17.8.16

De ce sunt de acord cu autoritățile franceze care interzic burkiniul


Tot mai multe orașe din Franța au început să interzică „burkiniul” - costumul de baie pentru femeile care vor să respecte chiar și atunci când merg la plajă preceptele religiei musulmane.

Lung prilej de discuții și, bineînțeles, fericit prilej pentru unii adepți ai așa-zisei Noua Stângă, debilă prin excelență, să dea cu mucii în fasole și să sară în apărarea „bietelor femei musulmane oprimate de francezii albi și răi”.

În ceea ce mă privește, ca un om care se revendică de la Vechea Stângă (aia a lui tata Marx), știu un lucru: religia e opium pentru popor. Așa că hai să nu facem partipriuri religioase: doar nu ne-am bătut 200 de ani ca să eliberăm spațiul public de creștinism, ca să îl băgăm acum sub papucul islamic. Islamul e la fel de „opium pentru popor” precum era creștinismul acum 200 de ani (și cum a rămas încă în multe părți din România), deci orice inițiativă care îi restrânge manifestările și influența publică e binevenită, din principiu.

Dar nu e vorba doar de asta aici. Pentru că e ușor să interzici în numele ideii de laicitate, dar îți vor sări în cap toți imbecilii „New Left”, că oprimi.

Ca să le demonstrăm de ce e nevoie de interzicerea burkiniului, hai mai întâi să vedem de ce, în opinia unui musulman habotnic, o femeie trebuie să se acopere atunci când iese afară.

În Coran există mai multe îndemnuri prin care femeile „dreptcredincioase” sunt sfătuite să se „ascundă”. Iată, de pildă, unul dintre acestea:
„Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților, sau a părinților lor, sau a părinților soților lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soților lor, sau a fraților lor, sau a fiilor fraților lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbați, care nu mai au dorință [eunucii, n.m.], sau a copiilor mici care nu știu ce este goliciunea femeilor.” (Sura An-Nur, versetul 31)
Dreptcredincioasele sunt contrapuse „femeilor rele” sau „necredincioase”. Ce definește aceste femei „rele” sau „necredincioase” e lesne de înțeles. Noi le zicem popular „curve”, dar e vorba în sens mai larg de femei care pur și simplu nu cred în Allah, care, din cauza asta, comit diverse păcate și pe care le va mânca focul iadului (ca pe orice necredincios, de altfel).

Altfel zis, când o împachetată de-asta e pe plajă lângă nevastă-ta care e îmbrăcată în bikini sau, poate, chiar într-un costum de baie dintr-o piesă, foarte pudic, ea îi zice nevestei tale nici mai mult, nici mai puțin, decât că e o curvă pe care o așteaptă iadul. Dacă e alături de maică-ta, îi zice mă-tii că e o curvă, și la fel și dacă e lângă soră-ta sau lângă fiică-ta. Obișnuiește-te cu gândul că toate femeile la care ții și pe care le respecți sunt niște curve. Fiindcă așa le zice la plajă sau la piscină o „virtuoasă” de-asta.

Firește, pe burkini nu scrie asta cu litere mari, de neon, ca să înțeleagă chiar și newleftistul cel mai idiot de pe fața pământului, și nu va scrie niciodată, fiindcă ăia care au inventat provocarea asta numită „burkini” nu-s tâmpiți. Dar acesta e mesajul dacă știm să citim și dincolo de mesajele explicite. Numai ele, împachetatele, sunt „dreptcredincioase”. Aplicând regulile simple ale logicii (tertium non datur) restul femeilor care vin la plajă și fac greșeala să-și arate buricul și un pic de fund (nu mai zic de țâțe!) sunt curve și panarame.

Cu toată stima pentru libertatea de expresie și de profesiune a credinței, afișarea unui astfel de mesaj în public e intolerabil.

Astfel, a purta burkiniul e ceva la fel de oribil ca oricare alt gest ostentativ, sectar și rasist, care n-are nevoie să fie explicit ostentativ, pentru a fi ostentativ, deoarece se sprijină implicit pe niște idei ostentative. În America anilor 60, de pildă, negrii, chipurile, nu mai erau sclavi, dar n-aveau voie să meargă în autobuz decât pe locurile din spate. Această cutumă se sprijinea pe un adevăr nescris, implicit: acela că negrii continuau să fie disprețuiți și considerați de către albi rasă inferioară. A fost nevoie de o luptă crâncenă a liderilor de culoare pentru a scoate din capul populației albe aceste prejudecăți.

În concluzie, eu salut gestul autorităților franceze și aștept cu nerădare să fie preluat și de restul europenilor.

8.8.16

Ironic: în București, Uber a sfârșit prin a deveni un serviciu (aproape) clasic de taximetrie

Am o mașină nouă, cumpărată în decembrie 2015. De atunci și până acum, fără a conduce exagerat de mult, am făcut 6.500 de km. Până în decembrie 2016, când e programată revizia, și cu ce drumuri mai am în cap, va ajunge probabil pe la 8.500 de km.

Acum, înmulțiți cifra asta cu 10. Închipuiți-vă că aveți o mașină nouă, pe care ați dat o poală de bani, care după un an are 85.000 de km. Închipuiți-vă că ați condus-o în regim de taxi, adică în Uber, cu mirobolantul scor de 1.39 RON / km, din care vă rămân efectiv doar în jur de 0.70 RON după ce se scad dijma, taxele și costurile de întreținere. Acum, împărțiți kilometrii plătiți efectiv la jumătate, adică 50% - presupunem astfel, în mod (mult prea) optimist că nimic din ei nu a însemnat altceva decât Uber. Nu tu un munte, mare, ceva. Doar Uber. Și că în general clienții au fost luați de suficient de aproape ca să nu pierzi mai mult de 50% din acești kilometri. Rămân efectiv 42.500 de km * 0,70 RON = 29.750 RON, adică cca. 2.480 RON / lună.

Un venit bunicel, cu al cărui preț ți-ai futut complet mașina nouă. Fiindcă, după încă un an și alți 85.000 de km conduși prin hârtoapele Bucureștiului, poți începe să te gândești să o dai la dezmembrări. După trei ani deja o poți da cu încredere la dezmembrări, nimic nu o mai poate salva. Sau o poți vinde pentru un preț ridicol.

Și asta nu e tot. Viteza medie de deplasare în București, conform calculatorului de bord al mașinii mele, e undeva în jur de 17 km / oră. Deci ca să parcurgi cei 85.000 de km ai avea nevoie de 5000 de ore, adică o medie de 13.69 ore / zi.

Îți fuți și mașina, și îți fuți și viața ta socială. Sau devii ... taximetrist :)

Așa că nu e de mirare că de la o vreme au apărut anunțuri de-astea:

Angajez șofer Uber în sectorul 6
Angajam șoferi cat. B pentru Uber și Clever Taxi
Etc.

E momentul în care plânge hipsterii că jucăria lor preferată, care îi ducea dintr-un punct A în alt punct B la un preț ridicol și în condiții dă lux, s-a gripat. Nesimțiții de șoferi Uber nu mai merg cu aerul condiționat ci țin geamurile deschise, nu mai dau bomboane gratis, nu mai dau apă gratis, nu mai întrețin mașinile cum trebuie, ba chiar au apărut și mașini mai vechi de 10 ani.

Însă totul are o logică economică în spate.

La 1.39 RON / km și fără bonusuri Uber a sfârșit prin a se transforma în ceea ce țipa că va îmbunătăți: un serviciu obișnuit de taximetrie.

22.7.16

„Penalizează” Google viteza site-urilor?

Recent am avut surpriza să dau peste unii care se laudă că fac magazine online care nu sunt „penalizate” de Google ca urmare a vitezei mici de încărcare.

În timp ce criteriul vitezei de încărcare este fără îndoială luat în calcul de Google atunci când calculează rankingul organic al unui website, și nu numai (el este un criteriu utilizat, de pildă, și atunci când se calculează quality score-ul în Adwords), ideea că Google ar penaliza site-urile lente este o gogomănie.

Google nu are decât un criteriu major după care clasifică informația: relevanța. Relevanța reprezintă scopul motorului de căutare și pentru pozițiile organice, și pentru reclamele Adwords. Or, pentru a găsi cele mai relevante pagini, algoritmul ia în calcul câteva sute de factori, pe care îi mixează în fel și chip, astfel încât atunci când utilizatorul caută ceva, să zicem „minge de fotbal”, el să ofere cele mai relevante rezultate.

Privitor la cât cântărește fiecare factor în alcătuirea algoritmului e greu de spus, dar dacă luăm în calcul faptul că ar fi cca. 500 de factori care alcătuiesc algoritmul și acordăm fiecăruia o pondere egală, rezultă că fiecare ar trebui să aibă o relevanță de 1/500, adică 0.2 %. Adică insignifiant. Sigur că în realitate știm că sunt unii factori cu mai mare greutate decât alții (de ex. calitatea linkurilor și vechimea neîntreruptă a domeniului). Dar cert este că algoritmul e suficient de divers încât orice site să aibă o șansă de a fi recunoscut pentru relevanța sa, în cazul unei căutări la care are sens să fie afișat. Nu e nici o tragedie dacă un site nu are un scor de 100/100 la unul din factori. Poate recupera cu alții.

În ceea ce privește „penalizările” induse de Google, e o prostie absolută să susții că Google „penalizează” un site pentru că ar fi lent. Acest articol din Ziarul Financiar e o cretinătate absolută, mai ales că putem da instant sute de exemple de căutări efectuate de pe mobil la care în primele trei poziții organice se găsesc site-uri nu doar lente, dar și neoptimizate pentru mobil. Pentru că Google nu e idiot să dea afară site-uri relevante, doar fiindcă au probleme de uzabilitate. Google nu „penalizează” site-urile decât pentru un singur lucru, care e știut: pentru încercarea de a manipula incorect algoritmul de căutare. Altfel zis, pentru spam. Sigur că sunt mulți care fac spam cu succes, dar dacă sunt prinși ei sunt eliminați din index. Asta înseamnă a fi „penalizat”, iar marketerii care răspândesc informații false privitoare la „penalizarea” Google, profitând de naivitatea și teama sinceră a clienților de a nu păți ceva, ar trebui să le explice foarte clar acestora că atunci când ești „penalizat” pur și simplu dispari din indexul Google. Comanda site:numelesitului.meu nu va mai returna nimic. Zero rezultate.

În schimb, dacă site-ul e mai slab la anumite criterii, cum e și viteza de încărcare, dar e un site cu un istoric corect, el nu are cum, nu are de ce, și nu va fi „penalizat”. El va fi cel mai probabil depunctat pe anumite căutări și în anumite situații, când algoritmul decide că e mai relevant să afișeze un site mai rapid decât unul mai lent. Vor fi însă o mulțime de alte căutări la care o viteză de încărcare mai înceată nu va conta. De pildă, dacă tu montezi „ferestre termopan” la Suceava și ai un site lent și neadaptat ecranelor mobile, asta nu înseamnă că nu vei avea o șansă foarte bună de a sta bine la o eventuală căutare cu telefonul mobil făcută de cineva din Suceava, cu mult înaintea unor site-uri rapide, responsive și excelent optimizate, dar bazate la București sau în altă parte a țării. De ce? Simplu: pentru că algoritmul nu e tâmpit și înțelege că pentru clientul din Suceava mai importantă decât viteza de încărcare e locația afacerii tale, și situl tău e mult mai folositor utilizatorului de acolo, chit că e mai lent, decât un sit rapid, al unei afaceri de la mama dracului.

Și atunci, care e explicația fervoarei cu care unii încearcă să vâneze fazani băgându-le faza cu viteza? Păi explicația e foarte simplă: se numește marketing lipsit de etică. De peste 10 ani am trăit diverse isterii care au luat cu asalt internetul și care aveau ca scop unul singur: să convingă clienții să-și refacă site-urile (evident, contra unei sume piperate, în ton cu „urgența”). Am trăit în acești ani și isteria cu „joculețe flash pe site”, și cea cu „code validation”, și multe altele. Întotdeauna cei care au pierdut au fost clienții care nu au înțeles nici pe ce au dat banii, nici de ce, și la final s-au trezit că schimbă un sistem funcțional cu unul de care nu aveau nevoie.

11.7.16

Cum arată „clasamentul etern” al fotbalului european?

S-a terminat și Euro 2014. Pe lângă formatul în premieră cu 24 de echipe, am mai înregistrat alte câteva premiere: primul titlu din istoria Portugaliei, prima intrare într-un careu de ași al Țării Galilor și prima oară când o țară cât un oraș, Islanda, ajunge în sferturi de finală.

Pornind de la aceste rezultate hai să ne imaginăm un „clasament etern” al echipelor europene care să țină cont numai de prezența în semifinalele principalelor competiții mondiale (Campionate Mondiale, Campionate Europene și Olimpiade). În clasamentul de mai jos am ales să acord următorul punctaj:


Campionate Mondiale Campionate Europene Olimpiade
Locul 1
4 pct
3 pct
2 pct
Locul 2
3 pct
2 pct
1 pct
Locul 3
2 pct
1 pct
0.75 pct
Locul 4
1 pct
0.75 pct
0.5 pct
Semifinale *
--
1 pct
--

* din 1984 la campionatul european nu se mai joacă „finala mică”

Dacă luăm ca dată de start a clasamentului doar anul 1930, când s-a disputat primul campionat mondial, constatăm că echipa României are un mare „zero” pe toate liniile. Cele mai bune performanțe ale echipei noastre sunt câteva prezențe în sferturile de finală: în 1994 la campionatul mondial, în 1960, 1972 și 2000 la campionatul european (putem băga aici și calificarea din 1984, când turneul final nu avea decât 8 echipe) și în 1964 la olimpiadă. Lipsa de performanță e cu atât mai jenantă cu cât cel puțin la olimpiade, între 1952-1980, echipele din Estul comunist au fost în mod clar avantajate de regulile de participare (nu aveau voie să participe decât jucători amatori, ceea ce însemna că echipele din Est, ale căror fotbaliști erau sanchi-amatori, participau cu loturile complete cu care jucau și la Campionatul Mondial, iar cele din Vest trebuiau să încropească o echipă din fel de fel de jucători anonimi adunați din ligile inferioare, sau tineri fără experiență). Și e cu atât mai jenantă cu cât nu mai puțin de 26 de echipe europene au înregistrat cândva măcar un loc 4 la un turneu final. Și e cu atât mai jenantă cu cât printre echipele astea găsim Norvegia, Țara Galilor, Croația, Turcia, Grecia sau Bulgaria. Și e cu atât mai jenantă cu cât dintre echipele europene care nu au atins niciodată vreun careu de ași noi facem figură de „măgar între oi”, fiindcă vorbim:

- fie de federații cu un istoric mai mic de 25 de ani sau istoric întrerupt de aproape 50 de ani de comunism (ex. Ucraina, Serbia, Slovacia, țările baltice etc.);
- fie de federații care reprezintă niște țări mărunte, insignifiante fotbalistic (ex. Luxemburg, Cipru, Feroe etc.) cu care ar trebui să ne fie rușine să ne comparăm;
- fie de federații care au o vechime comparabilă cu a noastră, dar reprezintă niște națiuni mult mai mici, cu o bază de selecție și în unele cazuri tradiție fotbalistică mult mai mică (și anume: Albania, Elveția, Irlanda, Irlanda de Nord, Finlanda, Scoția).

Practic, suntem proștii proștilor la nivel fotbalistic. La „performanțe majore” ne batem pe burtă cu Luxemburg (sfert de finală la Campionatul European în 1964), Israel (de mai multe ori în sferturi de finală la diverse olimpiade) sau Irlanda de Nord (sfert de finală la Campionatul Mondial în 1958). Aș zice că singurii la fel de proști ca noi sunt scoțienii și elvețienii care, la ce istorie și la ce condiții au în spate, ar fi trebuit să înregistreze mai multe performanțe.

Clasamentul poate fi vizualizat aici.

20.6.16

Hai să ne calmăm: eșecul cu Albania nu e cel mai rușinos din istoria Tricolorilor. Tot în Franța s-a petrecut și celălalt.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam să ieșim din grupe, fiindcă mi-a fost clar, încă din preliminarii, că asta e cea mai proastă echipă națională de când urmăresc eu echipa națională a României, adică de 34 de ani (mai precis, din primăvara lui 1982, de la 1-0 cu Cipru în deplasare, un meci pentru preliminariile Euro 84 transmis la acea vreme în direct de TVR; l-am văzut, cum altfel, alb-negru). Mai mult, mă așteptam să ieșim cu 1 punct. Dar nu mă așteptam să ne bată Albania. Nu, chiar așa ceva nu credeam că e posibil. Credeam că vom pierde cu 2 sau 3-0 cu Franța, cu cel puțin 1-0 cu Elveția, și că vom face un 0-0 sau 1-1 cu Albania. În nici un caz nu mă așteptam să ajungem, cum necum (total nemeritat, dacă e să fim sinceri), în fața ultimului meci cu Albania având șanse reale chiar la locul al doilea, și acolo să capotăm lamentabil. Chiar așa ceva nu-mi puteam închipui. Nici acum nu prea-mi vine să cred, deși au trecut aproape 24 de ore.

Și totuși, hai să nu facem o tragedie, pentru că fotbalul nostru a suferit de-a lungul timpului cel puțin un dezastru și mai mare. Incomparabil mai mare. Tot în luna iunie, și tot în Franța, dar nu la Lyon, ci ceva mai la sud, la Toulouse.

9 iunie 1938. Campionatul Mondial, organizat în Franța, ultimul de dinaintea războiului mondial. Pe vremea aia participau 16 echipe care jucau între ele în format de cupă: optimi, sferturi, semifinale și finală. Pentru echipa României tragerea la sorți a fost una de vis: urma să jucăm cu ... Cuba. Cuba nu mai participase niciodată la un campionat mondial, și nici nu mai avea să participe vreodată. Se calificase pentru simplul motiv că toți adversarii săi din America Centrală și de Nord (inclusiv marile puteri ale zonei, Mexicul și SUA) se... retrăseseră din preliminarii, socotind că drumul până în Europa va fi prea lung și nu își merită banii, pentru că vor părăsi competiția rapid.

În esență, cubanezii erau atunci, ca și acum, niște desculți. Erau printre proștii zonei lor de calificare. Vai mama lor. Distrușii distrușilor. Dar au profitat de ocazie ca să participe. Dacă erau să se califice pe bune, n-ar fi reușit. În preliminariile din 1934 Mexicul îi eliminase într-unul din tururile preliminare bătându-i cu scorul general de 12-3. Mexicanii, la rândul lor, au fost eliminați de echipa SUA care a obținut calificarea. Cu două luni înaintea meciului cu România, tot Mexicul îi bătuse cu 6-1. Cam asta era echipa Cubei.

România, care avea o generație deosebită, din care făceau parte Dobai (golgeterul Ripensiei Timișoara), Silviu Bindea (vârf legendar, tot al Ripensiei), Iuliu Bodola (cel care a fost, până la apariția lui Hagi, golgeterul naționalei și multă vreme lider absolut al selecțiilor) și Nicolae Covaci (fratele mai mare al lui Ștefan Covaci, antrenorul legendar din anii 70), pornea nu doar „mare” favorită. România era o favorită gigantică, imensă, colosală. Era ca și cum s-ar juca azi Germania - Gibraltar. Adică o campioană mondială împotriva unor distruși.

Fotbaliștii noștri erau profesioniști. Da, fotbalul era profesionist în România interbelică. Fotbalul încă nu era globalizat ca în ziua de azi, așa că o participare de succes la Campionatul Mondial nu îți asigura un contract la Real Madrid, dar cu siguranță îți asigura bani mai mulți, un salariu mai mare, un posibil transfer la una din echipele de top din București, și nu în ultimul rând femei (multe). Exista, așadar, o miză pentru care fotbaliștii noștri, profesioniști, nu ar fi trebuit să se împiedice de amărâții ăia de cubanezi.

Și totuși, în primul meci, jucat pe 5 iunie, ai noștri au simțit cum le trece glonțul pe la ureche. S-a terminat 3-3 după ce ai noștri au deschis scorul prin Bindea în minutul 35 și totul părea că va decurge normal. Dar cubanezii au întors rezultatul cu două goluri marcate în minutele 44 și 69. Cu chiu, cu vai, ai noștri au reușit să egaleze pe final, în minutul 88. Tot cubanezii au marcat primii și în prelungiri, în minutul 103, dar Dobai a stabilit scorul final în minutul 105. Se părea că Zeul Fotbalului ne dăduse un avertisment.

Cum pe vremea aia nu se băteau lovituri de departajare, a urmat o rejucare pe data de 9 iunie, pe același stadion. Demni înaintași ai fotbaliștilor de azi, componenții de atunci ai echipei României nu au luat în serios ceea ce li se întâmplase în primul meci. Nici un semnal de alarmă, nimic. Avertismentul Zeului Fotbal nu a fost nici auzit, nici înțeles. De altfel, martorii vremii spun că românii se antrenaseră execrabil pentru meciurile cu cubanezii, fiind așa de siguri de calificare încât își petreceau serile mai mult prin oraș, bătând restaurantele și cafenelele până seara târziu. Astfel încât pe 9 iunie s-a produs incredibilul: după ce ai noștri au deschis scorul (prin Dobai în min. 35) și au intrat la vestiar conducând cu 1-0, după pauză cubanezii au întors rezultatul. De data asta nici un zeu al fotbalului nu ne-a mai salvat de rușine. S-a terminat 2-1 pentru Cuba.

Rezultatul este socotit și azi una dintre cele mai mari surprize din istoria Campionatului Mondial. Ca să înțelegeți ce înseamnă acest rezultat: în sferturi de finală Cuba a fost demolată de Suedia cu 8-0, Suedia care, și ea, a fost măturată în semifinale de Ungaria cu 5-1. Între acea victorie împotriva României și 23 februarie 1960 (așadar timp de 21 de ani, 8 luni și 14 zile) echipa națională a Cubei a mai disputat 28 de meciuri, câștigând unul singur. Cam asta a însemnat rușinea pățită de generația din 1938. Cu mult mai mare decât cea de aseară.

Nu de alta, dar Albania sigur o să mai bată pe cineva în următorii 21 de ani. Măcar că mai joacă odată cu noi...