29.3.20

Data speranței: 10 aprilie

M-am uitat nițel pe cifrele oferite de Worldometers. Am luat de bună cifra de mortalității 3,4% comunicată de OMS. Am aplicat câteva calcule statistice și mi-a ieșit că numărul real de cazuri nedescoperite ar fi:
  1.  în Italia: cca. 335.000
  2. în Spania: cca. 238.000
  3. în Franța: cca. 160.000
  4.  în Olanda: cca. 40.000
  5. în Belgia: cca. 30.000
  6. în Germania: cca. 12.000
  7. în Suedia: cca. 7.000
  8.  în Danemarca și Grecia: cca. 2.500
  9. în restul țărilor UE, inclusiv în România, undeva în jur de 10.000 de cazuri.
În total, așadar, 822.500 de cazuri la nivelul întregii Uniuni Europene. Acestea sunt cazuri care puteau deja să se fi produs, cazuri care devin manifeste sau/și care sunt descoperite chiar acum, sau cazuri care abia acum sunt în incubație și se vor manifesta în următoarea perioadă.

Dar specialiștii spun că 80% din cazuri nu au nici un fel de simptome. Asta înseamnă că dacă stăm în continuare în distanțare socială - și, de bine de rău, observăm că se stă, inclusiv într-o țară indisciplinată cum e România - vreo 660.000 de cazuri nici măcar nu vor fi observate, rămânând să mai descoperim în jur de 160.000 de cazuri benigne, cazuri grave și cazuri foarte grave, care se manifestă măcar cu o durere de cap și necesită o vizită la spital și, implicit, testarea de rigoare. În plus, ar mai muri în jur de 27.000 de europeni.

Or, primele 6 țări enumerate mai sus - cele mai afectate - raportează împreună, în acest moment, în jur de 15-20.000 de cazuri noi în fiecare zi. Dintre ele doar Germania pare să fie ok, în sensul că numărul cazurilor, numărul decedaților și numărul cazurilor grave e apropiat de ceea ce rezultă din indicele comunicat de OMS. Primele 5 par să fie încă depășite de amploarea epidemiei. Dar chiar și așa, cu 15-20.000 de cazuri manifeste descoperite în fiecare zi, cele 160.000 de cazuri mai grave care urmează să mai fie detectate de autoritățile sanitare din Europa se vor epuiza undeva în jur de 10 zile începând cu acum (dacă se respectă în continuare distanțarea socială!). Așadar cel mai târziu pe 10 aprilie ar trebui să observăm la nivelul întregii Uniuni Europene că începe să scadă vizibil apariția de cazuri noi. Va fi luminița de la capătul tunelului?

23.3.20

Când se va așterne praful peste acest coronavirus multe semne de întrebare vor rămâne



În decembrie 2019 nevastă-mea a luat un virus nasol care a ținut-o la pat vreo 4 zile cu febră, frisoane, tuse și stare generală proastă. Nu i-am dat atenție, fiindcă ea oricum se îmbolnăvește în fiecare sezon gripal, de când o știu. Dar de data asta a fost mai rău ca întotdeauna.

După aceea m-a luat pe mine. Și eu mă îmbolnăvesc regulat iarna, ca orice om, dar ultima oară am avut o gripă nasoală în februarie 1999 (țin minte, ca ieri). Atunci a fost cu temperatură, arsuri în piept, muci, nasol tare. În istoria mea personală e o referință pentru că de atunci am tot avut gripe, viroze, dar niciodată așa de nasol.

De data asta lucrurile s-au petrecut așa: pe 24 am simțit că „mă ia ceva”. Pe 25 am fost la masa de Crăciun acasă la mama și mă durea vag capul, având și o mică amețeală, care îmi dădea la modul general o stare letargică, fără chef. Pe 26 starea generală de letargie a continuat dar seara, brusc, au început frisoanele. Pe 27 am zăcut în pat și am avut febră cam 38,5. M-am tratat doar cu două pastile de paracetamol, una dimineața, alta seara, care mi-au scăzut febra. În rest am stat mai mult în pat. A doua zi nu am mai avut febră însă am avut senzația de arsură în piept pe care nu o mai avusesem de la gripa din urmă cu 20 de ani. Nu am mai luat medicamente, dar mi-am suflat nasul foarte bine (deși era destul de uscat, nu cum îmi aduceam aminte că fusese în urmă cu 20 de ani), am tușit și am băut o grămadă de ceaiuri. În câteva zile, cu odihnă, ceaiuri și Grintuss pentru tuse seacă (foarte bun și eficient!), mi-am revenit la normal, însă am rămas cu senzația că am avut de-a face cu cea mai idioată gripă, sau răceală, sau viroză, sau ce dracu' o fi fost ea, din ultimii 20 de ani. Fiică-mea (8 ani) nu a avut nimic.

Acum apare acest profesor italian care ne spune că o pneumonie atipică circula în Italia încă din noiembrie 2019 ↗. Din păcate nu se mai poate verifica legătura dintre bolnavii de acum 4-5 luni și actualul Covid-19, dar dacă prin descoperirea unor dovezi conjuncturale se ajunge la concluzia că de fapt Italia era afectată de Covid-19 de mai multă vreme și abia acum i s-a dat atenția cuvenită, e clar că nu la Wuhan a fost sursa infecției. Dimpotrivă, Wuhanul însuși a fost victimă.

Un medic taiwanez (atenție, taiwanez, așadar nu chinez, „dușman al americanilor”, ci taiwanez, adică „prieten al americanilor”) a susținut încă din februarie ↗ că sursa virusului nu poate fi decât în SUA, nicidecum în China, pe baza cercetării istoricului unor îmbolnăviri care nu aveau nimic de-a face cu Wuhanul.

În SUA știm prea bine că în intervalul august-septembrie au apărut o serie de cazuri de infecții pulmonare care au fost puse în seama „vapingului”↗ (țigările acelea așa-zis „electronice”, de fapt niște dispozitive fără tutun care nu oferă decât plăcerea pufăielii de abur parfumat). Din punct de vedere medical și științific problema este că în nici o altă țară, cu excepția SUA, nu s-a mai observat / replicat îmbolnăvirea „pufăitorilor de la acele țigări „electronice”! Industria „big tobacco” din SUA, împreună cu administrația Trump, s-au grăbit să profite de această problemă încă neelucidată pe deplin (ce a provocat cu adevărat acele îmbolnăviri pulmonare?!) ca să impună o serie de restricții majore pentru scoaterea de pe piață a micilor producători de esențe de „vapare”, pentru ca piața așa-zisului „fumat electronic” să rămână doar în mâna lor. S-a zis atunci că la baza acelor îmbolnăviri a stat faptul că micii producători de „esențe” au amestecat în lichide fel de fel de substanțe otrăvitoare. Dar de ce nu s-au observat și în restul planetei aceste îmbolnăviri?...

Mai mult. Practic, deși au avut primul caz oficial de Covid-19 pe teritoriul propriu încă din 20 ianuarie, aproape o lună și jumătate administrația Trump a luat în derâdere amenințarea virusului și testările reale au fost mult întârziate ↗ sau făcute în condiții extrem de restrictive. Americanii s-au comportat ca și cum ar fi avut ceva de ascuns.

Între timp au apărut și cazurile de „insider trading” ↗, care nu sunt puține, și care dovedesc cu vârf și îndesat că de fapt la vârful Puterii de la Washington se știa prea bine care trebuie să fie realitatea din teren. Nu vreau să sugerez că politicienii au instrumentat căderea burselor ca să vândă scump și să cumpere ieftin acțiuni. Vreau doar să atrag atenția asupra a ceea ce e clar că politicienii știau: ei știau că virusul circulă deja în SUA și că momentul în care va trebui să se ia act de această realitate (cu toate consecințele economice) se apropie.

Și acum, ultima chestie nasoală pentru establishmentul american. Chiar dacă au încercat să-și ascundă urmele și să arunce toată vina pe chinezi, din păcate pentru ei curbele exponențiale ne pot spune și povestea a ceea ce urmează, dar la fel de bine și povestea a ceea ce a fost ↗. Or, ce ne zice nouă faptul că în SUA, odată ce s-a trecut la testări cât de cât ok (deși în continuare testările suferă de restricții masive!) s-a ajuns la descoperirea a aproape 10.000 de cazuri noi pe zi ↗ - ceva nemaivăzut, nici în China, nici în Italia. Ba nu, greșesc, chinezii au avut o zi, 12 februarie, când au raportat nu mai puțin de 14.000 de cazuri, deoarece au schimbat metodologia, în sensul că nu i-au mai testat pe bolnavi, ci i-au băgat la grămadă „la coronavirus” pe toți cei care manifestau simptomele specifice, fără să mai piardă vremea cu testarea lor. Însă în restul zilelor, chiar și în perioadă de vârf, chinezii au raportat în mod obișnuit 3-4.000 de cazuri noi.

Italienii raportează, iată, ceva mai mult decât chinezii: 4-5.000 de cazuri noi în ceea ce pare a fi vârful pandemiei din peninsulă, cu un maxim de 6.557 de cazuri noi pe 21 martie. Și apar, așadar, voci cu autoritate care zic că de fapt am putea avea de-a face cu un virus care nu circula în Italia din ianuarie 2020, ci din noiembrie 2019. E oarecum logic: oricât ar fi virusul de virus, e greu de crezut că în ceva mai mult de o lună și jumătate ar fi ajuns să infecteze, pornind de la câțiva turiști chinezi, 5.000 de italieni pe zi, mai ales că guvernul italian a luat deja de ceva vreme măsuri dure de „distanțare socială”.

Și atunci, dacă virusul circula în peninsulă de vreo 4 luni, ce se mai poate spune despre circulația sa în SUA, unde ieri s-au înregistrat aproape 10.000 de cazuri noi și unde, practic, fiecare stat e vulnerabil, inclusiv Alaska, stat care e la mama dracului, sau statele de redneckși din mijlocul preeriei?...

Singura concluzie logică e că de fapt virusul Covid-19 provine din SUA, că el circula în SUA de dinainte de noiembrie 2019 și că, din neglijența criminală a administrației Trump combinată cu un sistem public de sănătate demn de lumea a treia, în care oamenii sunt lăsați să moară pe stradă dacă nu au bani , a ajuns să infecteze planeta, să oprească în loc economia mondială, să distrugă milioane de locuri de muncă și să nenorocească milioane de oameni.

18.3.20

2020: anul în care va începe dezintegrarea efectivă a Americii

Petrolul a ajuns la mai puțin de 25 de dolari. La prețul ăsta Statele Unite ale Americii se pot duce la culcare. Dispar ca țară.

Ca să explicăm: mecanismul imperialist al SUA, care se bazează pe petrodolar, a fost explicat de Michael Hudson în capodopera sa economică, Superimperialism, apărută la vreun an după șocul Nixon. Așadar nu voi face decât să reiau pe scurt explicația sa de acolo.

În 1971 SUA erau în faliment, după toate criteriile și socotelile tratatului de la Bretton-Woods. Practic, dintre cele două mari superputeri de la acea vreme - URSS și SUA - primii care au dat faliment de facto, nemaiputând să-și îndeplinească obligațiile internaționale, au fost americanii. Mai precis, americanii au devenit incapabili să mai asigure stabilitatea sistemului monetar internațional în care fiecare dolar era echivalentul unei anumite cantități de aur. Măcinați de costisitoarele războaie de după 1945 (Coreea de Sud, Vietnam) americanii au tot tipărit dolari-hârtie fără nici o legătură cu cantitatea de aur în circulație până când în 1971 - în ajunul „șocului Nixon” - efectiv nu au mai putut susține minciuna oficială: dolarii nu mai aveau nici o acoperire în aur, deveniseră pur și simplu niște hârtii.

În acel moment Nixon a luat hotărârea „șocului”, adică a decuplat dolarul de orice referință la aur. Nu intrăm în explicații, că o lungim. Cert este că șocul a fost dublat de câteva mișcări extraordinar de inteligente, dintre care cea mai inteligentă a fost „împrietenirea” cu țările arabe și înțelegerea făcută cu acestea: noi, americanii, vă dăm arme, voi, arabii (ulterior OPEC), vă vindeți petrolul numai în dolari US.

Care a fost avantajul acestei înțelegeri? Păi, avantajul e ușor de priceput: la nivel mondial s-a creat o cerere cvasi-continuă și practic infinită de dolari americani. Toate țările lumii aveau nevoie de petrol, deci toate țările lumii aveau nevoie de ... dolari americani. Dar cum putea o țară oarecare să facă rost de dolari? Păi, nu există decât două modalități mari și late: 1. să exporți ceva în SUA și să încasezi dolari, sau 2. să cumperi bonuri de trezorerie americane, ca să iei dobândă pe ele, adică... să finanțezi deficitul bugetar al SUA! Așadar SUA aveau tot interesul să crească deficitele comerciale cu toate țările lumii. Din America plecau în afară, prin comerț, dolarii, care se reîntorceau apoi ca investiție în deficitul guvernului federal. La momentul răscumpărării, Rezerva Federală tipărea dolarii cu dobândă și îi dădea înapoi creditorului. Creditorul, cu dolarii-dobândă își cumpăra petrol și ce îi prisosea, apoi băga iar în deficitul guvernului SUA, și tot așa. Așa ajunseseră la un moment dat chinezii, de pildă, să dețină vreo 4 triliarde de dolari (4.000.000.000.000 $) din datoria Americii. Acum mai au doar 1.07 triliarde, sub Japonia care are 1.15 triliarde. Și Rusia deținea până în urmă cu câțiva ani peste 1 triliard din datoria americană, dar acum cred că nu mai dețin nimic. De când cu sancțiunile Putin refuză să mai cumpere dolari, adică refuză, practic, să mai finanțeze datoria de stat americană.

Rezultatul practic al acestui mecanism pervers a fost că SUA și-au permis, și își permit, de aproape 50 de ani, să funcționeze constant pe deficit bugetar. Anul ăsta deficitul bugetului federal e prognozat să ajungă la cca. 1 triliard de dolari (1.000.000.000.000) 1,1 triliarde de dolari (1.100.000.000.000), adică de vreo 4 ori mai mult decât e tot PIB-ul României! Pentru orice altă țară 50 de ani de mers pe deficit ar fi însemnat un dezastru absolut. Nu și pentru americani care, dimpotrivă, sunt ceea ce se cheamă „pasagerul clandestin” / free rider al planetei. Știți cum era bancul ăla din anii 90: „Ce face românul când nu mai are bani? Mai schimbă 100 de dolari!” Așa și cu americanii. Ce fac dacă au nevoie de bani? Mai tipăresc 100 de dolari.

Numai că mecanismul acesta are și el hibele lui. În primul rând pot să apară „idioți” cum au fost Ghadaffi, Hugo Chavez ori Saddam Hussein, sau cum sunt iranienii, sau cum e acum și Putin, care refuză să-și vândă petrolul pe dolari. „Idioții” vor euro, ruble, yuani, lei moldovenești, dracu' știe ce și de ce, dar nu dolari. Chestia asta e nasoală fiindcă diminuează cererea planetară de dolari, altfel zis capacitatea guvernului SUA de a funcționa ca free-rider / pasager clandestin, pe bani-hârtie. De aceea „ticăloșii” mici sunt lichidați rapid iar ăia mari, care nu sunt așa de ușor de împușcat, sunt puși la colț, sancționați, scoși de pe piață (a se vedea ce pățesc Maduro și iranienii), în așa fel încât piața să nu fie dominată decât de prietenii SUA, care cer „US dollar$” pe marfa lor.

Și tot de aceea, având în vedere că nu se poate conta la nesfârșit pe loialitatea întregii planete, americanii și-au dezvoltat propria industrie petrolieră care ajunsese până de curând să exporte aproape la fel de mult cât o făceau saudiții (192 miliarde USD față de 231 miliarde USD ale saudiților în 2018). Un mecanism destul de sănătos, de altfel, prin care să încasezi dolarii de care băltește planeta fără să crești deficitul federal. Numai că petrolul american are o mare problemă: extracția lui e foarte scumpă, fiindcă provine ori de pe platforme maritime, ori din rezerve de șist. El nu e profitabil decât dacă prețul petrolului pe piețele mondiale e de peste 45-50 de dolari pe baril. În rest, pur și simplu e mai bine să-l lași în pământ, că te costă mai mult să-l extragi decât să-l vinzi! Și chiar și așa, mecanismul are sens când prețul petrolului e pe de la 80-100 de dolari în sus / baril, pentru ca încasările să însemne ceva. La 51 de dolari, să zicem, abia acoperi costul de producție și rămâi cu niște firfirei. Mă rog, tot mai bine decât nimic...

Ceea ce înseamnă că la 25 de dolari pe baril americanii sunt în întregime dependenți de bunăvoința partenerilor lor (mai ales Arabia Saudită) de a continua să-și vândă marfa proprie pe dolari. Mai mult, la un preț de 25 de dolari și cu o cerere în scădere pentru petrol, care începe să fie înlocuit energetic de Li-Ion, și care devine tot mai puțin important într-o economie digitalizată, cererea mondială de petrol care se poate vinde pe dolari poate că nici nu va putea finanța deficitul federal prognozat pentru 2020. Dacă cererea pentru petrodolar scade sub un anumit nivel sau, mai rău, dispare, pur și simplu Statele Unite ale Americii vor fi nevoite să se autofinanțeze prin tipărire brută și masivă de monedă, care știm prea bine ce înseamnă (am trăit-o în anii '90 pe pielea noastră): disoluție. Alternativa ar fi, desigur, reîntoarcerea către producția de bunuri în interiorul SUA și reluarea unor relații comerciale specifice și corecte cu restul planetei, bazate pe schimburi reciproc avantajoase. Cam asta a încercat Trump la începutul președinției sale, numai că deși treaba asta e - teoretic - posibilă, ea nu poate fi făcută de pe o zi pe alta, pentru simplul motiv că nu poți repara în câțiva ani ceea ce s-a stricat în toată epoca postbelică, adică în șaptezeci și cinci de ani.

Este întâmplător, așadar, că americanii se decid să se retragă din Afganistan și din Irak? Nu. Aceste retrageri sunt echivalentul retragerii Imperiului Roman din Dacia. Ocupația acelor zone a devenit prea costisitoare. Imperiul nu o mai poate finanța.

Atâta doar că, spre ghinionul americanilor, nu mai suntem în anul 275 e.n. „Agonia” nu va dura 200 de ani. Ar vrea ei! În câțiva ani totul va fi „over”, la fel cum s-a întâmplat cu dezintegrarea imperiului britanic sau cu dezintegrarea URSS. În cazul imperiului britanic, între independența Irlandei (1922) și a Indiei (1947) nu au trecut decât 25 de ani. Căderea URSS a fost și mai brutală: de la „independența” Poloniei (1989, alegerile care l-au propulsat la putere pe Mazowiecki) până la dezintegrarea propriu-zisă abia au trecut vreo 1000 de zile...

Așadar nu știm cât va dura agonia americană, dar lucrurile cu siguranță se vor accelera la un moment dat nebunește, fiindcă, na, asta e, suntem în 2020, nu în 275. Ele deja se accelerează enorm cu cele trei lovituri masive la care asistăm acum (coronavirusul, prețul petrolului și căderea brutală a burselor, care echivalează cu „arderea” a mii de miliarde din active financiare, inclusiv din fondurile de pensii care ar trebui să facă mai lină viața generațiilor viitoare). Personal, cred că imposibilitatea finanțării deficitului federal va duce în câțiva ani la diverse penurii grave de aprovizionare, dublate de revolte armate, împușcături de tot felul și scene ca în Mad Max care se vor sfârși în cele din urmă cu secesiunea statelor relativ „sănătoase” economic de cele cu grave dezechilibre bugetare. Pentru România cel mai important lucru este să nu se lase trasă la fund de gigantul care se scufundă. Dacă ne vom scufunda odată cu americanii, nu vom fi iertați.