Mare jale, mare, că ministrul sănătății a zis că nu se va mai deconta nimic de la 1 martie pentru furnizorii privați de sănătate.
Așa cum probabil mulți și-au dat seama, eu sunt deja client al sistemului privat de sănătate, atunci când îmi permit. În ultimii 5 ani am avut de-a face de două ori cu spitalele de stat: o dată în 2008, când din cauza unei pierderi de sarcină soția mea a ajuns val-vârtej la un spital de stat de pe urma căruia s-a și căptușit cu o infecție (a scăpat ieftin; câteva luni mai târziu în același spital, în aceeași secție, și cam din aceeași cauză era să moară o soprană celebră...), și o dată în 2009, când soacra mea, înainte de a muri ca urmare a unui accident vascular cerebral, a stat internată două luni, paralizată în stare vegetativă, într-un spital de stat. Ambele au fost evenimente pe care nimeni nu le-a putut prevedea dar nu e mai puțin adevărat că în 2008-2009 nu prea existau spitale private și că, și dacă ar fi existat, în cel de-al doilea caz nu prea cred că mi-aș permis, sincer să fiu, o spitalizare așa îndelungată. În schimb, în 2011-2012, când soția mea a rămas iar însărcinată, toată supravegherea sarcinii, nașterea, vaccinările copilului și consultațiile pediatrice periodice au avut loc numai într-un spital privat. Pentru că a fost vorba de un eveniment predictibil, pe care l-am putut planifica și supraveghea și ale cărui costuri ni le-am permis. Nu fiindcă aș fi vrut eu, sau nevastă-mea, să naștem musai la un spital privat. Pur și simplu am preferat ca, atunci când lucrurile au stat în puterea noastră, să alegem sistemul care oferă condiții decente, în detrimentul sistemului cu care avusesem deja de-a face. Și la fel am făcut și în alte cazuri mai mărunte despre care am scris aici, de exemplu atunci când am suferit de CRSC.
A fost vorba, însă, de o alegere reală? Cu siguranță, nu. Nu am făcut nici o alegere atunci când am decis să naștem la privat. Pur și simplu am luat singura decizie normală, rațională, fără alternativă. O alegere adevărată implică în mod normal două opțiuni, A și B, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Ființa rațională le cântărește pe amândouă și optează pentru A sau pentru B. În cazul serviciilor de sănătate din România nu avem de-a face cu o alegere reală între oferta statului și oferta privată: pur și simplu cine nu are bani rămâne captivul unui sistem prost administrat și disprețuitor la adresa omului, și cine are bani, din lipsă de altceva, alege un spital privat. Alegerea, de fapt, e non-alegere. Adevărata libertate de a alege o au barosanii mari, care pot alege între a se trata pe câteva sute de euro într-un spital privat din București sau pe câteva mii într-unul din Viena sau de la Paris. Aici, da, avem de-a face cu o alegere reală care necesită cântărirea diverselor avantaje și dezavantaje (proximitate vs. experiență, ieftin vs. renume etc.) în vederea deciziei finale.
Pentru ca alegerea să funcționeze și în cazul clasei muncitoare (medii), care și-ar permite să dea niște bani pe serviciile medicale, prima condiție ar fi ca sistemul de stat să funcționeze așa cum trebuie, adică să ofere condiții decente și de un minim standard de calitate pentru ceea ce e dator să facă. Atunci când soția mea a născut la Sanador, nu ni s-a oferit mare brânză de banii cheltuiți, decât curățenie în spital și în salon, căldură umană, program omenesc de vizite (puteam intra în spital oricând până la ora 22.00) și confort total pentru mamă și copil (practic, era ca la hotel). În rest nu ni s-a oferit nimic în plus, să zicem un screening, gratuitate la primele consultații pediatrice, o schemă mai avantajoasă de vaccinare etc. Absolut totul s-a plătit și plătim suplimentar. Nu e nici o problemă, nu mă plâng, dar aș fi vrut ca pentru atâta lucru nevastă-mea să nască într-un spital de stat și să merg la privat numai dacă aș fi dorit să beneficieze de un serviciu cu valoare adăugată. Ceea ce n-a fost cazul. În România spitalele de stat se comportă mizerabil cu pacienții, nu atât la nivelul curățeniei (s-a mai zugrăvit pe ici, colo) cât la nivelul organizării și administrării, și, practic, funcția minimală de asigurare a decenței serviciilor de sănătate începe să fie preluată de spitalele private. Ceea ce nu e normal. În mod normal spitalele de stat ar trebui să-și facă treaba ireproșabil la un nivel minimal, decent, și spitalele private să se adreseze numai publicului care vrea și care poate să plătească mai mult, oferind nu un serviciu decent, ci un serviciu superior.
De exemplu, la ora actuală nu mai e ca pe vremuri, să vină pediatrul acasă pentru a consulta copilul. Te duci frumos cu ghemotocul la spital, și îl consultă doctorul pediatru acolo. Ori, un spital privat ar putea profita de această oportunitate. Ar putea propune un pachet de tip naștere plus consultații pediatrice periodice acasă în primele luni. Sunt convins că și-ar găsi o grămadă de clienți. Numai că spitalele nu-și fac deloc marketing, să încerce atragerea de clienți. De ce ar face-o, câtă vreme succesul vine garantat prin simpla punere la dispoziția pacienților a unor condiții decente?... Adică fix ceea ce trebuie să facă sistemul public de sănătate!
Ori, sistemul public suferă, pârâie din toate încheieturile și una din cauzele invocate de toate guvernele (inclusiv Boc) este subfinanțarea. Păi, dacă sistemul e subfinanțat, atunci normal e ca banii să rămână în primul rând în sistem. Este anormal ca statul să finanțeze un spital privat pentru că spitalul privat face ceea ce ar trebui să facă statul. Normal ar fi ca statul să finanțeze un spital privat numai dacă spitalul privat asigură un serviciu care nu poate fi realizat la spitalul de stat - poate ceva deosebit, o operație mai specială - și în rest să se preocupe de asigurarea unui standard minim de calitate pentru serviciile din propriul sistem medical. În mod normal, dacă plătim la stat asigurarea de sănătate, atunci statul e dator să ne asigure serviciile de sănătate cele mai generale, nu altcineva, și nu prin intermediul altcuiva, care va introduce automat în costul serviciilor și profitul propriu.
Situația e aberantă. Pe nici o piață de asigurări nu am auzit să cumperi asigurare de la cineva și să-ți rezolvi problema cu altcineva. În mod normal nu există decât două soluții: fie statul își asumă funcția de a asigura serviciile de sănătate la un standard minim de calitate, dar nu unul indecent (cum e acum), fie îi dă libertate totală asiguratului să se asigure unde vrea el și renunță total la furnizarea de servicii publice de sănătate (putând fixa prin lege obligativitatea asigurării și pachetul minim de servicii pe care operatorii privați să-l ofere). Nu există struțo-cămilă. De 23 de ani România a dus-o numai în struțocămilism („democrație originală”, „privatizare cu cupoane” etc.) și se vede ce-a ieșit. Personal, mi-e indiferentă soluția, câtă vreme cel care câștigă e cetățeanul. Dar, de vreme ce România dispune deja de o infrastructură puternică a sistemului de sănătate public mi se pare aberant și antiproductiv să implementăm a doua soluție.
Cât despre cei care se plâng că prin decizia lui Nicolaescu li se limitează dreptul de a alege, aceștia pur și simplu nu au dreptate. În primul rând, așa cum am zis mai sus, alegerea de fapt nu există câtă vreme ea implică alegerea între ceva decent și ceva indecent. Alegerea de fapt e o falsă alegere. Li s-ar încălca într-adevăr dreptul de a alege dacă ar plăti o asigurare privată și statul i-ar obliga să se trateze la stat. Câtă vreme plătesc la stat, e normal ca statul să le ofere servicii publice, deci e o prostie să susții că ți se limitează libertatea de alegere câtă vreme ceea ce plătești, aia primești. Cine nu vrea să beneficieze de serviciile publice de sănătate n-are decât să renunțe la salariu (se poate face om sau femeie de afaceri, își ia banii din dividende, nu mai dă nimic la stat și se tratează exclusiv în mediu privat). În al doilea rând ceea ce ar trebui ei să facă e să ceară statului să le dea serviciile promise, nu să ceară statului să îi lase să aleagă între un spital de stat și unul privat, pe baza asigurării plătite ... la stat. Mi se pare incredibil. În loc să-și apere drepturile, ei susțin... „dreptul” de a se consfinți o stare de lucruri prin care statul ia bani de la toată clasa muncitoare (medie) pentru a împărți discreționar o parte din ei la unii investitori privați cu afaceri în domeniul sănătății, care oferă la suprapreț niște servicii pe care statul ar trebui să le ofere în general gratis sau la un cost cât mai mic. Zic „discreționar”, pentru că parte din banii ăștia nu pot fi decontați de orice antreprenor care contribuie la starea de sănătate a populației, să zicem unul care vinde hârtie igienică sau pastă de dinți, articole esențiale pentru starea de sănătate a populației, ci strict de ăia care au „spitale”. Nu de alții. Și pentru dreptul acestor „băieți deștepți din sănătate” de a face afaceri profitabile pe bani publici se găsește clasă muncitoare (medie), care plătește din banii săi sistemul care permite aceste afaceri, să-și dea ochii peste cap. Nebunie? Nu. E România!
5.1.13
Istorie reală și istorie convențională
Ok, l-au îngropat (mai bine zis, ars) și pe Sergiu Nicolaescu. Acum putem vorbi un pic despre prostia cu „național-comunismul” lui?
Tocmai am revăzut unul din filmele lui importante, Mihai Viteazul. E pe Youtube, gratis pentru tot poporul. Nu mai văzusem un film de Sergiu Nicolaescu de la revoluție, din seara de 22 Decembrie 1989, când am urmărit Ringul. Filmele lui de după 1990 îmi sunt complet necunoscute, cele de dinainte de 1990 le-am văzut în anii 80 și nu mai țin minte mare brânză din ele. Așa că dacă tot îi trăgeau unii cu național-comunismul în sus, național-comunismul în jos, mi-am zis că n-ar fi rău să revăd un film d-ăsta, „național-comunist”.
Per ansamblu Mihai Viteazul m-a destins, m-a făcut să râd, pentru că e un film plin de scene involuntar comice. Însă trebuie să fii redus mintal ca să zici că ăla era un film „național-comunist” sau de propagandă ceaușistă. Pentru că tot scenariul se bazează pe istoria convențională a voievodului așa cum a fost scrisă ea, nu de comuniști, ci de la Bălcescu încoace. Sigur, istoricii mai noi, parcă Lucian Boia, și nu numai, au scos în evidență anumite lucruri care nu-i fac deloc cinste voievodului - de exemplu, faptul că în scurta domnie asupra Transilvaniei a întărit privilegiile nobilimii maghiaro-săsești asupra țăranilor valahi, ceea ce dovedește clar că habar n-avea de conștiința națională și că este impropriu socotit premergător al Unirii de la 1918 - dar trebuie să înțelegem un lucru: nu Sergiu Nicolaescu a făcut mare imaginea lui Mihai Viteazul. El doar a transpus pe peliculă o anumită istorie, convențională, primită moștenire de la înaintași. O fi fost Nicolae Bălcescu, recuperatorul figurii Viteazului, „național-comunist”? Mă îndoiesc. O fi fost Coșbuc „național-comunist” atunci când a scris Pașa Hassan? Iarăși, mă îndoiesc. Atunci, cât de retardat să fii să susții că filmele lui Sergiu Nicolaescu, care nu fac altceva decât să prezinte cuminte, ca pe o poezie învățată pe de rost de un elev mediocru de școală generală, istoria convențională, sunt un exemplu de „propagandă ceaușistă”, așa cum o face Ioan Stanomir pe Contributors.ro? Păi, s-avem pardon, înseamnă că însuși marele Bălcescu a fost un ceaușist avant-la-lettre...
Din filmele cu legionari nu-mi mai aduc mare brânză aminte, dar țin minte totuși că legionarii erau „băieții cei răi” și comuniștii „băieții cei buni”. Păi, stați să ne înțelegem: pe legionari nu comuniștii i-au transformat în „băieții cei răi” ci cei dinaintea lor, mai precis mareșalul Antonescu și cu Carol al II-lea. Antonescu a și scris (sau semnat) o carte intitulată „Pe marginea prăpastiei” în care îi făcea pe legionarii alături de care guvernase cu ou și cu oțet. Cât despre comuniștii care lucrau, chipurile, în Poliție, cacomisari, astea sunt fără doar și poate niște tâmpenii, știindu-se bine că bolșevicii au ocupat Ministerul de Interne după 1944, nu înainte. Dar... parcă personajele lui John Wayne sau Charles Bronson chiar existaseră vreodată în Sălbaticul Vest?!
Dacă a fost mediocru, Sergiu Nicolaescu a fost mediocru dintr-un singur motiv: și anume, pentru că nu s-a abătut nici o iotă de la istoria convențională, că nu a pus sub semnul întrebării în filmele sale ceea ce cărțile de istorie povesteau despre eroii naționali. Și, trebuie s-o recunoaștem, sub comunism, după ce Dej a virat-o spre calea națională, istoria a fost destul de „burghez” scrisă. „Burghez”, adică așa cum o scriseseră „burghezii” înainte. Comuniștii, bunăoară, în perioada așa-zis „național-comunistă”, nu au pus deloc sub semnul întrebării teoria acceptată a continuității daco-romane în vatra românească, teorie care are atâtea fisuri (și nu, nu mă refer la contraargumentele dacomanilor...). Nu au pus deloc sub semnul întrebării „mărețele” victorii ale lui Basarab I, Mircea cel Bătrân (Rovine, cântată de Eminescu!), Ștefan cel Mare etc. care mai mereu se lăsau cu... plata vreunui tribut. Erau pline romanele scrise de Sadoveanu în perioada interbelică de faptele de vitejie ale ostașilor lui Ștefan, nu comuniștii le-au inventat. Piesa „Apus de soare” mai zice ceva, cuiva?! Tot ceaușist, național-comunist, o fi fost și Delavrancea? Comuniștii, exceptând scurtul intermezzo rollerian de la începutul anilor 50 când s-a pus accentul pe elementul slav, au preluat cuvânt cu cuvânt istoria oficială „burgheză” a poporului român (mai puțin lucrurile legate de monarhia Hohenzollern, care țineau de istoria recentă), adăugându-i doar partea lor de măsluire de după 23 august 1944 - în care, din câte știu, Sergiu Nicolaescu nu s-a băgat (în sensul că nu a făcut filme care să glorifice colectivizarea sau termocentralele). Deci, în concluzie, ce putea face Sergiu Nicolaescu? Ar fi putut să investigheze istoria altfel și ar fi fost, poate, un cineast genial - dar nici nu ar fi făcut multe filme. Așa că a preferat să o redea ca în manualele naționale, așa cum era ea pusă la punct deja de peste 100 de ani, convențional, și a umplut cinematografele de filme. Ce-o fi fost mai bine pentru cinematografia românească, numai timpul va decide. Pentru el personal, având în vedere că a lăsat în urmă o avere frumușică, fără doar și poate că alegerea făcută s-a dovedit a fi și cea corectă.
Tocmai am revăzut unul din filmele lui importante, Mihai Viteazul. E pe Youtube, gratis pentru tot poporul. Nu mai văzusem un film de Sergiu Nicolaescu de la revoluție, din seara de 22 Decembrie 1989, când am urmărit Ringul. Filmele lui de după 1990 îmi sunt complet necunoscute, cele de dinainte de 1990 le-am văzut în anii 80 și nu mai țin minte mare brânză din ele. Așa că dacă tot îi trăgeau unii cu național-comunismul în sus, național-comunismul în jos, mi-am zis că n-ar fi rău să revăd un film d-ăsta, „național-comunist”.
Per ansamblu Mihai Viteazul m-a destins, m-a făcut să râd, pentru că e un film plin de scene involuntar comice. Însă trebuie să fii redus mintal ca să zici că ăla era un film „național-comunist” sau de propagandă ceaușistă. Pentru că tot scenariul se bazează pe istoria convențională a voievodului așa cum a fost scrisă ea, nu de comuniști, ci de la Bălcescu încoace. Sigur, istoricii mai noi, parcă Lucian Boia, și nu numai, au scos în evidență anumite lucruri care nu-i fac deloc cinste voievodului - de exemplu, faptul că în scurta domnie asupra Transilvaniei a întărit privilegiile nobilimii maghiaro-săsești asupra țăranilor valahi, ceea ce dovedește clar că habar n-avea de conștiința națională și că este impropriu socotit premergător al Unirii de la 1918 - dar trebuie să înțelegem un lucru: nu Sergiu Nicolaescu a făcut mare imaginea lui Mihai Viteazul. El doar a transpus pe peliculă o anumită istorie, convențională, primită moștenire de la înaintași. O fi fost Nicolae Bălcescu, recuperatorul figurii Viteazului, „național-comunist”? Mă îndoiesc. O fi fost Coșbuc „național-comunist” atunci când a scris Pașa Hassan? Iarăși, mă îndoiesc. Atunci, cât de retardat să fii să susții că filmele lui Sergiu Nicolaescu, care nu fac altceva decât să prezinte cuminte, ca pe o poezie învățată pe de rost de un elev mediocru de școală generală, istoria convențională, sunt un exemplu de „propagandă ceaușistă”, așa cum o face Ioan Stanomir pe Contributors.ro? Păi, s-avem pardon, înseamnă că însuși marele Bălcescu a fost un ceaușist avant-la-lettre...
Din filmele cu legionari nu-mi mai aduc mare brânză aminte, dar țin minte totuși că legionarii erau „băieții cei răi” și comuniștii „băieții cei buni”. Păi, stați să ne înțelegem: pe legionari nu comuniștii i-au transformat în „băieții cei răi” ci cei dinaintea lor, mai precis mareșalul Antonescu și cu Carol al II-lea. Antonescu a și scris (sau semnat) o carte intitulată „Pe marginea prăpastiei” în care îi făcea pe legionarii alături de care guvernase cu ou și cu oțet. Cât despre comuniștii care lucrau, chipurile, în Poliție, cacomisari, astea sunt fără doar și poate niște tâmpenii, știindu-se bine că bolșevicii au ocupat Ministerul de Interne după 1944, nu înainte. Dar... parcă personajele lui John Wayne sau Charles Bronson chiar existaseră vreodată în Sălbaticul Vest?!
Dacă a fost mediocru, Sergiu Nicolaescu a fost mediocru dintr-un singur motiv: și anume, pentru că nu s-a abătut nici o iotă de la istoria convențională, că nu a pus sub semnul întrebării în filmele sale ceea ce cărțile de istorie povesteau despre eroii naționali. Și, trebuie s-o recunoaștem, sub comunism, după ce Dej a virat-o spre calea națională, istoria a fost destul de „burghez” scrisă. „Burghez”, adică așa cum o scriseseră „burghezii” înainte. Comuniștii, bunăoară, în perioada așa-zis „național-comunistă”, nu au pus deloc sub semnul întrebării teoria acceptată a continuității daco-romane în vatra românească, teorie care are atâtea fisuri (și nu, nu mă refer la contraargumentele dacomanilor...). Nu au pus deloc sub semnul întrebării „mărețele” victorii ale lui Basarab I, Mircea cel Bătrân (Rovine, cântată de Eminescu!), Ștefan cel Mare etc. care mai mereu se lăsau cu... plata vreunui tribut. Erau pline romanele scrise de Sadoveanu în perioada interbelică de faptele de vitejie ale ostașilor lui Ștefan, nu comuniștii le-au inventat. Piesa „Apus de soare” mai zice ceva, cuiva?! Tot ceaușist, național-comunist, o fi fost și Delavrancea? Comuniștii, exceptând scurtul intermezzo rollerian de la începutul anilor 50 când s-a pus accentul pe elementul slav, au preluat cuvânt cu cuvânt istoria oficială „burgheză” a poporului român (mai puțin lucrurile legate de monarhia Hohenzollern, care țineau de istoria recentă), adăugându-i doar partea lor de măsluire de după 23 august 1944 - în care, din câte știu, Sergiu Nicolaescu nu s-a băgat (în sensul că nu a făcut filme care să glorifice colectivizarea sau termocentralele). Deci, în concluzie, ce putea face Sergiu Nicolaescu? Ar fi putut să investigheze istoria altfel și ar fi fost, poate, un cineast genial - dar nici nu ar fi făcut multe filme. Așa că a preferat să o redea ca în manualele naționale, așa cum era ea pusă la punct deja de peste 100 de ani, convențional, și a umplut cinematografele de filme. Ce-o fi fost mai bine pentru cinematografia românească, numai timpul va decide. Pentru el personal, având în vedere că a lăsat în urmă o avere frumușică, fără doar și poate că alegerea făcută s-a dovedit a fi și cea corectă.
10.12.12
Un vot al disperării
Am închis o buclă în timp. După 23 de ani am ajuns iarăși să avem niște alegeri în care câștigătorul ia 60% din voturi, zdrobindu-și violent adversarii. Dacă am trăi într-un sistem bipartid ar fi cum ar fi - ar însemna că ăilalți, „opoziția”, au luat 40%, ceea ce nu-i de colea. Însă nu trăim într-un sistem bipartid, drept pentru care restul voturilor se împart între niște oponenți anemici și opoziția extraparlamentară, la fel de anemică.
În acești 23 de ani românii au avut parte de o grămadă de dezamăgiri. Totul a început cu „contractul cu România” al CDR-ului din 1996. Mai țineți minte? Cei 15.000 de specialiști și cele 200 de zile în care CDR-ul va rezolva problemele țării sau, dacă nu, va ieși de la guvernare. Bineînțeles, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi inexistenți, cele 200 de zile s-au transformat în 4 ani și România a terminat în genunchi guvernarea CDR.
A urmat apoi epoca Năstase. Votat masiv în anul 2000, proiectul lui Năstase s-a dovedit a fi unul cu un singur scop final: o dictatură „soft” a întâiului vânător al țării. Totul era pregătit. Constituția, legile electorale, legislația privitoare la formarea partidelor politice (imposibilă), absolut totul. Până și UE ne acceptase, urma să aderăm. În NATO intrasem deja. Năstase se pregătea de Cotroceni, numai că tot mecanismul pregătit pentru sine a ajuns pe mâna lui Băsescu.
Odată cu Băsescu au început anii diverselor permutări. Ca într-o orgie descrisă de marchizul de Sade - fiecare cu fiecare și câteodată și în trei sau în patru. Mai întâi PNL-PDL-UDMR-PC, apoi PNL-UDMR cu sprijin PSD-PC, apoi, după alegerile din 2008, PDL-PSD-PC și PDL-UDMR-UNPR. Din primăvara asta avem din nou PSD-PNL-PC. Absolut toate partidele au participat la orgie. Rezultatul, trist, poate fi sumarizat de două cifre: minus 5 milioane de locuri de muncă față de 1990 și minus 4 milioane de locuitori. E clar că lucrurile nu prea au funcționat cum trebuie. Ceva nu a funcționat corect. „Reforma”, „tranziția”... ceva din zona asta.
Problema e că partidele astea, așa mânjite cum sunt, compun 85% din spectrul politic. În absența unui Carol al II-lea, care să decidă cu de la sine putere numirea la guvernare a unui partid minor, România trebuie să se mulțumească tot cu un guvern provenit din zona lor. Având în vedere antecedentele, actuala combinație PSD-PNL-PC (=USL) e cam singura care a rămas neîncercată, dacă nu punem la socoteală perioada neconcludentă scursă din mai încoace. De aceea scorul imens nu trebuie să ne mire. E un vot al disperării. Cei care au trecut de faza disperării și au ajuns, pur și simplu, împăcați cu soarta, refuză să mai voteze - și nu sunt puțini. Pe baza cifrelor de la locale și de la referendum e vorba de un public în jur de 2,5-3 milioane de votanți (nu îi socotim aici pe cei care nu ies să voteze din dezinteres, pur și simplu). Aceștia nu se regăsesc în oferta politică a partidelor dar, ghinion, nici nu pot vota ceva ce i-ar interesa, pentru că legile politice sunt de așa natură (am mai explicat) încât împiedică sau cel puțin îngreunează destul de mult apariția de partide și candidați noi! Votanții USL au votat însă cu disperare împotriva PDL-ului. Au predat toată puterea USL-ului. Poftim, luați-o de aici. Faceți ce vreți cu ea, numai faceți bine. Nu vă plângeți că nu aveți susținere populară. Aveți susținere populară. Patru ani de zile să nu ne mai cereți nimic.
Se simte în acest vot o nostalgie după o epocă în care politicienii aveau puterea absolută și poporul știa că are loc de muncă, locuință și concediu la mare. Trocul era oarecum cinstit: voi, puterea, noi, confortul. Numai că de data asta românii au predat puterea absolută unor partide care au, fiecare în parte sau socotit după diversele combinații la care a participat, o lungă tradiție în a distruge locuri de muncă, avuție națională și elemente fundamentale de confort social. Toate, partide de dreapta (inclusiv PSD) închinătoare cu zel la rahaturile neoliberale cu „free markets” & shit. Nimic nou, nimic diferit față de PDL, poate doar niște nuanțe de grad. E ca și cum tragi un loz despre care știi că e necâștigător dar speri că, poate, a doua oară se va schimba norocul ca prin farmec. Nu, norocul nu se va schimba. Însă, repet, a fost un vot al disperării: singura alternativa serioasă ar fi fost statul acasă sau PDL. Cum PDL a arătat mult prea recent ceea ce poate (adică nimic), lumea a apăsat ștampila hotărât pe USL. Foarte bine. Democrația funcționează.
Dar pentru cât timp? Marea necunoscută e ce se va întâmpla peste 4 ani. Pentru că e clar că dintr-o coaliție de partide vinovate de dezastrul actual nu poate rezulta decât tot un dezastru. Deci și în 2016 se va dori o schimbare. Însă cine va mai putea pretinde formarea guvernului atunci? Mă uit peste acronimele partidelor și chiar nu-mi dau seama. Au guvernat toți cu toți și fiecare cu fiecare. Nu văd decât două ieșiri din blocaj: fie o relaxare a legilor politice, care să permită apariția de noi partide și personalități politice, ceea ce va reda populației speranța de mai bine pe care o poartă cu sine orice vot democratic, fie o nouă revoluție care îi va da de-a berbeleacul pe nefericiții care se vor nimeri să fie în fruntea țării la acel moment. Prima soluție ar ține de înțelepciunea politicienilor și de instinctul lor de conservare; cea de-a doua, de prostia lor, care se poate dovedi abisală.
În acești 23 de ani românii au avut parte de o grămadă de dezamăgiri. Totul a început cu „contractul cu România” al CDR-ului din 1996. Mai țineți minte? Cei 15.000 de specialiști și cele 200 de zile în care CDR-ul va rezolva problemele țării sau, dacă nu, va ieși de la guvernare. Bineînțeles, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi inexistenți, cele 200 de zile s-au transformat în 4 ani și România a terminat în genunchi guvernarea CDR.
A urmat apoi epoca Năstase. Votat masiv în anul 2000, proiectul lui Năstase s-a dovedit a fi unul cu un singur scop final: o dictatură „soft” a întâiului vânător al țării. Totul era pregătit. Constituția, legile electorale, legislația privitoare la formarea partidelor politice (imposibilă), absolut totul. Până și UE ne acceptase, urma să aderăm. În NATO intrasem deja. Năstase se pregătea de Cotroceni, numai că tot mecanismul pregătit pentru sine a ajuns pe mâna lui Băsescu.
Odată cu Băsescu au început anii diverselor permutări. Ca într-o orgie descrisă de marchizul de Sade - fiecare cu fiecare și câteodată și în trei sau în patru. Mai întâi PNL-PDL-UDMR-PC, apoi PNL-UDMR cu sprijin PSD-PC, apoi, după alegerile din 2008, PDL-PSD-PC și PDL-UDMR-UNPR. Din primăvara asta avem din nou PSD-PNL-PC. Absolut toate partidele au participat la orgie. Rezultatul, trist, poate fi sumarizat de două cifre: minus 5 milioane de locuri de muncă față de 1990 și minus 4 milioane de locuitori. E clar că lucrurile nu prea au funcționat cum trebuie. Ceva nu a funcționat corect. „Reforma”, „tranziția”... ceva din zona asta.
Problema e că partidele astea, așa mânjite cum sunt, compun 85% din spectrul politic. În absența unui Carol al II-lea, care să decidă cu de la sine putere numirea la guvernare a unui partid minor, România trebuie să se mulțumească tot cu un guvern provenit din zona lor. Având în vedere antecedentele, actuala combinație PSD-PNL-PC (=USL) e cam singura care a rămas neîncercată, dacă nu punem la socoteală perioada neconcludentă scursă din mai încoace. De aceea scorul imens nu trebuie să ne mire. E un vot al disperării. Cei care au trecut de faza disperării și au ajuns, pur și simplu, împăcați cu soarta, refuză să mai voteze - și nu sunt puțini. Pe baza cifrelor de la locale și de la referendum e vorba de un public în jur de 2,5-3 milioane de votanți (nu îi socotim aici pe cei care nu ies să voteze din dezinteres, pur și simplu). Aceștia nu se regăsesc în oferta politică a partidelor dar, ghinion, nici nu pot vota ceva ce i-ar interesa, pentru că legile politice sunt de așa natură (am mai explicat) încât împiedică sau cel puțin îngreunează destul de mult apariția de partide și candidați noi! Votanții USL au votat însă cu disperare împotriva PDL-ului. Au predat toată puterea USL-ului. Poftim, luați-o de aici. Faceți ce vreți cu ea, numai faceți bine. Nu vă plângeți că nu aveți susținere populară. Aveți susținere populară. Patru ani de zile să nu ne mai cereți nimic.
Se simte în acest vot o nostalgie după o epocă în care politicienii aveau puterea absolută și poporul știa că are loc de muncă, locuință și concediu la mare. Trocul era oarecum cinstit: voi, puterea, noi, confortul. Numai că de data asta românii au predat puterea absolută unor partide care au, fiecare în parte sau socotit după diversele combinații la care a participat, o lungă tradiție în a distruge locuri de muncă, avuție națională și elemente fundamentale de confort social. Toate, partide de dreapta (inclusiv PSD) închinătoare cu zel la rahaturile neoliberale cu „free markets” & shit. Nimic nou, nimic diferit față de PDL, poate doar niște nuanțe de grad. E ca și cum tragi un loz despre care știi că e necâștigător dar speri că, poate, a doua oară se va schimba norocul ca prin farmec. Nu, norocul nu se va schimba. Însă, repet, a fost un vot al disperării: singura alternativa serioasă ar fi fost statul acasă sau PDL. Cum PDL a arătat mult prea recent ceea ce poate (adică nimic), lumea a apăsat ștampila hotărât pe USL. Foarte bine. Democrația funcționează.
Dar pentru cât timp? Marea necunoscută e ce se va întâmpla peste 4 ani. Pentru că e clar că dintr-o coaliție de partide vinovate de dezastrul actual nu poate rezulta decât tot un dezastru. Deci și în 2016 se va dori o schimbare. Însă cine va mai putea pretinde formarea guvernului atunci? Mă uit peste acronimele partidelor și chiar nu-mi dau seama. Au guvernat toți cu toți și fiecare cu fiecare. Nu văd decât două ieșiri din blocaj: fie o relaxare a legilor politice, care să permită apariția de noi partide și personalități politice, ceea ce va reda populației speranța de mai bine pe care o poartă cu sine orice vot democratic, fie o nouă revoluție care îi va da de-a berbeleacul pe nefericiții care se vor nimeri să fie în fruntea țării la acel moment. Prima soluție ar ține de înțelepciunea politicienilor și de instinctul lor de conservare; cea de-a doua, de prostia lor, care se poate dovedi abisală.
După alegeri
Așadar, au trecut alegerile. Momentan habar nu am câte voturi am obținut. Nici măcar nu bănuiesc. Realist vorbind, probabil în jur de 100, 200. Din păcate, neavând reprezentanți în secțiile de votare habar n-avem ce se numără acolo. Vom afla la final.
Însă campania mea va continua. De fapt, de-abia acum începe. Pentru început, în virtutea articolului 16.1 din Constituție, îmi voi cere înapoi taxa de participare în valoare de 3.500 de lei. Conform actualei legislații electorale această taxă se confiscă definitiv de la candidații ale căror partide nu au întrunit 2% din votul popular și li se returnează celorlalți. Ori, în Constituție art. 16.1 se spune foarte clar că legea e aceeași pentru toți, „fără privilegii și fără discriminări”. Ca să înțelegeți impactul nefast al acestei prevederi vă spun doar atât: înainte cu o săptămână de încheierea termenului de înscriere (1 noiembrie) partidulețul reprezentat de mine, P.A.S., încă avea vreo 50 de potențiali candidați. În cele din urmă 30 nu și-au mai depus dosarul. Adică 60%. De ce? Simplu, de frică să nu piardă banii degeaba. Pentru că odată confiscați cei 3.500 de lei, mai trebuia să bagi bani și în campania electorală. Eu am mai băgat aproximativ 1.000 de lei, exclusiv online: majoritatea pe Facebook, mai puțin pe Adwords și Etarget. Voi publica într-una din zilele următoare un bilanț, după publicarea rezultatelor, pentru că sunt curios să văd cât m-a costat, efectiv, fiecare vot.
Sigur, nu am nici o speranță să îmi iau banii înapoi, dar pot face un caz pentru Avocatul Poporului și, de ce nu, pentru CEDO. Prioritatea nr. 1 a democrației românești e la ora actuală corectarea urgentă a legii partidelor și a legii uninominalului. Sunt două legi date în timpul unor regimuri semidictatoriale - regimul Năstase și regimul Băsescu - și acest lucru se vede și ne afectează pe toți.
Însă campania mea va continua. De fapt, de-abia acum începe. Pentru început, în virtutea articolului 16.1 din Constituție, îmi voi cere înapoi taxa de participare în valoare de 3.500 de lei. Conform actualei legislații electorale această taxă se confiscă definitiv de la candidații ale căror partide nu au întrunit 2% din votul popular și li se returnează celorlalți. Ori, în Constituție art. 16.1 se spune foarte clar că legea e aceeași pentru toți, „fără privilegii și fără discriminări”. Ca să înțelegeți impactul nefast al acestei prevederi vă spun doar atât: înainte cu o săptămână de încheierea termenului de înscriere (1 noiembrie) partidulețul reprezentat de mine, P.A.S., încă avea vreo 50 de potențiali candidați. În cele din urmă 30 nu și-au mai depus dosarul. Adică 60%. De ce? Simplu, de frică să nu piardă banii degeaba. Pentru că odată confiscați cei 3.500 de lei, mai trebuia să bagi bani și în campania electorală. Eu am mai băgat aproximativ 1.000 de lei, exclusiv online: majoritatea pe Facebook, mai puțin pe Adwords și Etarget. Voi publica într-una din zilele următoare un bilanț, după publicarea rezultatelor, pentru că sunt curios să văd cât m-a costat, efectiv, fiecare vot.
Sigur, nu am nici o speranță să îmi iau banii înapoi, dar pot face un caz pentru Avocatul Poporului și, de ce nu, pentru CEDO. Prioritatea nr. 1 a democrației românești e la ora actuală corectarea urgentă a legii partidelor și a legii uninominalului. Sunt două legi date în timpul unor regimuri semidictatoriale - regimul Năstase și regimul Băsescu - și acest lucru se vede și ne afectează pe toți.
9.11.12
Din campanie. Întâlnire de gradul 3 cu dl. Tăriceanu, contracandidatul meu și favoritul colegiului.
Dacă-i bal, bal să fie. N-am intrat în campania asta ca să stau degeaba, că altfel aveam ce să fac cu 3.500 de lei (plus alte cheltuieli de publicitate, plus timpul pierdut). Așa că, profitând de faptul că dl. Tăriceanu și-a anunțat o „întâlnire cu electoratul” chiar în spatele blocului meu (unde urma să vină însoțit de d-nii Orban și Chiliman - ultimul a absentat), am venit și eu pregătit cu niște întrebări.
Hai să fiu cinstit. Am avut emoții. Nu am mai vorbit în fața unui public, oricât de restrâns, de mai bine de 11 ani, de când țineam seminarii la facultate. De aceea mi-am pregătit temeinic această întâlnire, pregătindu-mă să-i pun d-lui Tăriceanu următoarele întrebări:
1. De ce, așa cum rezultă din datele de pe website-ul Camerei Deputaților, a absentat la 66% din ședințele de vot? (aici ar fi putut să-mi răspundă: „Fiindcă eram în grevă parlamentară.”, dar aș fi fost pregătit cu contra-răspunsul: „În 2004-2008 nu ați avut activitate parlamentară fiindcă ați fost prim-ministru. În 2008-2012 ați fost în grevă. Ce garanție avem că nu o să vă voteze lumea iar, și în 2012-2016 o să ziceți că aveți un văr în Patagonia pe care vreți să-l vizitați?”)
2. Dacă poate să ne spună când a avut loc ultima sa întâlnire cu alegătorii din Ilfov, și ce a discutat cu ei, dacă și-a luat la revedere. (Biroul dânsului de parlamentar de Ilfov se pare că e pe undeva prin Aviației.)
3. Să dea un exemplu de inițiativă, interpelare, proiect de lege etc. în parlament inspirat din problemele ilfovenilor. (Răspund eu, zero.)
Evident, una e socoteala din târg, și alta cea de acasă. Nu am apucat să-i pun nici o întrebare din cele gândite în prealabil, în schimb am ridicat alte probleme. Iată mai jos desfășurarea întâlnirii.
 |
| 18:05 - Sosește dl. Tăriceanu. Zâmbește larg, e sigur pe sine. |
Ora 18.00 Apare întâi dl. Orban, apoi vine cu o mică întârziere și dl. Călin Popescu-Tăriceanu. Se strâng curioșii. Sunt vreo 40. Majoritatea bătrâni, pensionari. Printre puținii tineri, unul care seamănă izbitor, dar izbitor!... cu dl. Augustin Ofițeru, un alt contracandidat. Acesta va sta mai retras toată întâlnirea și nu va zice nimic. Nu sunt sigur totuși că era el, nu-mi vine să cred că a venit acolo ca să nu zică nimic. Dl. Tăriceanu afișează zâmbetul său larg, cu dinții strânși, atât de caracteristic. Un fel de copie nereușită a zâmbetului lui Ion Iliescu din zilele bune.
 |
| Începe discursul. |
 |
| Vorbește dl. Tăriceanu. În stânga imaginii sunt eu. Cam neîncrezător față de ceea ce aud. |
Întâi pune un tânăr o întrebare despre salarii, apoi sar eu. Tot discursul pregătit de acasă se duce dracului, pentru că dl. Tăriceanu a zis așa de multe lucruri care pot / merită atacate, încât n-are sens să vin cu niște întrebări ca nuca-n perete. „Uitați, zic, eu vă urez 'bine ați venit' aici, pentru că stau în blocul ăsta din spatele nostru de aproape 30 de ani. Întâmplător - absolut întâmplător! - sunt unul dintre contracandidații dvs. aici, în Colegiul 2 Senat (rumoare, dl. Tăriceanu e surprins). Nu sunt nici de la ARD, nici de la PPDD, DDPP și alte litere de-astea, mă susține un partid mic (greșeală: nu-mi dau nici numele, nici acronimul partidului). Ce vreau să spun: ați vorbit foarte frumos de Constituție, de implicarea cetățenilor. Eu cred că ar fi corect să le spuneți cinstit cetățenilor că legile sunt făcute în așa fel încât ei să nu-și poată spune părerea. Sunt convins că nimeni din cei de aici nu știe că, numai pentru a candida, pentru a-ți face cunoscute ideile, e nevoie să plătești 3.500 de lei (rumoare, mulți se miră, se aude, zău?... așa o fi?...). Păi câți credeți dumneavoastră (și arăt spre oameni) că au 3.500 de lei să dea, așa, degeaba? Întâmplător eu am o anumită experiență, am banii ăștia, pot să candidez și de 10 ori dacă e nevoie, nu e problemă. Dar oamenii trebuie să știe adevărul, să înțeleagă de ce nu pot alege o altă clasă politică: pentru că li se pun bețe în roate.” Dl. Tăriceanu e surprins. Nu mai zâmbește, începe să bâiguie ceva de sumă, apoi recită cu siguranță o poezie: „Totuși, zice dânsul, nu puteți nega că dacă o persoană nu are 3.500 de lei, nu prea are ce căuta în politică, sigur va exista tentația corupției...” „Păi stați puțin, zic eu, dvs. vi se pare că dl. Videanu e un model de integritate? Că dânsul e dintre cei care au avut 3.500 de lei.” Rumoare din nou. „Ei, zice dl. Tăriceanu, nu știu de dl. Videanu... dar cine nu are o anumită posibilitate materială, sigur va fi tentat de corupție.” „Păi și atunci unde mai e prezumția de nevinovăție?”, încerc eu să-l încolțesc pe dl. Tăriceanu care susține, practic, că oricine e lipsit de posibilități materiale e din capul locului suspect. În clipa aia intervine cineva din spate, probabil un aplaudac: „Hai domne, mai lasă-i și pe alții.” Cineva pune repede o întrebare legată de autostrăzi, răspunde dl. Orban (care a fost ministrul transporturilor), dl. Tăriceanu scapă.
 |
| Dl. Tăriceanu dă explicații. Nu mai zâmbește așa larg. |
Altcineva întreabă de ce nu se fac irigații. De ce nu e agricultură. D-nul Orban, susținut de dl. Tăriceanu, zice că agricultura a absorbit cei mai mulți bani de la UE, și că irigațiile degeaba le aduci din Dunăre dacă trebuie să le înalți 4 metri nu știu unde (nu înțeleg unde). Nu ne spune cum se face că sistemele astea de irigații funcționau pe timpul lui Ceaușescu... Altcineva întreabă de ce nu face statul nu știu ce investiții. Îl iau la ochi, să-l țin minte, să-i dau un fluturaș. Dl. Tăriceanu zice că trebuie înțeles un lucru, nu mai suntem pe timpul comuniștilor, să facă statul investiții. Norvegienii or fi „pe timpul comuniștilor”, cine știe. Sau americanii înșiși, când lucrează la proiectele de explorare spațială. O doamnă întreabă de Roșia Montană. Ciulesc urechile, pentru că se leagă cu punctul 9 din platforma mea (legea garanției ecologice). Dl. Tăriceanu răspunde ritos: „Poziția mea e simplă, e DA.” Și începe: locuri de muncă, investiții, bla bla. Riscul ecologic? Nu există, zice dl. Tăriceanu. „Tehnologia actuală e suficient de sigură ca să nu permită riscuri ecologice.” Mi-a ridicat mingea la fileu. Îi întind un fluturaș doamnei și îi zic: „Uitați, aici veți găsi poziția mea față de Roșia Montană.”, după care mă adresez d-lui Tăriceanu: „Domnule prim-ministru, aș vrea să-mi precizez și eu poziția, pentru că vreau să o comentați un pic. Uitați care-i chestia, poziția mea e un fel de semi-DA, dar eu susțin că trebuie să fim precauți pentru că nu am încredere că marile corporații străine vor veni pe aici ca să utilizeze cele mai noi tehnologii, mai degrabă cred că vor veni să facă treabă ieftină și nesigură și vor utiliza tehnologii ieftine, depășite. Ce credeți?” „Ei, nu, zice dânsul, că sunt norme, bla bla.” Dl. Tăriceanu nu a auzit cu siguranță de felul complet ne-etic în care s-au comportat pe aici corporații precum Nokia (care a plecat pur și simplu de la Cluj) sau, iată, Ericsson (mita în telecomunicații). Și nu numai.
 |
| Seara se apropie de sfârșit. |
În sfârșit, adunarea începe să se spargă, după vreo oră de discuții. La final dau și vreo câțiva fluturași, oamenii zic „mulțumesc”, „hai să vedem ce gândiți și dumneavoastră”, „succes”. Din punctul meu de vedere întâlnirea a decurs mai mult decât ok. Cu cineva rămân un pic de vorbă, e vizibil interesat. Îi spun părerea mea sinceră: „Probabil dl. Tăriceanu va fi ales, are de departe șansele cele mai mari, dar dacă nu reacționăm nu poate auzi și ideile noastre. Poate va găsi două-trei lucruri interesante în platforma mea și le va prelua dânsul când va ajunge în parlament. Dacă tăcem cu toții, n-are cum să ne audă și n-are ce să preia.”
www.facebook.com/mai.intai.oamenii
www.luciansarbu.info
Abonați-vă la:
Postări (Atom)