19.2.19

Pasionat / -ă de cafea?

Atunci trebuie neapărat să încerci măcar o dată în viață această cafea boabe.

Numele ei este Bazzara. Bazzara Dodicigrancru. „Dodici” în italiană înseamnă doisprezece. Ca la apostoli. Dar nu de apostoli e vorba aici, ci de 12 cafele selecționate și amestecate într-un blend unic.

La mine în familie mama e(ra) mare băutoare de cafea. Pe vremuri își procura cafeaua pe sub mână, așa cum erau vremurile pe atunci. Mi-a transmis și mie, oarecum, acest viciu. Dar cea care m-a ajutat cel mai mult a fost nevastă-mea.

Am început să beau cafea ca un țăran: cu cafea „lungă”, americană. Nici acum nu sunt cine știe ce cunoscător, dar am mai evoluat: nu-mi mai fac doza zilnică de cofeină la filtru (o porcărie), ci la espressor. Dimineața îmi fac un espresso „lung” dintr-o cafea no-name obișnuită, robusta, prăjită mediu, pe care de obicei mi-o râșnesc singur și pe care o cumpăr de unde apuc. Nu am o râșniță profesională, dar în timp am învățat - prin „încercare și eroare” - cât de fin să râșnesc boabele ca să-mi iasă espressoul cu suficient caimac. Scopul espressoului de dimineață e, firește, îngurgitarea de cofeină.

Dar după-amiaza, la birou, mai beau - de obicei cam după ora 13, obligatoriu mai devreme de 16 - o cafea mai moale și mai aromată. Întotdeauna 100% arabica. După ce am încercat mai multe mărci, la birou am ajuns să preferăm un anume sortiment de Tchibo, care se găsește la vreo 45-50 de lei punga de 1 kg în orice hipermaket. E numai bună pentru aparatul pe care îl avem. Scopul acestei cafeluțe de după-amiază mai slabă și mai aromată (niciodată cu zahăr adăugat!) e, firește, păstrarea activă a creierului în partea a doua zilei.

În acest context a apărut Toni cu cafeaua lui Bazzara.

Toni e tânărul antreprenor român tipic, mereu falimentar și mereu dornic de o nouă aventură. Eu l-am cunoscut în urmă cu vreo 12 ani, când și-a făcut un magazin online, Foxy Computers. Cred că avea atunci puțin peste 20 de ani. O vreme i-a mers bine dar a dat faliment după ce a venit criza, prin 2011. Au fost ani grei atunci pentru toată piața IT&C. Au dat faliment zeci de magazine online, mai mari sau mai mici, ca să nu mai pomenim de Flamingo Computers și Ultra Pro.

Apoi a avut alt magazin al cărui nume nu-l mai rețin. A dat faliment și cu ăla. După aia s-a apucat de Uber. Cred că l-a și umflat poliția pe la Cluj, când l-a prins făcând Uber. Și de vreo doi ani are un magazin nou, de cafea: CaffeeBazzar.ro .

S-ar zice așadar că am tot interesul să-l promovez pe Toni, și așa și e. Chiar e unul dintre clienții mei simpatici și am tot interesul să reușească în viață, pentru că mai mulți bani pentru el înseamnă automat mai mulți bani pentru mine.

Numai că nu despre asta e vorba aici. M-am obișnuit ca Toni să ne rămână permanent dator și să se smiorcăie când e vorba să-și plătească facturile.

Acum e vorba strict despre cafeaua adusă de el, Bazzara. La prima vedere e o cafea pe care n-ar cumpăra-o nici dracu', având în vedere că e 170 de lei kilo. Nici eu n-aș da banii pe ea dacă e să fiu prea strâns la buzunar. Dar s-a întâmplat să vină Toni pe la noi cu o pungă mică de Dodicigrancru și una mare de DolceVivace. Normal că ne-am aruncat imediat pe Dodicigrancru, să mirosim și să gustăm minunea.

Cum nu sunt un mare critic de cafea, nu știu s-o descriu. Tot ce pot să zic e că simți instant diferența dintre o cafea de 45 de lei și una de 170. Conform descrierii oficiale este un amestec cu note de flori, cacao, rom și vanilie. Pe site cred că modul de prăjire e trecut greșit, fiindcă pe pungă zice că boabele sunt prăjite slow mediu, nu intens. Iar descrierea aromelor e în poza asta, luată direct de pe situl oficial:


Cam asta e. Mai multe nu pot zice :))))) . Probabil e primul meu testimonial. N-am pretenția să ajung „un influencer”. Dar dacă îți place să bei un espresso din când în când, chiar merită să încerci o Dodicigrancru, mai ales că pachetul de 0,25 kg e chiar la îndemâna oricui (ca preț, firește). Ideal ar fi să ai un aparat care râșnește singur, pentru a-i putea defini granulația. Parcă nu m-aș încumeta să iau eu la mână așa o minune, cu râșnița mea în care bag toate sărăciile de boabe.

10.1.19

Lăsați-vă copiii să ia și-un 3, și-un 4, că abia îi învățați cu greutățile

De la o vreme - de când sunt părinte al unui copil integrat în sistemul de învățământ de stat - m-am lovit și eu vrând nevrând de fenomenul „datului”. Momentan, după câțiva ani de „dat”, concluzia mea e că nu cadrele didactice sunt vinovate, ci cei care „dau”. Mereu în preajma sărbătorilor de tot felul răsar de nici nu știi unde una, două mămici care deschid discuții „nevinovate” pe grupurile de Whatspp, Facebook etc. „Noi cât dăm anul ăsta?” Altele răspund: „Propun atât.” „Eu propun atât.” (Sky is the limit!) Abia când sumele și plafoanele la care se ajunge sunt aberante îndrăznesc să intre în discuție și cei care nu ar „da”, dar n-au de ales (de obicei ăștia sunt tătici, bărbați tineri până în 35 de ani): „Mi se pare cam mult.” „Nu, dacă e atât, eu nu dau nimic.” Etc. Până la urmă se cade la pace deși vezi la final că există nemulțumiri sincere: unii părinți (majoritatea mămici) că de ce se dă doar atât, alții că tot se dă cam mult. Eu și cu nevastă-mea, care suntem genul non-conflictual, răsuflăm ușurați. Știm că nu se poate fără să „dăm”, dar suntem mulțumiți că se dă doar atât. De regulă, fără a mă arăta neapărat contrist, eu mă prefac a fi împăciuitorist și împing mereu discuțiile către soluții de genul „Hai să supunem la vot.”, „Sunt mulți care nu s-au exprimat, hai să-i ascultăm și pe ei, poate dacă facem un sondaj anonim pe SurveyMonkey își dau și ei cu părerea.” etc. și votez, firește, pentru soluția cea mai ieftină, care îmi convine, care nu depășește un nivel simbolic și care, sub imperiul anonimatului, câștigă întotdeauna (să-i dai sănătate multă, Doamne, ăluia care a inventat SurveyMonkey!). Ce naiba or crede că au de câștigat părinții care și-ar da și porcul netăiat din curte cadrelor didactice, nu știu...

Dar ce te faci - zic unii - când cadrul didactic te obligă să-ți dai copilul la meditații la el (sau la after school)? Ei, asta da filozofie...

Părerea mea e că nici treaba asta nu ar fi posibilă fără complicitatea generalizată a părinților. Cum adică „te obligă”? Dar ce, îți sucește mâna la spate? Te sechestrează? Îți ia copilul din brațe?... Este evident că avem de-a face cu o scuză ieftină inventată de unii părinți pentru a-și justifica incapacitatea de a se implica în corectarea unor probleme ale sistemului. Ca să nu mai zic de faptul că atunci când un profesor îi dă un 4 unui elev, poate că i-l dă fiindcă elevul chiar nu știe nimic, nu fiindcă are ceva cu el! Și, în plus, o notă mică nici măcar nu e un capăt de țară!

Și cu acest prilej mă năpădesc amintirile din copilăria, din perioada mea școlară (1981-1993). Eu, unul, sunt foarte mândru de parcursul meu școlar, deși la prima vedere nu (prea) e nimic de lăudat în el, fiindcă nu am fost specie de premiant.

Părinții mei erau amândoi oameni cu facultate, ingineri. În plus le plăcea să citească. Aveam acasă o bibliotecă ce număra încă de pe când eram eu mic, la Brăila, vreo 1000 de cărți (între timp, cu cărțile adunate ulterior și de către mine, cât am fost student la filozofie și până să mă însor, cred că s-au făcut în biblioteca mamei vreo 3500, plus că azi am eu propria mea bibliotecă de peste 1000 de volume). Dintre acestea cam 100 erau cărți de specialitate (chimie industrială și inginerie de construcții) dar restul erau romane, clasici ai literaturii, cărți de istorie etc. Ba chiar, mi-aduc aminte, aveam și câteva cărți (nu multe, doar câteva) în franceză. E lesne de înțeles că am intrat în școală cu avânt, pus pe fapte mari.

Însemnările periodice pe care le făcea dl. Dobrescu despre mine. Am ascuns adresa de la București, care mai e și azi adresa la care locuiește mama mea.
În primele 3 clase făcute la Brăila (școala 23, învățător dl. Dobrescu, pentru curioși - tatăl lui Liviu Dobrescu-„Șobolanul”, prietenul lui Dragnea) am luat mereu premiul I cu coroniță. Apoi ne-am mutat la București unde am învățat la școala 3 (actuala „Titulescu”). Am luat și acolo premiul I în clasa a IV-a, dar dintr-a V-a s-a schimbat treaba.

Între timp și eu mă mai mărisem, aveam personalitate, nu mai învățam docil orice, ca un roboțel, și manifestam preferințe clare către istorie (îmi plăcea la nebunie), literatură, geografie. Nu neglijam matematica și nu reușeam să mă simt atras de o materie precum Botanica, deși făceam toate sforțările să o învăț.

În plus, ai mei nu cunoșteau la București nici un cadru didactic de la Școala 3. Părinții celorlalți copii se mai știau cu profesorul x, cu profesoara y. Erau de ani de zile vecini de scară, mulți părinți avuseseră copii mai mari care învățaseră bine în anii trecuți. Mulți dintre colegii mei beneficiau de binecunoscutul „efect de halou” din cancelarii. Eu nu eram conștient de treaba asta, dar am început să observ că luam 9 pentru răspunsuri la care X sau Y ar fi luat 10, și luam 8 pentru răspunsuri la care ăia ar fi luat 9. Notele oricum erau bune, nu-mi păsa, dar era clar că nu voi mai reuși să iau premiul I (până la urmă n-am luat nici măcar premiu, am luat doar „mențiune” în anul acela). Nici ai mei nu-și făceau probleme, principalul era să nu le vin cu note proaste, în rest nu era nici o problemă dacă aveam note mari dar nu luam premiu.

Lovitura de baros a venit la începutul trimestrului 2 din clasa a V-a, adică la începutul anului calendaristic 1986. Era prin ianuarie, afară era iarnă, zăpadă. Peste vacanța de iarnă avusesem ca temă la Botanică să plantăm un cartof într-un ghiveci și să-i urmărim creșterea. Pe profesoară cred că o chema Medan* (sau Medianu), era mică, grasă ca un butoi, blondă, tunsă scurt și a dracului... rău de tot.

În plus era și vecină de bloc (de scară, chiar) cu câțiva colegi, din care unul era veșnicul „tocilar” abonat la premiul I și altul era comandant de detașament.

M-am dus eu mândru la școală, cu cartoful meu căruia începuseră să-i iasă tuberculii. Mă uitam la cartofii din ghivecele celorlați colegi. Nu erau cine știe ce. În 2-3 săptămâni de vacanță nici nu ar fi putut să încolțească prea mult. Mă rog, nu toți aveau cartof: corijenții tradiționali veniseră cu mâna-n fund, dar despre ei era clar că vor lua 4 încă de când profa anunțase tema de vacanță, fiindcă ei nu-și făceau niciodată vreo temă. Eram ferm convins că voi lua cel puțin 9. Un singur cartof ieșea în evidență: al „tocilarului”. Ăsta, nu știu cum naiba, avusese timp să facă și frunze! Mă rog, fiind copil naiv credeam că și el își plantase cartoful odată cu noi, nu-mi dădea prin cap că mă-sa aflase probabil de tema de vacanță cu o lună înaintea noastră...

În fine. Începe aia să strige catalogul și fiecare vine cu cartoful. O colegă care era dintre „preferate” a luat 9 cu un cartof care literalmente părea pus în pământ chiar în acea dimineață: era pe jumătate ieșit din pământ și neted ca un ou, nici măcar o urmă de încolțire pe el, cât de mică. Tocilarul a luat, firește, 10. Comandantul de detașament, la fel (deși cartoful lui era cu mult, ca stadiu de dezvoltare, în urma cartofului tocilarului). Până atunci se luaseră note de la 6 în sus, plus câțiva de 4 ai ălora care nu își făcuseră tema de vacanță. Eu eram cu „S”, mai la coada catalogului. În fine, îmi vine și mie rândul. M-am ridicat din bancă și i-am prezentat mândru cartoful meu plin deja de tuberculi care ieșeau din pământ - semn că fusese plantat din timp și îngrijit. Se uită scorpia la el, dă din mână și mi-o trântește: „Șase”.

Era să pic jos. Cum adică să-mi dea 6, pe cartoful meu?! Dar uite că mi-a dat. În ziua aia m-am întors bulversat acasă și i-am zis maică-mii că am luat un șase. Era prima oară când pățeam așa ceva. Maică-mea s-a făcut inițial foc și pară, a crezut că nu am învățat ceva, dar apoi, după ce i-am povestit despre ce e vorba, a înțeles și a zis să nu-mi fac griji, poate voi reuși să iau o notă mare mai încolo ca să-mi îndrept media. Nu am reușit, pentru simplul motiv că din clipa aia am început să urăsc profesoara și am găsit scuză să nu mai învăț decât minimul necesar la o materie care oricum nu-mi plăcea. Până în clasa a XII-a nu cred că am luat vreodată mai mult de 8 la vreo materie din sfera biologiei (și chiar și atunci, pe copiate...).

Din acel moment am învățat însă că nu cade cerul pe mine dacă iau o notă proastă. Dimpotrivă, mai puțin timp pe care-l pierdeam încercând să „tocesc” la o materie care nu-mi plăcea însemna mai mult timp pe care să-l petrec citind cărțile care-mi plăceau sau făcând ceea ce-mi plăcea. Mă dezvoltam în felul meu. Mama era mulțumită văzând totuși că sunt destule materii la care iau în continuare 9 și 10 (în primul rând Istoria și Geografia) și în plus că la materiile care contau pe vremea aia pentru admiterea la liceu (adică Matematica și Limba Română) eram în general un elev cu note de la 8 în sus, ceea ce însemna că la examenul de treaptă nu există riscul să nu intru la un liceu bun. Ceea ce s-a și întâmplat: cu media 8,09 (7,50 la matematică și 8,68 la română) am intrat la „Neculce” la singura lor clasă de M-F (cel mai „tare” profil, cred că e echivalentul M1 din zilele noastre). Și asta, cu toate că mediile mele generale din timpul școlii se învârtiseră undeva între 8 și 9, niciodată peste, ba chiar în clasa a VIII-a ușor sub (7,97). Pur și simplu erau o grămadă de materii (Biologie, Chimie, Latină, Constituție, Desen Tehnic...) la care nu era nici o problemă dacă luam (doar) nota 5. Fiindcă, după acel 6 de la Botanică eu, fostul premiant cu coroniță din ciclul primar, am ajuns să iau și note de 5, și note de 4. Nu eram la un raliu. Nu eram într-o întrecere. Nu eram obligat să-mi placă orice. Ca să intru la un liceu bun trebuia doar să nu neglijez matematica și româna, și în rest puteam învăța cum vreau, cât vreau, la ce vreau, cu condiția să nu rămân corijent la ceva, fiindcă aș fi dat de alte belele.

Și astăzi mi-a rămas ca obișnuință, din acea vreme, să mă focusez pe ceea ce e esențial și să încerc să rezolv ceea ce e esențial într-o manieră cât mai perfecționistă cu putință. Sunt un perfecționist numai în privința a ceea ce este esențial. În rest, recunosc, am o atitudine foarte „românească”, de „lasă, mă, că merge așa”. În munca mea de zi cu zi, de pildă, nu mă interesează să știu fotografie (sunt afon complet) sau să am un site cu codul sursă valid 100%, câtă vreme browserele afișează corect ceea ce mă interesează. În schimb sunt foarte atent ca reclamele să nu aibă vreo literă mâncată, vreun mesaj aiurea, vreo extensie greșită etc. Sunt foarte atent să văd dacă primele 100 de clickuri au trecut fără nici o conversie, încep să mă întreb „de ce?”, încep să studiez, mă uit, schimb, fac primele optimizări etc. Sunt atent la competiție, compar parametrii lor și ai clienților mei, le zic ce trebuie făcut ca să fie primii. Cu alte cuvinte, mă concentrez pe ceea ce contează. Și asta a început cândva, în copilărie, de la o notă proastă, când am înțeles că nu pot fi „primul” la orice, ci trebuie să încerc să fiu primul doar la ceea ce trebuie și, eventual, la ceea ce îmi place mie.

--
* Mi-am adus aminte: Medan Viorica

15.7.18

Clasamentul etern al fotbalului european, actualizat

Am actualizat „clasamentul etern al fotbalului european”, pe care l-am prezentat aici.

De data asta am mai clarificat niște lucruri în tabel, în sensul că am înlocuit „0” cu „--” acolo unde țara respectivă nu putea participa fizic (nu exista), sau federația națională nu era afiliată la FIFA.

Pentru noi și pentru cei care se ocupă de sportul românesc ar trebui să devină tot mai mult o întrebare obsedantă cum se face că o țară cu 4 milioane de locuitori, Croația, produce echipe puternice la fotbal, handbal, polo, baschet, în timp ce noi am ajuns să mai luăm doar 3 medalii la olimpiade (dintre care una cu un luptător georgian naturalizat pe ultima sută de metri în 2016). E clar că nici baza de selecție, nici lipsa banilor nu sunt o scuză corectă. Explicația e în altă parte.

Succesul pe terenul de sport a devenit o componentă esențială a conștiinței naționale și a respectului de sine, a patriotismului, în ultimii 100 de ani. Nu mai e nevoie să omori și să fii omorât la Mărășești. Războiul s-a sublimat în competiția sportivă și cucerirea unui titlu important are o greutate în imaginația publicului așa cum a avut bătălia de la Mărășești acum 100 de ani.

Retardații care ne guvernează ar trebui să înțeleagă asta, altfel vor patrona în continuare o Românie în plină derivă, în dezintegrare, care nu va mai apuca secolul XXII.

Întorcându-ne la clasament, Franța își consolidează poziția de a treia forță a Europei (după Germania și Italia), în timp ce Croația urcă spectaculos.

În rândul federațiilor de tradiție care în aproape 100 de ani de fotbal la nivel înalt nu au reușit nici măcar o calificare în vreo semifinală continuă să se remarce România (în primul rând!) și apoi Scoția și Elveția.

Clasamentul poate fi urmărit aici.

28.6.18

Pentru casă

În urmă cu vreo doi ani un englez mi-a propus să vin să lucrez la Londra pe marketing pe motoare de căutare, exact ce fac și aici. Îmi oferea 2500 de lire. 

Inutil de spus, eu nu am câștigat niciodată în România și nu câștig o asemenea sumă. Dar l-am refuzat. La un calcul simplu mi-am dat seama că suma e complet insuficientă pentru ceea ce-mi doream de la viață. În momentul ăla căutam activ să mă mut cât mai aproape de zona Piața Victoriei - Titulescu - Gara de Nord, altfel zis kilometrul 0 al orașului, de unde în 90% din situațiile zilnice nu ai nevoie de mașină ca să te deplasezi și în plus ai acces facil la ceea ce mă interesează pe mine: centrul orașului,  viața culturală, rezidență în sectorul 1, parcul Kisselef și nu în ultimul rând școli și licee bune la care poți ajunge chiar și pe jos. Scopul mutării era să câștig cel puțin 2 ore pentru mine și pentru familia mea. Să pot merge la muncă lejer, cu metroul, să pot citi (și la fel și nevastă-mea). Să putem petrece mai mult timp cu copilul, inclusiv în vreun părculeț în apropiere de casă. Or, după ce m-am uitat un pic pe o hartă a Londrei și pe „scorurile” de acolo, mi-am dat seama instant că 2500 de lire erau ... „peanuts”. Numai chiria și transportul mi-ar fi mâncat 90% din acești bani. Așa că am mers mai departe cu planul meu.

Anul trecut am cumpărat apartamentul, l-am renovat eu însumi încetul cu încetul (a fost o plăcere și o redescoperire interesantă a skill-urilor dezvoltate în urmă cu 30 de ani, când eram elev în învățământul comunist și făceam la școală materia numită „Atelier”), cu mici excepții, cum ar fi, de pildă, rașchetarea parchetului, treabă mult prea grea, la care nu m-am băgat, dar pe care am făcut-o cu un fost coleg de școală care se ocupă cu așa ceva. Am eliminat niște uși, am confecționat eu altele (fără glumă! :) ), am măsurat în draci, am zugrăvit, am lipit baghete de polistiren, am tras canale de cablu, am montat robineți, am pus rolete pe la ferestre și câte altele. Dacă aveți timp de așa ceva (eu am avut) și, firește, capacitatea fizică, eu chiar vă recomand să faceți singuri renovarea apartamentului propriu: nimic nu e mai plăcut decât un pic de muncă fizică după ce ați stat toată ziua la birou.

În fine, acum am tras linie și concluziile ar fi cam așa:

Pentru materiale de bricolaj de tot felul și unelte:
  • Numărul 1 e www.dedeman.ro, și magazinul din Băneasa e inegalabil - găsești acolo toate prostiile posibile.
  • Numărul 2 e www.bricodepot.ro, de multe ori se găsesc chestii la preț mai bun decât pe Dedeman. Eu am luat vopsea Oskar care era cam cu 10% mai ieftină la Bricodepot decât pe Dedeman, și la cantitatea care mi-a trebuit, diferența de preț chiar s-a simțit. Vopseaua era fix aceeași, singura diferență era la ambalaj. În plus, la multe articole diferențele sunt insesizabile și dacă un Bricodepot vă e mai aproape, mergeți cu încredere.
  • Bun e și www.mathaus.ro, au magazin pe Mihai Bravu, păcat că s-au rebranduit abia de anul ăsta, când eu terminasem o bună parte din ceea ce îmi propusesem, dar senzația a fost că au prețuri excelente cam la orice. Pe viitor nu-i voi ocoli. În plus, ceea ce mi-a plăcut la ei e că magazinul din Mihai Bravu e ceva mai mic decât supermagazinele de bricolaj ale concurenților, totul e mai compact, găsești mai rapid ceea ce cauți.
  • Uneltele de zugrăveală și vopsitorie mi le-am luat de la Dedeman și Bricodepot, în schimb de pe www.emag.ro am optat pentru niște scule ieftine electrice: o bormașină chinezească, o șurubelniță etc. al căror echivalent nu-l găseam în magazinele de bricolaj. Pentru lucru în casă sunt mai mult decât ok, dar nu le-aș recomanda, firește, pentru uz profesionist.
  • Nu cumpărați vopsea no-name sau marca proprie a magazinelor, de regulă sunt porcării, apă chioară. Trebuie să dai 10 mâini ca să rămână un strat culoare pe perete. Din păcate, prețul chiar e un indicator al calității în acest domeniu.
Pentru electrocasnice:
  • Am optat exclusiv pentru www.altex.ro. De ce? Pentru că transport, până în casă, indiferent de etaj, fără discuție. Vizita de informare am făcut-o la www.megamall.ro unde Altex are magazin lângă Flanco, și decisiv în favoarea Altex a fost faptul că în seara aceea, din 3 electrocasnice necesare (aragaz, frigider, mașină de spălat), nevasta le-a găsit la Altex pe alea care i-ar fi convenit mai mult. După vizita în magazin m-am întors la calculator și am dat comandă online, după ce am verificat prețurile. Erau ok, dacă aș fi căutat „cel mai mic preț” nu aș fi făcut mare economie (maxim 10%) dar produsele mi-ar fi venit naiba știe în câte reprize, de unde și în ce condiții de livrare.
Pentru mobilă:
  • www.ikea.ro e de neevitat, și aici vreau să-mi exprim nemulțumirea profundă față de producătorii români de mobilă: aveam nevoie de o bibliotecă, dar nu o firfirică de-asta cu 2 rafturi și 3 polițe, în centrul căreia să troneze televizorul, ci o bibliotecă adevărată, cu rafturi multe, care să îmbrace un perete întreg și în care să pui cel puțin 2000 de cărți. Ei bine, românii nu mai fabrică așa ceva. Bine, asta de fapt reflectă starea vegetală în care a căzut acest popor, care nu mai cumpără cărți. Drept pentru care cea mai convenabilă soluție găsită a fost familia „Billy” de la Ikea. Toată configurația de care aveam nevoie m-a costat sub 2000 de lei. Ceva comparabil găseai doar pe Mobexpert la un preț exorbitant (e adevărat, arăta și mult mai bine, dar chiar era dincolo de bugetul pe care mi-l permiteam).
  • www.lemet.ro : situl arată cam nașpa, dar nu vă lăsați induși în eroare, fac mobilă de calitate, inclusiv bucătării. Au magazin în Megamall și sunt români de-ai noștri. Prețurile afișate pe site sunt corecte, actualizate. Dezavantajul lor - ca la toți producătorii români - e că nu țin nimic pe stoc și durează 4 săptămâni până îți livrează comanda.
  • www.elvila.ro: idem, români de-ai noștri, mă rog, e domnul Cataramă patron, poate că nu e cel mai pozitiv personaj de la care să cumperi, dar muncitorii sunt români. M-am bucurat să le plătesc și lor un pic din salariu. Ca și la Lemet, durează 4 săptămâni până îți livrează comanda.
  • www.jysk.ro: mobilier scandinav, au un model de afaceri diferit de Ikea, în sensul că au împânzit țara cu magazine mult mai mici ca suprafață decât un magazin obișnuit Ikea. Când au promoții prețurile sunt chiar foarte ok. Mobila se montează ușor, schemele sunt clar desenate, ca la Ikea. Informațiile de pe site corespund „la ceas” cu ce e în magazin, deci puteți liniștiți să vă faceți informarea inițială pe site și să vă duceți la sigur în magazin.
  • www.kika.ro: același model scandinav (deși ei sunt austrieci, cred) de mobilier pe principiul „fast food”, linii simple și sobre, primează funcția față de estetic, avantajul e că ai văzut, ți-a plăcut, ai luat, ai montat, e gata.
Pentru aer condiționat:
  • www.vent-sys.ro: pentru aer condiționat Mitsubishi cu montaj la domiciliu în timp decent. Or mai fi și alții, dar pe ăștia i-am găsit eu.
Bonus:
  • www.voltatec.ro: aici am găsit niște panouri sandwich de tip ALP de care avea nevoie socrul meu la țară, și din care am folosit și eu o bucățică pentru o amenajare minoră pe balcon... :)
Superbonus:
  • www.lemnamenajari.ro: fostul meu coleg de școală, Dragoș, și echipa lui, specializați pe tot ce înseamnă parchet. Apelați cu încredere la ei dacă aveți nevoie, inclusiv dacă vă permiteți financiar să vă puneți un parchet din cine știe ce lemn exotic.
În concluzie: un an de muncă, o grămadă de bani cheltuiți, ceva stress (nu excesiv), dar acum stau la un sfert de oră de mers pe jos de Sala Radio, și abia aștept ca din toamnă să mă duc iarăși la concerte.

Reversul medaliei e că astăzi aud din balcon hăuleala din Piața Victoriei :) Am auzit și mitingeala lui Dragnea, îi aud și pe ăștia de la #rezist.

Și ce? Viața e frumoasă.

8.6.18

Va „câștiga” sâmbătă Jelena Ostapenko un nou trofeu la Roland Garros?

O chestie absolut bizară, care nu cred că s-a mai întâlnit vreodată în istoria sportului: campionul de anul trecut e la un pas să devină prostul satului anul acesta.

Mă rog, în fotbal parcă s-au mai văzut echipe care au luat titlul acum și au retrogradat anul următor. Parcă!...

În tenis suntem pe cale să o vedem pățind asta pe Jelena Ostapenko, petarda făcută mare de a noastră Simona Halep și de publicul mizerabil de la Paris, anul trecut. Dacă anul trecut Ostapenko a luat trofeul de la Roland Garros, așa cum l-a luat (ca o mahalagioaică), anul ăsta e la un meci distanță de ... „lingura de lemn”.

„Lingura de lemn” e trofeul simbolic care i se „acordă” celui mai prost jucător din competiție, adică ăla care pierde la unul care pierde la unul care pierde la unul... etc. ... până la pierzătorul din finală.

Ostapenko a pierdut în primul tur la Kozlova, care a pierdut în turul 2 la Siniakova, care a pierdut în turul 3 la Strycova, care a pierdut în optimi la Putințeva, care a pierdut în sferturi la Keys, care a pierdut în semifinale la Stephens, care poate pierde în finala de sâmbătă la Simona...

Hai Simona, fii iarăși fată bună și mai fă-i cadou letonei un „trofeu”!