16.5.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie a Universității București (3)

În fine, motivul principal pentru care aș desființa această facultate îi va oripila probabil pe mulți, dar trebuie să-l spun: absolvirea ei nu oferă nici o perspectivă concretă pe piața muncii, în ciuda eventualelor ocupații listate pe site-ul facultății și pe care le poate face, chipurile cu succes, un absolvent de filozofie.

Deși unele dintre ocupațiile listate acolo sunt în mod evident eronate (cât de prost să fii să listezi „consultant de management” - COR 263107, în condițiile în care managementul e o știință în sine care se învață la facultățile cu profil economic?... oare se învață analiză diagnostic sau metodologii de management la Filozofie și n-am aflat eu?!... ) avem, într-adevăr, și câteva meserii din nomenclatorul general al meseriilor și ocupațiilor care ar putea fi acoperite și de absolvenții de filozofie. Dar pentru acestea ori nu există cerere în piață, ori nu sunt meserii destinate exclusiv absolvenților de filozofie (așa cum medicina, de pildă, e rezervată doar absolvenților de medicină sau contabilitatea doar absolvenților de studii economice cu profil de finanțe-contabilitate).

Luați orice site de joburi, arătați-mi un anunț de angajare pentru filozofi (COR 263301) sau mentori (COR 235902), și îl mănânc. Este jenant că pe site-ul facultății se face o asemenea sofistică ieftină, prezentându-se ca posibile meserii „de succes” niște... chestii pe care statul român le-a clasificat în lipsă de altceva, ca să știe cum să le impoziteze.

Realitatea e că singura meserie concretă care s-ar putea obține la ora actuală de pe urma Facultății de Filozofie e aceea de profesor de științe sociale (sau cum naiba s-o numi catedra respectivă) pe la vreun liceu sau la o școală generală. Bună și asta... cu condiția să găsești post!

Dar nici asta nu e o meserie pe care Filozofia să aibă monopol. Există o grămadă de facultăți care pot furniza asemenea profesori. Mai rău, la Filozofie nici măcar nu înveți cu adevărat sociologie, economie sau drept, ca să poți spune că ieși cu adevărat un bun profesor de științe sociale. În loc de drept se face filozofia dreptului, care e un soi de ... nu mai zic ce. Cert e că n-are nici o legătură concretă cu juridicul și practica juridică. Ar trebui, zic eu, măcar un curs de drept constituțional, în urma căruia absolventul să înțeleagă și să fie în stare să explice unor copii de 14 ani niște principii de bază ale vieții în cetate, ale relațiilor între instituții, ale relațiilor concrete de putere și ale construcției democratice. Sociologie? Da, se făcea un curs (unul singur!) pe vremea mea. Astăzi nu pare să se mai facă deloc, sau poate, cine știe, o fi ascuns pe la cursuri opționale. Economie, pe vremea mea, nu se făcea deloc. Practic, ieșeai analfabet economic. Și din curricula de azi rezultă că și absolvenții zilelor noastre ies la fel de analfabeți. Atunci cum naiba să gândești critic în zilele noastre dacă nu înveți economie?! După umila mea părere pentru un student la filozofie ar trebui să fie obligatoriu să participe la un curs de microeconomie, unul de macroeconomie și unul de bazele marketingului. Aceste trei cursuri, care nici măcar n-ar fi greu de implementat, i-ar forma absolventului suficientă cultură economică și l-ar ajuta, într-adevăr, să devină un candidat credibil pentru meserii precum „consilier afaceri europene” (COR 242214) sau „consilier administrație publică” (COR 242201).

În rest, vă dați seama ce fel de profesor de științe sociale sau cultură civică poate ieși dintr-un absolvent de filozofie. Exceptând cazurile fericite în care avem de-a face cu oameni pasionați de meserie, majoritatea mai mult ca sigur nu sunt în stare decât să recite prostiile din manualele școlare, fără să le înțeleagă. Și după aia ne mirăm că elevii români nu iubesc școala și se plâng că școala nu-i învață nimic concret. Păi când profesorul însuși e incult vizavi de ceea ce trebuie să predea, nici nu e de mirare.

Spre deosebire de situația din urmă cu 25 de ani, în zilele noastre există facultăți mult mai aplicate pe concret în domeniul comunicării, relațiilor publice, jurnalismului, științelor politice etc. În urmă cu 25 de ani, da, lucrurile se făceau heirupist: terminai Filozofie și apoi te calificai ca jurnalist, specialist în comunicare etc. la locul de muncă. Sau web designer, cum am făcut eu, până să ajung concret specialist marketing (cred că asta e denumirea oficială COR pentru ceea ce fac azi). PR, comunicare, consiliere politică, nici nu existau ca ocupații sau business. Astăzi există facultăți dedicate și credeți-mă că poți face PR și dacă nu l-ai citit pe Hegel, poți face jurnalism de calitate și dacă nu l-ai citit din scoarță în scoarță pe Kant și poți fi specialist angajat la parlament și dacă nu știi pe dinafară critica pe care i-o face Popper lui Platon.

Mai mult. Nu doar că perspectivele de pe piața imediată a muncii sunt sumbre, dar există meserii și ocupații care nu sunt studiate propriu-zis în vreo facultate și care pot fi totuși practicate după ce faci un curs post-universitar (sau ceva asemănător). Însă pentru a ajunge acolo trebuie să ai „diploma potrivită”. Un exemplu binecunoscut e, firește, cel care ține de meseriile din sistemul juridic: de pildă, nu e suficient să fii judecător sau procuror doar cu licența în Drept, trebuie să fii și absolvent al Institutului Național de Magistratură. Dar ce ziceți de o meserie / ocupație precum evaluator imobiliar? Ca să devii așa ceva trebuie să ai studii superioare și să faci un curs acreditat la ANEVAR. Nimic mai simplu, nu? Desigur. Pentru un absolvent de ASE, Poli, Construcții etc. Chiar și Sociologie. Nu și pentru unul de Filozofie, a cărui diplomă nu e printre cele acceptate...

Cât despre perspectiva de a deveni auditor energetic, nici o șansă: acolo intră numai ingineri.

În concluzie, avem de-a face cu o facultate complet inadecvată la real. De fapt, la data înființării sale, în 1990, era al naibii de adecvată la realitatea acelor vremuri, în care un anumit corp profesoral avea nevoie de o feudă universitară proprie pe care să se joace singur cu lopățica burselor și a sforăriilor de rigoare, fără să mai „împartă” ceva cu Istoria sau naiba mai știe cu cine. Dar iată că anii au trecut și lucrurile au evoluat. Și nu în bine. Acum au ajuns să se certe între ei, fiindcă o facultate care o duce tot mai greu nu mai poate da „lapte și miere” și pentru oamenii Humanitas, și pentru cei din interior, și pentru cine știe ce sepepist sau pompier cu proptele la Dragnea care vrea să devină doctorand sau prof. univ. dr. Da domnilor, e greu! Dar ați avut la dispoziție 30 de ani să schimbați ceva. Și aveți și acum la dispoziție generațiile din anii '90, dintre care mulți - tocmai fiindcă ne ducea capul atunci, și ne duce și acum - nu am ajuns niște eșuați în campusurile universitare din occident, etern bursieri și veșnic ratați, ci ne-am clădit un prezent și un prestigiu chiar aici, și chiar acum, în meserii în care ne-am recalificat dar pentru care ceea ce am învățat concret la Filozofie a reprezentat, fără îndoială, un atu. Am putea fi rugați să dăm o mână de ajutor, eventual să participăm - de ce nu? - la un brainstorming care să genereze idei prin care facultatea să fie repusă pe linia de plutire și să nu mai aveți doar studenți care au nevoie de cămin la București. Până atunci încetați să vă mai mințiți singuri și să-i mințiți și pe alții că facultatea produce un bold, măcar, pentru piața muncii. Realitatea e că nu produce nici măcar un bold. Porniți de la adevăr, pentru că numai prin adevăr veți găsi și calea prin care să ieșiți din bălăcăreală și impostură.

9.5.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie de la Universitatea București (2)

Și acum trecând la subiect. Ajuns la o vârstă, zic eu, respectabilă (mâine fac 44 de ani) îmi voi permite să vorbesc fără ocolișuri.

În primul rând aș desființa Facultatea de Filozofie pentru că în tradiția Universității București filozofia a fost legată de Litere înainte de comuniști și de Istorie, după. Până în 1990 facultatea s-a numit „Facultatea de Istorie și Filozofie” și se făcea dublă specializare, ceea ce era mai normal pentru șansele ulterioare de care ar fi putut beneficia absolventul în carieră. Cine voia se specializa pe istorie, cine voia se specializa pe filozofie, dar absolventul era competent în mai multe direcții.

În perioada interbelică facultatea era legată de Litere. Când auzim de Cioran, Eliade etc. și știm că au făcut „filozofie”, de fapt avem în vedere faptul că ei intraseră la „Facultatea de Litere și Filozofie” și aleseseră specializarea „Filozofie”. La fel de bine (precum Eugen Ionescu) puteau să se specializeze pe literatură. Am avut la Brăila un unchi, Badiu Leu, care a murit pe la 90 și ceva de ani, prin anul 2000. Un personaj foarte interesant. A fost cumnatul lui Gheorghe „Gică” Popescu, marele fotbalist interbelic, antrenor al naționalei de fotbal în anii '50 și președintele FRF care a făcut posibilă calificarea la CM din Mexic '70. Unchiul meu făcuse „Facultatea de Litere și Filozofie” în interbelic și se specializase pe literatură, ieșind profesor de română. Dar fusese la cursurile lui Nae Ionescu (ca filozofii), știa o mulțime de lucruri din epocă. Ar fi putut alege și el specializarea „filozofie” dar fiind copil de țăran - e drept, țăran bogat, „chiabur”, dar tot țăran - s-a gândit că ar fi mai bine să iasă cu un job concret, cu care își găsea de lucru imediat. „Filozofii” erau copii mai bazați, majoritatea deveneau jurnaliști, publiciști, diplomați sau aveau timp și resurse să mai facă și altă facultate. Unchiul meu, după absolvirea facultății, a ajuns imediat profesor de limba română (cu casă, masă și un salariu bun, cum era atunci) la un liceu din  Ismail, în Basarabia. Invazia sovietică din 1940 l-a prins director de liceu, s-a refugiat încoace, apoi în 1941 a fost reinstalat director al aceluiași liceu și din 1944 s-a întors definitiv dincoace de Prut. Bineînțeles că în epoca stalinistă nu a rămas „nepedepsit”: a fost închis de două ori, o dată la finalul anilor '40 (un an la canal) și a doua oară la finalul anilor '50 (când l-au reapucat pandaliile pe Dej și când mulți alți intelectuali, inclusiv Noica, s-au trezit arestați din nou). Între timp, în timpul războiului și un pic după, el mai făcuse și Facultatea de Drept, dar nu a apucat să profeseze în avocatură decât foarte, foarte puțin, până când a fost arestat prima oară. Având în vedere meseria lui principală, după ce i-au dat drumul din pușcărie după prima detenție comuniștii l-au trimis într-un orășel din Moldova (Tg. Ocna) și l-au făcut la loc profesor. Dar nu de limba română (ca profesor de română, el era „învechit”, perimat, acum erau la modă Dan Deșliu, Sorin Toma etc.) ci ... de sport. Deci el, ditamai profesorul de limba română, făcea cu copiii gimnastică. Apoi, după a doua arestare, l-au făcut la loc profesor. Dar nu de sport, ci de ... socialism științific (probabil s-au gândit că după două „reeducări” cunoștea temeinic teoria marxist-leninistă). Abia odată cu dezghețul din anii '60, când cultura noastră i-a recuperat pe Arghezi, Blaga, Bacovia etc. el a putut să-și reia jobul obișnuit și ultimii cam 10 ani de carieră și i-a petrecut cu ceea ce știa să facă mai bine: predând limba română. E interesant că la pensie statul comunist a fost foarte corect cu el, socotindu-i și anii petrecuți în Basarabia, ca și cum nu pentru anii aceia îl băgase de două ori la pușcărie. Practic, a trăit pe spezele statului, ca pensionar, încă trei decenii. După moartea lui am avut ocazia să-i citesc un jurnal intim, niște însemnări scrise după vârsta de 75 de ani: nu îi ura deloc pe comuniști. Se împăcase cu tot ce i se întâmplase.

O facultate „pură și dură” de filozofie, așadar, e ceva nou, o invenție de după 1990, străină de tradiția din ultimii 100 de ani ai Universității București. Singurii care profită sunt cei care formează corpul profesoral, care și-au format o feudă universitară proprie pe care jonglează în voie cu tot felul de resurse. În anii '90, când eram eu student, jonglau și cu influențele. Sunt copii de profesori care au ajuns diplomați, funcționari în posturi călduțe, bursieri în străinătate într-o vreme în care dacă prindeai o bursă era ca și cum îl prindeai pe Dumnezeu de picior. Am avut coleg care era copil de secretar de stat (inițial nu intrase, dar după data de 1 octombrie 1993 l-am văzut scris cu mâna pe lista admișilor, ca urmare a unei „contestații”), am avut coleg care era copil de general din Marele Stat Major etc. Toți aceștia și eventualele lor „contestații” și solicitări de bursă în străinătate erau resurse simbolice importante care puteau fi ulterior traficate într-un sistem de tipul „ești om cu mine, sunt om cu tine”. Dacă Facultatea de Filozofie ar fi rămas la remorca alteia, la Istorie, să zicem, toate resursele ar fi trebuit împărțite cu Istoria. În plus, fiind independentă, și profesorilor dați afară după 1990 le-a fost mai ușor să se reîncadreze după ce s-a potolit iureșul revoluționar al studenților fiindcă o facultate nou-creată are nevoie de catedre noi și de profesori competenți, nu?!

Și, din păcate, dacă ne uităm la acești 30 de ani de „filozofie pură și dură”, nici măcar nu putem spune că s-a creat o școală românească de filozofie. Păi, cum și cu cine?! După umila mea părere condițiile obiective din România ar permite contribuții valoroase ale filozofilor români în domenii precum filozofia politică sau etica sistemului capitalist din post-comunism. De asemenea, filozofii români ar putea contribui la înțelegerea mai bună a efectelor globalizării din perspectiva unor spații de la marginea imperiilor (spații periferice). Trecerea de la planificare la piață liberă ar putea fi, de asemenea, un câmp de reflecție deosebit pentru filozofi. Sau, ca să vorbesc din perspectiva meseriei mele curente, influența strategiilor de marketing asupra unor populații educate „comunist” ar putea da naștere unor reflecții valoroase. Nici vorbă de așa ceva la facultatea de la București, unde corpul profesoral nu are altă ambiție decât aceea de a fi băgat în seamă de confrații din Apus ca să mai primească o măslină și-un ban de buzunar și de aceea nu face altceva decât să gloseze ieftin și plictisitor pe marginea unor discuții filozofice fără legătură cu ce se întâmplă aici. Nici vorbă să fie studiat un Paulo Freire sau alt mare filozof dintr-un spațiu periferic, cu care s-ar putea găsi punți comune. Nici pomeneală să avem și noi un Slavoj Zizek, cum au slovenii - un tip care gândește global pornind de la realități locale. Noi o ardem doct cu Kant și Heidegger, uitând că până să apară un comentariu la Kant în România, apar deja 100 în Germania, și până să acumulăm noi 10 comentarii valoroase, au acumulat deja nemții 1000.

Va veni și partea a treia.

7.5.19

De ce aș desființa eu Facultatea de Filozofie de la Universitatea București (1)

Nu m-am putut abține și am băgat un comentariu la ultimul articol de pe Contributors scris de Liiceanu cu privire la corupția de la Facultatea de Filozofie. Bineînțeles că nu mi-a fost aprobat, dar în esență ziceam următoarele:

„În anii '90 ați avut generații întregi de studenți care intrau după concursuri de 10-15 / loc și v-ați bătut joc de ei. Inclusiv dvs. și prietenul dvs., dl. Pleșu, care venea la cursuri din an în paște, fiind mai ocupat cu ministerele și cu politica decât cu filozofia. Nu pot să uit cum la cursul de Etică din anul 1 din 15 cursuri a venit la... 5, la alte 2 a fost suplinit de dl. ... Vasile Morar [protagonistul scandalului declanșat de Liiceanu, de altfel], și la restul, pauză. Etică? Poate... etica muncii?... mai puțin...

După aia v-ați trezit că mai aveți 0,...1 candidați pe loc și acum trebuie să luați fel de fel de sepepiști și pompieri ca să vă faceți doctorate cu ei. Foarte bine, facultatea culege fix ceea ce a semănat.”

Cât despre dl. Liiceanu personal, dânsul ar trebui să-și aducă aminte cu câtă acribie înșira ultimele apariții de la Humanitas pe catedră, făcându-le reclamă („Am scos Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra... ediție cartonată... stă în picioare...”) la începutul fiecărui curs, comportându-se mai degrabă ca un veritabil comis voiajor decât ca un profesor de filozofie. La pauză nu uita să le strângă grijuliu și să le bage la loc în servietă, nu care cumva să i le șparlească vreun student. Apropo de cărțile acelea, țin minte că eu aveam bursă 41.000 de lei pe lună (4,1 lei rotunjit în banii de azi, sau aproximativ 15 dolari la cursul de atunci) și Nietzsche era 12.000 de lei. Poate că dacă ne-ar fi dat o reducere, în calitate de studenți la filozofie, bunăoară să venim cu carnetul de student la librărie și să beneficiem măcar de un discount de 10%, i-am fi cumpărat și noi mai multe cărți și nu ar fi trebuit mai târziu să se milogească de dl. D.R. Rușanu pentru a i se șterge datoriile.

Acestea fiind zise, părerea mea e că în scandalul de pe Contributors ambele părți au dreptatea lor. Și Liiceanu are dreptatea lui, și cadrele didactice care au semnat scrisoarea împotriva lui Liiceanu au dreptatea lor. Dar despre asta într-o postare ulterioară, pentru că în momentul ăsta chiar am treabă și n-am chef să pierd vremea cu prostii.

4.5.19

Impresii după o nouă vizită la Paris

Mai întâi, ceea ce am scris în seara zilei de 1 mai, când m-au sunat de acasă, alarmați de faptul că „Parisul e în flăcări”.

Era pe dracu' în flăcări.



Apoi. Normal, seara urmăream și eu la hotel dezbaterile ca să văd la ce (nu) mă pot aștepta a doua zi. Dezbaterile, absolut cretine. Ceea ce m-a șocat e că nu se discuta absolut deloc despre revendicările sindicatelor și ale vestelor galbene, ci strict dacă vor fi sau nu violențe, dacă vor fi sau nu black blocs, dacă sunt suficiente măsuri de siguranță etc. Dacă te uitai strict la media franceză nu știai ce vor oamenii din stradă, pentru ce demonstrează, ce revendicări au. Trebuie să constat că la noi, de bine de rău, discuțiile încă se mai poartă pe substanță: dacă mărește Dragnea salariile, ok, de unde are bani?... N-are! Împrumută ca un porc! Politicienii se înjură între ei, dar măcar se înjură pe substanță. La francezi doar se băteau câmpii pe lângă subiect.

Trist.

Apoi. La un moment dat niște demonstranți, fugind de gazele lacrimogene, au intrat în curtea unui spital. Imediat s-a titrat pe toate posturile tv: demonstranții au atacat spitalul! Huo! Black blocs!

A doua zi adevărul ieșise la iveală: nu fusese nici un atac, și nimeni nu devastase nimic. Mass-media, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute. Unele canale continuau cu dezinformarea, altele ziceau că nu a fost nici un atac, dar nu-și cereau scuze pentru dezinformarea din ajun.

Apoi. În 1995, când am ajuns prima oară în Franța (cu trenul!...), am făcut pe translatorul pentru grupul de români pe care îi însoțeam. În 2007-2008 mă descurcam încă bine pe stradă cu franceza mea. Acum am avut sentimentul că sunt într-o țară pe care nu o mai înțeleg. Lăsând la o parte că în Paris rar mai vezi francezi albi, pe stradă totul e jargon și cuvintele sunt pocite ca la balamuc. Cu francezii vechi (inclusiv de culoare) te înțelegi încă bine pentru că pot trece cu ușurință de la jargon la limba normală, dar mi s-a întâmplat să fiu la o casierie la care vindea un tip cu ochii oblici și până la urmă a trebuit să o dăm pe engleză, pentru că efectiv eu nu înțelegeam ce zice el, el nu înțelegea ce zic eu... La fel și cu un bengalez simpatic care zicea că e venit din 2009 în Franța și care avea o mică tavernă... tot pe engleză ne-am înțeles...  Sentimentul că asta nu mai e Franța: o fi Senegal, o fi altceva...

Degradarea / arderea Notre Dame pare să fie doar un simptom al unei degradări mult mai profunde, care nu e chiar așa de ușor de înțeles prin „invazia necivilizaților”. Dacă în 2007, când veneai dinspre aeroportul Charles de Gaulle, primele grafittiuri și semne de vandalism erau în apropierea Parisului, acum ele încep aproape de îndată ce ieși din aeroport. Reclame peste reclame la agenții de pariuri, ca la noi, doar că la ei nu prea am văzut agenții la stradă - probabil preferă să joace online sau n-am știut eu să le văd. Dacă în 1995 pe esplanada de la Trocadero erau câțiva negri amărâți care vindeau mărunțișuri, acum erau cu sutele (plus șmenarii români care făceau alba-neagra). Franța - mai bine zis, oligarhia franceză - are interese coloniale în țări africane care au un surplus de populație cu care nu au ce face. Altfel zis, Franța absoarbe un surplus de populație care, lăsată de capul ei acasă, probabil ar produce haos, revolte, panică și nu în ultimul rând ar răsturna guvernele africane fără de care marile corporații franceze nu ar mai putea profita de pe urma bogățiilor Africii. E un joc murdar din care cea care pierde este civilizația. E foarte ușor să devii rasist în condițiile astea, dar realitatea e că nici un om nu pleacă „de bine” de la el de acasă. În timp, însă, mă tem că Franța va ajunge ea însăși colonizată de o populație care nu va mai avea nimic comun cu valorile ei și destinul, implacabil, așa cum îl știm din multe alte exemple, va fi unul singur: pieirea. Așa cum turcii au făcut magazie de muniție din Parthenon, pentru că lor nu le folosea la nimic ca locaș de cult, tot așa vom vedea încetul cu încetul dispărând Parisul și, prin el, Franța.

Una peste alta e cea mai tristă vizită pe care am făcut-o până acum în Franța. De bine de rău, sentimentul meu e că România se duce în sus. Mai greu, cu hopuri, cu șuturi în cur, dar se duce în sus, clar. Franța, dimpotrivă, pare că e pe o pantă net descendentă. Oamenii o duc prost (parcă erau îmbrăcați cum eram noi în anii 90), politicienii lor bat câmpii cu grație, singura care prosperă e societatea spectacolului și sforarii ei. În curând va începe Roland Garros-ul, cu cele mai mari premii din istorie.