30.12.06

Baiatul cu saitul

Am un client care vinde stivuitoare si accesorii (cauciucuri, bujii, furtune ... all the stuff). Se scoală zilnic la 6 dimineaţa, pleacă la 7 din Bucureşti şi ajunge la muncă, la Giurgiu, la 8 (oră la care eu abia mă scol din pat).

Ieri, în ultima zi lucrătoare a anului, m-a luat cu el la Giurgiu ca să discutăm niscaiva strategii pentru la anul. La 8 eram acolo. Până la 10 mă durea pe mine capul de câte se întâmplaseră. La 10 şi 9 minute deja se petrecuse o primă întâlnire cu un client de tipul "kill'em all". Telefoanele sunau non-stop şi clienţii apăreau într-una pe uşă. În ultima zi a anului!

"Asta nu e nimic.", mi-a zis omul. "Să vezi cum e vara, când se luminează devreme. La 8, când ajung aici, deja e coadă la poartă."

Şi acum să privim şi antiteza. Cum se comportă clienţii cu firma de web design.

În primul rând, noi deschidem porţile pe la 10 deşi eu, în calitate de boss, îmi permit să ajung pe la 10.20-10.30 (oricum lucrez volens-nolens mai mult timp decât toţi ceilalţi).

De ce? Păi, simplu: fiindcă în 4 ani de zile nu m-au sunat decât câţiva inşi mai devreme de 10. Majoritatea clienţilor / prospecţilor sună după orele 11-12.

Asta e una. Doi, majoritatea covârşitoare a prospecţilor zic: "Hai să ne întâlnim ca să vă spunem ce vrem de la site, dar la sediul nostru." Sure. Că eu bag anual 3000 de euro în chirie degeaba. Normal e să vii tu la mine: abia vezi dacă ai de-a face cu o firmă mare, mică sau mijlocie... sau cu niciuna. La piaţă, când îţi cumperi roşii, le iei prin curier special?!

Adică, la bujii sau furtune poţi să te duci de la 8 dimineaţa, dar băiatul cu site-ul... las' să vină el la noi. Atitudinea asta e exemplară pentru "prestigiul" cu care e privită profesia de web designer în mediul de afaceri. Şi de ce ar fi altfel? Există cel puţin 2 motive, zic eu, pentru care webul românesc e acolo unde merită.
  1. Meseria de web designer nu e legiferată în nici un fel. Adică, pentru a fi avocat, medic sau chiar mecanic de locomotivă trebuie să fi dat dovadă că ai asimilat nişte cunoştinţe, ai făcut nişte şcoli, ai nişte patalamale... Ca să fii web designer nu e nevoie de nimic. Orice dobitoc poate descărca un Dreamweaver+Photoshop de pe DC++, pretinzând apoi că e web designer. Până şi fotbalistul e mai avantajat. Web designerul e un fel de... "artist liber profesionist". Un gipsy. Morala: statul nu ajută deloc această meserie.
  2. Comunitatea web designerilor e dezorganizată profesional. Bântuie prin târg o idee din care, însă, nu s-a concretizat nimic. Personal, simt nevoia acută de a face parte dintr-o asemenea asociaţie ale cărei sarcini principale ar putea fi acelea de a legitima profesional, a recunoaşte calitatea, a impune standarde şi de a recomanda politici publice coerente.
    Morala: prestatorii nu se ajută deloc... pe sine.
Ce-i de făcut? Trebuie găsit un răspuns, fie la problema 1, fie la problema 2. Sincer, mă îndoiesc că statul nostru va reuşi în viitorul apropiat, prin sistemul de învăţământ, să rezolve problema. Statul nostru nu mai e în stare nici măcar să fabrice sudori, darămite web designeri. Rămâne ca impulsul să fie dat din interiorul comunităţii profesionale, prin organizarea comunităţii ca în Evul Mediu, în breaslă. NU în forumuri, NU în festivaluri. Astea sunt chestii organizatorice ok, în sinea lor, dar au marele dezavantaj de a se adresa exclusiv profesioniştilor. Câţi inşi din afara profesiei circulă pe acolo? Câţi marketeri care trebuie să ia o decizie de colaborare se uită pe Webdesignbox ca să vadă, eventual, care e membrul cel mai lăudat al forumului, sau pe Internetics, ca să vadă cine a adunat cele mai multe trofee? Vă spun eu: nici unul. Principalul canal de vânzări în web design e unul de un primitivism extrem: recomandarea personală. Ori, pentru ca o recomandare să fie validă, trebuie să vină de la cineva care ştie despre ce e vorba, cu ce se mănâncă facerea unui website. Eu, de pildă, pot recomanda o altă firmă de web design. Gheorghe de pe stradă nu poate, deşi în cele mai multe cazuri îl ia gura pe dinainte şi pretinde că poate. Eu sunt un doctor. Gheorghe e un vraci. Eu ştiu să analizez cerinţele şi ofer diagnosticul. Gheorghe primeşte cererea şi dă un răspuns. Ce trebuie să facem pentru ca oamenii care iau decizia de marketing să apeleze la doctori, nu la vraci?

2 comentarii:

Anonim spunea...

Lucian, vrei sa spui ca tu nu ai fost NICIODATA la un client? Nu prea cred...

Lucian Sarbu spunea...

Ba da, dar merg numai la clientii importanti sau la cei care sunt foarte aproape de birou sau de casa. In rest nu ma deplasez si nici nu trimit pe nimeni. Si sfatuiesc pe toata lumea sa faca la fel ca mine. Nu avem decat de castigat.