19.4.11

Apropo de munca la țară

La câteva zile după ce Băsescu a emis nesimțirea cu poporul care nu se ridică la înălțimea așteptărilor lui, trompetele s-au și pus pe treabă. Astăzi, Valeriu Tabără, așa-zisul ministru al agriculturii, în realitate - după cum rezultă din telegramele Wikileaks - sclavul americanilor și groparul agriculturii bio, zice că la țară toată lumea e la crâșmă și nu găsești oameni să lucreze pământul nici cu 100 de lei.

Poate că o fi adevărat, deși ar trebui să ne întrebăm ce fel de raporturi de muncă sunt cele pe care le invocă ministrul. Adică, munca asta cu ziua, fără contract. E sigur că 100 de lei acoperă strict munca pentru care sunt dați? Sau muncitorul lipsit de contract va fi pus și să șteargă vacile la cur, și să dea oleacă cu mătura prin curte etc.? Dar să lăsăm întrebarea asta fără răspuns. Să presupunem că avem de-a face cu niște raporturi de muncă absolut corecte. De unde însă vor ei, adică Băsescu și Tabără, să mai fie oameni în putere la țară câtă vreme peste 2 milioane de români, marea majoritate provenind tocmai din mediul rural și din orașele mici, sunt plecați cu acte în regulă în Spania și Italia?

Din generație spontanee? Ntz, oamenii nu sunt bacili. Atunci, poate ar trebui să punem copiii și bătrânii de la sate să muncească hectarele abandonate, așa cum le făcea Pol Pot în Cambodgia?

Nu mai zic de precaritatea gândirii lui Valeriu Tabără. Munca e o marfă ca oricare alta și depinde de cerere și ofertă. Cine vrea oameni și e nemulțumit că nu găsește la 50 sau 100 de lei n-are decât să ofere 200 sau 300 de lei. Uite, chiar mi-e greu să cred că dacă oferi 300 de lei pe zi nu găsești pe nimeni. Și atunci? Nu-i așa că e mai comod să ne lamentăm și să dăm vina tot pe „mișeii” care nu vor să-și vândă forța de muncă la prețul pe care vrem să-l oferim noi, în loc să recunoaștem că guvernul nu a făcut nimic pentru agricultură?

17.4.11

"How Ayn Rand ruined my childhood"

Așa cum zicea într-o discuție petrecută cândva în jurul unor halbe de bere bunul meu prieten Leonid Dragomir (care împarte cu Kelemen Hunor, boss-ul UDMR, ciudatul destin de a fi medic veterinar și filozof cu diplomă în același timp), marele avantaj al faptului de a fi stat 5 ani în preajma filozofilor e acela că ne-am lepădat de complexele față de cei mai idioți dintre filozofi.

Pentru că, hai s-o recunoaștem: omul simplu - fie el muncitor sau inginer, doctor, matematician - ale cărui lecturi sunt prin forța lucrurilor limitate, pentru simplul motiv că meseria nu-i permite nici să citească excesiv de mult, nici să reflecteze temeinic asupra lucrurilor citite, nici să se raporteze critic la ceea ce citește, este mereu în pericol de a cădea victimă a fel de fel de șarlatani ai gândirii care, folosindu-se de diverse măști și de diverse titluri pompoase („filozof” este un astfel de titlu pompos)  îi promit Sfântul Graal al fericirii.

De-asta mi-am și permis în finalul articolului despre Cuculetz să spun că logica pe care o denunțam acolo este „logica unui individualism tâmpit” care nu se întâlnește decât în cărțile anumitor „economiști și filozofi mai mult sau mai puțin idioți”. Nu trebuie să ne ferim de acest gen de vorbe. Filozofii sunt și ei oameni ca toți oamenii și unii dintre ei chiar o dau în bară cu grație. E adevărat că istoria filozofiei, pe care o consemnează apoi manualele după care învață masele populare, nu reține decât partea frumoasă a lucrurilor.

Ca să dau un exemplu familiar probabil chiar și celui mai necitit cititor, să ne amintim numai de cât de apropiați de Mișcarea Legionară au fost membrii generației Criterion în frunte cu profesorul lor, (altfel) strălucitorul Nae Ionescu. Da, filozofii comit greșeli și - parafrazând un show de succes - din când în când „spun lucruri trăznite”. Unii își reneagă greșelile sau le trec sub tăcere, alții mor cu ele în brațe - fie de moarte bună, când au noroc să nu fie făcuți de râs în timpul vieții, fie pe eșafod, cum a pățit-o Alfred Rosenberg, teoreticianul nazist al diferenței de rasă.

Evident, printre individualismele tâmpite care bântuie deloc dezinteresat epoca noastră se numără și așa-zisul „obiectivism” al americancei Ayn Rand. În realitate genul ăsta de individualism, care se bazează pe egoismul individual ca motor al vieții și al lucrurilor, e o filozofie veche, ale cărei rădăcini le putem vedea tocmai la Bernard de Mandeville (1670-1733). Teoria obiectivistă, de fapt credința obiectivistă, că e mai degrabă un soi de religie, nu o filozofie, e atât de șubredă și de infirmată istoric, încât singurul argument pe care merită să-l aduci este cel pe care Diogene Cinicul îl aducea lui Zenon Eleatul: un contraexemplu practic, "How Ayn Rand ruined my childhood", sau despre cum egoismul individual nu sporește, ci micșorează suma fericirilor individuale și îl bagă și-n rahat pe egoistul #1.

14.4.11

"Welfare state"... for the rich :) sau aventura văduvelor vesele de pe Wall-Street

În revista Rolling Stone, altminteri specializată pe muzică, apare una dintre cele mai tari anchete despre destinația banilor din programele de bailout pe care Banca Federală le-a pus pe picioare în ultimii ani, fără ca vreo persoană anume să fi fost în stare până acum să spună ce naiba s-a întâmplat cu banii ăia.

Articolul acesta dezvăluie o schemă foarte simplă prin care două femei, well, de succes, adică una - nevastă de bancher milionar de pe Wall Street, John Mack, cealaltă - văduvă milionară de bancher milionar de pe Wall Street, au înființat o tâmpenie de fond care se ocupă cu securizarea creditelor, sau așa ceva, apoi au luat moka de la FED 220 de milioane. Din banii ăștia familia Mack deja și-a cumpărat o casă în Manhattan (13 milioane, un mizilic), în timp ce altor 150 de milioane pur și simplu li s-a pierdut urma. Nici o problemă. Se pare că banii erau, cum zicem noi în Europa, nerambursabili.

În plus, articolul mai dezvăluie și alte lucruri interesante, ca de exemplu că până și Ghadafi a fost împrumutat pardon, cadorisit cu bani de către FED prin măsurile de bailout.

Și pentru ca tot tacâmul să fie complet, că tot e America mama democrațiilor (deci inclusiv a democrației din România, păi nu? :), la anchetele și interpelările autorităților privitoare la destinația banilor nu a răspuns nimeni. Adică, hai sictir.

[Dar, bineînțeles, vinovatul de serviciu pentru apariția crizei și prăbușirea sistemului e Cuculetz, care vrea trei perechi de ghete și o șapcă gratis pe banii statului. Nu ți-ar fi rușine, măi Cuculetz, măi...]

Enervare plăcută! (nu-mi permit să vă urez lectură plăcută :))))
Un scurt comentariu și în Financial Times.

13.4.11

Gestul incalificabil al ministrului Cseke mă face să mă întreb când timp mai e până când în România va izbucni o mare epidemie

Ministrul Sănătății, Cseke, a recurs azi la un gest incredibil pentru a justifica închiderea spitalelor din anumite localități mai vitregite de soartă: și-a permis să fluture în fața ziariștilor imaginea unei bolnave, suferind de o boală foarte gravă, paralizie după un accident vascular cerebral, internată, chipurile, 6 luni non-stop la centrul din Băneasa.

Nu putem să ne pronunțăm asupra cazului, care, sincer să fiu, mie îmi miroase a făcătură. Dar e momentul să remarcăm un lucru. Pentru a convinge opinia publică de ceea ce vor să facă, autoritățile au tot apelat până acum la fel de fel de tertipuri șocante, punând în discuție numai posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească de boli mărețe, grandioase, tot una și una. Accident cerebral. Infarct. Accident auto cu victime. În buna tradiție românească, se gândește în hiperbole pentru a ajunge la niște concluzii care să justifice niște măsuri deplasate și incorecte. Cred că toată lumea e de acord că un bolnav care pățește un accident cerebral sau un infarct nu poate fi tratat corespunzător într-un spital de țară, prost dotat și cu un personal medical care nu și-a mai actualizat cunoștințele din facultate. Dar ce ne facem cu celelalte boli?

Să facem un mic excurs. Un mic ocol pe la Eurostat ne spune că România avea în 2008 657,4 paturi de spital la suta de mii de pacienți, adică peste media Europei-27 de 561 de paturi și peste media Europei-15 de 534 de paturi la suta de mii de locuitori. Deloc rău. Campioana Europei e, din acest punct de vedere, Germania, cu 820,3 paturi de spital la suta de mii de locuitori, în timp ce ultima poziție revine Spaniei cu 324,5.

Problema e că în ciuda acestei constatări pozitive, populația României are cea mai mică speranță de viață din Europa. 77,4 ani femeile și 69,8 ani bărbații. Spre comparație, în Suedia, cea mai longevivă națiune europeană, femeile au o speranță de viață de 83,5 ani și bărbații de 79,4 ani. De unde rezultă că numărul paturilor de spital nu prea ne ajută să trăim mai mult.

Și e și normal lucrul ăsta: degeaba ai spitale dacă oamenii nu au obiceiul (că așa-i românul...) să-și facă periodic un control al sănătății și un set de analize. La statistica: „dacă au fost la un consult medical în ultimele 12 luni”, românii se află catastrofal în coada statisticilor, cu doar 39,9% din populație. Spre comparație, imediat înaintea noastră sunt grecii, infinit mai educați, cu 63,7% din populație mergând la un consult medical măcar o dată pe an. În occidentul civlizat (Olanda, Germania etc.) procentul crește până la 80-85%.

Se dezvăluie, astfel, misterul mortalității înalte a românilor. Acest mister nu are nimic de-a face cu infrastructura, ci cu mentalitatea nației. De bine de rău avem spitale, paturi și medici, dar suntem un popor needucat. Românul nu are obiceiul să meargă la doctor. Pur și simplu nu-i stă în caracter. Și pentru ca tot tacâmul să fie complet, românul are o părere destul de bună despre sine: deși avem cea mai mică speranță de viață dintre europeni, nu mai puțin de 25,7% au impresia despre sine că sunt „foarte sănătoși”, ceea ce ne plasează, ca nație, în prima jumătate a clasamentului (cei mai sănătoși se cred grecii, peste 52%, iar cei mai ipohondri sunt, de departe, balticii, cu procente sub 10%; în țările occidentale procentele variază în general între 15% în Germania și 37% în Suedia).

Ei bine, în condițiile în care românul e așa de needucat cu privire la sănătate - și aici vroiam să ajung -, consultând atât de rar medicii, guvernanții iau decizia absurdă de a îndepărta și mai mult spitalele de oameni, așadar de a le face românilor și mai greu să acceseze serviciile medicale. O asemenea decizie nu poate avea decât repercursiuni catastrofale asupra sănătății populației, pentru că este clar că un individ care nu venea la spital când spitalul era la 10 kilometri de el, cu atât mai puțin va veni când spitalul e la 20 sau la 30 de kilometri.

Și de aici vine problema nr. 1 a reformei Cseke care, prin considerentul celor scrise mai sus, consider că este o crimă (cu premeditare?) împotriva sănătății întregii populații, nu doar a celor care locuiesc în regiunile văduvite de spitale. Încă din vechime „bolnițele”, spitalele, au avut nu doar un rol curativ, ci și unul preventiv. Eradicarea bolilor majore nu poate fi făcută fără o rețea densă de spitale și fără o populație participativă la efortul de sănătate, mai ales că marile boli infecțioase, spre deosebire de bolile grandioase pe care le visează ministrul (accident cerebral, infarct, superaccident auto...) au deseori simptome foarte asemănătoare cu ale unor boli banale pe care numai un medic calificat le-ar putea deosebi.

Holera, de exemplu, se manifestă la început prin diaree și vomă, ceea ce poate să ducă ușor la confundarea ei cu o simplă deranjare „la stomac”. Tifosul debutează cu febră, ceea ce îl poate face pe un țăran să creadă că are de-a face cu o banală „tragere de curent”. Tuberculoza se manifestă prin tuse, ceea ce avem cu toții, și scuipat de sânge - ceea ce se poate ignora dacă nu știm că e un simptom al unei boli foarte periculoase. Meningita apare ca o durere de cap însoțită de fotofobie. Variola, una dintre cele mai periculoase boli, teoretic eradicată din România de pe timpul comuniștilor, debutează cu nițică febră și cu oboseală. Antraxul se manifestă tot prin tuse și febră, putând fi confundat lejer cu o răceală mai puternică. Etc. Toate acestea sunt boli infecțioase foarte periculoase pe care un nespecialist le poate oricând confunda cu ceva mai ușor. Confuzia ar putea conduce însă la infectarea unei întregi comunități și, prin extensie, a unei întregi regiuni - iar pentru ca scenariul acesta să se producă e suficient ca un focar de infecție să fie lăsat să se dezvolte în liniște, pur și simplu pentru că oamenii sunt prea leneși sau prea neștiutori pentru a merge la un spital aflat mult prea departe de localitatea lor. Având în vedere țara în care trăim, scenariul e mai mult decât plauzibil, și tocmai de aceea aștept cu interes să văd dacă în momentul în care vom asista la izbucnirea unei epidemii cineva dintre cei responsabili cu adevărat - Băsescu, Boc sau Cseke - vor răspunde penal, sau vina va pica iarăși pe vreun Păun acarul, ca în cazul de la maternitatea Giulești.

12.4.11

Frizura de absurd: patafizica anticomunismului văzută prin ochii lui Valeriu Stoica

„Adevărul” publică niște documente incredibile, de pus în ramă, care i-ar face să pălească de invidie, dacă ar fi vii și reali, chiar și pe celebrii Farfuridi, Brânzovenescu, Cațavencu, Tipătescu și toate celelalte canalii din tragi-comicul bestiar caragialian: o autobiografie olografă și CV-ul de dinainte de 1989 al celebrului teoretician pseudo-liberal, gropar al Convenției Democrate, servitor conștiincios al anticomunistului Băse, anticomunistul lui pește Stoica Valeriu. Să urmărim cu uimire evoluția unei cariere anticomuniste de-a dreptul ... patafizice:

- 1968 - 1972 : Secretar al organizaţiei UTC la Liceul Gheorghe Lazăr
- 1972 - 1976: activist într-o brigadă de propagandă juridică în organizaţiile UTC din cadrul Întreprinderii „Griviţa Roşie"
- 1972 - 1976: activist într-o brigadă de propagandă electorală în asociaţiile studenţilor comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
- Din aprilie 1974: membru PCR
- 1974 - 1976: membru în comisia politico-ideologică de pe lîngă consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Centrul Universitar Bucureşti
- 1974 - 1976: coordonator şi îndrumător al muncii politico-ideologice din institutul de Arhitectură „Ion Mincu", Institutul de arte plastice "Nicolae Grigorescu" şi Institutul de educaţie Fizică şi Sport Bucureşti.
- 1980-1981: Secretar al organizaţiei UTC din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti
- 1980 - 1981: propagandist la nivelul Comitetului UTC al Sectorului 5
- 1980 - 1981: prezintă lunar informări politice în cadrul adunărilor generale ale organizaţiei de bază PCR.
- 1981-1985: Secretar al organizaţiei de bază PCR din Judecătoria Sectorului 5.
- 1981 - 1985: lector la cabinetul politico - ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 5
- iunie 1985: absolvent al Universităţii politice de conducere (cu media 10)
- 1985 - 1986: organizator al grupei sindicale din cadrul secţiei civile a Tribunalului Bucureşti
- 1985 - 1986: curs special de pregătire la Cabinetul politico ideologic de pe lîngă Comitetul de partid al Sectorului 4 Bucureşti
- Decorat cu medalia „A 40-a aniversare a zilei de 23 August 1944" pentru activitatea profesională şi obştească

Ei, cu așa un CV bogat politic, să tot fii vajnic liberal, liberal-democrat, popular sau ce naiba va mai fi fiind onorabilul.

Sursa (via Constantin G.)

10.4.11

Michael Parenti despre globalizare

Îi mulțumesc și lui „Cosmin”, care mi-a recomandat în urmă cu câteva zile să urmăresc acest seminar al lui Parenti. Un singur comentariu am, e după film, vă las să-l urmăriți.


Cu un singur lucru nu sunt deloc de acord din ceea ce zice Parenti: „lumeatreizarea” lumii (17:40) nu este scopul capitalismului contemporan. Ea este o fatalitate. Spațiul e prea mic aici ca să o explic, dar cert este că pauperizarea maselor occidentale nu e deloc un lucru pe care capitalismul contemporan îl dorește neapărat.

Hai să judecăm logic. Să vorbim strict de America, inima sistemului economic mondial. Dacă toți americanii vor ajunge la un salariu mediu de 1 dolar pe oră, cine va mai susține PIB-ul Americii?! Conform ultimelor date ale biroului de statistică american, 70% din PIB-ul Americii e susținut de consumul privat (e adevărat că mărimea procentului poate fi contestată, dar insignifiant). Deci, dacă americanul mediu se pauperizează, undeva spre 70% din PIB-ul Americii se duce naibii. Este această descreștere în logica economică a capitalismului? Nu.

Cum ar mai fi Steve Jobs miliardar dacă oamenii nu ar mai avea bani să cumpere joculețe cretine pentru cretinelul lor aparat Iphone? Nu ar mai fi. Nici Starbucks nu ar mai vinde nimic. Nici McDo. Etc. Deci pauperizarea, în opinia mea, nu face parte din scopurile intrinseci ale capitalismului.

Și totuși pauperizarea pare inevitabilă. Actuala depresie economică a fost precedată în 2005 de imposibilitatea americanului mediu de a mai economisi ceva. În 2005 curgea încă lapte și miere și colapsul imobiliar era întrezărit de foarte, foarte, foarte puțină lume, deci acel mic semnal de alarmă nu a fost luat în seamă de nimeni. Și toate graficele ne arată că de la „the Nixon shock” (evenimentul fondator al capitalismului contemporan) încoace rata economisirii s-a redus constant, de la 10% în 1970 până la 1% în 2005.



Ce e mai important, e că fiecare recesiune minoră a accentuat din nou rata de economisire (ceea ce e logic: când e recesiune oamenii se tem de viitor și reîncep să pună bani deoparte), dar niciodată până la nivelul de dinaintea recesiunii minore precedente. Actualul nivel de economisire al americanilor e la un mult mai sănătos 6,5%, dar încă e la jumătate din cel al precedentei recesiuni majore (cea de la începutul anilor 90). Rezultă așadar că dacă lucrurile vor continua astfel, la un moment va veni o recesiune care va surprinde populația celei mai mari superputeri a lumii și fără joburi, și fără „savings”.

Suntem obligați să conchidem că după 1990 s-a întâmplat într-adevăr ceva, și nu în bine. Nu o zic eu, o zic cifrele (exact aceeași situație se pare că e verificabilă și pentru piața muncii și a joburilor full time din ultimii 30 de ani). Asta nu înseamnă că pauperizarea maselor e scopul capitalismului cu pălărie de cowboy, la fel cum nici scopul intrinsec al lui Ted Bundy nu era acela de-a omorî studente.

8.4.11

Ii multumesc lui Cuculetz

Mic avertisment, și rezumat, pentru acei cretinei pe care mi i-a aruncat pe cap, inevitabil, linkul lui C. Rogozanu și care au a priori impresia că eu susțin necondiționat dreptul lui Cuculetz la (fix) 3 pantofi, 2 ghete și o șapcă:
- pentru cineva care gândește cu mai mult de un neuron, Cuculetz îi expune lui Aligică dreptul la un trai decent, adică nimic altceva decât unul din drepturile universale ale ființei umane (art. 25 din Declarația Universală), care sunt definitorii și pentru ființa umană din voi, nu doar pentru Cuculetz;
- refuzul (indiferent de temei: „la muncă, băh!”, „ești evreu”, „mai dă-te-n p*** mea”, „Mi - Aligică, iu - Cuculetz”, „ONU e nașpa”) de a accepta dreptul lui Cuculetz la un trai decent, un trai decent corelat, firește, cu situația generală a societății în care se învârte Cuculetz (în sensul că o stare de lucruri poate fi „decentă” în România și „indecentă” în Canada), ne obligă, dacă a) suntem corecți cu propria noastră conștiință și b) suntem suficient de inteligenți ca să urmărim un fir logic, să ajungem să renegăm orice drept...
- ... ceea ce ne plonjează direct într-o stare de barbarie.
De aici decurg o serie de consecințe, pe care cititorii (inteligenți) și le pot închipui singuri, dar principala consecință, pe care o expun aici ca să nu se spună că nu s-a înțeles, e următoarea: cine nu pricepe ideea că într-o societate civilizată munca sa personală trebuie să ajute nu doar la edificarea bunăstării proprii, ci și la edificarea bunăstării celorlalți, inclusiv a celor care aparent nu fac „nimic” (vezi întrebările despre „nimic” în comentarii) se pronunță pentru barbarie .
Asta e tot, dacă aveți impresia că puteți înțelege, bine, dacă nu, pls. în colțul din dreapta sus al tabului de navigare e un [x] mic. Click pe el.
10 aprilie, ora 22:00

Piața de idei din România este foarte atipică.

Discursul public dominant este, de mai bine de 20 de ani, unul ultraconservator și ultraliberal. După 1990 s-a produs - cum ar zice Paulo Freire - o colonizare culturală masivă a României al cărei rezultat se vede astăzi, după 20 de ani: nu mai avem cultură națională. Toată producția culturală din România se rezumă la traduceri și la glose pe teme, tematici și autori străini. Autorii români, fie ei poeți, dramaturgi, scriitori, filozofi, sunt sublimi... dar lipsesc cu desăvârșire. Singurul autor serios născut după 1990 e H.R. Patapievici. Restul? Vorbe. Nu există nici un autor fabricat după 1990 care să poată spune că trăiește ca urmare a operei sale, nici măcar în domenii de o anumită urgență. Copiii noștri încă mai învață să citească după Ion Creangă, „Fram, ursul polar” și „Dumbrava minunată”. De ce? Pentru că în 20 de ani nu a apărut nici un autor care să facă o literatură pentru copii mai apropiată de mentalul copiilor de azi.

Dacă e să ne uităm apoi la literatura politică, observăm un lucru: cărțile clasice ale stângii nu au fost editate niciodată după 1990. „Capitalul” lui Marx nu a fost reeditat niciodată după 1990, deși, le place sau nu le place unora, este una dintre cărțile clasice ale umanității. Atât, și este suficient să-ți dai seama că în România gândirea de stânga a fost inexistentă în ultimii 20 de ani.

Cu toate acestea, există în continuare un grup de șmecheri vocali care se mai cred, probabil, în data de 1990 ianuarie 1, urlând din toți bojocii că în România e socialism, că România e de stânga, că România e comunistă. Nu există nicăieri, în nici un spațiu cultural, o victorie atât de zdrobitoare a ultraliberalilor asupra stângii cum avem în România, unde orice tentativă de gândire „altfel” e prompt îngenuncheată prin mijloace de constrângere financiară (celui interesat de teme de stânga i se taie accesul la burse și finanțări) sau / și simbolică (atacuri mediatice - vezi atacurile recente împotriva lui C. Rogozanu și a revistei online „Critic Atac”, dar și atacurile mai vechi împotriva „Observatorului Cultural” ); și totuși șmecherii ăștia continuă să lupte, asemeni porcului Napoleon din „Ferma animalelor”, împotriva ipoteticului Jones, socialismul-care-nu-le-dă-pace. „Vreți să se întoarcă Jones?

Unul din acești șmecherași vocali e un anume Aligică, columnist la Hotnews și ceva profesor universitar dincolo de baltă.

Astăzi Aligică polemizează cu un cititor, un anume Cuculetz (vezi „Prostie, iresponsabilitate, stangism. Teoria lui Cuculetz” pe Contributors.ro), care se pare că l-a scos din sărite furnizându-i următorul comentariu: „Fiecare fiinta umana [...] are dreptul la trei mese pe zi, un loc calduros de dormit pe timp de noapte, o pereche de incaltari si inbracaminte iar asistenta medicala gratuita, restul e vrajeala…” Trebuie să-i mulțumim lui Cuculetz pentru că l-a enervat suficient de tare pe Aligică pentru a-l obliga să-și coboare limbajul și să-și expună în toată splendoarea gândirea care, sub masca benignă a liberalismului de paradă, ascunde de fapt ceea ce este esența ultraconservatorismului: barbarie.

Cuculetz este drastic combătut spre satisfacția comentatorilor, mai excitați ca la o luptă cu câini: „Ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație. Ai dreptul la trei mese pe zi, un loc călduros de dormit?! Bun. Atunci cineva are obligația să și le asigure. [...] Cine? Dacă spui Statul [...] Statul e o abstracție. El nu produce nimic. Niște oameni trebuie să producă încălțămintea, hrana și locuințele în discuție. [...] Statul transferă instituțional și legal obligația de a te hrăni și îmbrăca în slujba unor oameni [...] Discuția e aici: De ce să am eu o obligație pentru a-i asigura lui Cuculetz trei mese pe zi? [...] Amicul Cuculetz și cei doi tovarăși ai săi (Vasile Ernu și Costi Rogozanu, pe care șmecherașul îi ia la pumni en passant, n.m.) nu au un drept anume care obligă nația română la așa ceva.

Problema e că... problema e prost pusă.

În primul rând dreptul invocat de Cuculetz nu este al lui Cuculetz personal. Este al tuturor oamenilor și se răsfrânge asupra lui Cuculetz pur și simplu ca urmare a faptului că numitul Cuculetz face parte din umanitate. Este inclusiv dreptul lui Aligică. Înțelegem că Aligică însuși ar renunța de bunăvoie la acest drept, dar, ghinion pentru el, nu o poate face. Iată cum sună articolul 25, paragraful 1, din Declarația Universală a Drepturilor Omului:

„25.1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. (traducerea oficială)

Atât, și orice discuție ar fi de prisos. Pur și simplu Aligică vorbește pe lângă. Dacă e nemulțumit de lumea în care trăiește, dacă e nemulțumit că deține anumite drepturi cot la cot cu Cuculetz, să se ia de ONU, nu de Cuculetz. Și, mai ales, să se hotărască pe cine reprezintă Cuculetz: stânga? Păi în ONU sunt membre și state reacționare precum Arabia Saudită sau Birmania. Dreapta? Păi în ONU sunt membre și Coreea de Nord, Cuba, China. Toată țările astea declară măcar formal că respectă toate drepturile omului și știm că până și ele reușesc să asigure, cât de cât, anumite drepturi (Cuculetz sigur ar aprecia politica de locuințe din Coreea de Nord, cea sanitară din Cuba sau grija pentru șoferi din Arabia, unde benzina e ieftină ca braga).

Dar hai să nu ne oprim aici, ci să explorăm până la ultimele consecințe logica acestui Aligică.

Aligică îl ia la rost pe Cuculetz pentru că respectivul comentator îndrăznește să-și revendice niște mici drepturi pozitive. Pentru cine nu știe, într-un anumit limbaj libertarian drepturile așa-zis negative sunt cele pe care le ai pur și simplu, individual, și care îți pot fi încălcate prin acțiunea altora (de exemplu, dreptul la liberă exprimare: acest drept îl ai, pur și simplu, și îl poți exercita de capul tău, dacă ai chef) în timp ce drepturile pozitive sunt cele care trebuie neapărat sprijinite de acțiunea altora (cum e dreptul la un nivel de trai decent, invocat de Cuculetz și de articolul 25: fără acțiunea conjugată a celorlalți semeni, degeaba ai acest drept, că nu poți să-l exerciți).

Așadar, dacă omul pretinde niște drepturi așa-zis pozitive, acest lucru „crează o obligație” cuiva, în speță lui Aligică, iar Aligică protestează, pentru că nu e de acord cu obligația de a munci pentru Cuculetz. Problema e următoarea: Aligică protestează în virtutea dreptului la liberă exprimare. Dar în ciuda dreptului la liberă exprimare Aligică și-ar putea lua oricând un pumn în bot de la vreun Cuculetz nervos. Și atunci se pune întrebarea: cine trebuie să apere dreptul la liberă exprimare al lui Aligică? Să zicem că în cazuri unu la unu Aligică se poate apăra singur. Dar dacă Aligică e, să zicem, atacat pe stradă de 100 de oameni incitați de un imam furios (luăm cazul recent întâmplat în Afganistan)? E clar că bietul Aligică nu se mai poate apăra singur și probabil va ajunge să fie jupuit de viu.

Păi din două, una: ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică creează, conform vorbelor lui Aligică însuși, nu ale mele, o obligație pentru cineva pentru a-i apăra lui Aligică spinarea, ceea ce, hm, e o mare porcărie!...  pentru că așa ne învață însuși Aligică; ori dreptul la liberă exprimare a lui Aligică nu creează nimănui nici un fel de obligație, drept pentru care fraza emisă de Aligică: „Pentru ca tu să ai un drept, cineva trebuie să aibă o obligație.” e pur și simplu falsă. Și implicit falsă e toată argumentația lui ulterioară. Și implicit lipsită de sens, supărarea lui.

Deci oricum o dai, nu e bine. Și în ambele cazuri Aligică e lipsit de apărare. Poate fi oricând jupuit de viu de imami și e chiar indicat să fie, fiindcă în felul ăsta - nu-i așa? - i s-ar confirma teoria: drepturile tale nu sunt problema celorlalți. Sunt convins că odată ce se vor găsi unii să-i pună pielea pe băț cea mai mare fericire a sa va fi să facă semnul „V” de la victorie și să zâmbească larg cu toți dinții.

Morala e simplă.

Drepturile omului nu sunt niște „mofturi” de Cuculetzi, așa cum vor să ne facă să credem șmecherii gen Aligică. În clipa în care facem sofisme cu nevoile de bază ale oamenilor, intrăm obligatoriu pe un drum pe care vom ajunge să facem vrând-nevrând sofisme și cu drepturile „de primă generație”, adică dreptul la liberă exprimare, la libertatea credinței etc. Ajungem de fapt să negăm bazele civilizației. Plonjăm direct în barbarie.

Logica lui Aligică nu este altceva decât logica unui individualism tâmpit care nu se întâlnește nicăieri altundeva decât în cărțile anumitor filozofi și economiști mai mult sau mai puțin idioți. Din fericire oamenii simpli, confrații lui Cuculetz, se pare că mai au încă rezerve de solidaritate. De exemplu cei 50 de japonezi care lucrează în centrala de la Fukushima sigur nu l-au citit pe Aligică. Nici cei 500.000 de britanici care au demonstrat recent la Londra. Nici oamenii de pe Kiva.org. Nici... nici... nici...

1.4.11

O posibilă revelație Wikileaks: „globalizarea” e un simplu imperialism

După debutul fâsâit din Hotnews, telegramele Wikileaks devin din ce în ce mai interesante. Mie mi-au atras atenția unele care arată cât de acerb luptă americanii pentru protejarea afacerilor corporațiilor proprii.

În prima dintre ele, datând din 2005 și publicată aici de revista Kamikaze, americanii erau supărați foc că European Drinks, cel mai important concurent local al Coca-Cola, urma să primească un credit de 200 de milioane de euro de la Banca Europeană pentru Dezvoltare. La data telegramei proiectul pe care compania românească îl depusese la BERD trecuse de faza de evaluare și urma să intre în linie dreaptă pentru obținerea finanțării. Nu rezultă ceea ce s-a întâmplat mai departe, dar uimește tonul alarmist al ambasadei americane, care caracteriza cu o mulțime de epitete negative concurentul Coca Cola și al altor afaceri americane „oneste” din România : „dubious business tactics”, „engaged in bribery and intimidation”, „anticompetitve practices” etc.

Acum, problema e că în capitalismul nostru incipient trăim un moment în care afacerile românești abia se capitalizează. Cu siguranță European Drinks a apelat la fel de fel de tactici neuzuale pentru a deveni în mai puțin de 20 de ani din dealer de „bitter suedez”, unul din giganții pieței de alimentație din România. Asemenea tactici neuzuale sunt însă normale în capitalismele incipiente. De exemplu țările occidentale nu au plătit nici azi vreun sfanț despăgubiri Africii pentru milioanele de sclavi transportați peste Atlantic. Nici pentru epoca colonială. Spania a transportat zeci de mii de tone de aur și argint din America de Sud în Europa în secolele XVI-XVII, capitalizând practic întreg occidentul pe spinarea amărâților (și puținilor) urmași ai indienilor din Lumea Nouă care trudeau din greu în mine. Foarte puțin din acel aur s-a întors în America de Sud și atunci când a făcut-o, a făcut-o sub formă de datorii.

Iar despre americani, ce să mai zicem? Negrii lor au fost eliberați din sclavie cam în perioada în care au fost eliberați și robii noștri țigani, infinit mai liberi decât negrii din SUA (țiganii, spre deosebire de negri, se puteau deplasa liber în țară și puteau efectua diverse lucrări oamenilor care apelau la serviciile lor). Adică foarte târziu. La 1776, Thomas Jefferson semna cu o mână sforăitoarea Declarație de Independență („all men are created equal”) și cu cealaltă își biciuia sclavii (da, Thomas Jefferson a avut sclavi până a murit!). Expansiunea din secolul XIX s-a făcut prin capturarea nemiloasă a pământurilor populațiilor indigene, care au ajuns în pragul exterminării.

Toate aceste excese, și multe altele, fac parte din istoria oficială a capitalismului. A plătit cineva ceva vreodată? Nu. De aceea e cu atât mai jenant să-i vezi pe americani făcând acum pe moraliștii lui pește prăjit din cauză că una (sau unele) din companiile lor ajung să se confrunte cu un concurent agresiv pe o piață incipientă.

A doua telegramă care mi s-a părut interesantă e publicată azi de Adevărul și e de-a dreptul senzațională. Sub titlul: „România, calul troian al SUA în Europa în privința organismelor modificate genetic” telegrama aceasta, mai precis articolul care o sintetizează, ne prezintă o lume mizerabilă, în care oficialii noștri, complet inconștienți, ar fi fost de acord fără nici o jenă cu cultivarea de porcării modificate genetic pe solul României. Ceea ce ne-a salvat a fost integrarea în UE și implicit adoptarea poziției oficiale a UE în această privință: interzicerea acestui gen de culturi.

Ori, culturile modificate genetic sunt dominate la ora actuală de două corporații americane: Monsanto și Pioneer Hi-Bred. Două sunt riscurile majore ale culturilor modificate genetic. Unul dintre ele este evident, celălalt este subversiv și mult mai periculos:

1. Riscul evident privește sănătatea consumatorilor. Nimeni nu știe ce implică, pe termen lung, consumul de mâncare rezultată din plante modificate genetic.
2. Riscul subversiv. Puțină lume înțelege că semințele modificate genetic sunt niște produse. Fiind produse, sunt purtătoare de ... drepturi de autor! Odată ce cultivatorii încep să folosească semințe modificate genetic, ei devin prizonierii mărcii producătoare, trebuind apoi să cumpere un nou stoc de semințe de fiecare dată când urmează să semene. Altfel zis, nu pot băga în hambar jumătate din recoltă pentru a semăna la anul (de altfel, majoritatea semințelor din plantele modificate genetic se pare că nici nu încolțesc, deci efortul ar fi în van). Mai mult, semințele modificate genetic sunt făcute să reziste la diverse pesticide create tot de producătorii de semințe. Aceste pesticide omoară orice altă plantă, dar nu și planta modificată genetic. Dacă ai apucat să dai odată pe câmp cu un anumit pesticid, sunt șanse mari ca multă vreme de acum încolo să nu mai poți cultiva altceva pe acel câmp decât acele semințe modificate genetic.

În Canada a făcut vâlvă procesul unui fermier, Percy Schmeiser, care a fost acuzat de Monsanto că îi folosește ilegal semințele. Capul de acuzare era dat de câteva fire de rapiță crescute la marginea câmpului lui Schmeiser, în condițiile în care terenul lui Schmeiser era înconjurat de terenuri ale altor fermieri care foloseau, fără excepție, semințe Monsanto. Schmeiser a încercat să se apere argumentând că semințele respective puteau proveni de la culturile vecinilor. Într-o primă fază, în 1997, Monsanto a câștigat procesul și fermierul a fost obligat la niște despăgubiri astronomice, dar în cele din urmă în 1999 un al doilea proces a fost câștigat fără drept de apel de fermier. Mai mult, în 2005 Schmeiser s-a confruntat din nou cu apariția unor semințe modificate genetic pe câmpul său și a obligat Monsanto să-i plătească factura de curățare.

În aceste condiții e de la sine înțeles de ce politica Uniunii Europene este una îndreptată împotriva organismelor modificate genetic. De mii de ani agricultorii nu depind de nimic altceva decât de hărnicia lor și de metehnele naturii pentru a putea oferi hrana de care are lumea nevoie. Într-o lume aflată la cheremul corporațiilor, hrana ar depinde exclusiv de interesele egoiste ale acestora. Perspectiva e mult prea periculoasă pentru a fi luată în serios.

Ambele telegrame ne pun însă pe gânduri și ne fac să regândim paradigma globalizării. În general ne place să credem că globalizarea este dominată de multinaționale, și că multinaționalele sunt niște corporații rele care au ajuns așa de mari, încât nu mai sunt propriu-zis legate de interesele unei națiuni, personalitatea lor manifestându-se undeva dincolo de state, guverne și națiuni. De aceea orice încercare de nesupunere față de multinaționale, sau orice încercare de criticare a multinaționalelor, este sortită eșecului, pentru că puterea lor e mult prea mare și, de fapt, personalitatea lor nici nu mai face parte din lumea aceasta. Iată însă că telegramele Wikileaks ne dezvăluie altceva. Nu, aceste multinaționale sunt de fapt mari afaceri naționale pentru sprijinirea cărora oficiali ai țării de origine nu precupețesc nici un efort. Este greșit să vedem în Coca Cola o companie globală, așa cum ne dau de înțeles reclamele; nu, Coca Cola este în primul și în primul rând o  companie americană, care produce o pișoarcă americană și niște chipsuri cu e-uri americane. Așadar, dacă în urma consumării exagerate de produse Coca Cola vom vedea mai multă obezitate, nu compania va trebui acuzată, ci America însăși, care a sprijinit această companie să devină o forță mondială. Este greșit să vedem în Monsanto un simplu producător de semințe pentru fermierii din lumea întreagă; nu, Monsanto este o companie cu un model de afaceri murdar care, dacă ar aplicat, ar produce pentru o mare parte a oamenilor o dependență totală de hrana monopolizată de o companie americană, care se supune fiscului american, care își va extrage profiturile din toată lumea și își va plăti impozitele la Washington. Așadar, dacă se va ajunge la foamete, nu Monsanto va fi de vină, ci America însăși, care prin diplomații ei și un întreg aparat de stat pus la dispoziția Monsanto va fi contribuit la starea de fapt.

Globalizarea ni se dezvăluie a fi, așadar, un simplu și banal imperialism, asemeni fenomenului analizat în urmă cu aproape 100 de ani de Karl Kautsky și de Lenin. Mitul expansiunii victorioase a capitalismului „isteț și inovator” se prăbușește. Expansiunea de fapt se face prin intimidare, prin coruperea elitelor locale, prin minciună și prin propagarea de idei subversive. Ceea ce ne diferențiază de momentul 1914 e faptul că oligarhiile actuale par a forma, după expresia lui Hervé Kempf, o supra-oligarhie transnațională, ceea ce face improbabilă eșuarea imperialismelor naționale într-un nou măcel mondial.