Alegere și non-alegere. Sistemul de sănătate.

Mare jale, mare, că ministrul sănătății a zis că nu se va mai deconta nimic de la 1 martie pentru furnizorii privați de sănătate.

Așa cum probabil mulți și-au dat seama, eu sunt deja client al sistemului privat de sănătate, atunci când îmi permit. În ultimii 5 ani am avut de-a face de două ori cu spitalele de stat: o dată în 2008, când din cauza unei pierderi de sarcină soția mea a ajuns val-vârtej la un spital de stat de pe urma căruia s-a și căptușit cu o infecție (a scăpat ieftin; câteva luni mai târziu în același spital, în aceeași secție, și cam din aceeași cauză era să moară o soprană celebră...), și o dată în 2009, când soacra mea, înainte de a muri ca urmare a unui accident vascular cerebral, a stat internată două luni, paralizată în stare vegetativă, într-un spital de stat. Ambele au fost evenimente pe care nimeni nu le-a putut prevedea dar nu e mai puțin adevărat că în 2008-2009 nu prea existau spitale private și că, și dacă ar fi existat, în cel de-al doilea caz nu prea cred că mi-aș permis, sincer să fiu, o spitalizare așa îndelungată. În schimb, în 2011-2012, când soția mea a rămas iar însărcinată, toată supravegherea sarcinii, nașterea, vaccinările copilului și consultațiile pediatrice periodice au avut loc numai într-un spital privat. Pentru că a fost vorba de un eveniment predictibil, pe care l-am putut planifica și supraveghea și ale cărui costuri ni le-am permis. Nu fiindcă aș fi vrut eu, sau nevastă-mea, să naștem musai la un spital privat. Pur și simplu am preferat ca, atunci când lucrurile au stat în puterea noastră, să alegem sistemul care oferă condiții decente, în detrimentul sistemului cu care avusesem deja de-a face. Și la fel am făcut și în alte cazuri mai mărunte despre care am scris aici, de exemplu atunci când am suferit de CRSC.

A fost vorba, însă, de o alegere reală? Cu siguranță, nu. Nu am făcut nici o alegere atunci când am decis să naștem la privat. Pur și simplu am luat singura decizie normală, rațională, fără alternativă. O alegere adevărată implică în mod normal două opțiuni, A și B, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Ființa rațională le cântărește pe amândouă și optează pentru A sau pentru B. În cazul serviciilor de sănătate din România nu avem de-a face cu o alegere reală între oferta statului și oferta privată: pur și simplu cine nu are bani rămâne captivul unui sistem prost administrat și disprețuitor la adresa omului, și cine are bani, din lipsă de altceva, alege un spital privat. Alegerea, de fapt, e non-alegere. Adevărata libertate de a alege o au barosanii mari, care pot alege între a se trata pe câteva sute de euro într-un spital privat din București sau pe câteva mii într-unul din Viena sau de la Paris. Aici, da, avem de-a face cu o alegere reală care necesită cântărirea diverselor avantaje și dezavantaje (proximitate vs. experiență, ieftin vs. renume etc.) în vederea deciziei finale.

Pentru ca alegerea să funcționeze și în cazul clasei muncitoare (medii), care și-ar permite să dea niște bani pe serviciile medicale, prima condiție ar fi ca sistemul de stat să funcționeze așa cum trebuie, adică să ofere condiții decente și de un minim standard de calitate pentru ceea ce e dator să facă. Atunci când soția mea a născut la Sanador, nu ni s-a oferit mare brânză de banii cheltuiți, decât curățenie în spital și în salon, căldură umană, program omenesc de vizite (puteam intra în spital oricând până la ora 22.00) și confort total pentru mamă și copil (practic, era ca la hotel). În rest nu ni s-a oferit nimic în plus, să zicem un screening, gratuitate la primele consultații pediatrice, o schemă mai avantajoasă de vaccinare etc. Absolut totul s-a plătit și plătim suplimentar. Nu e nici o problemă, nu mă plâng, dar aș fi vrut ca pentru atâta lucru nevastă-mea să nască într-un spital de stat și să merg la privat numai dacă aș fi dorit să beneficieze de un serviciu cu valoare adăugată. Ceea ce n-a fost cazul. În România spitalele de stat se comportă mizerabil cu pacienții, nu atât la nivelul curățeniei (s-a mai zugrăvit pe ici, colo) cât la nivelul organizării și administrării, și, practic, funcția minimală de asigurare a decenței serviciilor de sănătate începe să fie preluată de spitalele private. Ceea ce nu e normal. În mod normal spitalele de stat ar trebui să-și facă treaba ireproșabil la un nivel minimal, decent, și spitalele private să se adreseze numai publicului care vrea și care poate să plătească mai mult, oferind nu un serviciu decent, ci un serviciu superior.

De exemplu, la ora actuală nu mai e ca pe vremuri, să vină pediatrul acasă pentru a consulta copilul. Te duci frumos cu ghemotocul la spital, și îl consultă doctorul pediatru acolo. Ori, un spital privat ar putea profita de această oportunitate. Ar putea propune un pachet de tip naștere plus consultații pediatrice periodice acasă în primele luni. Sunt convins că și-ar găsi o grămadă de clienți. Numai că spitalele nu-și fac deloc marketing, să încerce atragerea de clienți. De ce ar face-o, câtă vreme succesul vine garantat prin simpla punere la dispoziția pacienților a unor condiții decente?... Adică fix ceea ce trebuie să facă sistemul public de sănătate!

Ori, sistemul public suferă, pârâie din toate încheieturile și una din cauzele invocate de toate guvernele (inclusiv Boc) este subfinanțarea. Păi, dacă sistemul e subfinanțat, atunci normal e ca banii să rămână în primul rând în sistem. Este anormal ca statul să finanțeze un spital privat pentru că spitalul privat face ceea ce ar trebui să facă statul. Normal ar fi ca statul să finanțeze un spital privat numai dacă spitalul privat asigură un serviciu care nu poate fi realizat la spitalul de stat - poate ceva deosebit, o operație mai specială - și în rest să se preocupe de asigurarea unui standard minim de calitate pentru serviciile din propriul sistem medical. În mod normal, dacă plătim la stat asigurarea de sănătate, atunci statul e dator să ne asigure serviciile de sănătate cele mai generale, nu altcineva, și nu prin intermediul altcuiva, care va introduce automat în costul serviciilor și profitul propriu.

Situația e aberantă. Pe nici o piață de asigurări nu am auzit să cumperi asigurare de la cineva și să-ți rezolvi problema cu altcineva. În mod normal nu există decât două soluții: fie statul își asumă funcția de a asigura serviciile de sănătate la un standard minim de calitate, dar nu unul indecent (cum e acum), fie îi dă libertate totală asiguratului să se asigure unde vrea el și renunță total la furnizarea de servicii publice de sănătate (putând fixa prin lege obligativitatea asigurării și pachetul minim de servicii pe care operatorii privați să-l ofere). Nu există struțo-cămilă. De 23 de ani România a dus-o numai în struțocămilism („democrație originală”, „privatizare cu cupoane” etc.) și se vede ce-a ieșit. Personal, mi-e indiferentă soluția, câtă vreme cel care câștigă e cetățeanul. Dar, de vreme ce România dispune deja de o infrastructură puternică a sistemului de sănătate public mi se pare aberant și antiproductiv să implementăm a doua soluție.

Cât despre cei care se plâng că prin decizia lui Nicolaescu li se limitează dreptul de a alege, aceștia pur și simplu nu au dreptate. În primul rând, așa cum am zis mai sus, alegerea de fapt nu există câtă vreme ea implică alegerea între ceva decent și ceva indecent. Alegerea de fapt e o falsă alegere. Li s-ar încălca într-adevăr dreptul de a alege dacă ar plăti o asigurare privată și statul i-ar obliga să se trateze la stat. Câtă vreme plătesc la stat, e normal ca statul să le ofere servicii publice, deci e o prostie să susții că ți se limitează libertatea de alegere câtă vreme ceea ce plătești, aia primești. Cine nu vrea să beneficieze de serviciile publice de sănătate n-are decât să renunțe la salariu (se poate face om sau femeie de afaceri, își ia banii din dividende, nu mai dă nimic la stat și se tratează exclusiv în mediu privat). În al doilea rând ceea ce ar trebui ei să facă e să ceară statului să le dea serviciile promise, nu să ceară statului să îi lase să aleagă între un spital de stat și unul privat, pe baza asigurării plătite ... la stat. Mi se pare incredibil. În loc să-și apere drepturile, ei susțin... „dreptul” de a se consfinți o stare de lucruri prin care statul ia bani de la toată clasa muncitoare (medie) pentru a împărți discreționar o parte din ei la unii investitori privați cu afaceri în domeniul sănătății, care oferă la suprapreț niște servicii pe care statul ar trebui să le ofere în general gratis sau la un cost cât mai mic. Zic „discreționar”, pentru că parte din banii ăștia nu pot fi decontați de orice antreprenor care contribuie la starea de sănătate a populației, să zicem unul care vinde hârtie igienică sau pastă de dinți, articole esențiale pentru starea de sănătate a populației, ci strict de ăia care au „spitale”. Nu de alții. Și pentru dreptul acestor „băieți deștepți din sănătate” de a face afaceri profitabile pe bani publici se găsește clasă muncitoare (medie), care plătește din banii săi sistemul care permite aceste afaceri, să-și dea ochii peste cap. Nebunie? Nu. E România!

Gestul incalificabil al ministrului Cseke mă face să mă întreb când timp mai e până când în România va izbucni o mare epidemie

Ministrul Sănătății, Cseke, a recurs azi la un gest incredibil pentru a justifica închiderea spitalelor din anumite localități mai vitregite de soartă: și-a permis să fluture în fața ziariștilor imaginea unei bolnave, suferind de o boală foarte gravă, paralizie după un accident vascular cerebral, internată, chipurile, 6 luni non-stop la centrul din Băneasa.

Nu putem să ne pronunțăm asupra cazului, care, sincer să fiu, mie îmi miroase a făcătură. Dar e momentul să remarcăm un lucru. Pentru a convinge opinia publică de ceea ce vor să facă, autoritățile au tot apelat până acum la fel de fel de tertipuri șocante, punând în discuție numai posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească de boli mărețe, grandioase, tot una și una. Accident cerebral. Infarct. Accident auto cu victime. În buna tradiție românească, se gândește în hiperbole pentru a ajunge la niște concluzii care să justifice niște măsuri deplasate și incorecte. Cred că toată lumea e de acord că un bolnav care pățește un accident cerebral sau un infarct nu poate fi tratat corespunzător într-un spital de țară, prost dotat și cu un personal medical care nu și-a mai actualizat cunoștințele din facultate. Dar ce ne facem cu celelalte boli?

Să facem un mic excurs. Un mic ocol pe la Eurostat ne spune că România avea în 2008 657,4 paturi de spital la suta de mii de pacienți, adică peste media Europei-27 de 561 de paturi și peste media Europei-15 de 534 de paturi la suta de mii de locuitori. Deloc rău. Campioana Europei e, din acest punct de vedere, Germania, cu 820,3 paturi de spital la suta de mii de locuitori, în timp ce ultima poziție revine Spaniei cu 324,5.

Problema e că în ciuda acestei constatări pozitive, populația României are cea mai mică speranță de viață din Europa. 77,4 ani femeile și 69,8 ani bărbații. Spre comparație, în Suedia, cea mai longevivă națiune europeană, femeile au o speranță de viață de 83,5 ani și bărbații de 79,4 ani. De unde rezultă că numărul paturilor de spital nu prea ne ajută să trăim mai mult.

Și e și normal lucrul ăsta: degeaba ai spitale dacă oamenii nu au obiceiul (că așa-i românul...) să-și facă periodic un control al sănătății și un set de analize. La statistica: „dacă au fost la un consult medical în ultimele 12 luni”, românii se află catastrofal în coada statisticilor, cu doar 39,9% din populație. Spre comparație, imediat înaintea noastră sunt grecii, infinit mai educați, cu 63,7% din populație mergând la un consult medical măcar o dată pe an. În occidentul civlizat (Olanda, Germania etc.) procentul crește până la 80-85%.

Se dezvăluie, astfel, misterul mortalității înalte a românilor. Acest mister nu are nimic de-a face cu infrastructura, ci cu mentalitatea nației. De bine de rău avem spitale, paturi și medici, dar suntem un popor needucat. Românul nu are obiceiul să meargă la doctor. Pur și simplu nu-i stă în caracter. Și pentru ca tot tacâmul să fie complet, românul are o părere destul de bună despre sine: deși avem cea mai mică speranță de viață dintre europeni, nu mai puțin de 25,7% au impresia despre sine că sunt „foarte sănătoși”, ceea ce ne plasează, ca nație, în prima jumătate a clasamentului (cei mai sănătoși se cred grecii, peste 52%, iar cei mai ipohondri sunt, de departe, balticii, cu procente sub 10%; în țările occidentale procentele variază în general între 15% în Germania și 37% în Suedia).

Ei bine, în condițiile în care românul e așa de needucat cu privire la sănătate - și aici vroiam să ajung -, consultând atât de rar medicii, guvernanții iau decizia absurdă de a îndepărta și mai mult spitalele de oameni, așadar de a le face românilor și mai greu să acceseze serviciile medicale. O asemenea decizie nu poate avea decât repercursiuni catastrofale asupra sănătății populației, pentru că este clar că un individ care nu venea la spital când spitalul era la 10 kilometri de el, cu atât mai puțin va veni când spitalul e la 20 sau la 30 de kilometri.

Și de aici vine problema nr. 1 a reformei Cseke care, prin considerentul celor scrise mai sus, consider că este o crimă (cu premeditare?) împotriva sănătății întregii populații, nu doar a celor care locuiesc în regiunile văduvite de spitale. Încă din vechime „bolnițele”, spitalele, au avut nu doar un rol curativ, ci și unul preventiv. Eradicarea bolilor majore nu poate fi făcută fără o rețea densă de spitale și fără o populație participativă la efortul de sănătate, mai ales că marile boli infecțioase, spre deosebire de bolile grandioase pe care le visează ministrul (accident cerebral, infarct, superaccident auto...) au deseori simptome foarte asemănătoare cu ale unor boli banale pe care numai un medic calificat le-ar putea deosebi.

Holera, de exemplu, se manifestă la început prin diaree și vomă, ceea ce poate să ducă ușor la confundarea ei cu o simplă deranjare „la stomac”. Tifosul debutează cu febră, ceea ce îl poate face pe un țăran să creadă că are de-a face cu o banală „tragere de curent”. Tuberculoza se manifestă prin tuse, ceea ce avem cu toții, și scuipat de sânge - ceea ce se poate ignora dacă nu știm că e un simptom al unei boli foarte periculoase. Meningita apare ca o durere de cap însoțită de fotofobie. Variola, una dintre cele mai periculoase boli, teoretic eradicată din România de pe timpul comuniștilor, debutează cu nițică febră și cu oboseală. Antraxul se manifestă tot prin tuse și febră, putând fi confundat lejer cu o răceală mai puternică. Etc. Toate acestea sunt boli infecțioase foarte periculoase pe care un nespecialist le poate oricând confunda cu ceva mai ușor. Confuzia ar putea conduce însă la infectarea unei întregi comunități și, prin extensie, a unei întregi regiuni - iar pentru ca scenariul acesta să se producă e suficient ca un focar de infecție să fie lăsat să se dezvolte în liniște, pur și simplu pentru că oamenii sunt prea leneși sau prea neștiutori pentru a merge la un spital aflat mult prea departe de localitatea lor. Având în vedere țara în care trăim, scenariul e mai mult decât plauzibil, și tocmai de aceea aștept cu interes să văd dacă în momentul în care vom asista la izbucnirea unei epidemii cineva dintre cei responsabili cu adevărat - Băsescu, Boc sau Cseke - vor răspunde penal, sau vina va pica iarăși pe vreun Păun acarul, ca în cazul de la maternitatea Giulești.