25.5.12

Un efect previzibil, scăderea speranței de viață

Pentru că am îndrăznit să spun că perioada de tranziție reprezintă un regres social față de perioada comunismului, fel de fel de retarzi m-au acuzat că aș fi neocomunist. Unul din argumentele boilor era acela că, vezi Doamne, după 1990 a crescut speranța de viață. Am avut cel puțin o asemenea discuție cu un domn neplăcut de la Acum.tv, care visează peste tot neocomuniști, și cu un comentator frecvent de pe CriticAtac.ro .

Chestia e următoarea: speranța de viață după 1990 era normal să crească pentru că se venea pe un sistem sanitar și pe o siguranță a vieții rămasă de pe vremea comuniștilor. Oamenii aveau un loc de muncă stabil, fabrica nu era doar fabrică ci avea și dispensar medical, grădiniță, creșă pentru copii, dispensarele sătești chiar funcționau. Comuniștii au investit masiv în programe de prevenție și de vaccinare, vaccinurile erau gratuite și de bună calitate, se făceau în mod organizat prin rețeaua de grădinițe și școli. Dacă recunoaștem treburile astea nu înseamnă câtuși de puțin că glorificăm regimul comunist, ci că apreciem normalitatea. Pe lângă aceste lucruri care țineau direct de sistemul sanitar, anumite susțineri contemporane (de exemplu ceea ce zice  profesorul  Mencinicopschi) ne dau de înțeles că pe timpul comuniștilor salamul, atât cât se găsea, chiar era salam, și parizerul, parizer - nu simple adunături de E-uri. N-aș putea să confirm sau să infirm acest lucru, fiindcă nu am lucrat niciodată într-o fabrică de mezeluri, să văd ce și cum, dar țin minte că pâinea de pe timpul lui Ceaușescu, la fel ca și pâinea pe care ți-o faci singur în casă, la mașină, mucegăia după 3-4 zile, spre deosebire de pâinea pe care o cumpărăm la pungă și care rezistă și câte 10 zile.

Ei bine, din păcate și acest argument al speranței de viață începe să se destrame, exact cum am anticipat mai demult. Via CriticAtac am aflat de o analiză foarte interesantă postată pe CursDeGuvernare.ro din care rezultă cu claritate că speranța de viață a început să scadă la populația masculină născută după 1960. Datele sunt extrase din 2010 comparativ cu 2009. Citez concluzia:

„Oarecum paradoxal, bărbații născuți în 1950 au o scădere minimă a speranței de viață, în timp ce bărbații născuți în 1940, în timpul războiului au o speranță de viață în creștere. Și mai interesant, contrar aparențelor, bărbații în vârstă de 70 de ani din mediul rural au o speranță de viață mai mare decât cei mediul urban.

În cea mai nefericită postură se regăsesc cei care, după ce au muncit câțiva ani în socialism, au susținut ieșiri timpurii la pensie din contribuții de asigurări sociale la niveluri foarte ridicate și, culmea, nici nu s-au mai încadrat pentru a beneficia de pensie privată deoarece depășiseră de puțin vârsta limită de 45 de ani la introducerea acesteia.”


Să traducem într-un limbaj mai puțin diplomatic: cei a căror viață s-a petrecut mai mult în comunism, altfel zis - program de muncă bătut în cuie 7.00-15.00, educație gratis, sănătate gratis (aici cârcotașii ar putea spune că nu era gratis, orice vizită la doctor te costa un pachet de Fa sau un cartuș de BT...), casă gratis, loc de muncă asigurat și colac peste pupăză, după 1990, posibilitatea de pensionare anticipată - o duc bine spre binișor. Cei care s-au trezit brusc că locul de muncă nu mai e așa de sigur, că sănătatea costă, că școlile copiilor încep să coste, că dacă pleci la ora 19.00 de la muncă ești dat afară, încep să dea colțul ceva mai devreme. Și pronosticul meu e că vor începe să dea colțul din ce în ce mai devreme (inclusiv generația mea, a celor născuți după 1970).

E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat un nec plus ultra al poporului român. Cifrele vorbesc. Firește, și nu trebuie nici să negăm, nici să ascundem acest lucru, rămân chestionabile modalitățile prin care regimul comunist a reușit îmbunătățirea situației sociale în România. Eu consider că au fost două etape majore, ambele îndoielnice ca execuție practică:

- Prima este etapa redistribuirii violente, care începe cu reforma agrară, naționalizarea și stabilizarea monetară și continuă până la încheierea colectivizării. Ar fi vorba, așadar, cam de perioada 1945-1962, deși până prin 1950 tot esențialul de măsuri fusese luat. Deși la final majoritatea populației a avut de câștigat (starea de sănătate și nivelul educațional au fost drastic îmbunătățite în perioada 1950-1960), nu se poate face abstracție de faptul că binele general a fost atins cu sacrificarea unui număr foarte mare de indivizi care, din varii motive, nu erau pe placul regimului. În plus, din graficul pe care l-am publicat aici rezultă că România rămăsese în mare măsură o țară agrară. Evoluția ei spre modernizare se blocase, anumiți parametri sociali de bază fuseseră atinși (starea de sănătate a populației, alfabetizarea etc.), dar trebuia găsită o soluție pentru a merge mai departe.
- A doua etapă de dezvoltare este cea a achiziției de tehnologie pe credit inițiată de Ceaușescu, având ca scop accelerarea modernizării. Cred că putem delimita astfel perioada 1969-1980. Strict numeric modernizarea a reușit (ponderea populația rurale a scăzut de la 65% în 1965 la 45% în 1990) dar, fiindcă achizițiile tehnologice au fost lipsite de noimă - Ceaușescu având ambiția ca România, indiferent de resursele fizice ale pământului și ale populației, să producă orice, de la mine de 0.5 până la avioane de pasageri - rezultatul a fost falimentul generalizat din anii '80, când cursul de schimb al dolarului, creșterea prețului petrolului și inapetența firmelor românești de a ieși cu produse competitive pe piețele non-CAER au avut ca efect direct și final lipsurile acute de pe piața internă de consum, care au dus la nemulțumirea populației și, într-un final, la izbucnirea Revoluției din 1989.

Vedem, totuși, că după fiecare etapă România a rămas cu ceva. După prima etapă de dezvoltare a rămas cu o populație educată și, se vede treaba, destul de rezistentă și sănătoasă (se încăpățânează să nu iasă din sistem, după cum zicea Boc). După a doua etapă a rămas cu niște active care, fie că au fost vândute ca fier vechi, fie că au avut parte de o privatizare funcțională, au mai adus cât de cât niște bănuți la bugetele anemice de după 1990 (nu contează că banii au fost, în general, prăduiți - ei chiar au existat). Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă? Eu cred că scăderea speranței de viață ne poate da un mic indiciu, și chiar aș fi curios să aflu, încă de pe acum, dacă cele două mari reușite politice, accederea în NATO și UE, vor reuși să ofere vreo compensare valorică pentru restul nereușitelor în opinia istoricilor anului 2050. Din păcate, din moment ce conform statisticilor am șanse minime să mai fiu în viață în acel an, presimt că voi rămâne cu curiozitatea nesatisfăcută.

5 comentarii:

B spunea...

Un articol excelent, ai pus punctul pe t din cuvantul 'tranzitie'. Singurul beneficiu a fost ca cei multi au putut sa voteze cu picioarele plecat spre alte plaiuri iar cei putini care s-au imbogatit le-a crescut speranta de viata si numarul de limuzine pipite si insule in destinatii exotice...

MIA spunea...

Pentru a trage concluzia următoare :

>E indubitabil, așadar, că din punct de vedere social comunismul chiar a reprezentat un nec plus ultra al poporului român.

cred că mai trebuie totuși niște date suplimentare. Și una din ele ar fi - și aici chiar am o curiozitate personală - dacă respectivele studii sunt disponibile și la un nivel mai detaliat socio-geografic. Asta pentru că personal aș avansa ipoteza mare că scăderea cea mai semnificativă de viață se înregistrează la nu neapărat la cei care "au de lucru de la 9 la 19 de frica șomajului" ci mai degrabă la cei care - odată disponibilizați spre sfârșitul anilor '90 - nu au mai reușit să se integreze în câmpul muncii deloc sau în niște condiții foarte marginale și ca urmare nivelul lor de trai a scăzut drastic, plus că au dezvoltat deprinderi precum refugiul în alcool ș.a.m.d. :(

Aș fi curios dacă e disponibil un asemenea studiu mai detaliat sau nu.

MIA spunea...

>Dar după tranziție, oare ce va rămâne după tranziție, cum vor scrie cronicarii viitorului despre această perioadă?

Săraca tranziţie - ce rău valorizată e ea. :)

Ca idee despre tranziţie ( dacă putem considera cel puţin momentul 2007 ca an de încheiere al ei - când am aderat la UE ) s-ar putea zice cam următoarele :

1. Că a fost o perioadă în care instituţiile statului nu au orchestrat şi/sau susţinut nici o politică de distrugere, anihilare sau marginală constantă a unui grup. Pare puţin poate - dar astfel de perioade sunt, din nefericire, destul de rare atât la nivelul României cât şi al lumii în general. Ca nereuşită majoră ar fi că această situaţie s-a extins şi la segmentele care ar fi legitim să fie combătute activ de stat : evazioniştii fiscali, infractorii etc. E aşa ... o chestie cu tentă oarecum filosofică dacă între cele două există o legătură sau nu.

2. Tranziţia a avut efecte diferite şi extrem de inegale. În mare - dacă ne concentrăm doar în plan socio-economic că acesta e de regulă adus în discuţie - ea a reuşit totuşi să aducă unei majorităţi din populaţia României la un nivel de trai superior celui dinainte de 1989, iar unei părţi din aceasta unul superior chiar celui din anii "de graţie" ai comunismului - 1970-1980. Ceea ce nu e chiar puţin - mai ales că nu ne am în vedere aici segmentele aduse adesea în discuţie când se critică actuala tranziţie - gen îmbogăţiţii peste noapte şi speculanţii - ci la segmentele "normale" ale unei societăţi. De ex. sunt destul de convins că un muncitor la o fabrică de subansamble auto ( care nu sunt deloc puţine, mai ales în partea de vest a ţării datorită accesului mai facil la infrastructura necesară ) o duce/ducea mai bine în 2007 decât omologul său din 1987. ;)
Problema majoră e reprezentată de proasta distribuţie geografică a investiţiilor - în special când e vorba de companiile care oferă condiţii bune.

3. Tot tranziţia cred că o să fie un interesant obiect de studiu pentru istorici - atunci cînd anumite obsesii ideologice actuale o să pălească - privind modul de derulare a unor fenomene şi experimente oarecum "excepţionaliste". Cum ar fi de exemplu starea de cvasi-anarhie care a durat aproape un deceniu - şi asta fără ca să existe o asumare explicită ideologică sau vreo abordare militară de afirmare în direcţia asta precum în cazul CNT/FAI din Barcelona anilor '30.

Şi ar mai fi - dar nu ştiu dacă nu ai deja părerea ( complet negativă ) formată şi mai are rost să discută. :)

Week-end fain în continuare. :)

Lucian Sarbu spunea...

În orice pahar, oricât de gol, se poate găsi o parte plină.

Apropo de ceea ce zici tu, eu cred că sub aspect al organizării politice anii 90 au fost o prelungire de neiertat a anomiei din zilele Revoluției. Sub aspect economic, ei sunt marcați de inadecvarea la real a lui Iliescu care a rămas ani buni încremenit în proiectul gorbaciovist, deși gorbaciovismul își dăduse obștescul sfârșit în 1991. Iliescu nu a fost un lider la înălțimea vremurilor. Nu sunt însă de acord cu cei care dau toată vina pe Iliescu și zic că din cauza administrației sale este România mai înapoiată decât alte țări est-europene. Am avut prilejul să lucrez într-un minister pe timpul administrației CDR și am cunoscut din interior „binefacerile” acestei administrații. Pe lângă asta economicul e determinat de niște legături istorice: noi le-am avut în mod tradițional cu grecii și turcii, în timp ce polonezii sau cehii le-au avut cu nemții și austriecii. A fost așadar normal ca pe la noi să vină Bonibon iar la cehi să vină Volkswagen, cine crede ca ar fi putut fi altfel e complet nerealist.

Și mai cred că perioada anilor 90 a scos la suprafață tot ce era mai rău și mai dezgustător în acest popor. E suficient să citim Dinicu Golescu - „Însemnare a călătoriilor mele” ca să ne dăm seama că poporul român a regresat moral undeva la epoca fanariotă, ca și cum toată educația pe care a primit-o de 150 de ani încoace s-a dus dracului la prima adiere de vânt.

MIA spunea...

>Nu sunt însă de acord cu cei care dau toată vina pe Iliescu și zic că din cauza administrației sale este România mai înapoiată decât alte țări est-europene.

Personal cred că Iliescu a fost cvasi-irelevant - deşi o astfel de afirmaţie mai mult ca sigur bagă în spasme un mare număr de internauţi ... :)

Cât despre situaţia din anii '90 ... ca pasionat de istorie am avut mereu aşa o nelămurire, nu părea să semene a nimic, părea absolut inexplicabilă ( inclusiv presupusul gorbaciovism a lui Iliescu a fost mai mult la nivel de declaraţii ) până când am avut o revelaţie citind o descriere critică a "aventurii anarhiste" din Barcelona în timpul Războiului Civil - materialul poate fi accesat aici :

http://econfaculty.gmu.edu/bcaplan/spain.txt

Exceptând aspectele legate de lupta militară şi unele excese de care România a fost ferită situaţia prezintă unele similarităţi extraordinare. :)

>Apropo de ceea ce zici tu, eu cred că sub aspect al organizării politice anii 90 au fost o prelungire de neiertat a anomiei din zilele Revoluției

Normal câtă vreme România a fost singura ţară din Est care a avut o revoluţie propriu-zisă şi nu un transfer de putere sub o formă sau alta. ;)

Asta deşi teoriile cu lovituri de stat, alea alea sunt cvasi-generalizate.