Strategia apărătorilor lui Traian Băsescu e deja conturată. Mesajul lor e acela că la referendum nu se va vota pro sau contra Traian Băsescu, ci pro sau contra statului de drept. Lăsând la o parte inepțiile cu eliberarea lui Năstase, cu revenirea lui Hrebenciuc, Iliescu și alte sperietori care vor să bage Justiția în buzunar și să fugă cu ea, nu se știe unde, ideea majoră care se desprinde din articolele scrise în ultima vreme de voci pro-Băsescu precum Ștefan Vlaston, Vladimir Tismăneanu, DP Aligică, sau blogării de pe Inliniedreapta.net, „Madame Blogary” sau „La colțul străzii” e că evenimentele ce s-au succedat în ultima vreme reprezintă o încălcare flagrantă a statului de drept.
Părerea mea e că au dreptate. Da, fosta opoziție și actuala semi-putere a încălcat și / sau a forțat regulamente ca să ajungă acolo unde își dorea: trimiterea lui Traian Băsescu la ghilotina poporului. Totuși, nu am nici o problemă cu treaba asta, și iată de ce.
Statul de drept - adică eșafodajul juridic care guvernează raporturile interpersonale și interinstituționale în cadrul unei societăți - nu e deloc o abstracțiune neutră. Dimpotrivă. Statul de drept este expresia unei stări de fapt şi legitimitatea sa decurge dintr-o stare de fapt. Legile nu au un conținut neutru, ele sunt scrise în folosul unora și în defavoarea altora. Încă de la 1840 Tocqueville observa că în Statele Unite ale Americii principiul cauțiunii este unul clar în favoarea bogaților și în defavoarea săracilor (care nu aveau bani de cauțiune). Un pic mai târziu Karl Marx a argumentat ideea că statul (de drept) este un simplu instrument în mâna clasei dominante. În secolul XX, pe fondul acutizării diferențelor și luptei ideologice dintre sistemele politice, în URSS și țările satelite partidul comunist avea rol conducător în societate, în vreme ce în multe țări din blocul ideologic opus partidul comunist era interzis prin lege (cum a fost în România între 1924-1944) datorită caracterului său subversiv.
Așadar, când spunem că legea trebuie să fie aceeași pentru toți, e foarte frumos, dar trebuie să ținem cont de faptul că legea va nemulțumi mereu pe câte cineva, pentru că scrierea legilor are un caracter inerent social. Dacă legea, statul de drept, îi nemulțumește pe 1% din membrii societății, probabil nu e nici o problemă, dar când sunt nemulțumiți 70%, cred că avem o mare problemă. Nu cu statul de drept, ci cu starea de fapt.
În general, pe linia filozofiei politice clasice (Locke, Hobbes, Rousseau), statului de drept i se opune starea de natură. Domniei legilor, se zice, nu putem opune decât domnia forței. Unui regim în care legea e suverană pentru toți nu putem opune decât unul în care legea e doar pentru unii, în timp ce alții (tiranii, dictatorii) sunt mai presus de lege.
Problema e că argumentul acesta nu ia în considerare caracterul social al legilor, cel intuit de Tocqueville şi teoretizat de Marx şi de întreaga tradiţie socialistă de după el. Nu e nevoie să opunem ideii de stat de drept, o stare de natură (dictatură, tiranie, oligarhism). Lucrurile nu sunt chiar aşa de tragice. Este suficient să vedem dacă statul de drept mai corespunde stării de fapt şi ne putem da seama imediat dacă statul de drept este sau nu în pericol. Dacă statul de drept nu mai corespunde stării de fapt, atunci statul de drept nu e în pericol ci e, pur şi simplu, ilegitim. Ceea ce înseamnă că nu e nici un pericol dacă îl reformăm, chiar prin încălcarea unor legi fundamentale precum Constituția (care la rândul ei se sprijină pe anumite interese sociale).
Ori, din această perspectivă, ceea ce a făcut Parlamentul României în ultimele două săptămâni este perfect legitim. Statul de drept nu e în pericol, el este de fapt readaptat la noua stare de fapt. Este absurd să acuzi încălcarea statului de drept în condiţiile în care cu numai câteva luni în urmă ai dat legi prin care demiterea preşedintelui se putea face cu numai 9 milioane de voturi. Legile acelea nu erau altceva decât expresia unor interese particulare ale unei facţiuni politice aflată la putere, şi în special ale unei persoane, Traian Băsescu. Ele erau expresia stării de fapt din acel moment politic. Ele însă nu mai corespundeau câtuşi de puţin stării de fapt actuale, care nu mai cerea apărarea cu orice preţ a scaunului prezidenţial. Şi nici asta nu ar fi fost o problemă dacă persoana în cauză, şi anume Traian Băsescu, nu ar fi abuzat de statul de drept pentru a sabota fără milă acţiunile unei instituţii importante, Guvernul României. De la izbucnirea în presa străină a scandalului plagiatului a devenit clar pentru toată lumea că momentul „dottore” reprezentase o avanpremieră. Traian Băsescu știuse de acest scandal și nu doar că nu făcuse nimic pentru a-l preveni pe primul-ministru, împiedicând astfel colapsarea imaginii țării în străinătate, ci dimpotrivă: firele ulterioare ale afacerii indicau faptul că la Cotroceni se urziseră comploturi, bombe de presă și mizerii nedemne de o instituție a statului. La adăpostul statului de drept, crezându-se probabil suficient protejat de Constituție, regulamentele camerelor parlamentului și lege, Traian Băsescu lansa lovitură după lovitură fără să-i pese de faptul că adversarii săi au susținere în rândul a 50% din populație, spre deosebire de el, care mai e susținut doar de vreo 15% din populație (a nu se confunda acest 15% cu procentul de 26-27% care va vota NU la referendum). Starea de fapt, așadar, ar fi trebuit să-i sugereze lui Băsescu să nu se bazeze pe statul de drept. El, dimpotrivă, a făcut exact contrariul, a abuzat de mecanismele statului de drept pentru a-și lovi sub centură adversarii, ceea ce din punct de vedere logic nu le-a lăsat acestora decât două alegeri posibile: ori să se recunoască învinși, ori să modifice regulile statului de drept în conformitate cu noua stare de fapt, pentru a-l forța pe Traian Băsescu să iasă din tranșee și să sufere o înfrângere, cel mai probabil umilitoare, pe 29 iulie. Cum alegerea, date fiind simpatiile populației la ora actuală, nu era greu de făcut, coaliția de la guvernare a ales forțarea statului de drept și punerea sa în acord cu noua stare de fapt.
Este ipocrit, așadar, să te plângi de încălcarea statului de drept când tu însuți i-ai forțat limitele. Mai întâi pentru a ți-l aservi, și mai apoi pentru a putea să ataci golănește adversarii politici care în mod evident reprezentau mult mai bine decât tine starea de fapt. Traian Băsescu a semănat vânt și a cules furtună. Sunt de acord că parlamentarii USL (dar și aliații lor) au forțat și chiar au încălcat anumite regulamente și legi, dar era singura soluție pragmatică pentru a rezolva războiul de la nivel instituțional și pentru a împinge lucrurile spre referendumul popular, singurul care va putea pune în acord statul de drept cu starea de fapt. Dacă populația îl demite pe Băsescu atunci statul de drept va fi recunoscut pe noile coordonate trasate de ultimele acțiuni ale USL; dimpotrivă, dacă se va petrece contrariul, înseamnă că populația va apăra statul de drept al lui Traian Băsescu și al apărătorilor săi și starea de fapt pe care o intuiam cu toții nu era decât una iluzorie.
Se afișează postările cu eticheta esential. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta esential. Afișați toate postările
14.6.12
Educația și piața muncii. O altă perspectivă.
[Postul care urmează e destul de lung, e nevoie de minim 15 minute pentru a-l citi în întregime.]
În general, când românul spune „educație” se referă după caz, dorință, putirință, nevoi și aptitudini la ciclul gimnazial, liceu sau facultate. Și după aia, gata. Game over. Indiferent că face 8 clase, liceul sau facultatea, educația românului se termină atunci când ajunge să fie ejectat („ejaculat”, după vorba lui Vanghele...) din ultima școală.
Nu e de mirare, așadar, că românul are așteptări uriașe de la sistemul educațional formal obligatoriu și post-obligatoriu, adică de la școală, liceu, facultăți. Dacă s-ar putea, românul ar vrea ca școala să-l ia, odată cu grădinița, din brațele mămucii și să-i dea după un număr ț de ani o meserie care să-l scoată la pensie la 65 de ani, preferabil din același loc de muncă. Și întrucât acest lucru nu se întâmplă, sau mai bine zis, și voi explica mai jos de ce, nu se mai întâmplă, românul e nemulțumit și constată ritos, odată cu domnul Ștefan Vlaston, că „se menține prăpastia între școală și piața muncii”. Sau, pe un ton mai vesel și mai puțin acru, e nemulțumit - odată cu domnul Băse - că școala românească produce numai filozofi, nu și tinichigii, ospătari, fotbaliști. „De 20 de ani nu suntem în stare, așa cum au fost alții, să aducem școala, curriculumul scolar, în coerență cu piața muncii.” - constată cu obidă în articolul său dl. Vlaston.
Da, domnule Vlaston, așa e. E adevărat. Între piața muncii și școală e o prăpastie. Corect! Ați pus punctul pe „i”! Dar!... și aici vine un mare „dar!”. Problema e că prăpastia se menține, se va menține și se va răz-menține decenii bune de acum încolo, indiferent cine va veni la guvernare. Poa' să vină și extratereștrii. Poa' să vină și Mahomed. Serios! Mahomed al educației. Nici el nu va rezolva problema, nu va astupa prăpastia. Așa că, încetați să vă plângeți. Prăpastia e normală. Face parte din noua paradigmă educațională. Suntem condamnați la această prăpastie, iar întrebarea de bază nu trebuie să fie: cum astupăm această prăpastie?... ci: cum facem să trecem peste această prăpastie?
Înainte de a intra în detalii, să facem câteva observații
Mai întâi de toate se cuvine să punctăm niște aspecte generale în jurul discrepanței dintre cererea angajatorilor și ceea ce oferă poporul în genere. Trebuie să spunem de la bun început că discrepanța dintre bagajul educațional al românilor și cerințele angajatorilor are și alte cauze, mai subtile, nu doar incapacitatea școlii de a produce tinichigii. Expunem mai jos aceste cauze tocmai pentru a le exclude ulterior din discuție. Să începem cu două constatări de bază.
- În primul rând trebuie să constatăm că poporul român, de la mama lui, nu prea e prieten cu educația. Aș putea da o mulțime de statistici care să-mi susțină această opinie, dar mă voi opri la una foarte simplă, și relevantă: câți români au carnet de conducere în epoca automobilului? Carnetul de conducere fiind ceva ce, știm bine, se ia în urma unui examen pentru care trebuie să înveți. Ei bine, cifra s-ar putea să li se pară unora șocantă, dar la o populație adultă de cca. 14-15 milioane, România nu are decât 6,39 milioane de permise B (vezi statisticile DRPCIV). Asta înseamnă în jur de 40% din populația adultă. Ori, fără permis de conducere, restul de 60% nici nu va putea vreodată să ocupe o grămadă de joburi de pe piața muncii (șofer personal, curier, taximetrist etc., plus alte joburi în care carnetul de conducere este un „must have”, de exemplu agent de vânzări sau agent imobiliar), ceea ce înseamnă că dintr-un foc anumiți angajatori, care au nevoie de oameni cu carnet de conducere, vor trebui să-și limiteze aria de selecție doar la cei 40%. Și nu, statistica asta nu e o chestiune de costuri, nu voi servi veșnica explicație cu „românii n-au bani”. În comparație cu alte țări UE (de exemplu Franța, unde școlarizarea costă cel puțin 700 de euro) școala de șoferi încă e extrem de ieftină în România. Pur și simplu vorbim de lipsă de interes din partea populației, care nu vede nici un beneficiu imediat în deținerea unei competențe în plus - conducerea automobilului - dacă n-are posibilitatea, din cauza veniturilor reduse, să-și cumpere și mașină pe care să o conducă. Dar nu cumva veniturile sunt reduse din cauza lipsei de competențe?...
- În al doilea rând trebuie să admitem că piața muncii e într-o continuă contracție de 23 de ani încoace. De la vreo 9 milioane de angajați în 1990 s-a ajuns acum la ceva mai mult de 4 milioane. Consecințele negative ale fenomenului de contracție au fost aplanate cumva prin diverse subterfugii precum pensionările anticipate din anii '90, apoi prin emigrarea masivă și legală începută sub guvernarea Năstase și, în sfârșit, prin desfrâul angajărilor bugetare de sub alianța de dreapta din 2005-2007 („dreapta bugetofagă”, cum îmi place mie s-o numesc, la contrapartidă cu „stânga caviar”), dar acestea nu au mai putut fi stăpânite în anii de criză, mai ales că guvernele PDL au făcut tot ce se poate ca să amplifice consecințele negative ale contracției pieței muncii (vezi Codul Muncii 2011), nicidecum să le atenueze. Așadar, sincer, mie chiar nu mi se pare că angajatorii români sunt cei mai dornici oameni de pe lumea asta să creeze locuri de muncă (și nu o zic ca un reproș, ci, pur și simplu, ca o constatare). „Iar agenții economici plâng că nu au de unde angaja sculeri matrițeri, strungari, sudori, mecanici, lăcătuși, etc.” - zice dl. Vlaston. Măi să fie! Ce frumos ar fi ca într-o țară fără industrie, cum e România de astăzi, puținii angajatori rămași vii să tânjească la asemenea meseriași...
Pe lângă aceste două constatări de bază, care punctează cadrul general în care se mișcă piața de muncă, să mai aducem în discuție alți doi factori care îngreunează angajările, fără ca sistemul educațional să aibă ceva de-a face cu ei.
- Mobilitatea internă scăzută a forței de muncă. Cei care au studiat fenomenul mobilității forței de muncă au descoperit niște chestii interesante, de exemplu că numai 1/142 de angajați permanenți sunt în căutare activă de job și că mobilitatea forței de muncă este foarte scăzută. Părerea mea, care nu e susținută de studii, dar care cred că ar putea fi demonstrată științific foarte ușor, cu condiția să-și dorească cineva treaba asta, e că la mobilitatea scăzută a forței de muncă a contribuit în toți acești ani și balonul imobiliar și dezinteresul autorităților de a reglementa corect piața imobiliară, ceea ce a făcut practic imposibilă relocarea dintr-un oraș în altul din cauza chiriilor complet rupte de realitatea salariilor. De aceea angajatorii sunt practic condamnați să caute angajați strict la un nivel local, adică limitat. Nu în ultimul rând, și infrastructura precară îi condamnă pe români să își caute un job, în general, pe lângă casă. Dacă în Europa nu e deloc excepțional să locuiești la 50-100 de kilometri de orașul în care ai job, în România așa ceva e mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu avem autostrăzi, drumurile sunt proaste și aglomerate, iar despre rețeaua feroviară de tip RER din jurul marilor orașe am putea zice că e dezastruoasă dacă nu ar fi, pur și simplu, inexistentă.
- Inadaptarea ofertei salariale la noua realitate a integrării europene. Românul nu este „imobil” în sine. Pe piața europeană a muncii, românii sunt cei mai mobili europeni. Ca un corolar al mobilității interne scăzute a forței de muncă trebuie să admitem și faptul că, pe piața europeană a muncii, angajatorii noștri sunt cei mai defavorizați întrucât oferta lor salarială nu poate concura cu cea a confraților din Occident. De aceea e absolut normal, așa cum se plâng comentatorii „bogdan” sau „MariusCC” din subsolul articolului lui Ștefan Vlaston, să nu mai rămână de angajat decât cei mai slab pregătiți candidați. Dar aici nu e vina sistemului educațional, ci a condițiilor generale de muncă și salarizare din România. Dacă vor candidați mai buni, angajatorii nemulțumiți n-au decât să mărească oferta salarială. A, nu pot, nu-și permit? Nu-i nimic. Să încerce să devină mai competitivi și sigur vor reuși să atragă și oameni calificați. Până atunci trebuie să se mulțumească strict cu ceea ce le rămâne.
Capitalism naționalo-industrial și capitalism nomad
Domnul Vlaston este exponentul unei concepții educaționale de secol XIX. Adică pozitivistă. Ceea ce marele educator brazilian Paulo Freire numea încă din anii '70 în Pedagogia oprimaților „educație-bancă”. Băgăm bănuțul și iese dobânda. Cauză și efect. Băgăm școlari, scoatem meseriași. Îi învățăm algebră, scoatem genii matematice. Băgăm șaibă, scoatem lăcătuși. „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui.” Într-un fel, concepția aceasta e corectă, dar până la un punct. Piața muncii contemporană nu mai este o constantă. Nu mai suntem în era capitalismului naționalo-industrial din secolele XVIII-XX, în care piețele de desfacere erau prin excelență interne, protejate cu tarife vamale (și când nu erau interne, se dădeau războaie pentru internalizarea/capturarea lor), și în care se pot trasa pe hârtie industrii care să dăinuie vreme de decenii (capitalism reflectat indirect de butada lui Lenin de la 1919: „Socialismul înseamnă electrificare plus puterea sovietelor”). După 1971 („the Nixon shock”) capitalismul înseamnă din ce în mai mult masse flotante de bani care se mișcă liber dincolo de frontierele naționale, afectând negativ sau pozitiv comunități dintre cele mai diverse strict în funcție de interesele personale ale posesorilor de bani. Pe cale de consecință, nici piața muncii nu mai poate fi descrisă după niște tipare pozitiviste (construim ț-șpe combinate chimice => vom avea nevoie de x ingineri chimiști pe care trebuie să-i școlarizăm într-un număr N de ani, sau scoatem ț-șpe softiști pe bandă rulantă => vor veni garantat x investitori din domeniul IT). În era capitalismului nomad, pe care am început-o de vreo 30-40 de ani și în care abia am intrat, nu școala, adică sistemul formal obligatoriu/post-obligatoriu de educație, este cea care trebuie să formeze indivizii adaptați pieței de muncă, pentru simplul motiv că școala va fi întotdeauna cu 8, 10, 12 sau 16 ani în urma tendințelor și evoluției pieței de muncă.
Astăzi, de exemplu, se poate constata o cerere enormă pe piața serviciilor de masaj erotic și videochat. În concepția pozitivistă a domnului Vlaston ar trebui să formăm generații întregi de videochatiste și ... maseuze, poate pentru a constata că peste 5 ani se descoperă internetul în nu știu ce țară din Asia unde tinerele sunt de 5 ori mai ieftine decât în România și, drept consecință, toate serviciile de videochat se vor muta acolo. Noi vom rămâne însă cu o generație întreagă de ... „tinichigioaice”, pentru că așa vrea dl. Vlaston.
Realitatea e că în epoca noastră, adică de vreo 20 de ani încoace, nu mai putem anticipa, nu cu 18 ani ce se va întâmpla pe piața muncii, dar nici măcar cu 5 ani.
Credeți că americanilor le-ar fi venit să creadă în 1990, să zicem, că până în 2012 vor pierde milioane de joburi productive către China?! Ar fi putut anticipa cineva în 2005 că în anul de grație 2012 mii de joburi vor proveni zilnic din „social media”?! Răspunsul e simplu: nu. Pentru că pur și simplu vorbim de evoluții realmente imposibil de anticipat. Ca să le dau un prilej de satisfacție prietenilor mei liberali, imposibilitatea existenței unui ochi clarvăzător care să plutească omniscient peste piața muncii ține, dacă vreți, de imposibilitatea cognitivă a superplanificării pe care o denunțau Fr. Hayek și von Mises atunci când criticau socialismul de război din timpul vieților lor (vezi Drumul către servitute). Și practica a dovedit, da, chiar a dovedit că Hayek și von Mises aveau dreptate (ce-i al lor, e-al lor).
Când dl. Vlaston plânge de mila inadecvării la realitate a sistemului de învățământ, e mai socialist decât își poate închipui, atâta doar că reprezintă un tip de socialism prost, de război, ca în cazul bolșevicilor. Adică unul falimentar.
În 1940, în America erau numai 2.500 de psihologi cu patalama. Astăzi sunt 77.000 (cifrele sunt luate de aici). De 30 de ori mai mulți, deși populația nu a crescut decât de 2,2 ori. Dar de jobul de profesor de yoga sau instructor de zumba fitness ce ziceți?... Cine ar fi putut să prevadă în urmă cu doar 10 ani că obscurul dans de origine columbiană va ajunge să creeze mii de joburi de-a lungul și de-a latul Americii? Nimeni. Poate doar creatorii afacerii zumba, atunci când trăgeau pe nas marijuana și visau să ajungă într-o bună zi celebri.
Soluția e una singură și se numește „lifelong learning” / educația adulților
Și totuși, confruntate cu o piață de muncă în continuă și din ce în ce mai rapidă prefacere, țările avansate au găsit răspunsul. Educația a încetat de foarte multă vreme să mai fie văzută ca un proces limitat în timp, așa cum încă e văzută la noi. Dimpotrivă. Educația este văzută ca un proces permanent, și statul încurajează toate formele posibile de „lifelong learning” - educația adulților.
Cu alte cuvinte, nimeni nu mai are așteptarea absurdă ca școala să îți furnizeze ghetele cu care vei ieși la pensie. Ca să folosim o metaforă, în era capitalismului nomad rolul școlii nu mai e acela de a-ți furniza ghetele cu care să ieși la pensie, ci acela de a te învăța să-și legi șireturile indiferent de ghetele pe care le încalți!
Educația, care este un drept fundamental al omului, se desfășoară, cum e și normal, pe tot parcursul vieții. Dreptul la viață nu ni-l ia nimeni, de când ne naștem și până murim. La fel e și cu dreptul la educație. Dreptul ăsta nu ni se suspendă când împlinim 14 ani sau 22, de el beneficiem chiar și la 60 de ani.
Dl. Vlaston se minunează în articolul său: „La noi în țară, conform unui studiu Manpower, 43% dintre angajatori au dificultati sa recruteze persoane potrivite pentru posturile libere, in timp ce, in Olanda, doar 7% din angajatori au dificultati sa recruteze talentul necesar.” Dar dacă ne uităm un pic peste ceea ce ne zic cifrele EUROSTAT despre gradul de participare a forței de muncă la formele de învățare pentru adulți, mă tem că nu ar mai trebui să ne minunăm (de fapt, ar trebui să ne minunăm că mai existăm...). Conform statisticilor de aici, olandezii în vârstă de 25-34 de ani participă în proporție de 27.2% la o formă de educație sau training pentru adulți, spre deosebire de români care o fac numai în proporție de 4,2% fiind, din acest punct de vedere, ultimii din Europa, sub Bulgaria. În traducere liberă: dacă presupunem prin absurd că de mâine Ministerul Educației identifică un trend esențial pe piața muncii (de exemplu, că e nevoie ca toată lumea, indiferent de job, să știe să lucreze cu calculatorul) forța de muncă din România, cu actualul grad de participare la procesele de educația adulților, ar necesita 23,8 ani pentru a se pune la punct, spre deosebire de forța de muncă olandeză, care ar necesita numai 3,67 ani, sau forța de muncă daneză - campioana Europei - care ar necesita numai 2,42 ani.
Din păcate pentru noi, mă tem că în era capitalismului nomad chiar nu are nimeni timp să aștepte 23,8 ani până când învață și românii cum se face un anumit lucru.
De aceea, orice discuție despre corelarea dintre sistemul de învățământ și piața muncii trebuie să înceapă de fapt de la următoarea întrebare: formează sistemul de învățământ oameni capabili să învețe mai departe, sau nu? Asta e întrebarea-cheie în era capitalismului nomad. E puțin important dacă liceele și facultățile noastre formează ospătari, filozofi, violoniști, tinichigii, economiști, juriști ș.a.m.d. a căror utilitate nu se regăsește într-un anumit moment pe piața muncii. Principalul e să formeze oameni capabili să învețe mai departe, iar dacă sistemul le dă și o meserie - cu atât mai bine! Ori, exact aici se pare că eșuează lamentabil sistemul nostru de învățământ. Problema nu e că tinerii absolvenți au meserii care nu se caută, problema e că tinerii absolvenți sunt incapabili să învețe. Ceea ce înseamnă, implicit, că sunt incapabili să se și autoperfecționeze în meseria cu care ies din sistem.
Ar fi ca și cum eu aș juca 12 ani fotbal și la meciul de retragere se descoperă că de fapt habar nu am să dau cu piciorul în minge. Cam așa se pare că stă treaba cu elevii și studenții noștri. Își tocesc coatele 10-15 ani pe băncile școlilor, dar apoi, când termină studiile, la primul loc de muncă se descoperă că nu știu cel mai elementar lucru care trebuia învățat în școală: să învețe. Din acest punct de vedere, și numai din acest punct de vedere, educația noastră este complet inadaptată la era capitalismului nomad.
Mai mult, după ce că prin sistemul formal și obligatoriu/post-obligatoriu scoate indivizi rebutați, Ministerul Educației nici măcar nu pare să conștientizeze faptul că în anul de grație 2012 educația unei națiuni nu se mai rezumă la perioada vârstei de 3-23 de ani. O simplă privire pe site-ul www.edu.ro e suficientă pentru a înțelege de ce dinozaurii de acolo, când aud de „lifelong learning”, au impresia că îi înjuri în cecenă. Noțiunea e, pur și simplu, absentă. Există câte ceva despre programele de formare profesională continuă, și atât, făcându-se abstracție de faptul că educația pentru adulți înseamnă inclusiv forme de învățământ non-formale și în afara sistemul oficial de certificare a competențelor precum universitățile populare. Spre comparație, iată cum arată capitolul dedicat educației adulților de pe situl Ministerului Educației din Franța, și ce bogăție de informații conține. Educație a adulților care face parte integrantă din organigrama sistemului educațional. Iar aici puteți vedea cum arată organigrama oficială a sistemului de educație danez, care e cel mai performant la nivel de educația adulților din Europa.
Spre cinstea lui, Funeriu a impus în noua lege a educației un întreg capitol (Titlul 5) dedicat educației permanente, dar din ce vedem concret pe situl Ministerului Educației și din luările de poziție ale celor care scriu despre educație la noi se pare că lucrurile sunt blocate la nivelul „formă fără fond”. Pur și simplu nu-i pasă nimănui.
Cam asta e cealaltă perspectivă asupra prăpastiei pe care o propun eu. Dacă vrem să avem un dialog între educație și piața muncii trebuie să umblăm la sistemul de educație pentru adulți. Din păcate, la noi angajatorii încă nu înțeleg că statul nu le mai poate servi pe tavă carne de tun, ca în capitalismul naționalo-industrial, candidații nu înțeleg că diplomele nu au nici o valoare dacă nu sunt susținute de o motivație continuă de învățare iar chibiții ca domnul Vlaston trag în aer cu muniție oarbă. Șontâc-șontâc, România merge mai departe. Până când decidenții și autoritățile din domeniul educației nu vor înțelege corect lumea în care ne învârtim, rămâne strict datoria și responsabilitatea fiecărui părinte aceea de a sădi și de a cultiva în sufletul copilului său cea mai de preț dorință pe care o poate avea un om: dorința de a învăța.
În general, când românul spune „educație” se referă după caz, dorință, putirință, nevoi și aptitudini la ciclul gimnazial, liceu sau facultate. Și după aia, gata. Game over. Indiferent că face 8 clase, liceul sau facultatea, educația românului se termină atunci când ajunge să fie ejectat („ejaculat”, după vorba lui Vanghele...) din ultima școală.
Nu e de mirare, așadar, că românul are așteptări uriașe de la sistemul educațional formal obligatoriu și post-obligatoriu, adică de la școală, liceu, facultăți. Dacă s-ar putea, românul ar vrea ca școala să-l ia, odată cu grădinița, din brațele mămucii și să-i dea după un număr ț de ani o meserie care să-l scoată la pensie la 65 de ani, preferabil din același loc de muncă. Și întrucât acest lucru nu se întâmplă, sau mai bine zis, și voi explica mai jos de ce, nu se mai întâmplă, românul e nemulțumit și constată ritos, odată cu domnul Ștefan Vlaston, că „se menține prăpastia între școală și piața muncii”. Sau, pe un ton mai vesel și mai puțin acru, e nemulțumit - odată cu domnul Băse - că școala românească produce numai filozofi, nu și tinichigii, ospătari, fotbaliști. „De 20 de ani nu suntem în stare, așa cum au fost alții, să aducem școala, curriculumul scolar, în coerență cu piața muncii.” - constată cu obidă în articolul său dl. Vlaston.
Da, domnule Vlaston, așa e. E adevărat. Între piața muncii și școală e o prăpastie. Corect! Ați pus punctul pe „i”! Dar!... și aici vine un mare „dar!”. Problema e că prăpastia se menține, se va menține și se va răz-menține decenii bune de acum încolo, indiferent cine va veni la guvernare. Poa' să vină și extratereștrii. Poa' să vină și Mahomed. Serios! Mahomed al educației. Nici el nu va rezolva problema, nu va astupa prăpastia. Așa că, încetați să vă plângeți. Prăpastia e normală. Face parte din noua paradigmă educațională. Suntem condamnați la această prăpastie, iar întrebarea de bază nu trebuie să fie: cum astupăm această prăpastie?... ci: cum facem să trecem peste această prăpastie?
Înainte de a intra în detalii, să facem câteva observații
Mai întâi de toate se cuvine să punctăm niște aspecte generale în jurul discrepanței dintre cererea angajatorilor și ceea ce oferă poporul în genere. Trebuie să spunem de la bun început că discrepanța dintre bagajul educațional al românilor și cerințele angajatorilor are și alte cauze, mai subtile, nu doar incapacitatea școlii de a produce tinichigii. Expunem mai jos aceste cauze tocmai pentru a le exclude ulterior din discuție. Să începem cu două constatări de bază.
- În primul rând trebuie să constatăm că poporul român, de la mama lui, nu prea e prieten cu educația. Aș putea da o mulțime de statistici care să-mi susțină această opinie, dar mă voi opri la una foarte simplă, și relevantă: câți români au carnet de conducere în epoca automobilului? Carnetul de conducere fiind ceva ce, știm bine, se ia în urma unui examen pentru care trebuie să înveți. Ei bine, cifra s-ar putea să li se pară unora șocantă, dar la o populație adultă de cca. 14-15 milioane, România nu are decât 6,39 milioane de permise B (vezi statisticile DRPCIV). Asta înseamnă în jur de 40% din populația adultă. Ori, fără permis de conducere, restul de 60% nici nu va putea vreodată să ocupe o grămadă de joburi de pe piața muncii (șofer personal, curier, taximetrist etc., plus alte joburi în care carnetul de conducere este un „must have”, de exemplu agent de vânzări sau agent imobiliar), ceea ce înseamnă că dintr-un foc anumiți angajatori, care au nevoie de oameni cu carnet de conducere, vor trebui să-și limiteze aria de selecție doar la cei 40%. Și nu, statistica asta nu e o chestiune de costuri, nu voi servi veșnica explicație cu „românii n-au bani”. În comparație cu alte țări UE (de exemplu Franța, unde școlarizarea costă cel puțin 700 de euro) școala de șoferi încă e extrem de ieftină în România. Pur și simplu vorbim de lipsă de interes din partea populației, care nu vede nici un beneficiu imediat în deținerea unei competențe în plus - conducerea automobilului - dacă n-are posibilitatea, din cauza veniturilor reduse, să-și cumpere și mașină pe care să o conducă. Dar nu cumva veniturile sunt reduse din cauza lipsei de competențe?...
- În al doilea rând trebuie să admitem că piața muncii e într-o continuă contracție de 23 de ani încoace. De la vreo 9 milioane de angajați în 1990 s-a ajuns acum la ceva mai mult de 4 milioane. Consecințele negative ale fenomenului de contracție au fost aplanate cumva prin diverse subterfugii precum pensionările anticipate din anii '90, apoi prin emigrarea masivă și legală începută sub guvernarea Năstase și, în sfârșit, prin desfrâul angajărilor bugetare de sub alianța de dreapta din 2005-2007 („dreapta bugetofagă”, cum îmi place mie s-o numesc, la contrapartidă cu „stânga caviar”), dar acestea nu au mai putut fi stăpânite în anii de criză, mai ales că guvernele PDL au făcut tot ce se poate ca să amplifice consecințele negative ale contracției pieței muncii (vezi Codul Muncii 2011), nicidecum să le atenueze. Așadar, sincer, mie chiar nu mi se pare că angajatorii români sunt cei mai dornici oameni de pe lumea asta să creeze locuri de muncă (și nu o zic ca un reproș, ci, pur și simplu, ca o constatare). „Iar agenții economici plâng că nu au de unde angaja sculeri matrițeri, strungari, sudori, mecanici, lăcătuși, etc.” - zice dl. Vlaston. Măi să fie! Ce frumos ar fi ca într-o țară fără industrie, cum e România de astăzi, puținii angajatori rămași vii să tânjească la asemenea meseriași...
Pe lângă aceste două constatări de bază, care punctează cadrul general în care se mișcă piața de muncă, să mai aducem în discuție alți doi factori care îngreunează angajările, fără ca sistemul educațional să aibă ceva de-a face cu ei.
- Mobilitatea internă scăzută a forței de muncă. Cei care au studiat fenomenul mobilității forței de muncă au descoperit niște chestii interesante, de exemplu că numai 1/142 de angajați permanenți sunt în căutare activă de job și că mobilitatea forței de muncă este foarte scăzută. Părerea mea, care nu e susținută de studii, dar care cred că ar putea fi demonstrată științific foarte ușor, cu condiția să-și dorească cineva treaba asta, e că la mobilitatea scăzută a forței de muncă a contribuit în toți acești ani și balonul imobiliar și dezinteresul autorităților de a reglementa corect piața imobiliară, ceea ce a făcut practic imposibilă relocarea dintr-un oraș în altul din cauza chiriilor complet rupte de realitatea salariilor. De aceea angajatorii sunt practic condamnați să caute angajați strict la un nivel local, adică limitat. Nu în ultimul rând, și infrastructura precară îi condamnă pe români să își caute un job, în general, pe lângă casă. Dacă în Europa nu e deloc excepțional să locuiești la 50-100 de kilometri de orașul în care ai job, în România așa ceva e mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu avem autostrăzi, drumurile sunt proaste și aglomerate, iar despre rețeaua feroviară de tip RER din jurul marilor orașe am putea zice că e dezastruoasă dacă nu ar fi, pur și simplu, inexistentă.
- Inadaptarea ofertei salariale la noua realitate a integrării europene. Românul nu este „imobil” în sine. Pe piața europeană a muncii, românii sunt cei mai mobili europeni. Ca un corolar al mobilității interne scăzute a forței de muncă trebuie să admitem și faptul că, pe piața europeană a muncii, angajatorii noștri sunt cei mai defavorizați întrucât oferta lor salarială nu poate concura cu cea a confraților din Occident. De aceea e absolut normal, așa cum se plâng comentatorii „bogdan” sau „MariusCC” din subsolul articolului lui Ștefan Vlaston, să nu mai rămână de angajat decât cei mai slab pregătiți candidați. Dar aici nu e vina sistemului educațional, ci a condițiilor generale de muncă și salarizare din România. Dacă vor candidați mai buni, angajatorii nemulțumiți n-au decât să mărească oferta salarială. A, nu pot, nu-și permit? Nu-i nimic. Să încerce să devină mai competitivi și sigur vor reuși să atragă și oameni calificați. Până atunci trebuie să se mulțumească strict cu ceea ce le rămâne.
Capitalism naționalo-industrial și capitalism nomad
Domnul Vlaston este exponentul unei concepții educaționale de secol XIX. Adică pozitivistă. Ceea ce marele educator brazilian Paulo Freire numea încă din anii '70 în Pedagogia oprimaților „educație-bancă”. Băgăm bănuțul și iese dobânda. Cauză și efect. Băgăm școlari, scoatem meseriași. Îi învățăm algebră, scoatem genii matematice. Băgăm șaibă, scoatem lăcătuși. „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui.” Într-un fel, concepția aceasta e corectă, dar până la un punct. Piața muncii contemporană nu mai este o constantă. Nu mai suntem în era capitalismului naționalo-industrial din secolele XVIII-XX, în care piețele de desfacere erau prin excelență interne, protejate cu tarife vamale (și când nu erau interne, se dădeau războaie pentru internalizarea/capturarea lor), și în care se pot trasa pe hârtie industrii care să dăinuie vreme de decenii (capitalism reflectat indirect de butada lui Lenin de la 1919: „Socialismul înseamnă electrificare plus puterea sovietelor”). După 1971 („the Nixon shock”) capitalismul înseamnă din ce în mai mult masse flotante de bani care se mișcă liber dincolo de frontierele naționale, afectând negativ sau pozitiv comunități dintre cele mai diverse strict în funcție de interesele personale ale posesorilor de bani. Pe cale de consecință, nici piața muncii nu mai poate fi descrisă după niște tipare pozitiviste (construim ț-șpe combinate chimice => vom avea nevoie de x ingineri chimiști pe care trebuie să-i școlarizăm într-un număr N de ani, sau scoatem ț-șpe softiști pe bandă rulantă => vor veni garantat x investitori din domeniul IT). În era capitalismului nomad, pe care am început-o de vreo 30-40 de ani și în care abia am intrat, nu școala, adică sistemul formal obligatoriu/post-obligatoriu de educație, este cea care trebuie să formeze indivizii adaptați pieței de muncă, pentru simplul motiv că școala va fi întotdeauna cu 8, 10, 12 sau 16 ani în urma tendințelor și evoluției pieței de muncă.
Astăzi, de exemplu, se poate constata o cerere enormă pe piața serviciilor de masaj erotic și videochat. În concepția pozitivistă a domnului Vlaston ar trebui să formăm generații întregi de videochatiste și ... maseuze, poate pentru a constata că peste 5 ani se descoperă internetul în nu știu ce țară din Asia unde tinerele sunt de 5 ori mai ieftine decât în România și, drept consecință, toate serviciile de videochat se vor muta acolo. Noi vom rămâne însă cu o generație întreagă de ... „tinichigioaice”, pentru că așa vrea dl. Vlaston.
Realitatea e că în epoca noastră, adică de vreo 20 de ani încoace, nu mai putem anticipa, nu cu 18 ani ce se va întâmpla pe piața muncii, dar nici măcar cu 5 ani.
Credeți că americanilor le-ar fi venit să creadă în 1990, să zicem, că până în 2012 vor pierde milioane de joburi productive către China?! Ar fi putut anticipa cineva în 2005 că în anul de grație 2012 mii de joburi vor proveni zilnic din „social media”?! Răspunsul e simplu: nu. Pentru că pur și simplu vorbim de evoluții realmente imposibil de anticipat. Ca să le dau un prilej de satisfacție prietenilor mei liberali, imposibilitatea existenței unui ochi clarvăzător care să plutească omniscient peste piața muncii ține, dacă vreți, de imposibilitatea cognitivă a superplanificării pe care o denunțau Fr. Hayek și von Mises atunci când criticau socialismul de război din timpul vieților lor (vezi Drumul către servitute). Și practica a dovedit, da, chiar a dovedit că Hayek și von Mises aveau dreptate (ce-i al lor, e-al lor).
Când dl. Vlaston plânge de mila inadecvării la realitate a sistemului de învățământ, e mai socialist decât își poate închipui, atâta doar că reprezintă un tip de socialism prost, de război, ca în cazul bolșevicilor. Adică unul falimentar.
În 1940, în America erau numai 2.500 de psihologi cu patalama. Astăzi sunt 77.000 (cifrele sunt luate de aici). De 30 de ori mai mulți, deși populația nu a crescut decât de 2,2 ori. Dar de jobul de profesor de yoga sau instructor de zumba fitness ce ziceți?... Cine ar fi putut să prevadă în urmă cu doar 10 ani că obscurul dans de origine columbiană va ajunge să creeze mii de joburi de-a lungul și de-a latul Americii? Nimeni. Poate doar creatorii afacerii zumba, atunci când trăgeau pe nas marijuana și visau să ajungă într-o bună zi celebri.
Soluția e una singură și se numește „lifelong learning” / educația adulților
Și totuși, confruntate cu o piață de muncă în continuă și din ce în ce mai rapidă prefacere, țările avansate au găsit răspunsul. Educația a încetat de foarte multă vreme să mai fie văzută ca un proces limitat în timp, așa cum încă e văzută la noi. Dimpotrivă. Educația este văzută ca un proces permanent, și statul încurajează toate formele posibile de „lifelong learning” - educația adulților.
Cu alte cuvinte, nimeni nu mai are așteptarea absurdă ca școala să îți furnizeze ghetele cu care vei ieși la pensie. Ca să folosim o metaforă, în era capitalismului nomad rolul școlii nu mai e acela de a-ți furniza ghetele cu care să ieși la pensie, ci acela de a te învăța să-și legi șireturile indiferent de ghetele pe care le încalți!
Educația, care este un drept fundamental al omului, se desfășoară, cum e și normal, pe tot parcursul vieții. Dreptul la viață nu ni-l ia nimeni, de când ne naștem și până murim. La fel e și cu dreptul la educație. Dreptul ăsta nu ni se suspendă când împlinim 14 ani sau 22, de el beneficiem chiar și la 60 de ani.
Dl. Vlaston se minunează în articolul său: „La noi în țară, conform unui studiu Manpower, 43% dintre angajatori au dificultati sa recruteze persoane potrivite pentru posturile libere, in timp ce, in Olanda, doar 7% din angajatori au dificultati sa recruteze talentul necesar.” Dar dacă ne uităm un pic peste ceea ce ne zic cifrele EUROSTAT despre gradul de participare a forței de muncă la formele de învățare pentru adulți, mă tem că nu ar mai trebui să ne minunăm (de fapt, ar trebui să ne minunăm că mai existăm...). Conform statisticilor de aici, olandezii în vârstă de 25-34 de ani participă în proporție de 27.2% la o formă de educație sau training pentru adulți, spre deosebire de români care o fac numai în proporție de 4,2% fiind, din acest punct de vedere, ultimii din Europa, sub Bulgaria. În traducere liberă: dacă presupunem prin absurd că de mâine Ministerul Educației identifică un trend esențial pe piața muncii (de exemplu, că e nevoie ca toată lumea, indiferent de job, să știe să lucreze cu calculatorul) forța de muncă din România, cu actualul grad de participare la procesele de educația adulților, ar necesita 23,8 ani pentru a se pune la punct, spre deosebire de forța de muncă olandeză, care ar necesita numai 3,67 ani, sau forța de muncă daneză - campioana Europei - care ar necesita numai 2,42 ani.
Din păcate pentru noi, mă tem că în era capitalismului nomad chiar nu are nimeni timp să aștepte 23,8 ani până când învață și românii cum se face un anumit lucru.
De aceea, orice discuție despre corelarea dintre sistemul de învățământ și piața muncii trebuie să înceapă de fapt de la următoarea întrebare: formează sistemul de învățământ oameni capabili să învețe mai departe, sau nu? Asta e întrebarea-cheie în era capitalismului nomad. E puțin important dacă liceele și facultățile noastre formează ospătari, filozofi, violoniști, tinichigii, economiști, juriști ș.a.m.d. a căror utilitate nu se regăsește într-un anumit moment pe piața muncii. Principalul e să formeze oameni capabili să învețe mai departe, iar dacă sistemul le dă și o meserie - cu atât mai bine! Ori, exact aici se pare că eșuează lamentabil sistemul nostru de învățământ. Problema nu e că tinerii absolvenți au meserii care nu se caută, problema e că tinerii absolvenți sunt incapabili să învețe. Ceea ce înseamnă, implicit, că sunt incapabili să se și autoperfecționeze în meseria cu care ies din sistem.
Ar fi ca și cum eu aș juca 12 ani fotbal și la meciul de retragere se descoperă că de fapt habar nu am să dau cu piciorul în minge. Cam așa se pare că stă treaba cu elevii și studenții noștri. Își tocesc coatele 10-15 ani pe băncile școlilor, dar apoi, când termină studiile, la primul loc de muncă se descoperă că nu știu cel mai elementar lucru care trebuia învățat în școală: să învețe. Din acest punct de vedere, și numai din acest punct de vedere, educația noastră este complet inadaptată la era capitalismului nomad.
Mai mult, după ce că prin sistemul formal și obligatoriu/post-obligatoriu scoate indivizi rebutați, Ministerul Educației nici măcar nu pare să conștientizeze faptul că în anul de grație 2012 educația unei națiuni nu se mai rezumă la perioada vârstei de 3-23 de ani. O simplă privire pe site-ul www.edu.ro e suficientă pentru a înțelege de ce dinozaurii de acolo, când aud de „lifelong learning”, au impresia că îi înjuri în cecenă. Noțiunea e, pur și simplu, absentă. Există câte ceva despre programele de formare profesională continuă, și atât, făcându-se abstracție de faptul că educația pentru adulți înseamnă inclusiv forme de învățământ non-formale și în afara sistemul oficial de certificare a competențelor precum universitățile populare. Spre comparație, iată cum arată capitolul dedicat educației adulților de pe situl Ministerului Educației din Franța, și ce bogăție de informații conține. Educație a adulților care face parte integrantă din organigrama sistemului educațional. Iar aici puteți vedea cum arată organigrama oficială a sistemului de educație danez, care e cel mai performant la nivel de educația adulților din Europa.
Spre cinstea lui, Funeriu a impus în noua lege a educației un întreg capitol (Titlul 5) dedicat educației permanente, dar din ce vedem concret pe situl Ministerului Educației și din luările de poziție ale celor care scriu despre educație la noi se pare că lucrurile sunt blocate la nivelul „formă fără fond”. Pur și simplu nu-i pasă nimănui.
Cam asta e cealaltă perspectivă asupra prăpastiei pe care o propun eu. Dacă vrem să avem un dialog între educație și piața muncii trebuie să umblăm la sistemul de educație pentru adulți. Din păcate, la noi angajatorii încă nu înțeleg că statul nu le mai poate servi pe tavă carne de tun, ca în capitalismul naționalo-industrial, candidații nu înțeleg că diplomele nu au nici o valoare dacă nu sunt susținute de o motivație continuă de învățare iar chibiții ca domnul Vlaston trag în aer cu muniție oarbă. Șontâc-șontâc, România merge mai departe. Până când decidenții și autoritățile din domeniul educației nu vor înțelege corect lumea în care ne învârtim, rămâne strict datoria și responsabilitatea fiecărui părinte aceea de a sădi și de a cultiva în sufletul copilului său cea mai de preț dorință pe care o poate avea un om: dorința de a învăța.
13.12.11
Salariile mici sunt un impediment, nu un stimulent pentru investițiile străine!
Sunt furios.
Din când în când n-am ce face și mai citesc diverse bloguri retardate, cum e și Capitalism pe pâine al unui mare idiot pe nume Mihai Giurgea. Acest mare idiot, fost lătrător pe sticlă, pe la ProTV, în vremuri de mult apuse, își voma dejecțiile în urmă cu ceva timp și pe Standard.ro, până când Soviani s-a sesizat de aberațiile lui și i-a aplicat un mare șpiț în cur, dându-i eject.
Pe scurt, ideile despre capitalism ale acestui mare dobitoc, pe care dacă l-ai auzi vorbind ai zice că are cel puțin un Microsoft sau un Boeing în proprietate personală, așa de mare capitalist se crede el, se rezumă la un singur lucru: „socialismul” (prin socialism înțelegându-se ceva extrem de difuz și confuz) e mama crizei. De acum încolo va veni capitalismul sălbatic la putere. Vom (adică „noi” - nu și el, că el e supraom) accepta să fim sclavi sau vom muri. Toate drepturile sociale câștigate în ultimii 200 de ani se vor duce dracului (ei, nu zău?!). Etc. Te poți întreba cum de poate exista atâta prostie agresivă îngrămădită într-o singură tărtăcuță.
Articolele lui sunt scrise pe un ton violent, limitat și apodictic.
Dar furia de acum mi-a fost provocată de ultima lui postare, care bate câmpii despre prezumtiva plecare a Daciei din România (plecare care, dacă va avea loc, va avea loc exact din motivele opuse celor invocate de bou - așa cum voi arăta mai jos) și despre plecarea Tnuva. Evident, ăștia vor pleca pentru că salariile din România sunt prea mari, sindicatele sunt prea puternice, taxele prea mari - și sclavii mișcă în front.
Băi boule, Giurgea, boulene. Hai să o luăm metodic.
1. Nu țările cu salarii mici atrag cele mai mari FDI / cap de locuitor!
Să privim această listă. Lista țărilor care atrag cele mai multe FDI (foreign direct investments) din lume. Spre surprinderea idioților, dar nu spre surprinderea oricui are măcar 2 neuroni funcționali, în top 20 se află nu mai puțin de 16 țări dezvoltate: SUA, Marea Britanie, Hong Kong, Franța, Belgia, Olanda, Germania, Spania, Canada, Italia, Australia, Elveția, Suedia, Singapore, Irlanda și Danemarca!
Mai mult. Dacă luăm nivelul FDI / cap de locuitor și ne uităm la cele 4 țări în curs de dezvoltare din top 20 - Brazilia ($2.429 / locuitor), China ($225 / locuitor), Rusia ($300 / locuitor), Mexic ($2.657 / locuitor) - și comparăm această valoare cu a celorlalte țări din top, ce observăm? Că toate aceste valori pălesc când sunt comparate cu valorile din țările dezvoltate, cu salarii de 5-6-7 ori mai mari: $6.540 în SUA, $7.500 în Germania, $20.700 în Marea Britanie, $16.500 în Franța, $42.000 în Olanda, $45.000 în Irlanda etc. [1]
Valoarea acestui indicator în România e de $2.800 / locuitor. La bulgari e de $4.500 / locuitor (anticipez un pic concluzia: totuși e logic, fiindcă bulgarii deși au salarii comparative cu ale noastre, au condiții de business infinit mai bune). Pentru Cehia și Polonia, țări din Est cu salarii sensibil mai mari ca în România, indicatorul e de $10.500 / locuitor, respectiv $3.800.
Concluzia e clară: nu doar că nu există nici o legătură directă între salariile mici și nivelul ridicat al investițiilor străine, ba dimpotrivă, se pare că de fapt corelația e inversă - salariile mici generează investiții reduse!
2. Care este explicația pentru lucrurile de la pct. 1? Special pentru Giurgea, Boc și alți idioți de teapa lor!
Explicația pentru concluzia de la punctul 1 e foarte simplă și are două mari direcții de abordare.
În primul rând, este un fapt indubitabil că salariile mici dintr-o economie sunt un indicator al mai multor probleme generale cu privire la starea acelei economii: management neperformant, relații economice clientelare, corupție etc. - într-un cuvânt, subdezvoltare. Un mediu subdezvoltat nu are cum să atragă investiții străine mai mari decât atrag Franța, Marea Britanie, Canada etc. Investitorii nu sunt masochiști.
În al doilea rând, toți idioții - în frunte cu marele Boc și consilierii lui, nu le dau nume, că sunt și femei pe acolo și mi-e jenă să zic de ele că sunt proaste - nu înțeleg un lucru simplu, care ar fi trebuit învățat la ASE încă din primele săptămâni. Cu ce se poate ocupa un agent economic?
Păi, unii agenți economici produc bunuri pentru piața internă. De exemplu, un brutar - care își va vinde pâinea numai în proximitatea brutăriei sale, sau un investitor imobiliar, care obligat-forțat își va vinde apartamentele în principal locuitorilor din zona în care a construit (sau celor care vor să se mute acolo). Alții produc bunuri pentru piața internă și pentru export. Cum e Dacia. Alții furnizează servicii pentru comunități locale (de exemplu, un coafor) sau servicii pentru piața internă (o firmă de contabilitate, o firmă de reparații de calculatoare). Alții furnizează servicii pentru export (de exemplu, un call-center). Alții furnizează servicii și pentru piața internă, și pentru export (de exemplu o firmă de software). Unii fac comerț de proximitate (de exemplu, băcăniile de cartier sau rețeaua de supermarketuri Mega Image), alții fac comerț la scară (de exemplu marile lanțuri de hypermarketuri: Cora, Carrefour etc.). Unii se ocupă de transport și logistică la nivel național, alții la nivel internațional. Etc. etc. etc.
După cum observăm, economia nu se mișcă într-un singur sens, de la intern spre extern, așa cum cred Boc, Giurgea, și ceilalți idioți de teapa lor. Dimpotrivă. De-a lungul timpului, antreprenorii au învățat să facă bani din piatră seacă. Și dacă ne punem întrebarea: „Cui convin salariile mici?” observăm că salariile mici nu convin decât agenților economici orientați către produse ieftine de export. Atât. Pentru că exportatorii, da, iau ieftin muncă din România și o vând scump pe alte piețe. Dar aceștia - exportatorii - nu dezvoltă decât o mică parte din potențialul economic al unei națiuni.
Ce se poate spune despre ceilalți agenți economici? Cât de convenabile sunt salariile mici pentru cei care vor să deschidă un salon de frumusețe, o firmă de contabilitate, o brutărie, o firmă de construcții de case, o firmă de taximetrie, un hypermarket etc. etc. etc.? Păi nu sunt convenabile deloc. Pentru că salariile mici semnifică, de fapt, o putere de cumpărare minusculă care echivalează, la rândul ei, cu o lipsă de clienți. În acest caz, cine ar fi tâmpit să investească pe o piață de săraci?! Nimeni!
Așa se explică și aparentul paradox prin care FDI-urile pe cap de locuitor (cu tot ce implică asta: șomaj scăzut, prosperitate, velocitate ridicată a banilor etc.) sunt uriașe în țări precum Olanda sau Danemarca, unde și salariile sunt uriașe, și sunt mici sau foarte mici în țări amărâte, în care salariile sunt în general mici. Nu toți investitorii fac export. Unii ar veni pentru a-și vinde marfa sau competențele populației locale - cu condiția să aibă cui! Și dacă salariile sunt mici - nu au cui! Ceea ce înseamnă că nici nu vor veni, ceea ce înseamnă că țara care se încăpățânează să păstreze salariile la un nivel redus, nu face decât să-și taie craca de sub picioare, condamnându-se în continuare numai la lohn, servicii ieftine de outsourcing și sclavageală măruntă!
3. Și atunci cum se explică plecarea Tnuva, a Nokia și relocalizarea unei părți a producției de la Dacia?
Dobitocul de Giurgea se bucură că Tnuva, după ce a înregistrat pierderi (cumulate) de 200 de milioane de euro, nefiind pe profit niciodată, va ieși de pe piață și va lăsa fără job 200 de oameni din Popești-Leordeni. În mintea lui de bou, Tnuva are o problemă cu salariile și cu taxele ridicate.
În realitate, Tnuva iese de pe piață dintr-un singur motiv: pentru că salariile românilor sunt prea mici pentru produsele lor (știu bine ce vorbesc, pentru că eu mai luam din când în când produse de la Tnuva și știu prea bine că erau ceva mai scumpe decât media). Când și-au făcut temele la intrarea pe piață, prin 2006-2007, bieții evrei or fi pus botul la prostiile debitate de politicieni [editare ulterioara: 2], care ziceau că până în 2010 salariul mediu va ajunge 700 de euro, pensia - 350 etc. Realitatea, azi, o cunoaștem prea bine. Dacă gura politicienilor ar puți după căcatul pe care l-au mâncat în diversele campanii, s-ar face gol în jurul lor...
Despre Dacia, ce ar mai fi de spus?! Conform datelor de la APIA, Dacia vânduse anul acesta până la 1 octombrie fix 20.490 de mașini. Din păcate nu am găsit și statistici pe marcă, dar am citit undeva mai demult - și sper să redau corect din memorie - că aici intră vreo 15.000 de Logan, 3.000 de Duster și 2.000 de Sandero. Asta în condițiile în care, fără a avea ditamai uzina auto în România, mărci precum Skoda Octavia, Renault Clio sau Volkswagen Golf s-au vândut, și ele, în peste 2.000 de bucăți (aproape de preformanță e și Opel Astra cu 1.794 de mașini). Deci, ce sens ar avea ca Dacia să păstreze liniile de producție de Sandero și Duster în România, în condițiile în care nu are nici un avantaj competitiv din treaba asta față de alți concurenți?! Păi, nici unul! Decizia de a-și muta o parte a producției la Tanger, care e și mai aproape de Occident (Tangerul e vizavi de Gibraltar) e absolut logică și are o singură motivație: din cauza sărăciei, adică a salariilor mici, în România se vând prea puține mașini. N-are sens să fabrici mașinile aici, pentru că oricum nu vei vinde mare brânză și va trebui să le transporți la dracu'n praznic!
Cât despre plecarea Nokia, nu avem prea multe amănunte din culisele ei, dar eu știu un lucru: telefoanele fabricate la Jucu se găseau la vânzare pe magazinele online din România (probabil și la operatorii de pe stradă, de care însă nu am habar fiindcă eu îmi achiziționez electronicele exclusiv online). Ceea ce înseamnă că Nokia nu ar fi avut nimic împotrivă să vândă o parte a producției de smartphone-uri chiar aici în România. Crede cineva că dacă Nokia ar fi fost sigură că va vinde măcar, să zicem, un milion de smartphone-uri în România, ar mai fi închis fabrica de la Jucu? Numai că, la o populație de vreo 20 de milioane de locuitori, peste 90% dintre români preferă telefoanele ieftine și simple și numai 8,4% dețin un smartphone (la grămadă: Nokia, Iphone, Samsung Galaxy etc.). Hm, oare de ce? Poate știe să ne răspundă dobitocul de Boc, că tot are el un iPad, „ca tot românul”...
În concluzie
- Salariile mici nu sunt un stimulent, ci un impediment pentru investițiile străine.
- Sărăcia nu face decât să perpetueze precaritatea, inclusiv precaritatea modelelor economice interne (cu cât vin mai puțini investitori străini, cu atât rămân mai multă vreme la putere șmecheria, vrăjeala, clientelismul).
- Modelul de dezvoltare ales de România în ultimii 20 de ani (încurajarea exclusivă a investițiilor de tip lohn + outsourcing) e falimentar, dovadă nivelul FDI per capita din țări precum China ($225, plus despotism) și India ($70).
---
[1] Problema țărilor bogate pare a fi alta: din cauza globalizării, multe au ajuns să fie investitori net în economiile din străinătate decât în economiile de acasă. v. Lista țărilor după FDI în străinătate. Practic mulți investitori preferă să producă ieftin în străinătate și să vândă scump acasă. Totuși, printre excepții se numără Belgia, Australia sau Israel.
[2] 15 decembrie: Ziarul Financiar de azi explică foarte clar așteptările pe care le avea Tnuva la intrarea pe piață. Tnuva venise să facă business pentru piața locală, nu sclavageală pentru exporturi ieftine.
Din când în când n-am ce face și mai citesc diverse bloguri retardate, cum e și Capitalism pe pâine al unui mare idiot pe nume Mihai Giurgea. Acest mare idiot, fost lătrător pe sticlă, pe la ProTV, în vremuri de mult apuse, își voma dejecțiile în urmă cu ceva timp și pe Standard.ro, până când Soviani s-a sesizat de aberațiile lui și i-a aplicat un mare șpiț în cur, dându-i eject.
Pe scurt, ideile despre capitalism ale acestui mare dobitoc, pe care dacă l-ai auzi vorbind ai zice că are cel puțin un Microsoft sau un Boeing în proprietate personală, așa de mare capitalist se crede el, se rezumă la un singur lucru: „socialismul” (prin socialism înțelegându-se ceva extrem de difuz și confuz) e mama crizei. De acum încolo va veni capitalismul sălbatic la putere. Vom (adică „noi” - nu și el, că el e supraom) accepta să fim sclavi sau vom muri. Toate drepturile sociale câștigate în ultimii 200 de ani se vor duce dracului (ei, nu zău?!). Etc. Te poți întreba cum de poate exista atâta prostie agresivă îngrămădită într-o singură tărtăcuță.
Articolele lui sunt scrise pe un ton violent, limitat și apodictic.
Dar furia de acum mi-a fost provocată de ultima lui postare, care bate câmpii despre prezumtiva plecare a Daciei din România (plecare care, dacă va avea loc, va avea loc exact din motivele opuse celor invocate de bou - așa cum voi arăta mai jos) și despre plecarea Tnuva. Evident, ăștia vor pleca pentru că salariile din România sunt prea mari, sindicatele sunt prea puternice, taxele prea mari - și sclavii mișcă în front.
Băi boule, Giurgea, boulene. Hai să o luăm metodic.
1. Nu țările cu salarii mici atrag cele mai mari FDI / cap de locuitor!
Să privim această listă. Lista țărilor care atrag cele mai multe FDI (foreign direct investments) din lume. Spre surprinderea idioților, dar nu spre surprinderea oricui are măcar 2 neuroni funcționali, în top 20 se află nu mai puțin de 16 țări dezvoltate: SUA, Marea Britanie, Hong Kong, Franța, Belgia, Olanda, Germania, Spania, Canada, Italia, Australia, Elveția, Suedia, Singapore, Irlanda și Danemarca!
Mai mult. Dacă luăm nivelul FDI / cap de locuitor și ne uităm la cele 4 țări în curs de dezvoltare din top 20 - Brazilia ($2.429 / locuitor), China ($225 / locuitor), Rusia ($300 / locuitor), Mexic ($2.657 / locuitor) - și comparăm această valoare cu a celorlalte țări din top, ce observăm? Că toate aceste valori pălesc când sunt comparate cu valorile din țările dezvoltate, cu salarii de 5-6-7 ori mai mari: $6.540 în SUA, $7.500 în Germania, $20.700 în Marea Britanie, $16.500 în Franța, $42.000 în Olanda, $45.000 în Irlanda etc. [1]
Valoarea acestui indicator în România e de $2.800 / locuitor. La bulgari e de $4.500 / locuitor (anticipez un pic concluzia: totuși e logic, fiindcă bulgarii deși au salarii comparative cu ale noastre, au condiții de business infinit mai bune). Pentru Cehia și Polonia, țări din Est cu salarii sensibil mai mari ca în România, indicatorul e de $10.500 / locuitor, respectiv $3.800.
Concluzia e clară: nu doar că nu există nici o legătură directă între salariile mici și nivelul ridicat al investițiilor străine, ba dimpotrivă, se pare că de fapt corelația e inversă - salariile mici generează investiții reduse!
2. Care este explicația pentru lucrurile de la pct. 1? Special pentru Giurgea, Boc și alți idioți de teapa lor!
Explicația pentru concluzia de la punctul 1 e foarte simplă și are două mari direcții de abordare.
În primul rând, este un fapt indubitabil că salariile mici dintr-o economie sunt un indicator al mai multor probleme generale cu privire la starea acelei economii: management neperformant, relații economice clientelare, corupție etc. - într-un cuvânt, subdezvoltare. Un mediu subdezvoltat nu are cum să atragă investiții străine mai mari decât atrag Franța, Marea Britanie, Canada etc. Investitorii nu sunt masochiști.
În al doilea rând, toți idioții - în frunte cu marele Boc și consilierii lui, nu le dau nume, că sunt și femei pe acolo și mi-e jenă să zic de ele că sunt proaste - nu înțeleg un lucru simplu, care ar fi trebuit învățat la ASE încă din primele săptămâni. Cu ce se poate ocupa un agent economic?
Păi, unii agenți economici produc bunuri pentru piața internă. De exemplu, un brutar - care își va vinde pâinea numai în proximitatea brutăriei sale, sau un investitor imobiliar, care obligat-forțat își va vinde apartamentele în principal locuitorilor din zona în care a construit (sau celor care vor să se mute acolo). Alții produc bunuri pentru piața internă și pentru export. Cum e Dacia. Alții furnizează servicii pentru comunități locale (de exemplu, un coafor) sau servicii pentru piața internă (o firmă de contabilitate, o firmă de reparații de calculatoare). Alții furnizează servicii pentru export (de exemplu, un call-center). Alții furnizează servicii și pentru piața internă, și pentru export (de exemplu o firmă de software). Unii fac comerț de proximitate (de exemplu, băcăniile de cartier sau rețeaua de supermarketuri Mega Image), alții fac comerț la scară (de exemplu marile lanțuri de hypermarketuri: Cora, Carrefour etc.). Unii se ocupă de transport și logistică la nivel național, alții la nivel internațional. Etc. etc. etc.
După cum observăm, economia nu se mișcă într-un singur sens, de la intern spre extern, așa cum cred Boc, Giurgea, și ceilalți idioți de teapa lor. Dimpotrivă. De-a lungul timpului, antreprenorii au învățat să facă bani din piatră seacă. Și dacă ne punem întrebarea: „Cui convin salariile mici?” observăm că salariile mici nu convin decât agenților economici orientați către produse ieftine de export. Atât. Pentru că exportatorii, da, iau ieftin muncă din România și o vând scump pe alte piețe. Dar aceștia - exportatorii - nu dezvoltă decât o mică parte din potențialul economic al unei națiuni.
Ce se poate spune despre ceilalți agenți economici? Cât de convenabile sunt salariile mici pentru cei care vor să deschidă un salon de frumusețe, o firmă de contabilitate, o brutărie, o firmă de construcții de case, o firmă de taximetrie, un hypermarket etc. etc. etc.? Păi nu sunt convenabile deloc. Pentru că salariile mici semnifică, de fapt, o putere de cumpărare minusculă care echivalează, la rândul ei, cu o lipsă de clienți. În acest caz, cine ar fi tâmpit să investească pe o piață de săraci?! Nimeni!
Așa se explică și aparentul paradox prin care FDI-urile pe cap de locuitor (cu tot ce implică asta: șomaj scăzut, prosperitate, velocitate ridicată a banilor etc.) sunt uriașe în țări precum Olanda sau Danemarca, unde și salariile sunt uriașe, și sunt mici sau foarte mici în țări amărâte, în care salariile sunt în general mici. Nu toți investitorii fac export. Unii ar veni pentru a-și vinde marfa sau competențele populației locale - cu condiția să aibă cui! Și dacă salariile sunt mici - nu au cui! Ceea ce înseamnă că nici nu vor veni, ceea ce înseamnă că țara care se încăpățânează să păstreze salariile la un nivel redus, nu face decât să-și taie craca de sub picioare, condamnându-se în continuare numai la lohn, servicii ieftine de outsourcing și sclavageală măruntă!
3. Și atunci cum se explică plecarea Tnuva, a Nokia și relocalizarea unei părți a producției de la Dacia?
Dobitocul de Giurgea se bucură că Tnuva, după ce a înregistrat pierderi (cumulate) de 200 de milioane de euro, nefiind pe profit niciodată, va ieși de pe piață și va lăsa fără job 200 de oameni din Popești-Leordeni. În mintea lui de bou, Tnuva are o problemă cu salariile și cu taxele ridicate.
În realitate, Tnuva iese de pe piață dintr-un singur motiv: pentru că salariile românilor sunt prea mici pentru produsele lor (știu bine ce vorbesc, pentru că eu mai luam din când în când produse de la Tnuva și știu prea bine că erau ceva mai scumpe decât media). Când și-au făcut temele la intrarea pe piață, prin 2006-2007, bieții evrei or fi pus botul la prostiile debitate de politicieni [editare ulterioara: 2], care ziceau că până în 2010 salariul mediu va ajunge 700 de euro, pensia - 350 etc. Realitatea, azi, o cunoaștem prea bine. Dacă gura politicienilor ar puți după căcatul pe care l-au mâncat în diversele campanii, s-ar face gol în jurul lor...
Despre Dacia, ce ar mai fi de spus?! Conform datelor de la APIA, Dacia vânduse anul acesta până la 1 octombrie fix 20.490 de mașini. Din păcate nu am găsit și statistici pe marcă, dar am citit undeva mai demult - și sper să redau corect din memorie - că aici intră vreo 15.000 de Logan, 3.000 de Duster și 2.000 de Sandero. Asta în condițiile în care, fără a avea ditamai uzina auto în România, mărci precum Skoda Octavia, Renault Clio sau Volkswagen Golf s-au vândut, și ele, în peste 2.000 de bucăți (aproape de preformanță e și Opel Astra cu 1.794 de mașini). Deci, ce sens ar avea ca Dacia să păstreze liniile de producție de Sandero și Duster în România, în condițiile în care nu are nici un avantaj competitiv din treaba asta față de alți concurenți?! Păi, nici unul! Decizia de a-și muta o parte a producției la Tanger, care e și mai aproape de Occident (Tangerul e vizavi de Gibraltar) e absolut logică și are o singură motivație: din cauza sărăciei, adică a salariilor mici, în România se vând prea puține mașini. N-are sens să fabrici mașinile aici, pentru că oricum nu vei vinde mare brânză și va trebui să le transporți la dracu'n praznic!
Cât despre plecarea Nokia, nu avem prea multe amănunte din culisele ei, dar eu știu un lucru: telefoanele fabricate la Jucu se găseau la vânzare pe magazinele online din România (probabil și la operatorii de pe stradă, de care însă nu am habar fiindcă eu îmi achiziționez electronicele exclusiv online). Ceea ce înseamnă că Nokia nu ar fi avut nimic împotrivă să vândă o parte a producției de smartphone-uri chiar aici în România. Crede cineva că dacă Nokia ar fi fost sigură că va vinde măcar, să zicem, un milion de smartphone-uri în România, ar mai fi închis fabrica de la Jucu? Numai că, la o populație de vreo 20 de milioane de locuitori, peste 90% dintre români preferă telefoanele ieftine și simple și numai 8,4% dețin un smartphone (la grămadă: Nokia, Iphone, Samsung Galaxy etc.). Hm, oare de ce? Poate știe să ne răspundă dobitocul de Boc, că tot are el un iPad, „ca tot românul”...
În concluzie
- Salariile mici nu sunt un stimulent, ci un impediment pentru investițiile străine.
- Sărăcia nu face decât să perpetueze precaritatea, inclusiv precaritatea modelelor economice interne (cu cât vin mai puțini investitori străini, cu atât rămân mai multă vreme la putere șmecheria, vrăjeala, clientelismul).
- Modelul de dezvoltare ales de România în ultimii 20 de ani (încurajarea exclusivă a investițiilor de tip lohn + outsourcing) e falimentar, dovadă nivelul FDI per capita din țări precum China ($225, plus despotism) și India ($70).
---
[1] Problema țărilor bogate pare a fi alta: din cauza globalizării, multe au ajuns să fie investitori net în economiile din străinătate decât în economiile de acasă. v. Lista țărilor după FDI în străinătate. Practic mulți investitori preferă să producă ieftin în străinătate și să vândă scump acasă. Totuși, printre excepții se numără Belgia, Australia sau Israel.
[2] 15 decembrie: Ziarul Financiar de azi explică foarte clar așteptările pe care le avea Tnuva la intrarea pe piață. Tnuva venise să facă business pentru piața locală, nu sclavageală pentru exporturi ieftine.
31.7.11
Curioasa renaștere a aristotelismului de după Breivik
Fără îndoială, de vreme ce ideile pe care le susțineau le-au fost infirmate așa de violent (sau, dimpotrivă, confirmate, dar într-un mod nefast...) de un dezaxat ca Breivik, e de înțeles de ce mulți apologeți autohtoni ai anti-marxismuluicultural (orice va fi însemnând prostia asta) au resimțit oroarea din urmă cu o săptămână de la Oslo ca pe lovitură în moalele capului. Și se pare că lovitura le-a cauzat așa de mult, încât gândirea lor logică s-a frânt și a regresat la nivelul... Evului Mediu, în plin aristotelism.
Ce vreau să spun cu asta?
Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.
Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.
Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.
Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.
Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.
Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:
- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.
Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.
Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.
--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro
Gândirea științifică modernă are la bază câteva principii, printre care se află, la loc de cinste, principiul cauzalității: întotdeauna o anumită cauză va avea un anumit efect. Acest principiu de bază în cercetarea științifică a fost pus sub semnul întrebării abia recent, în ultimii 50-60 de ani, și numai în arii științifice precum fizica cuantică sau astrofizica. În general însă, pe planeta Pământ, adică în viața de zi cu zi, principiul cauzalității încă e, neclintit, la putere. Dacă ciocnim o mașină de un copac, sigur o vom îndoi. Dacă dăm foc unei fâșii de magneziu, sigur va izbucni o flacără orbitoare. Dacă băgăm un pahar cu apă la congelator, apa se va transforma negreșit în gheață. Și tot așa. Aceeași cauză are mereu același efect. De aici decurge capacitatea de predicție a științei și, cu consecințele de rigoare, capacitatea umană de a beneficia de ceea ce îi oferă știința.
Conform principiului cauzalității, dacă o ideologie ar fi propovăduit ura necondiționată față de o altă ideologie, sau față de o religie, sau față de un grup de oameni, sigur s-ar fi ajuns la ceva nasol. Așa a fost întotdeauna în ultimele secole, și nu ar fi avut de ce să fie altfel acum. Începând cu iacobinii francezi și terminând cu ideologia lui Pol Pot. Câtă vreme cineva susține că celălalt este demn de dispreț, prost, idiot, consecința ultimă a acestei atitudini va fi, în cele din urmă, tentativa de suprimare a celuilalt. Nu există cale de întors, există doar diferențe de execuție: închiderea în lagăre, arderea pe rug etc.
Breivik este un rezultat perfect logic al ideologiei urii care amestecă la grămadă și pe nemestecate marxismul, islamismul, ecologismul, multiculturalismul și nu numai. Ceea ce e cu adevărat șocant la cazul Breivik e amploarea atentatului, nu atentatul în sine. Atentatul se înscrie perfect într-o logică a urii. Nu îi puteai cere lui Breivik să-i bălăcărească pe „marxiștii culturali” și apoi să se ducă să-i pupe pe tinerii de pe insula Utoya.
Relația cauzală între o ideologie a urii și un atentat sângeros și inutil e mai mult decât clară pentru orice om de bun simț. În locul tuturor celor de bună credință care au susținut sau încă mai susțin aberațiile ce l-au făcut posibil pe Breivik, eu personal aș fi căutat să văd care sunt problemele ideologiei mele, și să le corectez. La mine pe stradă, de exemplu (undeva în București), e un arăbete, Omar, care are de cel puțin 10 ani un mic aprozar. Omul e însurat cu o româncă de-a noastră și aprozarul lui rezistă chit că pe stradă mai avem un Mega Image și un Mic.ro. Chestie care spune multe despre cât îl apreciază oamenii din cartier pe arab. Atunci, când zicem că „toți musulmanii ie răi”, ar trebui să-i pun o bombă sub cur și lui Omar ca să ne simțim răcoriți la creier? Nu cumva e ceva în neregulă cu felul în care îi percepem pe musulmani? Nu cumva problema nu e cu musulmanii în general ci exclusiv cu islamiștii extremiști? Păi atunci, hai să mergem la cauzele extremismului, să vedem ce îl face posibil, ce îl perpetuează. Să vedem de ce unii musulmani se pot integra bine mersi, și de ce alții promovează sharia. Trebuie să existe o explicație.
Ori, constatăm cu stupefacție că în loc să analizeze lucid situația post-Breivik și să-și reformeze pozițiile în așa fel încât să excludă pe viitor orice posibilă simpatie față de terorism, o mulțime de ideologi apropiați de dreapta reacționară preferă mai degrabă să coboare gândirea științifică și argumentația la nivel de ev mediu decât să spună răspicat: „Am luat-o pe un drum greșit. Am remarcat o problemă, extremismul islamic, dar nu am fost pregătiți să o rezolvăm cum trebuie.” Și ajungem astfel la curioasa renaștere a aristotelismului de care e vorba în titlul acestui articol.
Problema cauzalității la Aristotel e mult mai „subtilă” decât în știința modernă. Pentru Aristotel există 4 tipuri de cauze:
- cauza materială: adică materia care alcătuiește un obiect. De exemplu, cauza materială a unui scaun este lemnul (scaunul nu ar putea exista dacă nu ar exista mai întâi lemnul).
- cauza formală: adică forma obiectului (dacă nu ar exista forma de scaun, nici scaunul nu ar exista, pentru că nu ar fi scaun).
- cauza eficientă: adică ceea ce face posibil ca obiectul să fie așa și nu altfel. De exemplu, la un scaun cauza eficientă e meșteșugul tâmplarului. Fără acest meșteșug, scaunul nu ar putea exista.
- cauza finală: adică scopul pentru care există un obiect. De exemplu, cauza finală a scaunului poate fi oboseala. Dacă omul nu e obosit, nu are nevoie de scaun.
Iată de ce o serie întreagă de explicații și comentarii pe care am avut prilejul să le citesc în ultima săptămână vizavi de atentatul lui Breivik par desprinse, parcă, halucinant, dintr-o dezbatere scolastică medievală. Bunăoară, tot ceea ce Mircea Mihăieș [1] a înțeles din atentantul de la Oslo e că în urma acestui atentat ideile „corect politice”, care chipurile ar domina politica europeană de azi, vor avea un motiv de a pune „un stigmat” pe toți cei care mai cred în valorile creștine. Iată, așadar, cauza finală a atentatului, în cazul în care vă întrebați care e aceasta: stigmatizarea bunilor creștini! Pentru Dragoș Paul Aligică [2] da, ceea ce s-a întâmplat la Oslo este un „incident regretabil”, dar el se datorează deceniilor întregi în care elita occidentală a încurajat politici de imigrare care „subminează” identitatea națională a atâtor popoare. Iată, așadar, cauza eficientă a atentatului: insistența politicienilor occidentali pe ideile multiculturaliste! De aceeași părere e și senatorul Urban, pentru care vinovați de atentatul lui Breivik sunt politicienii care au „disprețuit și ignorat” poporul [3]. Pentru Bogdan Glăvan [4], comentator libertarian care din când în când are articole bune pe Standard.ro, dar de multe ori are și unele incredibil de proaste, terorismul ca armă politică trebuie urmărit până la cei care i-au dat naștere. Și cine altcineva, dacă nu Saint-Just în timpul Revoluției Franceze? Saint-Just care era, firește, de stânga. Iată așadar că avem și cauza formală a atentatului lui Breivik, adică forma atentatului, și pe ea scrie mare, cu litere sclipitoare, „S-T-Â-N-G-A”. Păcat că Glăvan e prea ignorant ca să aibă habar, bunăoară, de faptul că terorismul ca armă politică e mult mai vechi decât crede el și se datorează facțiunii optimates din Roma antică, adică nobilimea privilegiată, care începând cu Tiberius Gracchus (asasinat în 123 î. Ch.) și-a ucis frecvent adversarii și chiar și pe suporterii acestora. Ultimul de pe listă fiind, cu voia dumneavoastră, Iulius Cezar în anul 44 î.Ch. Oricum, nu că ar avea vreo relevanță aceste amănunte. De apariția lui Breivik nu sunt vinovați nici Cicero, nici Pol Pot, nici Stalin, nici Saint-Just. Breivik trebuie analizat strict în contextul actual.
Decât să-și pună niște întrebări sincere despre felul în care s-ar putea evita pe viitor asocierea cu derapaje precum cel al lui Breivik, mulți preferă mai degrabă să scoată de la naftalină practici discursive de tip medieval, în care principiul simplu și modern al cauzalității este înlocuit cu orice altceva ar putea evita o discuție sinceră despre cele întâmplate acolo. Refuzând astfel să-și asume responsabilitatea aderării la un curent de idei ce a dat naștere unui atentator xenofob, și refuzând să-și revizuiască sincer modul de a pune anumite probleme (care în sinea lor pot fi absolut legitime!), ei devin deja simpatizanții viitorului Breivik.
--
[1] v. articolul Conspirație în pădurea norvegiană din EVZ
[2] v. articolul Despre Oslo, incorect politic în 22
[3] v. celebra însemnare de pe blog intitulată Nu Breivik a comis atentatul ci actualii lideri care conduc în UE!!
[4] v. articolul Iulie negru (1789, 2011) pe Standard.ro
25.7.11
Șoc și groază: doar 4 pași ca să ajungi de la Traian Băsescu la Anders Behring Breivik
Dacă sâmbătă dimineața se bănuia doar că Anders Behring Breivik e autorul carnagiului dement de la Oslo, astăzi lucrurile sunt mult mai clare.
Cu acest prilej, se poate remarca o treabă extrem de interesantă, ca să nu zic altfel. Cineva spunea că între doi oameni aflați în același timp în două colțuri diferite ale planetei se poate găsi o legătură de simpatie în cel mult 7 pași. Ei bine, între președintele nostru, Traian Băsescu, și acest Anders Behring Breivik, sunt suficienți ... doar 4 pași.
Pasul 1. De la Traian Băsescu la Vladimir Tismăneanu. Domnul Băsescu are câțiva intelectuali preferați (nu numai pe Cărtărăscu, a cărui carte o citește încontinuu de câțiva ani încoace), dar dintre ei se remarcă unul anume, „cu Manole zece, care-i și întrece”. Acesta e venerabilul domn Vladimir Tismăneanu, cunoscutul politolog și istoric al comunismului. Tismăneanu face parte dintre intelectualii de vârf ai regimului: a fost președintele comisiei care a scris raportul de condamnare a comunismului [1] iar raportul final îi poartă informal numele. Acum este președintele comisiei științifice de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) [2]. Nu vă speriați de denumirea lungă. A rezultat prin comasarea a două institute mai mici, prilej cu care de la unul din aceste institute a fost dat afară fostul președinte al comisiei științifice, istoricul Marius Oprea. Acest IICCMER este, așadar, un institut public, plătit din buzunarele noastre. Momentan misiunea acestui institut e destul de neclară, și eu personal nu înțeleg ce face așa de important, încât nu se putea face cu bani privați, dacă era cineva interesat; dar se pare că se lucrează din greu la realizarea unui muzeu al comunismului din România. Tismăneanu este așa de apreciat de Băsescu, încât a primit recent și o decorație: Ordinul Național pentru Merit în Grad de Mare Ofițer, pentru merite în promovarea democrației în România. Dintre „intelectualii lui Băsescu” cred că numai Patapievici se mai bucură de o asemenea distincție.
Pasul 2. De la Tismăneanu la În Linie Dreaptă. Domnul Tismăneanu citește mult. Printre lecturile dumnealui se numără și unele bloguri. De unele bloguri se simte așa de atașat, încât le recomandă public. Iată ce scria dumnealui pe 1 aprilie, fără să facă vreo păcăleală, într-un text publicat pe Contributors.ro [3]:
„Recomand, de asemenea, articolele și discuțiile de pe blogul În linie dreapta...”
Și pentru ca recomandarea să fie și mai temeinică, blogul InLinieDreapta.net se bucură și de un binemeritat link din blogroll de pe blogul personal al profesorului, tismaneanu.wordpress.com [4].
Pasul 3. De la În Linie Dreaptă la ideologia extremistă. În Linie Dreaptă, blogul atât de drag intelectualului decorat de Băsescu, este un blog conservator-extremist (hai să-i zicem „reacționar”, ca să nu-i jignim pe conservatorii moderați, deloc puțini) tipic. În general nu știm cine îl scrie, pentru că majoritatea autorilor semnează anonim, dar e interesant să-i trecem în revistă temele majore:
- Retorica virulent anti-stângistă. Pentru autorii de la În Linie Dreaptă nazismul și comunismul sunt tot aia. Mai mult, fascismul mussolinian și nazismul sunt ideologii de inspirație socialistă. Oricine e de stânga e obligatoriu comunist, și nu orice fel de comunist, ci d-ăla de rit bolșevico-leninist, adică gulagofil și stalinist. Comentariile abundă și ele în insulte extremiste. E doar o problemă de timp până când un partid de centru-stânga ajuns la putere va ridica lagăre în care să bage toată populația. Dacă treaba asta nu se întâmplă în realitate, se datorează numai faptului că există conservatori vigilenți care veghează la bunul mers al lucrurilor. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe [5].
- Retorica virulent anti-islamică. Ctitind În Linie Dreaptă afli că Islamul e o religie intrinsec violentă, primitivă și care are un singur scop în viață: să îi jupoaie de vii pe europeni, pe americani și pe israelieni. Europa este în pragul colapsului, pentru că a permis imigrarea atâtor musulmani. Musulmanii nu fac decât necazuri: fură, bat și violează (a, și din când în când pun bombe). Copiii musulmanilor europeni nu își doresc decât să fie bombe umane când vor fi mari. Femeile musulmane din Europa sunt supuse în masă mutilării genitale, soartă care le va aștepta și pe europence după ce musulmanii vor pune mâna pe putere. Burqa?... o vezi la tot pasul. Ceea ce se întâmplă acum în Franța și Belgia, unde a fost interzisă, sunt doar replieri strategice ale marxisto-islamiștilor, pentru adormirea vigilenței sănătoase a conservatorilor. Că tot vorbim de marxisto-islamiști: termenul nu se referă, așa cum ați crede, la marxiști din țările arabe, ci la marxiștii europeni (adică orice e mai la stânga de centru-dreapta) care au pactizat și împart aceeași ideologie cu extremiștii islamiști. Dovada pactului? S-a văzut în demonstrațiile „indignaților” din Londra, din primăvara asta, când la manifestații s-au auzit cu claritate răcnete de „Allah Akbar” [6].
- Retorica virulent anti-multiculturalism. Multiculturalismul este principalul vinovat pentru infiltrarea musulmanilor în Europa. Multiculturalismul este, de fapt, o altă față a marxismului, care a eșuat politic și și-a găsit salvarea în multiculturalism. În realitate valorile europene sunt universale, dar sunt subminate de nenorociții de marxiști deghizați în islamisto-multiculturaliști care, dacă n-au putut să dărâme Europa pe cale revoluționară, iată că o fac subversiv în zilele noastre. Hoardele de africani și de arabi sunt „importate” cu bună știință în Europa de oligarhia marxistă, care și-a fixat un plan clar de transformare a Europei din monocultură, în multicultură. Un individ care semnează Bogdan Calehari, și comentează și pe articolele colegilor, deține soluția-minune pentru rezolvarea imigrației cu bărci: „Aruncați femeile peste bord! Astfel este menținută flotabilitatea bărcilor care fac curse regulate între coastele Africii și țărmurile Italiei.” [7]. Desigur, asemenea panseuri nu îl împiedică pe profesorul Tismăneanu să-și exprime admirația față de acest domn, pe ale cărui „excelente” articole comentează cu plăcere. [8]
- Retorica pro-Israel și anti-palestinieni. Cred că retorica pro-Israel este cea mai curioasă trăsătură a celor de la În Linie Dreaptă. În mod normal te-ai gândi că niște extremiști de dreapta ar trebui să fie antisemiți. Dimpotrivă. Băieții ăștia nu pierd nici un prilej să ridice în slăvi Israelul și să-i boscorodească pe palestinieni, care n-ar avea decât o singură pasiune în viață: să se înroleze în Hamas și să dea cu bombe. La o privire mai atentă îți dai seama însă că nu e nimic incoerent în atitudinea lor: retorica statului evreu e susținută cu toate forțele pentru că statul evreu e văzut ca un soi de avangardă a luptei împotriva musulmanilor.
- Afilierea deschisă la grupurile politice ale dreptei extremiste. Pe În Linie Dreaptă sunt nu mai puțin de 114 articole care îl ridică în slăvi pe Geert Wilders, un politician olandez extremist care s-a făcut remarcat în ultimii ani prin retorica anti-islam, sintetizată în formula: „Eu nu îi urăsc pe musulmani, eu urăsc Islamul.” Pentru a fi mai convingător, Wilders s-a dat cu peroxid în cap și a devenit blond platinat, ca Marilyn Monroe. Arată, astfel, ca un adevărat arian. Evident, pentru ca nimeni să nu-și dea seama că e un extremist de 2 lei, Wilders e un fanatic pro-Israel și e de părere că palestinienii au deja o țară: Regatul Hașemit al Iordaniei, care ar trebui să se numească Palestina. În felul ăsta, crede el, s-ar împăca și capra, și varza: palestinienii ar avea o țară (de fapt, deja o au) iar Israelul ar rămâne cu teritoriile revendicate acum de poporul palestinian. Dar nu doar Geert Wilders, ci și danezul Morten Messerschmidt (Partidul Poporului Danez) [9] este admirat pentru exprimarea simpatiilor sale pro-Israel și anti-palestinieni.
- Etc. Cine are răbdare, poate găsi și singur idei... „interesante”.
Pasul 4. De la ideologia extremistă la Anders Behring Breivik. Cum gândea Breivik, deja știm. În cele câteva zile care au trecut de la atentate, a apărut un număr impresionant de materiale, inclusiv un manifest scris care, prin dimensiunile sale (1500 de pagini), pur și simplu umilește manifestul unui alt terorist ciudat obsedat nefast de multiculturalism și de stânga, Unabomber (Ted Kaczynski). Nu are rost să mai intru în amănunte, deoarece ideile lui Breivik sunt la ora actuală expuse in extenso în presă. Tipul are fix aceleași marote ca și băieții de la În Linie Dreaptă, cu care împarte, evident, aceeași filiație ideologică:
Concluzie. Să recapitulăm: Traian Băsescu îl numește pe Vladimir Tismăneanu în posturi-cheie ale administrației ideologice a regimului. Vladimir Tismăneanu este un simpatizant al blogului InLinieDreapta.net, pe care îl recomandă public și pe care mai comite și comentarii din când în când. Blogul InLinieDreapta.net băltește de idei care au dus la masacrul de la Oslo, comis de Anders Behring Breivik. Era o vorbă din bătrâni: „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.” O mai fi de actualitate?
--
Note (nu dau peste tot linkuri directe pentru că nu toate materialele merită să se bucure de link juice)
[1] vezi comunicatul de presă de 5 aprilie 2006 de pe site-ul președinției, http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7337
[2] website și alte informații: www.crimelecomunismului.ro
[3] vezi http://www.contributors.ro/global-europa/ratio-vivendi-si-ratio-moriendi-din-nou-despre-mitul-politic-anti-american/
[4] vezi în blogroll, dreapta jos :)
[5] pentru o „documentație” completă a se vedea pe situl respectiv secțiunea Cărticica progresistului
[6] retorica în toată splendoarea ei pe secțiunea Religia Păcii
[7] comentariu la articolul Multiculturalism turbo
[8] vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/17/dictatorul-basescu/ și linkul din articol
[9] vezi http://inliniedreapta.net/exemplul-danez/
[10] și, aș adăuga, dincolo de interesele particulare ale fiecărui grup oprimat (femeile, imigrații, micii antreprenori etc.)
[11] de exemplu, obsesia natalității europene, pe care o exhibă cei de la În Linie Dreaptă (vezi, de exemplu, articolul: http://inliniedreapta.net/cealalta-bomba-islamica/) și de care e obsedat și Anders Breivik. E interesant de remarcat că omul prefera să reguleze prostituate în loc să-și întemeieze o familie și să facă el copiii pe care nu-i nășteau alții!
Cu acest prilej, se poate remarca o treabă extrem de interesantă, ca să nu zic altfel. Cineva spunea că între doi oameni aflați în același timp în două colțuri diferite ale planetei se poate găsi o legătură de simpatie în cel mult 7 pași. Ei bine, între președintele nostru, Traian Băsescu, și acest Anders Behring Breivik, sunt suficienți ... doar 4 pași.
Pasul 1. De la Traian Băsescu la Vladimir Tismăneanu. Domnul Băsescu are câțiva intelectuali preferați (nu numai pe Cărtărăscu, a cărui carte o citește încontinuu de câțiva ani încoace), dar dintre ei se remarcă unul anume, „cu Manole zece, care-i și întrece”. Acesta e venerabilul domn Vladimir Tismăneanu, cunoscutul politolog și istoric al comunismului. Tismăneanu face parte dintre intelectualii de vârf ai regimului: a fost președintele comisiei care a scris raportul de condamnare a comunismului [1] iar raportul final îi poartă informal numele. Acum este președintele comisiei științifice de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) [2]. Nu vă speriați de denumirea lungă. A rezultat prin comasarea a două institute mai mici, prilej cu care de la unul din aceste institute a fost dat afară fostul președinte al comisiei științifice, istoricul Marius Oprea. Acest IICCMER este, așadar, un institut public, plătit din buzunarele noastre. Momentan misiunea acestui institut e destul de neclară, și eu personal nu înțeleg ce face așa de important, încât nu se putea face cu bani privați, dacă era cineva interesat; dar se pare că se lucrează din greu la realizarea unui muzeu al comunismului din România. Tismăneanu este așa de apreciat de Băsescu, încât a primit recent și o decorație: Ordinul Național pentru Merit în Grad de Mare Ofițer, pentru merite în promovarea democrației în România. Dintre „intelectualii lui Băsescu” cred că numai Patapievici se mai bucură de o asemenea distincție.
Pasul 2. De la Tismăneanu la În Linie Dreaptă. Domnul Tismăneanu citește mult. Printre lecturile dumnealui se numără și unele bloguri. De unele bloguri se simte așa de atașat, încât le recomandă public. Iată ce scria dumnealui pe 1 aprilie, fără să facă vreo păcăleală, într-un text publicat pe Contributors.ro [3]:
„Recomand, de asemenea, articolele și discuțiile de pe blogul În linie dreapta...”
Și pentru ca recomandarea să fie și mai temeinică, blogul InLinieDreapta.net se bucură și de un binemeritat link din blogroll de pe blogul personal al profesorului, tismaneanu.wordpress.com [4].
Pasul 3. De la În Linie Dreaptă la ideologia extremistă. În Linie Dreaptă, blogul atât de drag intelectualului decorat de Băsescu, este un blog conservator-extremist (hai să-i zicem „reacționar”, ca să nu-i jignim pe conservatorii moderați, deloc puțini) tipic. În general nu știm cine îl scrie, pentru că majoritatea autorilor semnează anonim, dar e interesant să-i trecem în revistă temele majore:
- Retorica virulent anti-stângistă. Pentru autorii de la În Linie Dreaptă nazismul și comunismul sunt tot aia. Mai mult, fascismul mussolinian și nazismul sunt ideologii de inspirație socialistă. Oricine e de stânga e obligatoriu comunist, și nu orice fel de comunist, ci d-ăla de rit bolșevico-leninist, adică gulagofil și stalinist. Comentariile abundă și ele în insulte extremiste. E doar o problemă de timp până când un partid de centru-stânga ajuns la putere va ridica lagăre în care să bage toată populația. Dacă treaba asta nu se întâmplă în realitate, se datorează numai faptului că există conservatori vigilenți care veghează la bunul mers al lucrurilor. Dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe [5].
- Retorica virulent anti-islamică. Ctitind În Linie Dreaptă afli că Islamul e o religie intrinsec violentă, primitivă și care are un singur scop în viață: să îi jupoaie de vii pe europeni, pe americani și pe israelieni. Europa este în pragul colapsului, pentru că a permis imigrarea atâtor musulmani. Musulmanii nu fac decât necazuri: fură, bat și violează (a, și din când în când pun bombe). Copiii musulmanilor europeni nu își doresc decât să fie bombe umane când vor fi mari. Femeile musulmane din Europa sunt supuse în masă mutilării genitale, soartă care le va aștepta și pe europence după ce musulmanii vor pune mâna pe putere. Burqa?... o vezi la tot pasul. Ceea ce se întâmplă acum în Franța și Belgia, unde a fost interzisă, sunt doar replieri strategice ale marxisto-islamiștilor, pentru adormirea vigilenței sănătoase a conservatorilor. Că tot vorbim de marxisto-islamiști: termenul nu se referă, așa cum ați crede, la marxiști din țările arabe, ci la marxiștii europeni (adică orice e mai la stânga de centru-dreapta) care au pactizat și împart aceeași ideologie cu extremiștii islamiști. Dovada pactului? S-a văzut în demonstrațiile „indignaților” din Londra, din primăvara asta, când la manifestații s-au auzit cu claritate răcnete de „Allah Akbar” [6].
- Retorica virulent anti-multiculturalism. Multiculturalismul este principalul vinovat pentru infiltrarea musulmanilor în Europa. Multiculturalismul este, de fapt, o altă față a marxismului, care a eșuat politic și și-a găsit salvarea în multiculturalism. În realitate valorile europene sunt universale, dar sunt subminate de nenorociții de marxiști deghizați în islamisto-multiculturaliști care, dacă n-au putut să dărâme Europa pe cale revoluționară, iată că o fac subversiv în zilele noastre. Hoardele de africani și de arabi sunt „importate” cu bună știință în Europa de oligarhia marxistă, care și-a fixat un plan clar de transformare a Europei din monocultură, în multicultură. Un individ care semnează Bogdan Calehari, și comentează și pe articolele colegilor, deține soluția-minune pentru rezolvarea imigrației cu bărci: „Aruncați femeile peste bord! Astfel este menținută flotabilitatea bărcilor care fac curse regulate între coastele Africii și țărmurile Italiei.” [7]. Desigur, asemenea panseuri nu îl împiedică pe profesorul Tismăneanu să-și exprime admirația față de acest domn, pe ale cărui „excelente” articole comentează cu plăcere. [8]
- Retorica pro-Israel și anti-palestinieni. Cred că retorica pro-Israel este cea mai curioasă trăsătură a celor de la În Linie Dreaptă. În mod normal te-ai gândi că niște extremiști de dreapta ar trebui să fie antisemiți. Dimpotrivă. Băieții ăștia nu pierd nici un prilej să ridice în slăvi Israelul și să-i boscorodească pe palestinieni, care n-ar avea decât o singură pasiune în viață: să se înroleze în Hamas și să dea cu bombe. La o privire mai atentă îți dai seama însă că nu e nimic incoerent în atitudinea lor: retorica statului evreu e susținută cu toate forțele pentru că statul evreu e văzut ca un soi de avangardă a luptei împotriva musulmanilor.
- Afilierea deschisă la grupurile politice ale dreptei extremiste. Pe În Linie Dreaptă sunt nu mai puțin de 114 articole care îl ridică în slăvi pe Geert Wilders, un politician olandez extremist care s-a făcut remarcat în ultimii ani prin retorica anti-islam, sintetizată în formula: „Eu nu îi urăsc pe musulmani, eu urăsc Islamul.” Pentru a fi mai convingător, Wilders s-a dat cu peroxid în cap și a devenit blond platinat, ca Marilyn Monroe. Arată, astfel, ca un adevărat arian. Evident, pentru ca nimeni să nu-și dea seama că e un extremist de 2 lei, Wilders e un fanatic pro-Israel și e de părere că palestinienii au deja o țară: Regatul Hașemit al Iordaniei, care ar trebui să se numească Palestina. În felul ăsta, crede el, s-ar împăca și capra, și varza: palestinienii ar avea o țară (de fapt, deja o au) iar Israelul ar rămâne cu teritoriile revendicate acum de poporul palestinian. Dar nu doar Geert Wilders, ci și danezul Morten Messerschmidt (Partidul Poporului Danez) [9] este admirat pentru exprimarea simpatiilor sale pro-Israel și anti-palestinieni.
- Etc. Cine are răbdare, poate găsi și singur idei... „interesante”.
Pasul 4. De la ideologia extremistă la Anders Behring Breivik. Cum gândea Breivik, deja știm. În cele câteva zile care au trecut de la atentate, a apărut un număr impresionant de materiale, inclusiv un manifest scris care, prin dimensiunile sale (1500 de pagini), pur și simplu umilește manifestul unui alt terorist ciudat obsedat nefast de multiculturalism și de stânga, Unabomber (Ted Kaczynski). Nu are rost să mai intru în amănunte, deoarece ideile lui Breivik sunt la ora actuală expuse in extenso în presă. Tipul are fix aceleași marote ca și băieții de la În Linie Dreaptă, cu care împarte, evident, aceeași filiație ideologică:
- Anti-marxist visceral, deși comunismul bolșevic a fost învins în 1989, în occident partidele post-comuniste nu mai fac mai mult de 5-6%, iar marxismul non-comunist s-a transformat de zeci de ani în social-democrație.
- Anti-multiculturalism, deși multiculturalismul a fost și este în strânsă legătură cu acțiunile plutocrației occidentale, care avea nevoie de brațe ieftine de muncă din Africa și din Orientul Apropiat, care, pe de o parte, să facă muncile umile pe bani puțini, și pe de altă parte să pună sub presiune pretențiile muncitorilor autohtoni. Adevăratul marxism nu a promovat niciodată altceva decât lupta de clasă internațională, pentru că, așa cum remarcase Karl Marx încă din 1848 în Manifestul Partidului Comunist și așa cum demonstrase în 1871 în cărticica sa Războiul civil din Franța, interesele proletarilor trebuie să fie internaționale pentru că plutocrația însăși este organizată la nivel internațional, dincolo de interesele fiecărei națiuni. [10]
- Anti-islamist, deși musulmanii nu de bine ce o duc la ei acasă emigrează în Europa, ci tocmai pentru că sunt ținuți în sărăcie și mizerie de clasa de compradores autohtoni în cârdășie cu plutocrația occidentală (în special plutocrații din domeniul petrolului).
- Pro-Israel (statul evreu fiind văzut ca o redută împotriva islamizării), deși Israelul are propriile bube în războiul din zonă și nu e deloc în măsură să arunce primul cu piatra.
- Admirație fără limite față de politicienii care își dau cu peroxid în cap ca să pară arieni.
- Etc. [11]
Concluzie. Să recapitulăm: Traian Băsescu îl numește pe Vladimir Tismăneanu în posturi-cheie ale administrației ideologice a regimului. Vladimir Tismăneanu este un simpatizant al blogului InLinieDreapta.net, pe care îl recomandă public și pe care mai comite și comentarii din când în când. Blogul InLinieDreapta.net băltește de idei care au dus la masacrul de la Oslo, comis de Anders Behring Breivik. Era o vorbă din bătrâni: „Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.” O mai fi de actualitate?
UPDATE. Încep să cadă măștile! Propagandiștii conservatori reacționari, cei care au răspândit atâția ani valurile de ură ce au făcut posibil atentatul de la Oslo, încep să ia poziție față de ceea ce s-a întâmplat acolo și, evident, dau cu mucii în fasole. Glenn Beck i-a comparat pe tinerii de pe insula Utoya cu „tineretul hitlerist” (vezi în Telegraph). Încă o dovadă că Anders Breivik este rezultatul logic al ideologiei propagate de alde Glenn Beck.
Tot ce sper acum e ca Breivik să nu fie făcut scăpat pe motive de nebunie. E posibil să fie ușor schizofrenic, cum e și Ted Kaczynski, dar asta nu înseamnă că nu avea discernământ. Timothy McVeigh, Anders Breivik - mă tem că domnii conservatori reacționari trebuie să-și asume niște responsabilități, nu mai pot sta cu capul în nisip făcându-se că ei nu au zis aia, nu au făcut ailaltă...
--
Note (nu dau peste tot linkuri directe pentru că nu toate materialele merită să se bucure de link juice)
[1] vezi comunicatul de presă de 5 aprilie 2006 de pe site-ul președinției, http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=7337
[2] website și alte informații: www.crimelecomunismului.ro
[3] vezi http://www.contributors.ro/global-europa/ratio-vivendi-si-ratio-moriendi-din-nou-despre-mitul-politic-anti-american/
[4] vezi în blogroll, dreapta jos :)
[5] pentru o „documentație” completă a se vedea pe situl respectiv secțiunea Cărticica progresistului
[6] retorica în toată splendoarea ei pe secțiunea Religia Păcii
[7] comentariu la articolul Multiculturalism turbo
[8] vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2011/01/17/dictatorul-basescu/ și linkul din articol
[9] vezi http://inliniedreapta.net/exemplul-danez/
[10] și, aș adăuga, dincolo de interesele particulare ale fiecărui grup oprimat (femeile, imigrații, micii antreprenori etc.)
[11] de exemplu, obsesia natalității europene, pe care o exhibă cei de la În Linie Dreaptă (vezi, de exemplu, articolul: http://inliniedreapta.net/cealalta-bomba-islamica/) și de care e obsedat și Anders Breivik. E interesant de remarcat că omul prefera să reguleze prostituate în loc să-și întemeieze o familie și să facă el copiii pe care nu-i nășteau alții!
10.7.11
Şcoala şi mass-media: cine greșește?
Catastrofa recentă de la bacalaureat a scos la iveală, dacă mai era nevoie, lipsa de modele corect descrise ale copiilor din ziua de azi. Mulţi s-au grăbit să dea vina pe mass-media, care crează modelele ce ajung să-i influenţeze pe copii. Iar aceste modele, cu foarte puţine excepţii, trebuie să admitem că nu sunt câtuşi de puţin pozitive.
Problema e că mass-media nu are nici o vină. Atunci când scrie despre personajele imunde din lumea politicii, a sportului sau a showbizului autohton, mass-media nu face altceva decât să relateze nişte fapte excepţionale. Ştim cu toţii anecdota care defineşte rolul mass-media în societate: un câine care muşcă un om nu e o ştire, dar un om care muşcă un câine, da!
Cam aşa e şi cu modelele din vremurile noastre, care umplu paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor. Să-l luăm pe Gigi Becali: trebuie să recunoaştem că este un personaj de excepţie. Nu întâlneşti la tot pasul un cioban incult care să ajungă multimilionar! Dimpotrivă, 99,99% dintre ciobanii care trăiesc în ţara asta probabil că duc nişte existenţe banale, ca tot românul. Mass-media nu are ce să comunice despre ei. Daniela Crudu... o tânără care am înţeles că a dansat la bară în adolescenţă şi acum a ajuns asistentă la o emisiune TV. Foarte bine, este şi ea un personaj de excepţie. 99,99% din fetele care dansează la bară ajung probabil să se prostitueze şi în cele din urmă să-şi rateze existenţa. Mass-media nu scrie despre ele, pentru că e normal să fie aşa. Anormal e să dansezi la bară și să nu eșuezi (încă). Monica Gabor, fostă Columbeanu? Da, e şi ea un personaj de excepţie. Nu vezi prea des o fată provenind dintr-o familie săracă lipită luată de nevastă de un miliardar. EBA, o tâmpită sadea, ajunsă europarlamentar pe banii şi influenţa tăticului? Da, aşa e. Dar la o singură EBA europarlamentar avem alţi 20 de milioane de români care n-au avut norocul să-l aibă pe Băsescu tată. EBA e tâmpită, dar e o tâmpită de excepţie şi e foarte bine că presa scrie despre ea. Mass media îşi face datoria. Şi îşi face datoria indiferent că vorbeşte despre Piticul Porno, Florin Salam, Eleva Porno, Bianca Drăguşanu şi alte asemenea personaje. Aceste personaje sunt la fel de excepţionale ca şi Lucian Bute (ca să dau un nume mediatizat intens în ultima vreme), care e un model pozitiv pentru toată lumea și care, atunci când e cazul, e la fel de mediatizat ca și scursurile amintite mai sus.
Rolul stabilirii contra-modelelor trebuie să revină familiei şi, mai ales, şcolii. Să presupunem totuși că familia este la fel de bulversată de confuzia valorică emanată din mass-media pe cât de bulversaţi sunt copiii. Până la urmă, părinţii se uită la televiziunile astea româneşti, la care se uită şi copiii lor. N-au altele. Deci e oarecum normal ca şi ei să fie năuci, fiind oarecum normal ca şi mediul familial să fie năucitor. Ceea ce nu mai e normal, e să vedem că după ce au trecut 12 ani prin şcoală, copiii sunt la fel de năuci ca părinţii lor care, fiind crescuţi cu 2 ore de televiziune pe timpul comuniştilor, sunt incapabili să perceapă cu discernământ mesajele mass-mediei de azi. Asta nu mai e normal, şi înseamnă că şcoala românească are o problemă mare, mare de tot.
Pe vremea mea, de exemplu, exista o presiune a învăţării pe care o interiorizai raţional ca urmare a mersului la școală. În fiecare sală de clasă, indiferent că am făcut la Brăila sau la Bucureşti, la generală sau la liceu, era afişat îndemnul acela din Ceauşescu: „Învăţaţi, îmvățați și iar învățați!” În familie, în jurul meu, vedeam că oamenii care au învățat mai mult au munci mai ușoare, de birou, și toată lumea îi respectă, în timp ce oamenii cu mai puțină școală au munci mai grele, solicitante fizic. Profesorii, la rândul lor, deși nu ne învățau niciodată de ce e bine să învățăm, se comportau ca și cum învățătura era o chestie foarte importantă și se asigurau mereu că părinții știu ce note luăm. Trebuia să venim cu lucrările semnate de unul din părinți, trebuia să arătăm carnetul de note semnat de unul din părinți etc. Era clar că învățătura e o treabă tratată serios de oamenii mari. Nu trebuia să fii genial ca să faci o corelație logică între învățătură și reușita în viață. Totul te împingea spre această concluzie și numai tâmpiții tâmpiților, care din păcate existau și pe vremea mea, dar parcă nu în proporțiile de acum, nu înțelegeau acest adevăr elementar: cu cât înveți mai mult, cu atât ai mai multe uși deschise. Și viceversa.
Ori, îi auzim azi pe unii că se revoltă din cauza... mass-mediei. Că, vezi Doamne, mass-media prezintă toate curvele, toți infractorii și toate tâmpitele, și din cauza asta copiii înțeleg că nu mai e nevoie să înveți, că poți reuși în viață și fără să fi învățat. Păi, nu mai suntem pe timpul comunismului, să avem doar 2 ore la televizor. Acum avem sute de ore de programe tv, zilnic. Rolul școlii ar trebui să fie și acela de a decanta mesajele mass-media și a-i învăța pe copii să priceapă adevărul în întregimea lui. Să înțeleagă că mass-media prezintă, în general, excepții: lucruri excepționale și personaje excepționale. Pe vremea mea erau orele de dirigenție, la care se discutau diversele probleme de la clasă. Eu am prins niște vremuri pudice, în care nici măcar nu se pomenea de educație sexuală sau alte chestii de genul ăsta. La dirigenție se vorbeau numai chestii generale legate de disciplina de la clasă, de la orele cutărui profesor etc. Astăzi însă există libertatea de a vorbi despre foarte multe lucruri, inclusiv despre lucruri mature. Am amintit deja de educația sexuală. Păi, dacă se face educație sexuală, tot așa de bine copiilor ar trebui să li se explice că Gigi Becali e de fapt un cioban unic, care nu-i reprezintă câtuși de puțin pe miile de ciobani din România, care sunt infinit mai săraci decât el. Că Daniela Crudu nu reprezintă câtuși de puțin destinul fericit a mii de pițipoance care ajung prostituate pe centură în lipsă de altceva mai bun. Nici Monica Gabor destinul fericit a mii de fete sărace care rămân o viață la coada vacii din cauză că n-au cum să scape de acolo (nu există în toată Europa atâția milionari câte fete și-ar dori să fie Monica Gabor). Nici EBA destinul a mii de fete care nu s-au omorât cu învățătura și care trudesc acum în fel de fel de munci prost plătite. Tot așa de bine ar trebui să li se explice copiilor și cu privire la modelele pozitive, de exemplu că nu toți pot deveni Lucian Bute, pur și simplu pentru că nu există suficiente titluri mondiale câți pumni s-ar putea da pe planetă la un moment dat. Genul acesta de învățături ar trebui să facă parte din curricula de dirigenție, astfel încât copiii să nu mai ia de bun tot ce văd în mass-media, să învețe să perceapă adevărul din mass-media în integralitatea sa și mai ales să știe de ce trebuie să învețe, adică de ce se află la școală: ca să aibă șansa unui viitor mai bun. Să nu ajungă ciobani, prostituate sau rebuturi sociale. De cât înveți, de atât vei avea mai multe șanse în viață.
În condițiile în care majoritatea absolută a absolvenților de liceu au picat cu brio la bacalaureat, principala concluzie care trebuie trasă e că școala românească nu reușește să le transmită elevilor justificarea ideii de învățare. Nu vorbim aici de logaritmi, războaiele mondiale, planuri geometrice, forțe centrifuge, idei filozofice. Vorbim de ceea ce ar trebui să însemne școala, la baza ei. Nu poți învăța materia de treaptă sau de bacalaureat dacă nu ai învățat mai întâi de ce e bine să înveți. Ori, exact această carență dă seama de absurditatea școlii de azi. Închipuiți-vă că Poliția ar putea funcționa fără ca polițiștii să știe legea pe care trebuie să o apere, sau ca spitalele să funcționeze fără ca medicii să creadă că își pot vindeca pacienții. E imposibil. La fel se întâmplă și cu școala românească. Dacă tot s-a conștientizat problema, prioritatea decidenților din educație trebuie să fie de acum încolo regândirea fundamentelor în care e prezentat mesajul educațional în așa fel încât cei pentru care există școala, adică elevii, să înțeleagă clar care sunt beneficiile pe termen lung ale învățăturii, și care sunt riscurile în cazul în care abandonează învățătura. Școala românească nu poate supraviețui dacă elevii nu învață de ce e util să învețe. E ușor să zicem despre copii că sunt tâmpiți, când de fapt tâmpită e gândirea educației de 20 de ani încoace.
Problema e că mass-media nu are nici o vină. Atunci când scrie despre personajele imunde din lumea politicii, a sportului sau a showbizului autohton, mass-media nu face altceva decât să relateze nişte fapte excepţionale. Ştim cu toţii anecdota care defineşte rolul mass-media în societate: un câine care muşcă un om nu e o ştire, dar un om care muşcă un câine, da!
Cam aşa e şi cu modelele din vremurile noastre, care umplu paginile ziarelor şi timpul de emisie al televiziunilor. Să-l luăm pe Gigi Becali: trebuie să recunoaştem că este un personaj de excepţie. Nu întâlneşti la tot pasul un cioban incult care să ajungă multimilionar! Dimpotrivă, 99,99% dintre ciobanii care trăiesc în ţara asta probabil că duc nişte existenţe banale, ca tot românul. Mass-media nu are ce să comunice despre ei. Daniela Crudu... o tânără care am înţeles că a dansat la bară în adolescenţă şi acum a ajuns asistentă la o emisiune TV. Foarte bine, este şi ea un personaj de excepţie. 99,99% din fetele care dansează la bară ajung probabil să se prostitueze şi în cele din urmă să-şi rateze existenţa. Mass-media nu scrie despre ele, pentru că e normal să fie aşa. Anormal e să dansezi la bară și să nu eșuezi (încă). Monica Gabor, fostă Columbeanu? Da, e şi ea un personaj de excepţie. Nu vezi prea des o fată provenind dintr-o familie săracă lipită luată de nevastă de un miliardar. EBA, o tâmpită sadea, ajunsă europarlamentar pe banii şi influenţa tăticului? Da, aşa e. Dar la o singură EBA europarlamentar avem alţi 20 de milioane de români care n-au avut norocul să-l aibă pe Băsescu tată. EBA e tâmpită, dar e o tâmpită de excepţie şi e foarte bine că presa scrie despre ea. Mass media îşi face datoria. Şi îşi face datoria indiferent că vorbeşte despre Piticul Porno, Florin Salam, Eleva Porno, Bianca Drăguşanu şi alte asemenea personaje. Aceste personaje sunt la fel de excepţionale ca şi Lucian Bute (ca să dau un nume mediatizat intens în ultima vreme), care e un model pozitiv pentru toată lumea și care, atunci când e cazul, e la fel de mediatizat ca și scursurile amintite mai sus.
Rolul stabilirii contra-modelelor trebuie să revină familiei şi, mai ales, şcolii. Să presupunem totuși că familia este la fel de bulversată de confuzia valorică emanată din mass-media pe cât de bulversaţi sunt copiii. Până la urmă, părinţii se uită la televiziunile astea româneşti, la care se uită şi copiii lor. N-au altele. Deci e oarecum normal ca şi ei să fie năuci, fiind oarecum normal ca şi mediul familial să fie năucitor. Ceea ce nu mai e normal, e să vedem că după ce au trecut 12 ani prin şcoală, copiii sunt la fel de năuci ca părinţii lor care, fiind crescuţi cu 2 ore de televiziune pe timpul comuniştilor, sunt incapabili să perceapă cu discernământ mesajele mass-mediei de azi. Asta nu mai e normal, şi înseamnă că şcoala românească are o problemă mare, mare de tot.
Pe vremea mea, de exemplu, exista o presiune a învăţării pe care o interiorizai raţional ca urmare a mersului la școală. În fiecare sală de clasă, indiferent că am făcut la Brăila sau la Bucureşti, la generală sau la liceu, era afişat îndemnul acela din Ceauşescu: „Învăţaţi, îmvățați și iar învățați!” În familie, în jurul meu, vedeam că oamenii care au învățat mai mult au munci mai ușoare, de birou, și toată lumea îi respectă, în timp ce oamenii cu mai puțină școală au munci mai grele, solicitante fizic. Profesorii, la rândul lor, deși nu ne învățau niciodată de ce e bine să învățăm, se comportau ca și cum învățătura era o chestie foarte importantă și se asigurau mereu că părinții știu ce note luăm. Trebuia să venim cu lucrările semnate de unul din părinți, trebuia să arătăm carnetul de note semnat de unul din părinți etc. Era clar că învățătura e o treabă tratată serios de oamenii mari. Nu trebuia să fii genial ca să faci o corelație logică între învățătură și reușita în viață. Totul te împingea spre această concluzie și numai tâmpiții tâmpiților, care din păcate existau și pe vremea mea, dar parcă nu în proporțiile de acum, nu înțelegeau acest adevăr elementar: cu cât înveți mai mult, cu atât ai mai multe uși deschise. Și viceversa.
Ori, îi auzim azi pe unii că se revoltă din cauza... mass-mediei. Că, vezi Doamne, mass-media prezintă toate curvele, toți infractorii și toate tâmpitele, și din cauza asta copiii înțeleg că nu mai e nevoie să înveți, că poți reuși în viață și fără să fi învățat. Păi, nu mai suntem pe timpul comunismului, să avem doar 2 ore la televizor. Acum avem sute de ore de programe tv, zilnic. Rolul școlii ar trebui să fie și acela de a decanta mesajele mass-media și a-i învăța pe copii să priceapă adevărul în întregimea lui. Să înțeleagă că mass-media prezintă, în general, excepții: lucruri excepționale și personaje excepționale. Pe vremea mea erau orele de dirigenție, la care se discutau diversele probleme de la clasă. Eu am prins niște vremuri pudice, în care nici măcar nu se pomenea de educație sexuală sau alte chestii de genul ăsta. La dirigenție se vorbeau numai chestii generale legate de disciplina de la clasă, de la orele cutărui profesor etc. Astăzi însă există libertatea de a vorbi despre foarte multe lucruri, inclusiv despre lucruri mature. Am amintit deja de educația sexuală. Păi, dacă se face educație sexuală, tot așa de bine copiilor ar trebui să li se explice că Gigi Becali e de fapt un cioban unic, care nu-i reprezintă câtuși de puțin pe miile de ciobani din România, care sunt infinit mai săraci decât el. Că Daniela Crudu nu reprezintă câtuși de puțin destinul fericit a mii de pițipoance care ajung prostituate pe centură în lipsă de altceva mai bun. Nici Monica Gabor destinul fericit a mii de fete sărace care rămân o viață la coada vacii din cauză că n-au cum să scape de acolo (nu există în toată Europa atâția milionari câte fete și-ar dori să fie Monica Gabor). Nici EBA destinul a mii de fete care nu s-au omorât cu învățătura și care trudesc acum în fel de fel de munci prost plătite. Tot așa de bine ar trebui să li se explice copiilor și cu privire la modelele pozitive, de exemplu că nu toți pot deveni Lucian Bute, pur și simplu pentru că nu există suficiente titluri mondiale câți pumni s-ar putea da pe planetă la un moment dat. Genul acesta de învățături ar trebui să facă parte din curricula de dirigenție, astfel încât copiii să nu mai ia de bun tot ce văd în mass-media, să învețe să perceapă adevărul din mass-media în integralitatea sa și mai ales să știe de ce trebuie să învețe, adică de ce se află la școală: ca să aibă șansa unui viitor mai bun. Să nu ajungă ciobani, prostituate sau rebuturi sociale. De cât înveți, de atât vei avea mai multe șanse în viață.
În condițiile în care majoritatea absolută a absolvenților de liceu au picat cu brio la bacalaureat, principala concluzie care trebuie trasă e că școala românească nu reușește să le transmită elevilor justificarea ideii de învățare. Nu vorbim aici de logaritmi, războaiele mondiale, planuri geometrice, forțe centrifuge, idei filozofice. Vorbim de ceea ce ar trebui să însemne școala, la baza ei. Nu poți învăța materia de treaptă sau de bacalaureat dacă nu ai învățat mai întâi de ce e bine să înveți. Ori, exact această carență dă seama de absurditatea școlii de azi. Închipuiți-vă că Poliția ar putea funcționa fără ca polițiștii să știe legea pe care trebuie să o apere, sau ca spitalele să funcționeze fără ca medicii să creadă că își pot vindeca pacienții. E imposibil. La fel se întâmplă și cu școala românească. Dacă tot s-a conștientizat problema, prioritatea decidenților din educație trebuie să fie de acum încolo regândirea fundamentelor în care e prezentat mesajul educațional în așa fel încât cei pentru care există școala, adică elevii, să înțeleagă clar care sunt beneficiile pe termen lung ale învățăturii, și care sunt riscurile în cazul în care abandonează învățătura. Școala românească nu poate supraviețui dacă elevii nu învață de ce e util să învețe. E ușor să zicem despre copii că sunt tâmpiți, când de fapt tâmpită e gândirea educației de 20 de ani încoace.
2.6.11
O minciună de dreapta: chiar și cu cota unică, bogaţii tot plătesc mai mult impozit decât sărăcanii
Cristian Ghinea, un publicist de dreapta destul de activ, comite un articolaş în România Liberă vizavi de cota unică vs. impozitul progresiv în care persistă, persistă şi iar persistă în aceleaşi erori tradiţionale (voite sau nu) pe care "dreptacii" noştri le scot de la naftalină atunci când vor să ne arate cât de virtuoasă şi corectă e cota unică. Noroc cu ei că luminează planeta, nu știu ce se va alege de miniștrii de finanțe din 95% de țări ale lumii (inclusiv SUA) care se încăpățânează ca prostănacii în impozitarea progresivă, fără a vedea lumina care vine de la... București.
Eu am scris de mai multe ori pe acest subiect, dar astăzi voi face şi un grafic, ca să înţeleagă de data asta până şi cei mai proşti dintre proşti de ce cota asta unică e, de fapt, o mizerie injustă.
Deci, să purcedem. Ghinea nu merge dincolo de matematică şi trage concluzia că dacă Marcel care are 100 de lei salariu plăteşte 16 lei impozit, şi Gigel, care are 10 lei salariu, plăteşte doar 1,6 lei, atunci Marcel plăteşte un impozit mai mare decât Gigel. „Asta nu e o chestie de interpretare, e matematică de clasa a treia: prin cota unică, „bogaţii" plătesc mai mult la stat decât săracii.” - declară ritos, pe un ton de Cezar învingător, tinerelul nostru publicist.
Numai că dumnealui greșește. Realitatea e exact pe dos. Realitatea e că în regimul cotei unice, Gigel e ăla care plătește mai mult. Și ca să fiu bine înțeles chiar și de către fanaticii matematicii, da, repet: 1,6 lei înseamnă mai mult decât 16, da, ați auzit bine, da, nu e o greșeală. Și iată de ce (explic pe scurt, ca pentru proștii proștilor):
i. Viața are un cost minim care e fix (sub el nu se poate coborî!) și pentru Gigel, și pentru Marcel. Acest cost include cheltuielile cu mâncarea, cu locuirea etc. Toate, cheltuieli prin care statul îi impozitează indirect și pe Marcel, și pe Gigel. În clipa în care încasează banii din salariu, amândoi - și Gigel, și Marcel - trebuie, obligat-forțat, să-și plătească acest cost minim al vieții. În rest, e treaba fiecăruia dacă unul își Dacia Logan, altul Audi A7; unul, apartament în Ferentari, celălalt, vilă în Pipera. Sub costul minim al vieții, adică sub nivelul minim de impozite pe consum pe care trebuie să le verse la stat din salariul lunar, nu poate coborî niciunul.
ii. După ce salariul fiecăruia e amputat, obligat-forțat, cu acest cost minim al vieții, vine cota de 16%. Fiecare plătește proporțional, aparent totul e just.
iii. Problema e că 16% + costul minim nu reprezintă un total proporțional, ci invers proporțional cu mărimea salariului de plecare. Cu cât salariul e mai mare, cu atât 16% + costul minim reprezintă o proporție mai mică, și viceversa. Ceea ce înseamnă că Marcel rămâne în buzunar cu o proporție mult mai mare a banilor munciți, decât cea cu care rămâne Gigel. Matematică de... clasa a treia, domnule Ghinea!
Să exemplificăm grafic. Să presupunem că Ionescu are salariu de 8000 de lei, Popescu de 2000 de lei și costul minim e de 500 de lei. Conform graficului de mai jos, se observă cu claritate că atunci când se aplică mizeria asta de cotă unică Ionescu rămâne în buzunar cu 77,75% din cât muncește spre deosebire de Popescu care rămâne doar cu 59%.
Eu am scris de mai multe ori pe acest subiect, dar astăzi voi face şi un grafic, ca să înţeleagă de data asta până şi cei mai proşti dintre proşti de ce cota asta unică e, de fapt, o mizerie injustă.
Deci, să purcedem. Ghinea nu merge dincolo de matematică şi trage concluzia că dacă Marcel care are 100 de lei salariu plăteşte 16 lei impozit, şi Gigel, care are 10 lei salariu, plăteşte doar 1,6 lei, atunci Marcel plăteşte un impozit mai mare decât Gigel. „Asta nu e o chestie de interpretare, e matematică de clasa a treia: prin cota unică, „bogaţii" plătesc mai mult la stat decât săracii.” - declară ritos, pe un ton de Cezar învingător, tinerelul nostru publicist.
Numai că dumnealui greșește. Realitatea e exact pe dos. Realitatea e că în regimul cotei unice, Gigel e ăla care plătește mai mult. Și ca să fiu bine înțeles chiar și de către fanaticii matematicii, da, repet: 1,6 lei înseamnă mai mult decât 16, da, ați auzit bine, da, nu e o greșeală. Și iată de ce (explic pe scurt, ca pentru proștii proștilor):
i. Viața are un cost minim care e fix (sub el nu se poate coborî!) și pentru Gigel, și pentru Marcel. Acest cost include cheltuielile cu mâncarea, cu locuirea etc. Toate, cheltuieli prin care statul îi impozitează indirect și pe Marcel, și pe Gigel. În clipa în care încasează banii din salariu, amândoi - și Gigel, și Marcel - trebuie, obligat-forțat, să-și plătească acest cost minim al vieții. În rest, e treaba fiecăruia dacă unul își Dacia Logan, altul Audi A7; unul, apartament în Ferentari, celălalt, vilă în Pipera. Sub costul minim al vieții, adică sub nivelul minim de impozite pe consum pe care trebuie să le verse la stat din salariul lunar, nu poate coborî niciunul.
ii. După ce salariul fiecăruia e amputat, obligat-forțat, cu acest cost minim al vieții, vine cota de 16%. Fiecare plătește proporțional, aparent totul e just.
iii. Problema e că 16% + costul minim nu reprezintă un total proporțional, ci invers proporțional cu mărimea salariului de plecare. Cu cât salariul e mai mare, cu atât 16% + costul minim reprezintă o proporție mai mică, și viceversa. Ceea ce înseamnă că Marcel rămâne în buzunar cu o proporție mult mai mare a banilor munciți, decât cea cu care rămâne Gigel. Matematică de... clasa a treia, domnule Ghinea!
Să exemplificăm grafic. Să presupunem că Ionescu are salariu de 8000 de lei, Popescu de 2000 de lei și costul minim e de 500 de lei. Conform graficului de mai jos, se observă cu claritate că atunci când se aplică mizeria asta de cotă unică Ionescu rămâne în buzunar cu 77,75% din cât muncește spre deosebire de Popescu care rămâne doar cu 59%.
Deci, stimabile domn Ghinea, nu doar că aia 16 lei ai lui Marcel din pilda dumneavoastră nu reprezintă o sumă mai mare decât cei 1,6 lei ai lui Gigel, ci dimpotrivă. Suma e mult mai mică!
Pentru ca Ionescu și Popescu să fie impozitați corect, la același nivel, adică să-i rămână fiecăruia în buzunar, la sfârșitul zilei de muncă, o sumă proporțională egală, ar trebui din două, una:
- fie Ionescu să fie impozitat cu 34%,
- fie Popescu să fie impozitat ... cu 0%!
Altfel zis, impozitare progresivă. În lipsa impozitării progresive, cu cât câștigi mai puțin, cu atât munca ta e penalizată mai mult: dacă ai 1000 de lei salariu, ești mai penalizat față de cel care are 2000; dacă ai 2000, ești mai penalizat față de cel care are 4000; și tot așa.
Altfel, mă întreb de ce oare acest domn Ghinea, în loc să-și irosească talentul și competențele la România Liberă, nu mai bine le scrie 'mnealui o scrisorică de amor lui Obama, sau Angelei Merkel, sau lui Sarkozy, sau lui David Cameron, poate, cine știe, își va găsi un post de ministru de finanțe pe la... înapoiații ăia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)