O minciună de dreapta: chiar și cu cota unică, bogaţii tot plătesc mai mult impozit decât sărăcanii

Cristian Ghinea, un publicist de dreapta destul de activ, comite un articolaş în România Liberă vizavi de cota unică vs. impozitul progresiv în care persistă, persistă şi iar persistă în aceleaşi erori tradiţionale (voite sau nu) pe care "dreptacii" noştri le scot de la naftalină atunci când vor să ne arate cât de virtuoasă şi corectă e cota unică. Noroc cu ei că luminează planeta, nu știu ce se va alege de miniștrii de finanțe din 95% de țări ale lumii (inclusiv SUA) care se încăpățânează ca prostănacii în impozitarea progresivă, fără a vedea lumina care vine de la... București.

Eu am scris de mai multe ori pe acest subiect, dar astăzi voi face şi un grafic, ca să înţeleagă de data asta până şi cei mai proşti dintre proşti de ce cota asta unică e, de fapt, o mizerie injustă.

Deci, să purcedem. Ghinea nu merge dincolo de matematică şi trage concluzia că dacă Marcel care are 100 de lei salariu plăteşte 16 lei impozit, şi Gigel, care are 10 lei salariu, plăteşte doar 1,6 lei, atunci Marcel plăteşte un impozit mai mare decât Gigel. „Asta nu e o chestie de interpretare, e matematică de clasa a treia: prin cota unică, „bogaţii" plătesc mai mult la stat decât săracii.” - declară ritos, pe un ton de Cezar învingător, tinerelul nostru publicist.

Numai că dumnealui greșește. Realitatea e exact pe dos. Realitatea e că în regimul cotei unice, Gigel e ăla care plătește mai mult. Și ca să fiu bine înțeles chiar și de către fanaticii matematicii, da, repet: 1,6 lei înseamnă mai mult decât 16, da, ați auzit bine, da, nu e o greșeală. Și iată de ce (explic pe scurt, ca pentru proștii proștilor):

i. Viața are un cost minim care e fix (sub el nu se poate coborî!) și pentru Gigel, și pentru Marcel. Acest cost include cheltuielile cu mâncarea, cu locuirea etc. Toate, cheltuieli prin care statul îi impozitează indirect și pe Marcel, și pe Gigel. În clipa în care încasează banii din salariu, amândoi - și Gigel, și Marcel - trebuie, obligat-forțat, să-și plătească acest cost minim al vieții. În rest, e treaba fiecăruia dacă unul își Dacia Logan, altul Audi A7; unul, apartament în Ferentari, celălalt, vilă în Pipera. Sub costul minim al vieții, adică sub nivelul minim de impozite pe consum pe care trebuie să le verse la stat din salariul lunar, nu poate coborî niciunul.
ii. După ce salariul fiecăruia e amputat, obligat-forțat, cu acest cost minim al vieții, vine cota de 16%. Fiecare plătește proporțional, aparent totul e just.
iii. Problema e că 16% + costul minim nu reprezintă un total proporțional, ci invers proporțional cu mărimea salariului de plecare. Cu cât salariul e mai mare, cu atât 16% + costul minim reprezintă o proporție mai mică, și viceversa. Ceea ce înseamnă că Marcel rămâne în buzunar cu o proporție mult mai mare a banilor munciți, decât cea cu care rămâne Gigel. Matematică de... clasa a treia, domnule Ghinea!

Să exemplificăm grafic. Să presupunem că Ionescu are salariu de 8000 de lei, Popescu de 2000 de lei și costul minim e de 500 de lei. Conform graficului de mai jos, se observă cu claritate că atunci când se aplică mizeria asta de cotă unică Ionescu rămâne în buzunar cu 77,75% din cât muncește spre deosebire de Popescu care rămâne doar cu 59%.

Deci, stimabile domn Ghinea, nu doar că aia 16 lei ai lui Marcel din pilda dumneavoastră nu reprezintă o sumă mai mare decât cei 1,6 lei ai lui Gigel, ci dimpotrivă. Suma e mult mai mică!

Pentru ca Ionescu și Popescu să fie impozitați corect, la același nivel, adică să-i rămână fiecăruia în buzunar, la sfârșitul zilei de muncă, o sumă proporțională egală, ar trebui din două, una:

1. fie Ionescu să fie impozitat cu 34%,
2. fie Popescu să fie impozitat ... cu 0%!

Altfel zis, impozitare progresivă. În lipsa impozitării progresive, cu cât câștigi mai puțin, cu atât munca ta e penalizată mai mult: dacă ai 1000 de lei salariu, ești mai penalizat față de cel care are 2000; dacă ai 2000, ești mai penalizat față de cel care are 4000; și tot așa. 

Altfel, mă întreb de ce oare acest domn Ghinea, în loc să-și irosească talentul și competențele la România Liberă, nu mai bine le scrie 'mnealui o scrisorică de amor lui Obama, sau Angelei Merkel, sau lui Sarkozy, sau lui David Cameron, poate, cine știe, își va găsi un post de ministru de finanțe pe la... înapoiații ăia.

Dar cu 16% pe 1000 de lei stimulezi munca?

Un articol interesant în ziarul lui Patriciu despre impozitul progresiv dorit de PSD. Laurian Lungu, de la Macroanalitica, e de părere că: "România are nevoie de un nivel al impozitării care să stimuleze munca. Cu o rată de 40% nu stimulezi munca, iar România, pentru a creşte, trebuie să investească în capitalul fizic şi uman".

În realitate, din articol rezultă foarte clar că la ora actuală există 2 direcţii în PSD: una în care treapta maximă va fi de 30%, alta în care va fi 40%. Cea de 40% nu cred că e susţinută decât de câţiva bătrâni (la propriu şi la figurat) ai partidului. Liviu Voinea, care pare a fi economistul din umbră al polului PSD-PC (măcar prin prisma faptului că apare mereu la Antena 3, postul lui Voiculescu) e pentru 30%. E mai spectaculos însă să fluturăm baubau-ul socialist cât mai apocalitptic cu putinţă.

În orice caz, trei lucruri sunt absolut sigure:

• Poate că un impozit de 40% pe muncă nu încurajează munca, dar unul cu 16% pe 1.000 de lei, cu atât mai puţin. Sau, ca să fiu mai cinic: da, ăsta încurajează munca. Dar nu în România, ci în străinătate!
• Motivaţia muncii nu are decât marginal de-a face cu nivelul salarizării nete. Asta e o chestie ştiută de zeci de ani în economiile avansate. Oamenii pot fi făcuţi să accepte chiar şi impozite de 60%, cu condiţia să le dai ceva la schimb.
• Vuvuzelele (mă feresc să le zic "avocaţii", pentru că avocatul aduce argumente, dar vuvuzela doar zumzăie) cotei unice aduc mereu şi mereu un acelaşi fals argument: "cei care câştigă mai puţin n-au decât să muncească mai mult ca să câştige mai mult". De ce e fals argument? Pentru că li se poate aplica lor înşile: dacă vor să câştige mai mult după o tăiere de 40% (sau 30%) a salariului, n-au decât să muncească mai mult. Cinic? Poate. Constructiv? Nu.

Victor Ponta a inteles, in fine, ce inseamna impozitarea progresiva

Victor Ponta a glăsuit recent despre impozitarea progresivă şi a produs o supriză de proporţii în tabăra de dreapta, pentru că a arătat, în sfârşit, că înţelege cum ar trebui aplicată corect, în condiţiile româneşti, această idee.

Bomba aruncată de Ponta constă în faptul că, pentru prima oară, cineva important (nu anonim, ca subsemnatul) propune impozitare "zero" pentru cei care au venituri sub un anumit prag. Pragul este de aproximativ 250 de euro (1000 RON) şi mi se pare absolut rezonabil.

Tragedia României în contextul globalizării şi al integrării europene este că de acum forţa de muncă se poate mişca liber şi nimeni nu mai poate fi ţinut închis ca într-o căldare aici. Este absolut logic ca România, în condiţiile astea, să se golească de forţa de muncă productivă, pentru că mai bine stai pe şmecherie şi/sau pe ajutor social de 300 de euro în Occident decât să-ţi rupi spinarea în România pentru 1000 de lei - impozabili!

Aşa că singura şansă pentru ca România să-şi păstreze atractivitatea pentru populaţia proprie, este să rezolve cumva, rapid, problema diferenţei de venituri şi de şanse sociale pentru pătura majoritară a populaţiei. Populaţia trebuie îndemnată să muncească şi să cheltuie bani aici, în România, nu în străinătate! Iar una dintre măsuri este intuită foarte bine de Ponta: veniturile care "concurează" cu ajutoarele sociale din Occident trebuie socotite aşa cum sunt, drept simple ajutoare sociale, şi scutite de impozit, sau impozitate minimal!

În plus, scutirea de impozit sau impozitarea minimală a celor cu venituri mici ar scoate la suprafaţa economiei un număr însemnat de lucrători la negru. Aceştia ar căpăta profil economic, ar deveni "creditabili", iar băncile s-ar trezi brusc cu un nou bazin de clienţi, ceea ce pentru economie nu poate reprezenta decât un stimulent pozitiv. Scăderea resimţită în buget din zona impozitării veniturilor mici va fi compensată de creşterea economiei.

Comentatorii de dreapta sunt cumva descumpăniţi de propunerea lui Ponta, pentru că ani la rândul s-au obişnuit să prezinte "impozitarea progresivă" într-o lumină falsă, ca un sistem care îi face pe toţi să sufere, la grămadă. În varianta propusă de Ponta evident că nu va fi vorba de aşa ceva, ci dimpotrivă. Drept pentru care au început să agite o nouă marotă: de unde se vor acoperi găurile la buget?

Din păcate pentru ei, problema e pusă exact pe dos decât ar trebui. Problema nu e "de unde se vor acoperi găurile la buget" ci cât de mare trebuie să fie bugetul României pentru a permite impozitare "zero" a păturilor sărace şi impozitare redusă (maxim 5% din profit) a afacerilor care nu ating un rulaj mai mare de 100.000 de euro. Aceste două premise ar trebui să fie baza oricărei construcţii a bugetului României cel puţin 20-30 de ani de acum înainte. Nu poate fi bugetul României decât de ordinul x sau y? Păi, atât să fie. Nu ar mai fi bani pentru ca Elena Udrea să deseneze frunze? Păi, să nu mai deseneze. Nu ne mai permitem să ţinem "Agenţia pentru Cultul Eroilor"? Păi, să o desfiinţăm. Nu ne mai permitem să avem 15 miniştri, ci doar 5? Păi, să închidem 10 ministere şi să le comasăm pe celelalte. Nu vor mai fi bani pentru armatele de votanţi? Să fie puşi la muncă.

Pe timpul lui Ceauşescu, adică în epoca "socialistă", pe care mulţi au uitat-o sau se prefac că au uitat-o, mâncând rahat cu polonicul ăla mare despre cum se stătea, chipurile, degeaba, nimeni nu lua vreun ban fără să aibă servici, chit că în multe locuri se freca menta 90% din timp sau se bea nechezol. Ba dimpotrivă, erau mulţi oameni care erau puşi la muncă şi nu li se plătea nimic: intelectuali care adunau recoltele pe câmpuri, militari în termen care lucrau la drumuri, ţărani care lucrau pe gratis la CAP. Duminica, destul de des, elevii erau puşi să iasă la "muncă voluntară" iar în vacanţele de vară trebuia să vii şi să faci "practică" la liceu. O singură marotă avea Ceauşescu, înmulţirea naţiei, şi de aceea dădea bani degeaba tuturor femeilor care făceau de la 6 copii în sus (fapt ce i-a atras ura populară, pentru că performanţa asta era atinsă în principal de ţigănci). În rest, cine vroia bani trebuia să pună la osul la muncă şi la 18 ani nu exista să stai degeaba, pe banii babacilor, cum se stă acum (chiar până pe la 25). Ori erai angajat, ori militar în termen. În caz contrar te întreba miliţia de sănătate. Nebunia asta a "venitului minim garantat", a statului cu palma-n fund şi a ajutoarelor sociale primite pe degeaba a explodat după 1990 şi a crescut pe măsură ce se accentuau demagogia şi populismul politicienilor. Şi nu are nimic de-a face cu stânga, şi cu atât mai puţin cu dreapta, ci cu un mod impersonal, neutru şi de sine stătător de-a face politică numit, în limbaj consacrat, "politicianism". Politică de dragul politicii, nu din responsabilitate faţă de comunitate. Şi nebunia este cu atât mai hidoasă, cu cât în România ar fi atâtea de făcut. Dar se stă. Se stă de 20 de ani.

Aşa că nu e nici o tragedie dacă statul îşi restrânge cheltuielile, "bugetul", şi odată cu ele bugetul de cheltuieli sociale (adică mita electorală) care se alimentează şi din impozitarea aberantă a muncii. Tragedie e faptul că România se goleşte de creiere, de braţe muncitoare, de oameni cu iniţiativă, şi că nimeni nu pare să înţeleagă nici cauzele imediate, nici efectele pe termen lung ale acestui exod.