14.6.19

26 mai, alegeri libere și corecte :D

Văd că au apărut rezultatele pe situl BEC. În orice țară normală ar trebui să ne tăvălim pe jos de râs. Mi-e lene să reiau ce am scris pe Facebook, așa că pun aici embed:



Aberațiile sunt abundente... e suficient să descarci fișierul .csv, îl tragi într-un Excel, și începi să-l studiezi. Cum ziceam și acolo: PSR e campion într-o singură secție (doar una!) din Ghiroda, PSDI doar câțiva km mai încolo, la Dumbrăvița, tot așa, într-o singură secție (în restul e praf), UDMR în 2016 a luat 0 (zero) voturi în jud. Dolj, localitatea Cârna, dar acum a luat... 16 (!!!), și tot așa. Aberațiile statistice sunt cu duiumul.

Alegerile din 26 mai au fost în mod evident fraudate, poate cea mai grosolană fraudă de după revoluție, mai grosolană decât cea făcută de Băse în 2009.

Urmăriți și wall-ul de Facebook al d-lui Ionuț Apahideanu, extrem de instructiv: https://www.facebook.com/apahideanu, omul a muncit mult să descopere aberațiile care încep să apară.

Problema mea e că eu am cam obosit să mai „cred” în „democrația” românească.  S-a furat în 2009, s-a furat (masiv) și la europenele din 2014, când a ieșit „independentul” Diaconu, s-a furat și în 2014 la turul I (100%), se fură și acum... Nu știu cine o fi furat acum, adică „cine pe cine a furat”, însă dacă a fost un furt anti-PSD nu cred că ar fi fost posibil fără complicitatea totală a pesediștilor de sub Dragnea. Care voiau să scape de dobitoc și erau prea lași să-l dea jos pe linie de partid.

6.6.19

Apariție editorială: Stânga și agenda socială a României

A apărut Stânga și agenda socială a României, volum coordonat de Mihai Caradaică și Victoria Stoiciu (editura Tritonic).

Am și eu un text acolo în care, pornind de la perspectiva pe care mi-o dau cei 16 ani de antreprenoriat, discut despre șansele reale pe care ți le dă antreprenoriatul ca să ieși din sărăcie. În România, firește.

Nu vreau să exagerez cu laudele pro domo, dar volumul chiar e bun și plin de contribuții valoroase. Probabil va deveni, în timp, o referință importantă în peisajul intelectual al stângii autohtone și va ajuta, de ce nu, și la formarea unor politici publice mai coerente și mai inclusive. De asemenea, oferă o mulțime de argumente tuturor celor care doresc să combată propaganda, de multe ori abjectă, a dreptei de la noi.

Post factum aș dedica textul meu memoriei unei cliente pe care am avut-o cândva, marea campioană la șah Eugenia Ghindă, care m-a ajutat indirect să mă înțeleg mai bine și să devin din ce în ce mai atras de marxism. În facultate îl citisem un pic pe Marx printr-o perspectivă deformată, de dreapta. Abia când eu însumi m-am dat cu capul de niște chestii am înțeles mai multe dintre lucrurile scrise de neamțul bărbos. Inclusiv ce carte capitală [încă mai] este Capitalul.

Săraca doamna Ghindă, din cerurile în care se află acum, probabil că nu va afla niciodată cât m-a ajutat în formarea intelectuală faptul că am colaborat la un moment dat pe proiectul dânsei, prin 2007.

Apoi m-a sunat odată, prin 2010, și era disperată că „dacă nu face ceva urmează să dea faliment”. Așa că se gândise să-și refacă situl. Poate, poate... Numai că eu aveam mult de lucru atunci și am cam amânat-o, mai ales că din tonul convorbirii nu părea să aibă prea mulți bani disponibili. Și era criză și eu însumi aveam nevoie de bani, deci mă concentram să lucrez cu clienții care mai aveau bani. I-am zis să mă sune luna următoare.

Dar dânsa n-a mai sunat și nici eu n-am dat atenție acestui fapt.

Și la un moment dat, când nu aveam ce face, mi-am adus aminte de ea și m-am întrebat de ce naiba nu mă mai sunase, că părea foarte dornică atunci de refacerea sitului. Stăteam mai bine, îmi puteam permite să lucrez și pentru un client mai mic, care plătea mai prost. Trecuseră doi ani de la acea convorbire.

Așa am aflat că de fapt doamna Ghindă murise la vreo două săptămâni de la ultima noastră convorbire. Făcuse un AVC pe fondul stresului și al disperării că firmulița ei de producție publicitară va da faliment și dânsa va rămâne șomeră. Nu avea decât 60 de ani.

Cam asta e viața de antreprenor în România, dincolo de prostiile pe care vi le spun revistele glossy și diverșii inconștienți din media: Moise Guran, Muscalu et aliis ejusdem farinae...

2.6.19

Apropo de cafea

Apropo de cafea și ce scriam aici.

Nu sunt eu mare cunoscător de cafea, dar pe o scară de la 1 la 10 în care 1 ar fi cel care nu face diferența între ness / robusta / un blend italian decent / o cafea de origine și 10 cel care știe să spună cu ochii închiși, doar după miros și gust, care e o cafea dintr-o plantație și care e din alta, am pretenția că mă aflu și eu undeva pe la 4. Încă nu-mi dau „notă de trecere”, poate nu voi lua niciodată notă de trecere, dar cel puțin nu mai pot fi păcălit așa de ușor atunci când o reclamă suavă îmi recomandă o „alintaromă” și, sugestiv, îmi arată o mână care pune două cubulețe de zahăr în cafea (semn clar a ceea ce vrea să-mi transmită reclama: că poșirca lor nu poate fi băută decât cu zahăr).

Așa că, dacă tot mi s-au rafinat, măcar nițel, gusturile, am zis să iau și pentru acasă un pachet de 0,25 de Bazzara Dodicigrancru, mai mult ca să-i arăt și nevestei despre ce e vorba. La espressorul meu casnic, așa cum mă pricep eu, și râșnind-o ... fix cum mă pricep, a ieșit un espresso consistent, atât de bun încât se bea pur și simplu, fără zahăr, fără lapte. Sunt sigur că un barista profesionist, dotat cu „scule” adevărate, ar scoate o chestie de cel puțin 10 ori mai bună!

Dar altceva vreau să zic. Am avut curiozitatea să caut un pic pe Google informații despre soiurile de cafea care compun Dodicigrancru. Și am început cu Jamaica Blue Mountain, de care evident că habar n-aveam, fiindcă sunt praf la cultura cafelei (ca, de altfel, 99,99% dintre consumatorii obișnuiți, care pot fi păcăliți ușor cu „alintarome”). Întâi am citit informații în engleză, inclusiv pe situl oficial din Jamaica al cultivatorilor de cafea. De unde m-am înarmat cu câteva informații-cheie. Și apoi am dat o căutare și pe Google.ro, să văd dacă există și la noi oameni care vând Jamaica Blue Mountain. Și am găsit... dar mai bine nu o făceam!

Pentru că cei doi, trei, comercianți la care am avut răbdare să dau click - d-ăștia cu prăjitorie, șmecherii, alea alea, Uganda, Buganda... - de fapt nu par să aibă habar despre ce e vorba :))))) . Zic unii pe situl lor:

„Aceasta cafea de specialitate este cultivata in cea mai inalta regiune din Caraibe, la altitudini mai mari de 2000 de metri, acolo unde solul fertil si vulcanic, precum si clima umeda ofera conditii ideale si unice, asigurandu-i raritatea.”

Alooo, dacă ați fi citit mai multe informații despre Jamaica Blue Mountain, ați fi aflat că altitudinea maximă la care se cultivă e de 1700 de metri pentru că mai sus de atât legea jamaicană interzice despăduririle!

Și zice altul:

„Cafeaua Jamaican Blue Mountain e cultivată în Insulele Caraibe, la mare altitudine, uneori chiar şi la 2300 de metri, această cafea e cu adevărat o raritate.”

Aloo, oameni buni, Jamaica Blue Mountain e cultivată doar în Jamaica, în munții ... Blue, că așa le zice, „Blue” de la „albastru”, și la 2300 de metri n-ar putea fi cultivată decât în avion, pentru simplul motiv că vârful cel mai înalt din munții Blue Mountains are 2256 de metri!

Asemenea bazaconii din păcate spun totul despre un domeniu foarte nou în România, cel al prăjitorilor de cafea de origini. Mă rog, dacă citești blogurile lor în care se laudă reciproc și se bat pe umăr impresia e că italienii ar trebui să vină să-și ia notițe de la mărețele prăjitorii românești, dar eu personal am mari dubii că unii care trec drept „savanți” și care de fapt habar nu au ce prăjesc, și în plus care acționează pe o piață ridicolă și măruntă cum e cea din România

1: au forța financiară de a achiziționa Jamaica Blue Mountain, sau orice altă cafea de origine dar și de calitate recunoscută, din ultima recoltă, nu din ceea ce le-o fi căzut pe jos italienilor și a rămas nevândut de anul trecut, stocat naiba știe cum, unde și cât timp, și
2: că într-adevăr cunosc toate subtilitățile artei cafelei pe care italienii le-au dezvoltat în peste 100 de ani.

Dar știți cum se spune: fraier e cine dă, nu cine cere. Din păcate am rămas cu un gust amar și cu impresia că nu, nu am de unde să cumpăr cu adevărat Jamaica Blue Mountain în România, deși sunt mulți care „se dau în bărci” și probabil există și fraieri care îi iau în serios.

16.5.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (3)

În fine, motivul principal pentru care aș desființa această facultate îi va oripila probabil pe mulți, dar trebuie să-l spun: absolvirea ei nu oferă nici o perspectivă concretă pe piața muncii, în ciuda eventualelor ocupații listate pe site-ul facultății și pe care le poate face, chipurile cu succes, un absolvent de filozofie.

Deși unele dintre ocupațiile listate acolo sunt în mod evident eronate (cât de prost să fii să listezi „consultant de management” - COR 263107, în condițiile în care managementul e o știință în sine care se învață la facultățile cu profil economic?... oare se învață analiză diagnostic sau metodologii de management la Filozofie și n-am aflat eu?!... ) avem, într-adevăr, și câteva meserii din nomenclatorul general al meseriilor și ocupațiilor care ar putea fi acoperite și de absolvenții de filozofie. Dar pentru acestea ori nu există cerere în piață, ori nu sunt meserii destinate exclusiv absolvenților de filozofie (așa cum medicina, de pildă, e rezervată doar absolvenților de medicină sau contabilitatea doar absolvenților de studii economice cu profil de finanțe-contabilitate).

Luați orice site de joburi, arătați-mi un anunț de angajare pentru filozofi (COR 263301) sau mentori (COR 235902), și îl mănânc. Este jenant că pe site-ul facultății se face o asemenea sofistică ieftină, prezentându-se ca posibile meserii „de succes” niște... chestii pe care statul român le-a clasificat în lipsă de altceva, ca să știe cum să le impoziteze.

Realitatea e că singura meserie concretă care s-ar putea obține la ora actuală de pe urma Facultății de Filozofie e aceea de profesor de științe sociale (sau cum naiba s-o numi catedra respectivă) pe la vreun liceu sau la o școală generală. Bună și asta... cu condiția să găsești post!

Dar nici asta nu e o meserie pe care Filozofia să aibă monopol. Există o grămadă de facultăți care pot furniza asemenea profesori. Mai rău, la Filozofie nici măcar nu înveți cu adevărat sociologie, economie sau drept, ca să poți spune că ieși cu adevărat un bun profesor de științe sociale. În loc de drept se face filozofia dreptului, care e un soi de ... nu mai zic ce. Cert e că n-are nici o legătură concretă cu juridicul și practica juridică. Ar trebui, zic eu, măcar un curs de drept constituțional, în urma căruia absolventul să înțeleagă și să fie în stare să explice unor copii de 14 ani niște principii de bază ale vieții în cetate, ale relațiilor între instituții, ale relațiilor concrete de putere și ale construcției democratice. Sociologie? Da, se făcea un curs (unul singur!) pe vremea mea. Astăzi nu pare să se mai facă deloc, sau poate, cine știe, o fi ascuns pe la cursuri opționale. Economie, pe vremea mea, nu se făcea deloc. Practic, ieșeai analfabet economic. Și din curricula de azi rezultă că și absolvenții zilelor noastre ies la fel de analfabeți. Atunci cum naiba să gândești critic în zilele noastre dacă nu înveți economie?! După umila mea părere pentru un student la filozofie ar trebui să fie obligatoriu să participe la un curs de microeconomie, unul de macroeconomie și unul de bazele marketingului. Aceste trei cursuri, care nici măcar n-ar fi greu de implementat, i-ar forma absolventului suficientă cultură economică și l-ar ajuta, într-adevăr, să devină un candidat credibil pentru meserii precum „consilier afaceri europene” (COR 242214) sau „consilier administrație publică” (COR 242201).

În rest, vă dați seama ce fel de profesor de științe sociale sau cultură civică poate ieși dintr-un absolvent de filozofie. Exceptând cazurile fericite în care avem de-a face cu oameni pasionați de meserie, majoritatea mai mult ca sigur nu sunt în stare decât să recite prostiile din manualele școlare, fără să le înțeleagă. Și după aia ne mirăm că elevii români nu iubesc școala și se plâng că școala nu-i învață nimic concret. Păi când profesorul însuși e incult vizavi de ceea ce trebuie să predea, nici nu e de mirare.

Spre deosebire de situația din urmă cu 25 de ani, în zilele noastre există facultăți mult mai aplicate pe concret în domeniul comunicării, relațiilor publice, jurnalismului, științelor politice etc. În urmă cu 25 de ani, da, lucrurile se făceau heirupist: terminai Filozofie și apoi te calificai ca jurnalist, specialist în comunicare etc. la locul de muncă. Sau web designer, cum am făcut eu, până să ajung concret specialist marketing (cred că asta e denumirea oficială COR pentru ceea ce fac azi). PR, comunicare, consiliere politică, nici nu existau ca ocupații sau business. Astăzi există facultăți dedicate și credeți-mă că poți face PR și dacă nu l-ai citit pe Hegel, poți face jurnalism de calitate și dacă nu l-ai citit din scoarță în scoarță pe Kant și poți fi specialist angajat la parlament și dacă nu știi pe dinafară critica pe care i-o face Popper lui Platon.

Mai mult. Nu doar că perspectivele de pe piața imediată a muncii sunt sumbre, dar există meserii și ocupații care nu sunt studiate propriu-zis în vreo facultate și care pot fi totuși practicate după ce faci un curs post-universitar (sau ceva asemănător). Însă pentru a ajunge acolo trebuie să ai „diploma potrivită”. Un exemplu binecunoscut e, firește, cel care ține de meseriile din sistemul juridic: de pildă, nu e suficient să fii judecător sau procuror doar cu licența în Drept, trebuie să fii și absolvent al Institutului Național de Magistratură. Dar ce ziceți de o meserie / ocupație precum evaluator imobiliar? Ca să devii așa ceva trebuie să ai studii superioare și să faci un curs acreditat la ANEVAR. Nimic mai simplu, nu? Desigur. Pentru un absolvent de ASE, Poli, Construcții etc. Chiar și Sociologie. Nu și pentru unul de Filozofie, a cărui diplomă nu e printre cele acceptate...

Cât despre perspectiva de a deveni auditor energetic, nici o șansă: acolo intră numai ingineri.

În concluzie, avem de-a face cu o facultate complet inadecvată la real. De fapt, la data înființării sale, în 1990, era al naibii de adecvată la realitatea acelor vremuri, în care un anumit corp profesoral avea nevoie de o feudă universitară proprie pe care să se joace singur cu lopățica burselor și a sforăriilor de rigoare, fără să mai „împartă” ceva cu Istoria sau naiba mai știe cu cine. Dar iată că anii au trecut și lucrurile au evoluat. Și nu în bine. Acum au ajuns să se certe între ei, fiindcă o facultate care o duce tot mai greu nu mai poate da „lapte și miere” și pentru oamenii Humanitas, și pentru cei din interior, și pentru cine știe ce sepepist sau pompier cu proptele la Dragnea care vrea să devină doctorand sau prof. univ. dr. Da domnilor, e greu! Dar ați avut la dispoziție 30 de ani să schimbați ceva. Și aveți și acum la dispoziție generațiile din anii '90, dintre care mulți - tocmai fiindcă ne ducea capul atunci, și ne duce și acum - nu am ajuns niște eșuați în campusurile universitare din occident, etern bursieri și veșnic ratați, ci ne-am clădit un prezent și un prestigiu chiar aici, și chiar acum, în meserii în care ne-am recalificat dar pentru care ceea ce am învățat concret la Filozofie a reprezentat, fără îndoială, un atu. Am putea fi rugați să dăm o mână de ajutor, eventual să participăm - de ce nu? - la un brainstorming care să genereze idei prin care facultatea să fie repusă pe linia de plutire și să nu mai aveți doar studenți care au nevoie de cămin la București. Până atunci încetați să vă mai mințiți singuri și să-i mințiți și pe alții că facultatea produce un bold, măcar, pentru piața muncii. Realitatea e că nu produce nici măcar un bold. Porniți de la adevăr, pentru că numai prin adevăr veți găsi și calea prin care să ieșiți din bălăcăreală și impostură.

9.5.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie de la Universitatea București (2)

Și acum trecând la subiect. Ajuns la o vârstă, zic eu, respectabilă (mâine fac 44 de ani) îmi voi permite să vorbesc fără ocolișuri.

În primul rând aș desființa Facultatea de Filozofie pentru că în tradiția Universității București filozofia a fost legată de Litere înainte de comuniști și de Istorie, după. Până în 1990 facultatea s-a numit „Facultatea de Istorie și Filozofie” și se făcea dublă specializare, ceea ce era mai normal pentru șansele ulterioare de care ar fi putut beneficia absolventul în carieră. Cine voia se specializa pe istorie, cine voia se specializa pe filozofie, dar absolventul era competent în mai multe direcții.

În perioada interbelică facultatea era legată de Litere. Când auzim de Cioran, Eliade etc. și știm că au făcut „filozofie”, de fapt avem în vedere faptul că ei intraseră la „Facultatea de Litere și Filozofie” și aleseseră specializarea „Filozofie”. La fel de bine (precum Eugen Ionescu) puteau să se specializeze pe literatură. Am avut la Brăila un unchi, Badiu Leu, care a murit pe la 90 și ceva de ani, prin anul 2000. Un personaj foarte interesant. A fost cumnatul lui Gheorghe „Gică” Popescu, marele fotbalist interbelic, antrenor al naționalei de fotbal în anii '50 și președintele FRF care a făcut posibilă calificarea la CM din Mexic '70. Unchiul meu făcuse „Facultatea de Litere și Filozofie” în interbelic și se specializase pe literatură, ieșind profesor de română. Dar fusese la cursurile lui Nae Ionescu (ca filozofii), știa o mulțime de lucruri din epocă. Ar fi putut alege și el specializarea „filozofie” dar fiind copil de țăran - e drept, țăran bogat, „chiabur”, dar tot țăran - s-a gândit că ar fi mai bine să iasă cu un job concret, cu care își găsea de lucru imediat. „Filozofii” erau copii mai bazați, majoritatea deveneau jurnaliști, publiciști, diplomați sau aveau timp și resurse să mai facă și altă facultate. Unchiul meu, după absolvirea facultății, a ajuns imediat profesor de limba română (cu casă, masă și un salariu bun, cum era atunci) la un liceu din  Ismail, în Basarabia. Invazia sovietică din 1940 l-a prins director de liceu, s-a refugiat încoace, apoi în 1941 a fost reinstalat director al aceluiași liceu și din 1944 s-a întors definitiv dincoace de Prut. Bineînțeles că în epoca stalinistă nu a rămas „nepedepsit”: a fost închis de două ori, o dată la finalul anilor '40 (un an la canal) și a doua oară la finalul anilor '50 (când l-au reapucat pandaliile pe Dej și când mulți alți intelectuali, inclusiv Noica, s-au trezit arestați din nou). Între timp, în timpul războiului și un pic după, el mai făcuse și Facultatea de Drept, dar nu a apucat să profeseze în avocatură decât foarte, foarte puțin, până când a fost arestat prima oară. Având în vedere meseria lui principală, după ce i-au dat drumul din pușcărie după prima detenție comuniștii l-au trimis într-un orășel din Moldova (Tg. Ocna) și l-au făcut la loc profesor. Dar nu de limba română (ca profesor de română, el era „învechit”, perimat, acum erau la modă Dan Deșliu, Sorin Toma etc.) ci ... de sport. Deci el, ditamai profesorul de limba română, făcea cu copiii gimnastică. Apoi, după a doua arestare, l-au făcut la loc profesor. Dar nu de sport, ci de ... socialism științific (probabil s-au gândit că după două „reeducări” cunoștea temeinic teoria marxist-leninistă). Abia odată cu dezghețul din anii '60, când cultura noastră i-a recuperat pe Arghezi, Blaga, Bacovia etc. el a putut să-și reia jobul obișnuit și ultimii cam 10 ani de carieră și i-a petrecut cu ceea ce știa să facă mai bine: predând limba română. E interesant că la pensie statul comunist a fost foarte corect cu el, socotindu-i și anii petrecuți în Basarabia, ca și cum nu pentru anii aceia îl băgase de două ori la pușcărie. Practic, a trăit pe spezele statului, ca pensionar, încă trei decenii. După moartea lui am avut ocazia să-i citesc un jurnal intim, niște însemnări scrise după vârsta de 75 de ani: nu îi ura deloc pe comuniști. Se împăcase cu tot ce i se întâmplase.

O facultate „pură și dură” de filozofie, așadar, e ceva nou, o invenție de după 1990, străină de tradiția din ultimii 100 de ani ai Universității București. Singurii care profită sunt cei care formează corpul profesoral, care și-au format o feudă universitară proprie pe care jonglează în voie cu tot felul de resurse. În anii '90, când eram eu student, jonglau și cu influențele. Sunt copii de profesori care au ajuns diplomați, funcționari în posturi călduțe, bursieri în străinătate într-o vreme în care dacă prindeai o bursă era ca și cum îl prindeai pe Dumnezeu de picior. Am avut coleg care era copil de secretar de stat (inițial nu intrase, dar după data de 1 octombrie 1993 l-am văzut scris cu mâna pe lista admișilor, ca urmare a unei „contestații”), am avut coleg care era copil de general din Marele Stat Major etc. Toți aceștia și eventualele lor „contestații” și solicitări de bursă în străinătate erau resurse simbolice importante care puteau fi ulterior traficate într-un sistem de tipul „ești om cu mine, sunt om cu tine”. Dacă Facultatea de Filozofie ar fi rămas la remorca alteia, la Istorie, să zicem, toate resursele ar fi trebuit împărțite cu Istoria. În plus, fiind independentă, și profesorilor dați afară după 1990 le-a fost mai ușor să se reîncadreze după ce s-a potolit iureșul revoluționar al studenților fiindcă o facultate nou-creată are nevoie de catedre noi și de profesori competenți, nu?!

Și, din păcate, dacă ne uităm la acești 30 de ani de „filozofie pură și dură”, nici măcar nu putem spune că s-a creat o școală românească de filozofie. Păi, cum și cu cine?! După umila mea părere condițiile obiective din România ar permite contribuții valoroase ale filozofilor români în domenii precum filozofia politică sau etica sistemului capitalist din post-comunism. De asemenea, filozofii români ar putea contribui la înțelegerea mai bună a efectelor globalizării din perspectiva unor spații de la marginea imperiilor (spații periferice). Trecerea de la planificare la piață liberă ar putea fi, de asemenea, un câmp de reflecție deosebit pentru filozofi. Sau, ca să vorbesc din perspectiva meseriei mele curente, influența strategiilor de marketing asupra unor populații educate „comunist” ar putea da naștere unor reflecții valoroase. Nici vorbă de așa ceva la facultatea de la București, unde corpul profesoral nu are altă ambiție decât aceea de a fi băgat în seamă de confrații din Apus ca să mai primească o măslină și-un ban de buzunar și de aceea nu face altceva decât să gloseze ieftin și plictisitor pe marginea unor discuții filozofice fără legătură cu ce se întâmplă aici. Nici vorbă să fie studiat un Paulo Freire sau alt mare filozof dintr-un spațiu periferic, cu care s-ar putea găsi punți comune. Nici pomeneală să avem și noi un Slavoj Zizek, cum au slovenii - un tip care gândește global pornind de la realități locale. Noi o ardem doct cu Kant și Heidegger, uitând că până să apară un comentariu la Kant în România, apar deja 100 în Germania, și până să acumulăm noi 10 comentarii valoroase, au acumulat deja nemții 1000.

Va veni și partea a treia.