30.6.10

Europa, ultimul tren!

Nu, nu e nimic legat de politică, ci tot de fotbal. În perioada asta NU mă interesează câtuşi de puţin ce se întâmplă în economie sau politică; din punctul meu de vedere pot să taie ăştia pensii, salarii sau să crească TVA-ul până la 138%, că pe mine mă interesează un singur lucru: fotbalul.

Mă gândesc că e "ultimul tren" pentru Europa, având în vedere tabloul sferturilor:
  • Uruguay - Ghana
  • Brazilia - Olanda
  • Argentina - Germania
  • Paraguay - Spania
Celor 3 forţe tradiţionale din America de Sud li s-a adăugat anul acesta surprinzătoarea echipă a Paraguayului, care a mai cochetat de câteva ori în ultimii 25 de ani cu sferturile de finală, dar a pierdut în optimi în faţa Angliei în 1986 şi în faţa Franţei în 1998. De altfel, cred că multă lume îşi aminteşte de meciul senzaţional făcut de paraguaieni în 1998, când golul victoriei franceze a venit foarte târziu, prin minutul 117.

Este ultima şansă a Europei de a forţa intrarea în careul de aşi cu mai multe echipe decât sud-americanii. Sferturile de finală ar putea schimba definitiv impresia jalnică lăsată de reprezentantele bătrânului continent, după cum ar putea îngropa impresia senzaţională lăsată până acum de reprezentantele Americii de Sud. Din fericire pentru noi Olanda, Germania şi Spania chiar sunt cele mai bune echipe din Europa la ora actuală (ultimele două fiind, de fapt, chiar campioana şi vicecampioana en titre), deci există şanse. Spania este net favorită în faţa Paraguayului, în timp ce Germania şi Olanda, deşi pornesc cu şansa a doua, au capacitatea de a elimina Argentina şi Brazilia.

Singura echipă sud-americană pe care o văd net favorită în sfertul de finală este Uruguayul lui Diego Forlan şi Luis Suarez. Uruguayenii au dovedit o maturitate extraordinară în meciul cu Coreea de Sud, echipa are câţiva jucători senzaţionali (în primul rând cei doi atacanţi pomeniţi mai sus), atmosfera în lotul lor pare una foarte bună (după cum scrie Forlan pe Twitter!) şi cred că visul ghanezilor de a deveni prima echipă africană care joacă o semifinală de Cupă Mondială este prea frumos pentru a avea vreo şansă de îndeplinire. Oricum, prin performanţa de a intra în primele 8 echipe ale lumii Ghana a reparat onoarea Africii şi merită felicitări.

Urmează două zile de respiro, după care vom asista la asaltul final pentru un loc în Olimpul fotbalului. Sâmbătă seara vom şti ce echipe vor intra în istorie şi ce echipe vor îngroşa statisticile!

26.6.10

Cupa Mondiala e Copa America

E clar: Cupa Mondială e Copa America. Invitaţi de onoare sunt anul ăsta câteva echipe europene, două din Asia şi una din Africa.

Linia de clasament a continentelor după faza grupelor arată dominaţia zdrobitoare a echipelor de pe continentul american:

V E Î
AMSUD (5/5) 10 4 1 34 puncte (75,55%)
Europa (6/13) 15 10 14 55 puncte (47,00%)
Asia (2/4) 4 2 6 14 puncte (38,88%)
CONCACAF (2/3) 2 4 3 10 puncte (37,50%)
Oceania (0/1) 0 3 0 3 puncte (37,03%)
Africa (1/6) 3 5 10 14 puncte (25,92%)

Faza optimilor de la mondialul sud-african e una inedită: Europa aruncă în luptă numai 6 echipe, faţă de 10 din restul lumii. În plus, după ce că sunt puţine, echipele europene se vor bate între ele astfel încât în sferturi de finală vor ajunge numai trei - două dintre urmând să pice exact pe culoarele Braziliei şi Argentinei. O misiune mai uşoară pare să aibă învingătoarea dintre Spania şi Portugalia, care va juca în sferturi cu învingătoarea dintre Paraguay şi Japonia. La ce am văzut însă până acum, totul pare să ducă spre nişte semifinale 100% de Copa America, adică Uruguay/SUA vs. Brazilia şi Paraguay vs. Argentina. Ar fi o revanşă a sud-americanilor după umilinţa din 2006, când semifinalistele au fost europene 100%. Pur şi simplu europenii nu sunt "în apele lor" pe continentul african.

Numai la Campionatele Mondiale din 1930 şi din 1950 Europa a mai fost în minoritate. Ca un fapt divers, de fiecare dată finala a fost sud-americană şi câştigătoarea s-a numit Uruguay.

Science fiction? Poate... Să nu uităm totuşi că la ultima Copa America, Uruguay-ul a terminat pe 4, după ce în semifinale a pierdut greu, la penaltyuri, cu Brazilia. De data asta, până la o eventuală semifinală cu Brazilia uruguayenii trebuie să treacă de bătăioşii coreeni şi, probabil, de echipa Statelor Unite condusă până acum excelent în teren de veteranul Landon Donovan. Diego Forlan şi compania vor avea cu siguranţă de tras, dar visul micuţei naţiuni sud-americane nu e imposibil!

22.6.10

Campionatul Mondial a ajuns la jumatate

Campionatul Mondial a ajuns la jumătate şi, dintr-un anumit punct de vedere, suntem pe punctul de a intra deja în faza eliminatorie, câtă vreme meciuri precum Germania-Ghana, Australia-Serbia, Danemarca-Japonia, Anglia-Slovenia, Statele Unite-Algeria şi mai ales Nigeria-Coreea de Sud şi Spania-Chile se vor juca după principiul "totul sau nimic". Deja se conturează surprizele, decepţiile şi tendinţele acestui Mondial.

1. Cea mai mare decepţie nu e reprezentată de vreo echipă anume, ci de blocul echipelor africane. Fiind un Mondial jucat în Africa, ne aşteptam la mult mai mult de la echipele africane. În schimb, după numai două meciuri Camerunul e matematic eliminat, Africa de Sud şi Coasta de Fildeş sunt 99% eliminate, Nigeria şi Algeria au de 2 lei speranţe şi numai Ghana a arătat ceva fotbal, trebuind însă ca în ultimul meci să reziste în faţa Germaniei pentru a spera la accederea în optimi. Bilanţul africanilor, de altfel, spune totul: 1 victorie, 4 egaluri, 7 înfrângeri. RUŞINOS!

2. Aşa cum spuneam mai devreme, America e reprezentată excepţional la acest Mondial. Uruguayul, Mexicul, Argentina, Brazilia, Paraguayul sunt calificate sau cvasi-calificate în optimi, în timp ce Statele Unite şi Chile au şanse de peste 90% de a trece de grupe. Mai mult, absolut toate echipele au încântat prin evoluţia lor şi dacă media golurilor a depăşit 2 pe meci, acest lucru se datorează în special echipelor americane, care în a doua rundă de meciuri au înscris 17 goluri. Singura oaie neagră a grupului e reprezentativa Hondurasului de la care, însă, nimeni nu a avut vreo aşteptare. Mai mult, după ce au scos din competiţie Franţa, americanii pot face acelaşi lucru cu Spania ("onoarea" unei atari fapte revenindu-le chilienilor).

3. În schimb, după ce a dat toate semifinalistele în 2006, Europa e în criză. Marile "forţe" ori sunt deja eliminate, ori abia s-au târât în primele meciuri, exemplul cel mai concludent fiind Italia, care nu a fost în stare să-i bată pe amatorii neozeelandezi. Mai vioi par portughezii, a căror victorie la scor cu Coreea de Nord e, totuşi, neconcludentă câtă vreme adversarul este unul lipsit de valoare. Neconcludentă a fost şi evoluţia Olandei, care a învins chinuit în ultimul joc Japonia, printr-un gol mai degrabă întâmplător marcat de Snejder. Anglia, Spania şi Italia par a fi nişte echipe extrem de obosite, terminate de oboseală, care nu vor putea, probabil, să mai ducă de acum încolo mai mult de 2-3 meciuri (adică maxim sferturi de finală). Spania mai ales se află într-o situaţie extraordinar de ingrată, fiind obligată să joace un meci ca o finală în faţa chilienilor. Chiar dacă vor reuşi să treacă peste încărcătura psihică a acestui meci, mă îndoiesc că vor fi în stare să treacă şi de optimi, sferturi, semifinale şi să mai ia şi titlul. Jucătorii vin după un sezon încărcat în care Barcelona şi Real şi-au disputat titlul până în ultima etapă, consumul nervos fiind, cu siguranţă, la cote maxime - iată de ce avem toate şansele să credem că Spania va claca!

4. Se vor bate Argentina şi Brazilia pentru titlu? Momentan culoarele echipelor par a indica o finală Argentina-Brazilia. Argentina însă mă îngrijorează un pic deoarece pare să fie în vârf de formă, cam devreme. Pentru o echipă care vrea să ia titlul, vârful de formă ar trebui atins cam prin perioada sferturilor de finală. Este Argentina în vârf de formă, sau Diego Maradona ne pregăteşte o surpriză pentru fazele târzii ale competiţiei, ceea ce vedem acum fiind doar un preludiu?

16.6.10

După prima serie de meciuri a Mondialului

Iată că a trecut deja prima serie de meciuri a Campionatului Mondial. E momentul să tragem câteva concluzii.
  • Alo, unde e fotbalul?... vrem fotbal! Fotbalul înseamnă spectacol, spectacolul înseamnă goluri! Momentan media golurilor e absolut incredibil de mică, 1,56 pe meci, adică foarte, foarte departe de media de la Mondialul italian (2,1). Să sperăm că începând cu seria a doua de jocuri ceva se schimba, şi că echipele mici vor înţelege că din trei 0-0 sau trei de 1-1 e greu să te califici mai departe.
  • Nu există mari favorite. Pe de altă parte, este unul din Campionatele Mondiale fără o favorită certă. Ţin minte că în 1990 încă de la primele meciuri s-a vorbit de o finală Germania-Brazilia (în cele din urmă a fost Germania-Argentina). În SUA '94 tot aşa, s-a spus încă de la primele meciuri că Brazilia e mare favorită. În 98 totul a curs spre o finală Franţa-Brazilia, iar la mondialul asiatic din nou Brazilia a fost mare favorită. De data asta chiar e greu de spus cine va juca finala, dar până acum singurele echipe mari care şi-au confirmat statutul au fost Germania, Olanda şi Argentina.
  • Vom avea surprize mari, deoarece echipele mici au o ambiţie deosebită şi Europa e reprezentată foarte slab. S-a văzut aseară la meciul făcut de Coreea de Nord împotriva Braziliei. Noua Zeelandă a jucat până în ultima secundă cu Slovacia. Africa de Sud i-a ţinut în şah pe mexicani (să vedem ce vor face diseară cu Uruguay). În urmă cu o oră, Elveţia şi-a bătut joc de statutul de "favoriţi" al spaniolilor. Cred că echipele mici vor fi suficient de bătăioase pentru a eroda psihicul echipelor mari, ceea ce le va creea probleme acestora în perspectiva unui drum lung, ce va trebui să se termine pe 11 iulie. De aceea cred că vom avea parte de surprize şi în optimi, şi în sferturi, şi în semifinale, şi în finală, şi n-ar fi exclus să vedem o campioană mondială inedită!

Viitorul mers al trebii

- Septembrie-octombrie 2010: mărirea taxelor (TVA şi cotă unică)
- Ianuarie-februarie 2011: o nouă curbă de sacrificiu
- Ianuarie-Mai 2011: mişcări de stradă, hău hău, mămăliga dă (un pic) în clocot
- Nu mai târziu de iunie 2011: România va intra oficial în faliment
...
- 2018: mă întreb dacă "România Mare" va apuca centenarul. Vi se pare că noi, românii, facem parte dintr-o naţiune, dintr-o ţară? Mie, nu.

15.6.10

Moţiunea nu trebuie să treacă!

Ştirile proaspete privind traseiştii politici pregătiţi să sară din barca PD-L sunt de natură să ne îngrijoreze. Sper, totuşi, ca moţiunea de azi să nu treacă pentru că regimul Băsescu-Boc trebuie lăsat să-şi rupă gâtul în cel mai urât mod cu putinţă. De asemenea, toţi cei care au făcut parte din PD-L sau au pactizat cu PD-L trebuie lăsaţi să se desfăşoare, pentru a putea fi traşi la răspundere, după ce se vor dezlipi de putere, nu pentru una, două şmecherii, ci pentru tot sacul de fărădelegi pe care şi-l vor umple în perioada următoare.

După ce au început să recunoască faptul că au minţit cu bună ştiinţă, că ne-au minţit cu bună ştiinţă, în cea mai grea perioadă a României de după 1989, indivizii ăştia ar trebui să înfunde puşcăria exact pentru "crimele" lui Ceauşescu - subminarea economiei naţionale, genocid şi trădare - iar lingăii lor din mass-media ar trebui să-şi piardă dreptul de semnătură, aşa cum păţeşte oricare altă jigodie colaboraţionistă care a slugărit cândva la ţucalul unui regim oribil.

14.6.10

O amintire din 14 iunie 1990

Prin forţa lucrurilor, întrucât locuiam la doi paşi de Piaţa Victoriei, istoria străzii de la începutul anilor '90 nu îmi este o necunoscută. Deşi aveam doar 14-15 ani în acea vreme, curiozitatea faţă de fenomenele istorice şi faţă de istoria trăită pe viu, în general, m-a făcut să fiu martor ocular la o grămadă de evenimente, începând cu mitingul din seara zilei de 12 ianuarie 1990, care s-a încheiat cu demisia lui Dumitru Mazilu din CFSN (după ce îndrăznise să strige "Jos Iliescu!" alături de manifestanţi) şi terminând cu mineriada din septembrie 1991, care l-a debarcat de la putere pe Petre Roman, aruncându-l în acelaşi timp pe scena publică pe un oarecare Miron Cozma.

Îmi aduc aminte însă cu mare precizie, de parcă ar fi fost ieri, o întâmplare din data de 14 iunie 1990. În mod normal evenimentul #1 pentru populaţie ar fi trebuit să fie participarea României la Cupa Mondială, competiţie la care echipa noastră jucase deja un prim meci, pe data de 8 iunie, când Lăcătuş et comp. (nu pot să zic "Hagi et comp." întrucât Hagi nu jucase, fiind suspendat!) bătuseră URSS-ul cu 2:0. Probabil şi din această cauză Ion Iliescu a decis că ar fi un moment numai bun pentru ca poliţia să facă ordine în Piaţa Universităţii.

Între noi fie vorba, trecuseră deja 3 săptămâni de la alegerile din 20 mai, noua putere se pregătea de investitură şi Piaţa Universităţii îşi pierduse mult din forţă. Dacă în serile de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai se adunau în Piaţă, în zona "liberă de neocomunism", peste 100.000 de oameni, seară de seară, după alegerile din 20 mai decepţia oponenţilor regimului devenise evidentă şi piaţa devenea din zi în zi mai goală. De altfel, dacă îmi aduc bine aminte, în epocă fuseseră nişte discuţii privind continuarea protestului dar reprezentanţii partidelor istorice - în frunte cu preşedinţii Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu - deciseseră să accepte rezultatul alegerilor, să-şi preia (relativ) puţinele mandate şi să încerce să facă opoziţie parlamentară, alături de UDMR, atât cât se putea în condiţiile date. Până la urmă aceste partide, care aveau să formeze CDR-ul de mai târziu, însumau câteva zeci de mandate. Noul parlament încă nu se întrunise dar urma să o facă în jur de 20 iunie.

Totuşi, acest lucru consfinţea, practic, lipsa de sens a fenomenului Pieţei Universităţii. Aşa că sfârşitul Pieţei era aproape, numai că nimeni nu ştia când şi cum se va întâmpla. Îmi aduc aminte că am trecut prin Piaţa Universităţii într-o dimineaţă, cu vreo săptămână înainte de 13 iunie, şi sentimentul dominant era de tristeţe şi dezolare: pe caldarâm nu mai erau mai mult de 100 de manifestanţi care ocupau cele câteva zeci de corturi şi improvizaţii, iar aparenţa lor, să-mi fie scuzată lipsa de respect, era de simpli boschetari care în loc să meargă la muncă îşi permiteau "luxul" de-a o arde degeaba pe stradă. Lumea circula de colo colo ca şi cum nimic important nu era prin preajmă. Ieşirea de metrou dinspre Teatrul Naţional aproape că era obturată de munţii de gunoaie adunaţi în mai bine de o lună de manifestaţii iar în pasaj, unde era deja vizibilă cu ochiul liber mica iniţiativă privată (adică bişniţăreala cu casete, abţipilduri cu formaţii rock, insigne şi multe alte mărunţişuri), găseai mai multă forfotă decât sus. Pur şi simplu nimic nu anunţa violenţele ulterioare.

Istoria oficială o cunoaştem: în noaptea zilei de 12-13 iunie autorităţile au decis să acţioneze în forţă împotriva manifestanţilor care ocupau piaţa. Iniţial evacuarea are loc relativ paşnic, dar lucrurile se precipită "ciudat" în cursul dimineţii, după răsăritul soarelui, când un autobuz al trupelor de ordine ia foc, nefiind clar nici până în ziua de azi care a fost cauza incendiului. Ca răspuns la aceste "violenţe" autorităţile aduc noi trupe de ordine, care să apere liniştea publică nu se ştie împotriva cui. Manifestanţii rămaşi erau, repet, foarte puţini; tocmai de aceea violenţele disproporţionate care au urmat sunt şi astăzi un mister. Pe la prânz ştim că a luat foc sediul Poliţiei iar seara cineva a atacat televiziunea, prilej pentru Iliescu să dea istoricul comunicat prin care erau chemaţi la Bucureşti minerii. Ce s-a întâmplat de fapt acolo, şi cine a organizat violenţele, şi de ce, nu e clar nici până în ziua de azi. Cert este că în seara zilei de 13 iunie minerii, care văzuseră la televizor imagini ale violenţelor din Bucureşti, se suie în trenuri şi în dimineaţa zilei de 14 ajung la Bucureşti unde sunt preluaţi de "binevoitori" şi dirijaţi precis către diverse obiective.

Pe 14 iunie 1990 principala mea preocupare a fost, fireşte, să merg la liceu (Neculce), pentru că anul şcolar încă nu se încheiase. Eram în clasa a IX-a şi făceam ore după-amiaza. Evident că la şcoală am comentat cu colegii evenimentele din ziua precedentă. Pe la ora 12.00, când ne-am întâlnit noi, se ştia deja că minerii sunt în Bucureşti (eu îi văzusem dimineaţa din balcon, mărşăluind pe stradă) dar încă nu se ştia ce prăpăd făcuseră prin centru, pentru că veştile circulau greu. Până pe la 5 seara, însă, când am ieşit de la ore, ajunseseră pe diverse căi veşti despre atrocităţile comise de mineri, inclusiv despre devastarea sediilor partidelor istorice. Aşa că mi-am zis că n-ar fi rău ca după ore să merg prin oraş să văd, pe viu, ce se întâmplă. Zis şi făcut. Când s-au terminat orele am luat-o încet pe Titulescu spre Piaţa Victoriei împreună cu colegul meu de bancă. În mintea noastră ne închipuiam că vom putea lua metroul către Universitate. Pe la Doctor Felix deja am început să vedem o mulţime de mineri care îşi cumpărau fel de fel de nimicuri (ţigări, băutură sau mâncare) de la chioşcuri iar în Piaţa Victoriei am observat că pe toate zonele cu iarbă verde, dar şi în centrul pieţei, erau pâlcuri-pâlcuri de mineri care stăteau pe jos, fără să facă nimic. Cred că erau în jur de 2-300. Sigur erau mineri (adică nu securişti deghizaţi sau ceva de genul ăsta) pentru că... se vedea pe faţa lor că sunt mineri!

Am luat-o încet prin faţa muzeului Antipa, pe trotuar, şi am traversat către metrou. Pe iarba verde dintre Kiseleff şi Aviatorilor erau tolăniţi vreo 20-30 de mineri. Deodată am observat cum dinspre direcţia opusă se apropie un tânăr slăbănog, înăltuţ, cu ochelari, care părea ziarist fiindcă avea o cameră foto în mână şi o geantă de fotograf în spinare. Nu ştiu ce o fi fost în capul lui, că la un moment dat a dus camera la ochi şi a făcut o poză grupului de mineri. Atât i-a trebuit. Unul din mineri a izbucnit: "Bă, pe cine pizda mă-tii pozezi, mă?!" şi a sărit în picioare. Ca la un semn, toţi ceilalţi au sărit şi ei în picioare şi au început să meargă ameninţător către tânărul fotograf. Acesta, speriat, cu chipul tumefiat brusc de groază, a luat-o imediat la goană către Muzeul Ţăranului. Evident că minerii nu s-au lăsat mai prejos şi au început şi ei să-l fugărească. Pe măsură ce-şi dădeau seama ce se întâmplă, alţi şi alţi mineri se ridicau de jos şi o luau la goană ca să-l prindă pe nefericit, ca nişte copoi care fugăresc un biet iepure. Foarte repede, întregul grup s-a oprit undeva în faţa Muzeului Ţăranului; s-a văzut cum tânărul respectiv e luat la palme şi şuturi, apoi câţiva mineri l-au înconjurat pe nefericit, l-au băgat între ei şi l-au adus înapoi în piaţă, sub escortă. Când au trecut iarăşi pe lângă noi am văzut cum în decurs de câteva secunde fizionomia tânărului respectiv se schimbase radical: îşi pierduse ochelarii, avea părul răvăşit, îi curgea sânge din nas şi era foarte speriat. De asemenea, nu mai avea nici geanta, şi nici camera foto. Liderii minerilor sau mă rog, ăia care păreau mai importanţi, le ziceau celor care îl flancau: "Duceţi-l la guvern, la guvern! Să spună tot, să spună tot!" Într-adevăr, pâlcul de mineri s-a îndreptat zgomotos către clădirea guvernului, traversând intersecţia.

Toată scena cred că a durat maxim 15-20 de secunde. A fost suficient însă pentru a ne convinge atât pe mine, cât şi pe colegul meu să ne întoarcem frumuşel înapoi. Aşa că am făcut stânga-mprejur s-o luăm spre casă, când ne-am dat seama că în urma grupului masiv de mineri care îl escorta pe fotograf către clădirea guvernului mai venea, mai încet, încă un grup, care părea preocupat de ceva anume. Când au ajuns la câţiva metri de noi a devenit clar ce îi preocupa: "Desfă-o, mă!" "Ia arată, mă!" "Hai mă că nu ştii, dă-mi mie!" Minerii se chinuiau din răsputeri să desfacă aparatul foto şi unul mai deştept, care probabil mai văzuse o astfel de minunăţie tehnică, se chinuia să-i găsească mecanismul de desfacere în timp ce ăilalţi chibiţau curioşi în jurul lui. În fine, cu chiu cu vai ăla mai deştept a reuşit să desfacă aparatul şi spre oroarea mea am văzut cum scoate filmul, trage de el, îl întinde bine şi apoi îl ridică în sus, spre soare, încercând, în prostia lui, să vadă pozele. Individul se uita cu un aer savant la pelicula pe care tocmai o voalase în vreme ce restul ortacilor, încercau, peste umărul lui, să desluşească măcar o umbră inteligibilă, fiind nedumeriţi de faptul că nu se vede absolut nimic: "Bă, ăsta n-a pozat nimic!", "Ce dracu mă, e gol!", "Să vină poliţia, sigur e ceva aici!".

Atât. Din păcate chiar şi acum, după 20 de ani, proştii, idioţii, inculţii, bătuţii în cap, continuă să facă legea în România.

11.6.10

Începe Mondialul!

Ura! În sfârşit, după 4 ani de aşteptare avem parte din nou de cel mai mare spectacol sportiv de pe planetă. Gata: nevestele, mamele, fiicele - n-au decât să-şi facă de lucru pe la cratiţă sau să iasă la plimbare. Televizorul e al nostru!

Cu acest prilej, vă prezint câteva momente din istoria Cupelor Mondiale de demult, momente care mi s-au întipărit în minte pentru tot restul vieţii:

1982 - Prima mea amintire de la Cupa Mondială. Aveam 7 ani şi în România nu se transmitea nimic. Dar se transmitea la ruşi (locuiam în Brăila). Nu TV Chişinău, ci TV Moscova, care se prindea mai greu. Aşa că taică-miu a meşterit ceva pe la antenă şi s-a văzut şi la noi mondialul, cam cu purici, dar s-a văzut. Primul meci pe care l-am văzut în direct a fost Franţa-Kuweit 4-1, şi mi-aduc aminte şi acum de rizibilul incident cu scoaterea echipei kuweitiene din teren de către şeicul lor, pe motiv că arbitrul i-a furat la un gol.



1986 - De data asta Mondialul s-a văzut la bulgari. Bulgarii aveau câţiva jucători foarte buni: Naşko Sirakov, Gheorghi Dimitrov, Ghetov şi au jucat chiar în meciul de deschidere, împotriva campioanei en-titre, Italia. Spre onoarea lor, bulgarii au făcut 1-1 după un meci spectaculos care a dat tonul unei Cupe Mondiale senzaţionale.



1986 - Golul spaniol anulat (mai bine zis neacordat) de Bambridge în meciul cu Brazilia. Era chiar în ziua/noaptea nunţii lui văr-miu. Cam toţi bărbaţii s-au retras la meci. Până la urmă brazilienii,
care îi aveau în echipă pe Socrates, Zico şi Falcao, au bătut cu 1-0.



1986 - Primul meci cu goluri multe de care îmi aduc aminte. URSS-Ungaria 6-0. Nimeni nu a înţeles atunci ce s-a întâmplat cu ungurii, care au jucat de parcă erau drogaţi. Şi "drogaţi" au rămas de atunci încoace, pentru că nu s-au mai calificat niciodată la vreun turneu final.



1986 - Meciul "thriller" din sferturile de finală dintre Franţa şi Brazilia arbitrat de un român, Ioan Igna. Cred că întreaga planetă fotbalistică ţinea cu Brazilia. Platini a fost de altă părere şi Franţa a mers în semifinale.



1990 - Golul lui Omam Biyk din meciul de deschidere împotriva Argentinei. În clipa aia fotbalul a devenit mai frumos. Echipele mici au început să le bată pe cele mari (din păcate nu am "prins" meciurile Algeriei din 1982...)



1990 - Egalul cu Argentina, unul dintre cele mai mari rezultate făcute vreodată de naţionala noastră. Gol marcat de Balint. În momentul ăla ruşii conduceau Camerunul cu 4-0 şi se părea că "ne-au luat faţa", în ciuda faptului că în meciul direct îi bătusem cu 2-0. Antrenorul Camerunului era rus, ceea ce la vremea respectivă a alimentat speculaţiile privind o mică înţelegere între camerunezi şi ruşi.



1990 - Şi din nou Argentina! De data asta în meciul din optimi împotriva Braziliei. Brazilienii se calificaseră din grupe bătând tot, în timp ce rivalii lor istorici, argentinienii, se calificaseră chinuit dintr-o grupă cu Camerun, România şi URSS. În meciul din optimi brazilienii au dominat copios, au avut vreo 2 bare, nenumărate alte ocazii, o posesie impresionantă a balonului, în timp ce Maradona şi ai lui nu au jucat efectiv decât vreo 20 de secunde, atunci când au construit golul din minutul 80. Niciodată, repet: niciodată înainte şi după aceea nu am mai văzut la vreun campionat mondial ca o echipă să fie dominată în halul ăla şi totuşi să câştige. Erau anii în care Maradona îl avea pe dracu-n el! Şi culmea e că în echipa Braziliei jucau cam jumătate din jucătorii care aveau să câştige titlul în 1994.



--

La ediţia de anul ăsta nu am vreo favorită şi cred că e greu de spus cine va câştiga, pentru că ne aflăm în faţa unor date inedite:
  • Clima temperată ar favoriza echipele din America de Sud şi pe cele din nordul Europei - mai puţin pe favoriţii bookmakerilor, Spania!
  • Totuşi, fiind prima Cupă Mondială de pe pământ african mă aştept ca echipele africane să joace cu un plus de ambiţie, mai ales că de data asta, spre deosebire de ultima Cupă Mondială, Africa e reprezentată de nişte echipe foarte tari.
  • Să nu uităm nici declaraţia din 1994 a preşedintelui de atunci al Federaţiei de Soccer a SUA: "Până în 2010 vrem să câştigăm Cupa Mondială!" Iată, suntem în 2010, şi la ultima Cupă a Confederaţiilor SUA a jucat finala!
Eu personal ţin cu Argentina şi vreau să-l văd pe Maradona campion mondial a doua oară. De fapt îmi place tot grupul echipelor din America, mai puţin Hondurasul care în mod clar e în plus la această Cupă Mondială. Mai ales Chile are o generaţie interesantă de jucători. Iar dintre echipele europene, cel mai mult îmi plac Anglia lui Capello şi Olanda. La capitolul "decepţii" mă aştept ca decepţia nr. 1 să fie Spania, urmată de Franţa şi Portugalia, în timp ce surpriza nr. 1 cred că se va alege dintre Coasta de Fildeş, SUA, Chile sau Mexic.

Şi cu acestea fiind zise, să-nceapă meciurile!

1.6.10

Minciună, demisie şi onoare

În orice ţară normală, după ce ar fi declarat că "era uşor să mai minţim şi puteam continua să mai minţim vreo 6 luni, dar preferăm să nu o facem", ministrul de finanţe şi-ar fi dat demisia. Măcar el, dacă nu tot guvernul din care face parte.

La noi evident că nu se întâmplă nimic. Şi la prima vedere s-ar putea spune: de ce ar face-o? Şi-a dat cumva Vlădescu cu stângu-n dreptu'? Nicidecum, doar a spus adevărul. Şi-a dat cumva Şeitan cu mucii-n fasole ieri, când a declarat ce a declarat privitor la scăderea cu 70% a salariilor? Nici vorbă! Salariile bugetarilor chiar vor scădea în perioada decembrie 2009 - cândva-în-2012 cu 70%, pentru că nu se poate altfel. Sau Elena Udrea, care îşi plânge de milă pe Hotnews pentru că are 2 hoteluri, 1 bloc de locuinţe, nişte terenuri, şi e şi ministru peste 1 miliard de euro - are ea vreo vină? Aiurea. Blonda asta chiar e convinsă că poate fi pusă pe picior de egalitate cu ăla care nu-şi mai poate plăti rata la frigider şi poate rămâne fără casă pentru că soţia e şomeră şi el a rămas fără 25% din salariu.

Atâta doar că în lumea normală demisia nu e o treabă care ţine de cogniţie, ci de etică. Ea presupune onoare, nu alb şi negru sau adevăr sau minciună. Poate avea onoare o adunătură de porci şi de scroafe?