Un prieten care a avut nervii mai tari ca ai mei și și-a dus până la capăt crucea didactică, în sensul că a avut răbdare (și ambiție) să-și dea doctoratul și să intre în sistemul universitar românesc, a predat o vreme, cred că prin anii 2003-2008, la mirabila Universitate din Pitești. După vreun an, doi, de catedră îmi povestea siderat că are studenți care, culmea, sunt înscriși la două facultăți, și nu oricare, ci Facultatea de Filozofie și Facultatea de Litere, care nu știau să pună corect cratimele într-o lucrare scrisă. Altădată mi-a arătat niște lucrări, vreo sută, din care trei sferturi erau copiate cuvânt cu cuvânt după o aceeași sursă de inspirație, cu tot cu virgule, greșeli de exprimare șamd. Genul acesta de studenți erau noile produse ale sistemului educațional implementat după revoluție, dar mai ales după 1997.
Reforma începută în 1997 a lăsat în urmă niște întrebări care au rămas nerezolvate până în ziua de azi. Pe scurt, acestea ar fi următoarele:
1. Care este idealul educațional căruia îi subsumăm eforturile de educație? Altfel zis, ce vrem de la copiii care intră în școala românească? De exemplu, comuniștii știau clar ce vor: omul nou. Omul nou era cu preponderență tehnic pentru că progresul patriei comuniste cerea fabrici și uzine. De aceea, când termina liceul, aproape orice tânăr român era în stare să susțină o meserie tehnică. Eu am mai apucat liceul de matematică-fizică în care dădeai la șaibă la orele de practică de mâncai jar (a, sau dezasamblam cabluri ca să recuperăm metalele). Cei mai merituoși erau în stare să facă o facultate și să iasă ingineri. Totuși, educația comunistă oferea destule locuri și celor care vroiau să învețe istorie, limbi străine, medicină etc. Toți aceștia ajungeau însă medici în policlinici și spitale care îi tratau pe muncitori și pe ingineri, profesori și educatori pentru copiii de muncitori și ingineri etc. Totul se învârtea în jurul omului nou, iar idealul omului nou era obținut din planurile de dezvoltare a României pe următorii 15-20 de ani.
2. Care este legătura concretă între educație și viață? Una din problemele educației comuniste era că elevul învăța fel de fel de aiureli, dar numai 5-10% din ceea ce învăța el la școală avea o aplicabilitate practică în viață. Firește, luată în sine, fiecare materie era importantă pentru cineva: pentru elevul care vroia să devină inginer era important să știe algebră și fizică, pentru cel care vroia să devină medic, chimie și biologie etc. Luate împreună, însă, fiecare elev ieșea din școală cu cel mult 5-10% materie interesantă, utilă și reținută. Viitorul inginer nu avea nevoie de biologie, nici viitorul medic de fizică atomică, nici profesorul de istorie de geometrie descriptivă, nici viitorul antrenor sportiv de desen tehnic. Între școală și viață se căsca o prăpastie colosală.
Ori, ce observăm la ora actuală? Păi observăm că nu există un ideal educațional și că prăpastia dintre școală și viață este la fel de largă și azi ca în urmă cu 22 de ani.
Să le luăm pe rând. Iată cum e definit idealul educațional în legea educației:
„Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă, a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.” Așadar, idealul educațional al școlii românești e un fel de „vrem să fie bine, să nu fie rău”. Mulțumim, dar cred că puteam cu toții să emitem o asemenea aiureală. Păi ce părinte e tâmpit să-și dea copilul la o școală care îl transformă într-un hoț sau într-un violator?! Decât să se fi scremut atâta ca să producă o frază alambicată ce nu spune nimic într-o limbă de lemn perfectă, legiuitorul ar fi făcut mai bine să lase gol articolul care definește idealul educațional. Ori cu el, ori fără, e tot aia.
Cât despre legătura dintre școală și viață, să dăm un singur exemplu: copiii încă mai sunt atrași spre lectură cu cărți de genul ... Fram, ursul polar (de Cezar Petrescu ... pentru orice eventualitate!). Să fim bine înțeleși: e vorba de copiii de azi, care au telefon mobil, internet, televizor. Și care, atunci când catadicsesc să citească, preferă Harry Poter. Sigur, nu e 100% vina guvernanților că limba română nu mai are, de mai bine de 20 de ani, o literatură pentru copii demnă de secolul XXI. Totuși, n-am auzit ca Ministerul Educației să fi făcut vreodată demersurile necesare pe lângă Ministerul Culturii, pentru ca Ministerul Culturii să facă un concurs literar, ceva, o sponsorizare, să instituie un premiu anual, în urma căruia de acum încolo, timp de 15 ani, să fie primenită toată literatura națională astfel încât copiii să poată citi cărți în limba română adaptate mentalului lor. Programele sunt complet idioate. Trebuie să fii prost să-ți închipui că un urs polar ar mai putea exercita aceeași fascinație asupra copilului contemporan, cum exercita asupra copilului de țăran din urmă cu 50 de ani, care nu ieșea din bătătura lui, decât cel mult în reședința de raion / județ. Și acesta e doar un exemplu, dar părinții de azi ar putea cu ușurință să dea alte zeci, sute de exemple.
Bacalaureatul Funeriu are astfel marele merit de a fi arătat tot jegul care domnea în sistemul de educație. Un sistem anchilozat, depășit, care mimează preocuparea pentru educație, cu profesori care mimează predarea, cu elevi care mimează învățarea, cu organizatori de examene care mimează examinarea, cu legiuitori care mimează legiferarea etc. Toată educația a ajuns o colosală butaforie care se prăbușește la primul bobârnac. Păcat însă că vor rămâne circa 100.000 de tineri handicapați pe viață din cauză că la capătul a (aproape) 15 ani de reforme tembele s-a găsit un Procust nemilos care să scoată patul de fier și să-i măsoare cu el. Pentru că, să nu ne facem iluzii: dacă acești tineri nu și-au format până la 18 ani obișnuința de a învăța pentru a lua măcar cu 6 un nenorocit de bac, nu o vor face nici de acum încolo. Deja creierul lor e distrus pe veci. Majoritatea lor covârșitoare nu vor mai lua niciodată bacul. Obișnuința învățării se capătă până pe la 10-11 ani (și sunt studii și psihologi care vorbesc de primii 2-3 ani de viață ca fiind esențiali pentru dezvoltarea ulterioară a copilului!). Nu știu dacă tinerii aceștia sunt conștienți că sunt niște victime. Probabil sunt prea proști ca să înțeleagă ce li s-a întâmplat, și prea proști să se organizeze și să-și ceară drepturile și să ceară să fie trași la răspundere vinovații. De ce zic asta? Pentru că, de exemplu, dacă timp de 12 ani o anumită companie de iaurt bagă o substanță toxică în iaurt și la finalul perioadei consumatorii sunt îmbolnăviți iremediabil cu cine știe ce bacil, cineva va trebui să răspundă. Dar asta, numai dacă victimele se sesizează. Pentru „iaurtul” educațional căruia i-au căzut victimă tinerii de azi nu va răspunde nimeni, niciodată.
Și totuși nu îi putem reproșa lui Funeriu că a făcut ceea ce trebuia făcut și a jucat rolul lui Procust. Nu, Funeriu, cu toate problemele lui, nu e vinovat pentru drama acestei generații. Singurul reproș, unul marginal, care i se poate aduce e că semnele dezastrului apăruseră încă de anul trecut, când nu au luat bacalaureatul decât ceva mai mult de 70% din adolescenți, dar că ministerul nu a făcut nimic pentru a îmbunătăți performanța de anul trecut, ba dimpotrivă. S-a limitat în a generaliza măsurile polițienești, ceea ce nu e rău, dar atât. Păi, în ritmul acesta la anul vor fi instalate camere de filmat și în podele, vor mai lua bacul doar 15% dintre elevi, iar ministerul va continua să prezinte un mare dezastru ca pe o mare victorie. Totuși, când vom avea din nou rată de promovabilitate de 80%, dar și studenți care să știe să pună corect o cratimă atunci când se exprimă în scris, care să știe să calculeze o matrice atunci când fac un calcul ingineresc, care să știe să înțeleagă o formulă chimică atunci când intră într-un laborator?! Altfel zis, când va reveni la normal educația românească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu