne uităm la prezența înregistrată la ora 10.00 vedem că tocmai la cele două scrutinuri la care nu s-a atins nici pe departe cvorumul prezența la urne la ora 10.00 era de sub 5% (4,87% la parlamentare și 4% la europene). La toate celelalte prezența la vot la ora 10.00 a oscilat între 6.17% și 8.99%.

Așa că duminică dimineața s-ar putea să asistăm la o nouă schimbare de strategie a PDL-ului. Băsescu, de altfel, a lăsat portița deschisă zicând că el se duce, totuși, să voteze. Dacă prezența la vot la ora 10.00 va fi spre 4% e clar că demobilizarea încercată de PDL a reușit, e masivă și nu se va atinge cvorumul decât printr-o minune; dar dacă e spre 7% sunt sigur că pedeliștii se vor panica și vor participa la vot (sporind și mai mult șansele cvorumului) pentru că, indiferent ce fraude observi, când scorul va fi 10% vs. 90% și se va face cvorum nu mai ai ce replică să dai (la un 30% vs. 70% poți, în schimb, cum face Vadim de fiecare dată, să țipi că ai fost fraudat). Probabil că în strategia PDL pentru ziua de duminică deja este trecută o cifră a prezenței la vot la ora 10.00 care să reprezinte pragul de sub sau peste care să se ia o anumită decizie care să fie comunicată imediat prin mediile online și nu numai. Cine crede că armatele angrenate în bătălia pentru duminică s-au dispus deja pe câmpul de luptă în formație finală se înșeală.

* întrucât BEC nu a comunicat unitar prezența la vot la toate scrutinurile, anumite cifre intermediare sunt aproximate de mine

Disoluția dreptei bugetofage? Și o amintire cu Ceaușescu.

Este clar. După ce, imediat după suspendare, s-au dat rotunzi că poporul român va face și va drege la referendum, salvându-l iar ca-n 2007 pe Băsescu, cei din dreapta bugetofagă încep să fie cuprinşi de disperare. „Farsa USL nu trebuie să fie legitimată prin vot”, titrează EVZ prin pana lui M. Marian. „De ce voi boicota referendumul”, „Farsă sinistră - caut legitimitate”, „Despre referendum - câteva întrebări” sunt alte câteva titluri din mass-media online apropiată de dreapta bugetofagă. Conștienți de faptul că la cvorum referendumul e o partidă pierdută, cei care se cramponează cu ghearele de sfera puterii încearcă să joace ultima carte posibilă: demobilizarea votanților pro-Băsescu și invalidarea tehnică a referendumului.

Asta în timp ce Băsescu, cel puțin la vedere, continuă să-și îndemne votanții să se prezinte la vot. Evident, referendumul e un exercițiu de legitimitate. Trebuie păstrate aparențele. Nu poți să te pretinzi președinte și să îndemni lumea să stea acasă. Dar în caz că va fi pierdut cu 90%-10% și nu se va întruni cvorumul, Băsescu va putea spune (și vă asigur că o va spune fără nici un fel de rușine) că votanții săi au stat ascunși fiindcă i-au demobilizat intelectualii. El a vrut. Ăilalți n-au vrut. Că dacă se mobilizau... sigur veneau câtă frunză și iarbă, și scorul i-ar fi fost favorabil.

Chestia asta - liderul mergând singur înainte și pe la spatele său armata destrămându-se - îmi reamintește o imagine din copilărie, una cu Ceaușescu. Voi păstra în amintire imaginea aceea cât zile voi trăi, pentru că e iconică și pentru că atunci, copil fiind, am înțeles cât de efemeră e puterea.

Întâmplarea de care voi povesti mai jos s-a petrecut în 1985. Era o zi de vară, cred că prin mai, iunie. Toată școala participa, cu mic cu mare, la inaugurarea Palatului Pionierilor și al Șoimilor Patriei (actualul Palat al Copiilor) din parcul Tineretului. Dimineața la 7.00 ne-am strâns toți în curtea școlii - chiote, zarvă, veselie, țipete - și apoi ne-am încolonat, câteva sute bune de copii, către autobuzele care ne așteptau în jurul primăriei sectorului 1. Noi habar n-aveam unde mergem. Eram prea mici ca să știm ce se inaugurează. Școala noastră mai participase la TIB și la câteva primiri la Otopeni, credeam că și acum va fi ceva asemănător. Știam doar că trebuie să fim îmbrăcați frumos, curat, fiindcă trebuie să-i facem cu mâna lui Ceaușescu undeva. Câțiva copii au fost trimiși înapoi acasă fiindcă nu aveau hainele călcate, alții au fost dați jos din autobuz fiindcă erau foarte obraznici și chiuiau peste măsură. În cele din urmă, după un periplu care ni s-a părut plin de peripeții, înghesuiți ca sardinele, dar fără să ne pese - aventura era mai interesantă decât disconfortul - am ajuns la parcul Tineretului unde am văzut că așteptau deja o mulțime de oameni: mulți, foarte mulți copii, ca și noi, veniți cu școala, dar și mulți oameni mari. Coloana noastră a fost imediat luată în primire de niște „activiști” care ne-au condus pe o alee lungă, destul de lată, la capătul căreia se înălța o construcție gigantică - era Palatul Copiilor, la a cărui inaugurare participam. De-o parte și de alta a aleii erau așezate, pe câteva linii, grupuri de pioneri, profesori, muncitori. Copiii mai mici de înălțime (cum eram și eu; ceea ce a reprezentat un privilegiu, fiindcă am putut vedea perfect ceea ce urmează) erau puși pe rândul din față, după ei veneau cei de înălțime medie și tot așa. Cel mai în spate stăteau activiștii care aveau o misiune foarte clară: când se apropia Ceaușescu ei trebuiau să dea tonul scandărilor pe care să-l urmeze grupul din subordinea lor. Am început să așteptăm. Singura distracție era să glumești cu cei din jurul tău. Nu aveai voie să te miști. Din poziția în care mă aflam (undeva pe partea dreaptă a aleii care duce spre palat) am văzut cum, încetul cu încetul, toate laturile aleii până la palat se umplu de lume, până la scări. Era o masă imensă de oameni. Ceva incredibil. La vremea aia nu îmi dădeam seama câtă lume ar putea fi, dar astăzi cred că erau cel puțin douăzeci de mii de oameni. Privind toată acea dispunere de forțe am înțeles că Ceaușescu urma să treacă prin mijlocul acestei mulțimi, prin mijlocul nostru, ca să intre în clădirea aia mare care se vedea în depărtare. Noi urma să-i facem cu mâna şi să-l aclamăm.

La un moment dat, la capătul opus palatului (probabil intrarea dinspre Liceul Șincai de azi) s-a văzut forfotă și au început să se audă, din ce în ce mai puternic, urale. Nu mai țin minte ce se striga - bănuiesc că lozincile standard ale epocii, „Ceaușescu - pace”, „Ceaușescu și poporul” etc. Vuietul se apropia din ce în ce mai tare de poziția noastră și în alaiul care înainta agale pe alee, către palat, începeau să se distingă Nicolae și Elena Ceaușescu. El făcea cu mâna, și-o mișca mecanic, ca un robot, cu o figură ușor plictisită dar și satisfăcută de sine. I se citea pe chip, în mod clar, satisfacția, plăcerea. Mustăcea din colțul gurii, deși vroia să pară serios, neimpresionat. Ea zâmbea larg și mergea cu mersul acela specific, de călcat în străchini. Probabil alaiul îi conținea pe toți membrii CPEX ai vremii; eu însă eram prea mic ca să-i cunosc pe restul. Uitându-mă în direcția din care veneau, vedeam perfect tot ce se întâmpla în spatele lor, după ce alaiul trecea. Coloanele de manifestanți rămâneau disciplinate la locurile lor. Când Ceaușeștii au ajuns cam la 20 de metri de poziția noastră, activiștii care răspundeau de noi au început să strige: „Hai! Acum! Ceaușescu și cutare!” Am început să strigăm lozinca recomandată, alaiul a trecut de poziția noastră, a mers mai departe, noi am tăcut și a început să strige următorul grup. Mecanismul scandărilor funcționa exact ca un val mexican de pe stadioanele de fotbal. Am urmărit cu ochii alaiul până când a intrat în palat, după care ni s-a spus că putem să mâncăm sau să ne jucăm pe iarbă. Activiștii au dispărut și au rămas să ne supravegheze doar profesorii.

După câteva ore a început iarăși agitația. Activiștii care ne organizaseră de dimineață și-au făcut din nou apariția. Știam deja, încă de dimineață, pozițiile pe care trebuie să stăm. Am văzut cum cele două coloane de manifestanți, din stânga și din dreapta aleii, se regrupează ca prin farmec, la fel de disciplinate ca atunci când venisem. Și, la fel ca și prima oară, am știut că Nicolae Ceaușescu și-a făcut apariția din momentul în care la capătul aleii dinspre palat au izbucnit uralele. Numai că, spre stupoarea mea, de data aceasta alaiul Ceaușeștilor semăna cu un vapor: pe măsură ce înainta, manifestanții pe care îi depășea, și care își terminaseră scandările, rupeau rândurile cu o viteză de nedescris. Ceaușeștii păreau prora unei nave care despică un val uriaș. Valul se rupea, se spărgea de maluri și nu mai rămânea nimic. Mai văzusem chestia asta acasă, la Brăila, când treceau vapoarele. Ajunși aproape de noi am început să scandăm. Eu mă uitam fascinat spre direcția din care venise alaiul și care se golea ca prin farmec. Când Ceaușescu a ajuns suficient de departe, scandările fiind preluate de grupul următor de manifestanți, am auzit din spate un „Gata, tovarăși, asta a fost tot.” și am rupt și noi rândurile. La câteva zeci de metri se scanda în continuare despre partid, Ceaușescu, pace și câte altele. Profesorii noștri deja ne trăseseră mai într-o parte să ne numere, să ne adune, să ne încoloneze pentru drumul înapoi către casă, iar activiștii care ne organizaseră până atunci dispăruseră. În cazul în care Ceaușescu, odată ajuns la ieșirea din parc, ar fi avut curiozitatea să se întoarcă înapoi și să mai admire odată mulțimea care îl aclama, ar fi constatat cu surprindere că în afară de ghinioniștii care aveau poziții chiar acolo, la capăt, nu mai rămăsese nimeni.

Puterea este un fenomen efemer. În spatele lui Băsescu, care îi dă înainte cu prezența la referendum, se întrevede mai degrabă o dreaptă bugetofagă pe cale de disoluție, nu o strategie câștigătoare. În fond, neprezentarea partizanilor la referendum poate fi interpretată și ca o disoluție a susținerii pentru liderul lor. Trebuie să fii naiv să crezi că vei putea demobiliza aproape 30% dintre cei care au de gând să vină la vot, ștampilând căsuța cu „NU”. Mulți dintre aceștia, de exemplu, nu vor veni la vot neapărat din dragoste pentru Băsescu, ci din dragoste pentru Constituție. Alții sunt simpatizanți pro-Băsescu și își susțin sincer politicianul preferat. Demobilizarea nu poate funcționa în mod real decât cu talibanii băsiști, nucleul dur al susținătorilor, cei care sunt și cei mai informați și mai conștienți politic. Dar cât de mulți mai pot fi aceștia în așa fel încât absența lor să ducă la invalidarea referendumului?...

Nici măcar 15,7 milioane de alegători reali

Site-ul dedicat referendumului e live: www.becreferendum2012.ro. Ascuns undeva pe pagina de statistici e un document foarte interesant, o adresă de la MAI [pdf] care compară numărul de persoane înscrise pe listele electorale cu numărul de cărți de identitate în circulație. Diferența e colosală și, totodată, monstruoasă: deși pe liste sunt înscriși 18,3 milioane de alegători, în circulație nu avem decât 15,7 milioane de cărți de identitate. Deci, grosso, o diferență de 2,6 milioane de votanți.

Cum în ultimii 5 ani cartea de identitate românească a devenit un document extrem de prețios, care îți dă voie să te miști liber de-a lungul și de-a latul Europei, e lesne de înțeles cine pot fi acești 2,6 milioane de cetățeni fără carte de identitate: ori decedații „uitați” pe listele electorale, ori emigranții definitiv, cărora nu le mai pasă de România, și care nici nu vor mai veni vreodată, în vecii vecilor amin, să voteze pentru alegerile de aici. Acești emigranți definitiv probabil au deja carte de identitate canadiană, italiană, spaniolă, australiană etc. - motiv pentru care nu are de ce să le mai pese de cartea de identitate românească, findcă oricum noua identitate adoptivă le dă voie să se plimbe și să muncească liber pe oriunde.

Însă în realitate diferența dintre ficțiune și fapte e mult mai mare deoarece carte de identitate au și adolescenții născuți în perioada 08.1994-05.1998 și care încă nu au drept de vot, așadar încă vreo 1,2 milioane de persoane. Deci rămân doar vreo 14,5 milioane de votanți reali, care ar trebui să fie pe listele electorale.

Ceea ce înseamnă că la referendum va trebui să se atingă o mobilizare reală în jur de 63,5%. Având în vedere că la alegerile din 1990 prezența la vot a fost de peste 80% eu sunt convins că 63,5% nu e deloc un procent de neatins. Suntem sub plafonul de 65-70% din populație care nu îl mai vrea pe Băsescu. Nici măcar nu e nevoie de mobilizarea totală a votanților anti-Băsescu pentru ca referendumul să treacă. Dacă mai vin și niște votanți pro-Băsescu atunci misiunea devine și mai ușoară.

Dacă referendumul ăsta nu trece atunci USL-ul trebuie să plece de la guvernare în prima secundă din dimineața de zilei de luni, 30 iulie: înseamnă că sunt retarzi. Să vină oricine altcineva, dar nu ei.

Totuși, în viitor ar fi bine ca toate alegerile să aibă loc strict pe baza cartei de alegător. Știu că asta ar putea părea o discriminare a românilor din străinătate, dar ar fi o măsură absolut necesară. Cărțile de alegător se distribuie odată cu cartea de identitate și au valabilitatea fix cât o are și cartea de identitate. Situația prin care milioane de emigranți dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România sunt încă prezenți pe listele electorale este complet absurdă și necesită ruperea pisicii în două. Peste 20-30 de ani, mulți dintre acești emigranți care azi au 30-40 de ani poate vor fi deja decedați, dar statul român cu siguranță nu va primi nici un fel de notificare asupra decesului lor. Ce facem atunci? Îi ținem pe liste în continuare? E absurd. Fiecare țară are, probabil, procentul ei de emigranți cărora nu le mai pasă de identitatea inițială în așa fel încât să se obosească să ceară o carte de identitate nouă și să participe la alegeri; dar în România e o situație de excepție, cu un număr de emigranți definitiv care după toate informațiile și datele a depășit lejer, într-un răstimp extraordinar de scurt, 10% din totalul populației. Drept pentru care o situație excepțională cere o abordare excepțională și luarea unor măsuri excepționale.

Urmează un atac murdar la Crin Antonescu?

Crin Antonescu, știm prea bine, s-a făcut cunoscut în politică în perioada CDR, când a deținut portofoliul de ministru al tineretului (și parcă și al sportului) din partea PNL. Apoi, după ce PNL-ul abia a mai reușit să intre în parlament în 2000, a dispărut din peisaj o perioadă lungă de timp, mai bine de opt ani, până în 2009 când a revenit în forță preluând președinția PNL și devenind candidat la președinție din partea acestei formațiuni politice.

Datele Google sunt relevante. În perioada 1.1.2000-1.1.2008 Google nu a păstrat decât 57.000 de pagini care îl privesc pe Crin Antonescu. De la 1 ianuarie 2008 încoace numărul acestora a crescut spectaculos la 5,4 milioane, marcând revenirea acestuia în politica mare.

Dacă dispariția din perioada 2000-2004 o putem pune pe seama reculului electoral al PNL, cea din 2004-2008 știm prea bine că se datorează unei tragedii personale, și anume pierderea primei soții, care s-a sinucis în 2004 fiindcă suferea de cancer. La vremea respectivă drama familiei Antonescu nu prea a apărut în presă, după cum rezultă din extrem de puținele date păstrate în cache-ul Google. Ea a devenit cunoscută publicului larg abia în campania din 2009, când Băsescu a avut nesimțirea să-i reproșeze lui Crin Antonescu în timpul dezbaterii de la Cluj că și-a lăsat soția nesupravegheată, ceea ce a împins-o pe aceasta la gestul extrem.

Și acum să ajungem la zilele noastre. Momentan toate sondajele de opinie sunt amenințătoare pentru Băsescu și echipa lui de lingăi. Cel puțin la nivel declarativ oamenii par hotărâți să iasă la vot și să-i demită. De aceea Băsescu și ai lui trebuie să găsească repede ceva compromițător, vreo „vizită la Vântu”, o chestie de-asta, pentru a putea spera că vor recupera. Un indiciu despre viitorul atac murdar al echipei suspendate e posibil să fi venit de la Lăzăroiu S., individul cu privire fixă și ochi sticloși care face parte din suita de trepăduși de la curtea lui Băse. Pe contul său de Facebook, Lăzăroiu a scris:

„Destinul lui [Crin Antonescu, n.m.], dupa cum stiu ca se teme si el, este ca va sfarsi intr-un spital de boli nervoase. Si, din decenta, n-as vrea sa vorbesc mai mult despre asta”

Am aflat de asta din Adevărul, că nu stau eu să-l urmăresc pe dobitoc. Dar, într-adevăr, pe pagina sa de Facebook a recidivat vineri pe la miezul nopții cu următorul status:

„Nu, bolnavule [Crin Antonescu, n.m.], nu Romania nu mai putea astepta. Tu nu mai puteai astepta si papusarii din est de care tu nici macar nu esti constient pentru ca traiesti in lumea ta.”

(Acum, ca o părere personală, așa cum am lăsat de înțeles aici, dacă tot îl invită pe Crin Antonescu să meargă la ospiciu poate ar fi bine să se ia de mână cu el.)

Punând cap la cap toate indiciile, cred că dobitocii ăștia vor lansa la un moment dat unul dintre cele mai murdare atacuri politice pe care le-a văzut și le va vedea vreodată România. Ceva, ceva, știu ei cu siguranță; și, ca și în cazul lui Ponta, după ce or fi scormonit ca proștii după fel de fel de ilegalități ajungând la concluzia că singura cale de atac e pe tema răsuflată a posibilului plagiat, și la Crin Antonescu or fi încercat să caute dosare compromițătoare cu flote scufundate, privatizări oneroase, corupție, ajungând în cele din urmă să dețină un biet dosar medical.

Iar dosarul medical al lui Crin Antonescu e foarte posibil să conțină și niscaiva file de psihologie, poate chiar de psihiatrie. În mod normal în Occident nu e nimic rușinos să faci din când în când o vizită la un cabinet psihologic, la fel cum nu e nimic rușinos să vizitezi și alte specialități medicale, dar în România chestia asta încă e tabu. Însă știm că prima soție a lui Crin Antonescu era psiholog la spitalul 9, deci e foarte posibil ca Antonescu, spre deosebire de majoritatea românilor, să fi fost mai relaxat față de posibilitatea vizitării unui psiholog ca urmare a unor suferințe psihice. E foarte probabil, și foarte normal, ca omul să fi făcut acest lucru atât în perioada suferinței soției sale (confruntați cu o problemă similară majoritatea românilor preferă să bea), cât și, mai ales, după moartea acesteia. Ceea ce înseamnă că a lăsat undeva, în vreun fișet, un dosar medical destul de gros pe care adversarii politici de azi au pus mâna.

O altă posibilitate ar mai fi legată de cei doi ani de repetenție din anii '80. Explicația oficială a lui Crin Antonescu a fost că un an l-a repetat din frondă față de sistemul comunist și încă unul ca să poată rămâne lângă soția sa în București. Ceea ce e cert e că pe vremea aia nu era deloc în neregulă să vezi studenți „întârziați” care preferau să rămână repetenți ani în șir pentru a putea sta gratis în București. Eu știu un caz în care un individ care ar fi trebuit să termine în 1986 încă mai era student prin 1993, când am intrat eu la facultate. Din căminul în care era cazat, practic, pe gratis, conducea o grămadă de afaceri de tip „bișniță”. Explicația lui Crin Antonescu sună așadar credibil, dar e foarte posibil ca anii de repetenție să se fi datorat unui motiv mult mai banal: probleme psihice. Probleme care s-au materializat într-un dosar ajuns acum în mâna adversarilor săi.

Totuși, nu prea cred că e vorba de un dosar chiar atât de îndepărtat în timp dintr-un motiv foarte simplu: el ar fi fost dat pe țeavă fără nici un fel de scrupul de către camarila băsistă. Mai degrabă e vorba de un dosar recent, datorat cu siguranță stării psihice prin care a trecut Crin Antonescu în timpul suferinței și după moartea soției, și care e absolut scuzabilă pentru orice om. Însă depinde cum furnizezi informația. Dacă zici: Crin Antonescu a fost la psiholog/psihiatru, e una. Dacă zici: Crin Antonescu a avut o cădere psihică la moartea soției sale și a fost la psiholog/psihiatru, e cu totul altceva. De aceea e destul de riscant să arunci pe piață un atac chiar atât de abject în condițiile în care mai sunt două săptămâni până la referendum și hidoșenia atacului ar putea fi ușor demascată. Mult mai sigur e să încălzești atmosfera și să lansezi atacul, la fel cum s-a întâmplat cu „vizita la Vântu”, cu doar câteva zile înainte de vot, în așa fel încât electoratul să nu mai aibă timp să primească și restul informației și să rămână cu impresia că Antonescu, dacă are dosar la psiholog / psihiatru e, pur și simplu, nebun cu acte în regulă, deci trebuie neapărat votat Băsescu pentru a nu ajunge nebunul președinte. Om trăi și om vedea. Cert e că următoarele două săptămâni promit să aducă un spectacol pe cinste.

Ce vrea redegista?!

Cel mai virulent adversar internațional al guvernului Ponta este în acest moment tocmai mămuca austerității, adică frau Merkel. Am stat, m-am gândit, m-am scărpinat la ceafă cu toate deștele din dotare (nu și cele de la picioare) ca să-mi dau seama ce a supărat-o pe redegistă de face așa de urât (uuuu, tremur!) și cred că am găsit cinci motive majore care ar putea explica comportamentul de legumă în fierturi pe care îl afișează doamna cancelar.

1. O face, pur și simplu, din dragoste pentru democrația de pe malurile Dâmboviciei. Hai, să fim serioși. Nu ăsta e motivul. Next.

2. Băsescu era sclavul perfect din Est, pierderea lui e o pierdere de imagine, dar și de capital politic, pentru adepții austerității. Știm că madam Merkel ne-a lăudat în Bundestag în luna decembrie 2011 că suntem adepții austerității.

„Trebuie să fim atenți la problemele cu care se confruntă populația din Spania, Portugalia și mai ales Grecia. Dar trebuie să recunoaștem și sacrificiile făcute de populația din țări care nu sunt membre în zona euro - Bulgaria, România, țările baltice - și care nu au beneficiat de prea multă atenție. De cele mai multe ori nu realizăm ce contribuție importantă au popoarele din aceste țări la un euro solid și stabil.” (sursa) 

În traducere liberă, frau Merkel zicea cam așa ceva: „Băi spaniolilor, portughezilor și mai ales grecilor: băgați-vă mințile în cap. Că sunt alții care o duc mai rău decât voi și nu se plâng. La muncă, nu la întins mâna!”

Dacă poporul român, în capul căruia Băsescu făcuse o tonă de pipi, apoi îl scuipase, apoi își suflase mucii pe el, apoi îi râgâise în freză cu miros de mici, apoi îl bătuse pe obraz cu ciorapii murdari, apoi îi storsese în gură sudoarea din maieul împuțit, apoi îi dăduse să-i spele cu periuța de dinți chiloții murdari, ei bine, dacă poporul român nu se revoltase în ciuda tuturor acestor nefăcute, păi însemna că spaniolii, portughezii și grecii cu atât mai puțin nu aveau dreptul să se revolte împotriva politicilor de austeritate. Faptul că România iese de sub papucul lui Băsescu e, așadar, o pierdere de imagine pentru cancelarul german. Uite că România nu stă chiar așa, ca mămăliga, cum credea în urmă cu câteva luni.

Pe lângă asta știm prea bine că atunci când frau Merkel glăsuia: „austeritatein!”, Băsescu se punea brusc în patru labe, începând să saliveze, să latre voios, să dea din coadă și să sară cu entuziasmul specific unui pudel. Așa s-a întâmplat nu mai departe de 2 martie a.c. când s-a semnat tratatul fiscal european la negocierea căruia contribuția lui Băsescu a fost cu siguranță una singură: „Ja, ja, ja! Give me austeritatein, pliz!!! More! Ja, ja!” Tratatul fiscal venea mănușă, de altfel, pe ideile crețe din anturajul ex-președintelui, așa cum rezulta din prostiile susținute în octombrie 2011 de Lăzăroiu S., cetățeanul cu privire fixă, ochi sticloși și rol de oracol ratat de la curtea lui Băsescu.

3. Propaganda antiromânească a nedemnilor noștri europarlamentari a fost așa de mizerabilă, încât frau Merkel chiar s-a speriat de o nefăcută. Ceea ce luăm în glumă în România - de pildă că un descreierat zice de alianța dintre PSD și PNL că vrea să restaureze comunismul - s-ar putea să fi fost spus la modul cel mai serios și în străinătate. Adică, atunci când vreun bou de blogăr zice că USL=PCR, ok, râdem de ei, sunt proști. Dar dacă madam Macovei chiar le-o fi zis ălora de la Bruxelles că Ponta e frate de cruce cu Stalin, și cine știe ce alte aiureli și bazaconii?! Și cum ăia nu știu că prin România acuzele de a fi ba una, ba alta, zboară cu o grație demnă de un stol de lebede, pentru că la ei asemenea atitudini animalice nu se poartă, e posibil să le fi luat de bune. Bunăoară, dacă idioții care s-au dus cu jalba în proțap la Bruxelles au zis că revin comuniștii la putere, atunci e foarte posibil și complet credibil ca străinii să se fi panicat: „Băi, dacă o fi adevărat?... dacă naționalizează ăștia băncile?... că așa fac comuniștii, așa a făcut Lenin în 1917... păi o grămadă de bănci din România sunt grecești. Aoleu! Văleleu! Contagiune! Dezastru! Pică băncile grecești! Pică băncile austriece! Pică băncile nemțești! Pică băncile franțuzești! Pică euro! Pontaaaaaaaaa!... vino imediat aici!...”

4. Se zice că Germania are o datorie istorică la România pe care regimul Băsescu nici măcar nu s-a obosit s-o investigheze și frau Merkel e speriată că noua putere de la București nu va mai fi așa pasivă. Datoria, știm prea bine de câțiva ani, a fost scoasă la iveală de un economist care trăiește în Elveția, Radu Golban. Ea ar avea legătură cu anumite mărfuri pe care România le-ar fi livrat Germaniei hitleriste, în perioada 1936-1945 și, adusă la zi, ar valora 19 miliarde de euro. Ei bine, o poate speria pe Merkel așa ceva? Dați-mi voie să mă îndoiesc. În primul rând nu președintele sau guvernul au îngropat datoria față de Germania, ci Banca Națională care a zis că datoria nu există. În al doilea rând nu cred că 19 miliarde de euro e o sumă de care Germania s-ar putea speria. În al treilea rând, nu cred că Germania s-ar putea speria de pretențiile României. Cel mult le-ar strivi cum strivești un gândac.

5. Pur și simplu e prea mult pentru frau Merkel într-o perioadă prea scurtă de timp, așa că au lăsat-o nervii. Așa cum anticipau analiștii de la Europe2020 pentru Uniunea Europeană începe o perioadă post-austeritate care va da naștere unei noi uniuni europene, cu tot ce înseamnă asta: instituții noi, monedă nouă (de fapt același euro, dar pe alte baze), un nou tratat social etc. Însă această uniune nu poate să apară cu generația de lideri vechi, drept pentru care liderii vechi, încetul cu încetul, vor ieși din peisaj. Berlusconi și-a furat-o de anul trecut. Sarkozy s-a dus naibii în luna mai și au venit socialiștii lui Hollande, cu majoritate absolută; la greci a rămas la putere coaliția pro-austeritate, dar cu chiu cu vai, obligată fiind de acum încolo să dea mari satisfacții stângii eurocomuniste grupată în jurul formațiunii SYRIZA, care a ocupat 30% din parlamentul de la Atena. La alegerile locale din luna mai, din landurile Renania și Schleswig-Holstein, formațiunea politică a doamnei Merkel a pierdut la scor în fața social-democraților si a partenerilor acestora, verzii, ceea ce poate da un mic indiciu despre ceea ce va să fie la alegerile generale din 2013. Adică deloc bine pentru frau Merkel. Vântul schimbării chiar bate. În aceste condiții, iată că și în România, la periferia imperiului, se schimbă macazul, val vârtej. E prea mult! Drept pentru care redegista a cedat nervos și acum țipă la impertinentul tinerel Ponta. De ce? De-aia. Pentru că poate și pentru că se răcorește.

Cam astea ar fi cele 5 motive printre care cred că se ascunde motivul real al supărării lui frau Merkel. Oricum, indiferent care o fi acesta, sper să-i treacă după 29 iulie ca să-și vadă apoi cu calm de ultimul an de mandat în postul de cancelar federal. Păi nu?

Mai în sânge sau nu? Cum doriți?

Declarația, sau decizia, ce-o fi ea, a CCR, care a zis că pentru a fi valid referendumul trebuie să adune la urne cel puțin 50%+1 din persoanele de pe listele electorale, nu mă emoționează. Teoretic, ea deschide o nouă cale de atac pentru PDL: să-și demobilizeze votanții pentru ca referendumul să nu atingă prezența necesară. Aparent, o tactică bună. În realitate e una sinucigașă. Ultimele alegeri, cele prezidențiale din 2009 și cele locale din urmă cu o lună, au beneficiat de o prezență nesperat de bună, în ciuda faptului că listele electorale sunt, așa cum știm cu toții, măsluite. Prezența la vot în 6 decembrie 2009 a fost de 56,99%, iar la alegerile din iunie a fost de 56,39% - așadar, binișor peste jumătate din numărul celor de pe liste, în condițiile în care, știm bine în urma recensământului, numărul persoanelor cu drept de vot e umflat cu cel puțin 10%. În ultimii ani, românii chiar au votat și interesul lor ridicat pentru acest referendum s-a văzut și din ultimele sondaje, care indică o prezență la referendum în jur de 80%, ceea ce, ținând cont de listele măsluite, ar însemna în realitate un 65-70%.

Totuși, dacă PDL-ul îi demobilizează pe votanții lui Traian Băsescu, sunt șanse foarte mari ca prezența la vot să nu atingă 50% din numărul celor înscriși pe listele măsluite. Probabil se va atinge un 40%, un 45%, dar nu 50%+1. Obiectiv vorbind, chiar e greu să aduni 9,2 milioane de votanți în condițiile în care toată populația reală și stabilă a țării, cu tot cu bebeluși, copii, infirmi, bătrâni etc. e în jur de 18 milioane.

Însă, dacă strategia PDL va fi una de boicot, rezultatul referendumului va fi dezastruos pentru Traian Băsescu. Sondajele dau acum un 65-35 în favoarea demiterii; dacă ar beneficia de o campanie normală și onestă, nu e exclus ca Băsescu să recupereze niște procente și să piardă chiar onorabil, să zicem cu 55-45 (mă îndoiesc că mai poate întoarce în favoarea sa soarta referendumului, dar îl poate pierde onorabil). Ce se va întâmpla, însă, în cazul unei strategii de boicot din partea PDL? Păi, în acest caz scorul referendumului va fi ceva de genul 90-10 sau poate chiar mai rău.

Altfel zis, românii se vor trezi că vor câștiga zdrobitor referendumul de demitere dar, din cauza unor liste electorale prost întocmite, președinte va rămâne... tot Băsescu. Ei bine, în clipa aia eu am convingerea că se va lăsa cu sânge și ce a fost în ianuarie va părea o simplă glumă. Sunt cei din PDL într-atât de orbiți încât să propună o asemenea strategie suicidară? Mi-e greu să cred, dimpotrivă, înclin (omenește) să cred că va fi prea mult chiar și pentru ei. Referendumul „se va juca” pe bune și o ieșire onorabilă din scenă va fi preferată instrumentării unei situații de delegitimare absolută a poziției lui Traian Băsescu cu potențial exploziv pentru România.

EPP cumpără reclame pe Facebook ca să-l apere pe Băsescu

Pe pagina de Facebook a European People Party (https://www.facebook.com/EPPparty) a fost postat un status în care se bate câmpii cu grație despre autoritarismul lui Ponta.

Interesant e că postul respectiv a fost transformat în „știre sponsorizată”, ceea ce înseamnă că s-au plătit bani pentru a fi văzut de cât mai mulți utilizatori. Partea bună e că trei sferturi din cei care comentează acolo își bagă și își scot la greu în Băsescu. Totuși, rămâne întrebarea de bază: de ce comunică USL-ul așa de înfiorător de prost?! Chiar sunt așa de handicapați încât nu au pe nimeni care să știe să le seteze o campanie minimală pe Adwords sau o pagină de Facebook? Nu au buget de comunicare, nici măcar ceva minimal care să acopere mediul online? Ce se întâmplă? Sunt retarzi?

6 iulie 2012: Cum va rămâne această zi în isteria României?

Istoria se scrie cu fapte și, de la „Alea jacta est!” până la „Români, vă ordon: treceți Prutul!”, faptele rămân deseori în istorie cu nume, denumiri, sintagme sau fraze celebre. Iată câteva fraze sau expresii care ar putea însoți în istorie evenimentele de azi.

„Pierdut flacără violet. Declarat nulă!”
Sau: „Pierdut flacără violet. Găsitorului recompensă! Valabil până la 29 iulie inclusiv, după aia nu mai contează.”
Sau: „Dottore, dottore, ăștia m-au suspendat. Hă hă ... hâc!”
Sau: „Băi dottore, băi, să nu vrei tu să coabitezi cu mine!...”
Sau: „Crin, scoal', e rivuluție, bătaie mare afară!”
Sau: „Numele meu e Ponta. Copy Ponta. La lecția de azi l-am copiat pe dl. Băsescu, am fost la fel de bagabont ca el.”
Sau, pur și simplu, „Blitzkrieg cu finalizare.”

Motivația suspendării e prea blândă, dar ... merge și așa dacă își face treaba

A apărut documentul justificativ prin care USL solicită demiterea lui Băsescu. E lung, nu merită să reținem decât punctele-cheie:

„I. Preşedintele a uzurpat rolul Prim-ministrului și s-a substituit în atribuțiile constituționale ale Guvernului.
II. Președintele a încălcat în mod repetat drepturilor (sic!) şi libertăţilor (sic!) fundamentale ale cetăţenilor prevăzute în Constituţie. Insultele repetate la adresa comunităţii rome. Promulgarea legii pensiilor, adoptată prin fraudă de către Camera Deputaților. Încercările de intimidare a presei, prin includerea acesteia printre vulnerabilitățile ce afectează securitatea națională.
III. Președintele a încălcat în mod repetat principiul separaţiei puterilor în stat şi independenţa justiţiei. Încălcarea gravă și repetată a independenţei justiţiei. (vă reamintesc că Băsescu își va baza apărarea până la referendum pe această temă)
IV. Președintele a inițiat un proiect neconstituţional de revizuire a Constituţiei și a încălcat procedura de revizuire a Constituției prevăzută de legea fundamentală.
V. Președintele a instigat la nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale și a făcut presiuni directe asupra judecătorilor Curții, făcându-le „vizite” înaintea unor decizii importante.
VI. Președintele a încălcat sistematic principiul neapartenenței politice a persoanei care ocupă funcția prezidențială și a abandonat rolul constituțional de mediator în stat și în societate. (Asta e de domeniul evidenței, Băse a fost președintele de facto al PDL în perioada Boc.) Învrăjbirea diferitelor categorii sociale.
VII. Președintele a încălcat în mod grav prevederile Constituției și principiul fundamental al democrației reprezentative, atunci când declară că nu va numi un Prim-ministru din partea USL, chiar dacă această formațiune politică va obține majoritatea absolută în Parlament.”

Mie mi se pare prea blând, da' mă rog. Nu sunt amintite, de pildă, acțiunile ca angajat al unei companii străine (RMGC). Dar e bine așa câtă vreme îl reîntoarce pe ipochimen acolo unde și-a dorit: la popor.

Ieri seară, Băsescu a furat startul

Discursul lui Băsescu de aseară nu a avut nici rolul de a chema tancurile SUA, nici pe acela de a mai scormoni prin dosare sau de a scoate scrisorele compromițătoare.

Băsescu știe că va fi suspendat și a furat startul. A intrat deja în campanie. Acum 5 ani, la referendumul precedent, tema de campanie a fost că „nu poate să tacă, să nu vadă sau să audă” ceea ce fac ăia (care ăia? nu contează... „ăia”... cei 322). Acum tema campaniei sale va fi, chipurile, apărarea justiției de hidra cu cinci capete (Ponta, Antonescu, D. Constantin, Oprea și Kelemen Hunor). Mă rog, cred că vor fi în cele din urmă vreo șapte capete, că nu-mi vine mie să cred că nu or să apară în scenariu și Iliescu, și Felix.

Cât de independentă și eficientă e această justiție „reformată”, am zis-o deja aici.