În viitor mă veți găsi scriind pe ArgumenteSiFapte.ro, unde am deja două texte.
Argumente și Fapte este o revistă online sub direcția profesorului de filozofie politică Adrian-Paul Iliescu de la UB și se dorește a fi un forum al dezbaterilor raționale, în care să primeze în primul rând argumentația lucidă, fără isterii ideologizante. Sper să ne urmăriți.
Pagina de Facebook e https://www.facebook.com/argumentesifapte.ro și pagina de Google Plus e asta: https://plus.google.com/b/105106773770199553276/
15.4.13
9.4.13
Grupul de lucru pe probleme economice al Stângii Europene: Rezoluția de la Atena, 6-7 aprilie 2013
Între 6-7 aprilie am participat la Atena
la întâlnirea grupului de lucru pe probleme economice din cadrul
Partidului „Stângii Europene” (PSE). Lucrările au fost conduse de Yannis
Millios (John Milios), profesor de economie politică și istoria
gândirii economice la Universitatea Națională Tehnică din Atena. Cu
acest prilej s-a adoptat următoarea rezoluție care va reprezenta doar o
parte din platforma economică a PSE ce va fi prezentată la alegerile
europarlamentare din 2014. Cu acest prilej vă reamintesc că PSE nu e totuna cu S&D - partidul pan-european din care face parte PSD-ul. Noi ne pretindem a fi la stânga (la stânga noastră fiind numai partidele comuniste de tip revoluționar, de exemplu KKE - comuniștii greci), spre deosebire de partidele S&D care se pretind de centru-stânga, făcând din această cauză concesii grave în ultimii 30 de ani monstruozităților neoliberalismului.
Despre problema Ciprului, instabilitatea financiară și strategia de salvare „prin surse interne”/ „bail-in”
Economia Ciprului s-a bucurat de rate mari de creștere pentru o perioadă foarte lungă de timp. Parte a acestei creșteri s-a datorat unui sector bancar supradimensionat care a reușit de-a lungul anilor să atragă cu succes deponenți nerezidenți, funcționând într-un regim de tip cvasi-offshore. În tot acest timp nu a existat nici un fel de avertisment din partea oficialilor europeni sau a FMI privitor la existența unor eventuale dezechilibre. Astfel, Cipru urma să devină doar unul dintre multele foste „miracole” economice care avea să fie supus unor critici ipocrite tocmai de către foștii săi lăudători.
Ca urmare a crizei europene a datoriilor, sectorul bancar cipriot, mult supradimensionat, s-a dovedit incapabil să absoarbă șocurile economice generate de politicile de austeritate. Reducerea datoriei suverane grecești a lăsat băncile cipriote destul de expuse, având nevoie de lichidități care nu mai puteau fi obținute pe canalele de intervenție rapidă. Pe de altă parte, o posibilă intervenție a statului cipriot ar fi pus în dificultate finanțele publice. Cum știm deja din cazul Islandei, o economie mică adăpostind un sistem financiar supradimesionat reprezintă o rețetă sigură pentru o criză spectaculoasă.
Planul de salvare dictat de Europa în cazul Ciprului are două laturi principale.
Prima, e rețeta reformistă binecunoscută, de tip neoliberal, care duce la recesiune. Ciprul ar urma să primească un împrumut cu condiția acceptării austerității chiar într-un moment de vârf al crizei. Această „soluție” va salva băncile dar va împovăra statul, atâta vreme cât austeritatea va submina abilitatea statului cipriot de a finanța datoria publică, ceea ce va face, mai devreme sau mai târziu, nesustenabilă dinamica acestei datorii. Economia va intra în recesiune, șomajul va exploda și caracterul social al statului se va degrada iremediabil. Ceea ce este, deja, un deja vu pentru cetățenii Europei. E vorba aici de o strategie care va transforma peisajul social conform ideilor conservator-neoliberale, care sunt contrare intereselor populației muncitoare.
A doua latură importantă a planului de salvare cipriot are de-a face cu taxarea impusă tuturor depozitelor de peste 100.000 de euro. Avem de-a face aici cu o idee nouă care semnifică o schimbare de paradigmă în privința politicilor europene de reformă pro-austeritate. În realitate, taxarea reprezintă o politică de salvare „prin surse interne” / „bail-in” [1] care a generat un fapt ireversibil: deponenții de pe tot cuprinsul Europei știu de acum că economiile lor nu mai sunt 100% sigure. Ceea ce va crește presiunea pe un sistem bancar european deja vulnerabil, transferând-o, firește, asupra plătitorilor de taxe. Băncile, în special în țările sud-europene aflate în dificultate, vor putea din ce în ce mai greu să se capitalizeze, fiind chiar de așteptat o ieșire de lichidități. După taxarea depozitelor, riscurile sistemice pentru sistemul financiar european nu numai că nu vor mai fi aceleași, ci vor crește.
În plus, taxarea depozitelor mari (măsură care nu se va aplica tuturor băncilor) nu îi afectează doar pe bogați, ci afectează și fondurile de pensii, companiile de asigurări, spitalele, IMM-urile etc. Taxarea va conduce la adâncirea recesiunii economice și va provoca dispariția unei părți importante a economiei cipriote, ceea ce în final va facilita creșterea șomajului.
Ceea ce face planul cipriot cu adevărat periculos e faptul că dă naștere unor riscuri sistemice pentru restul zonei Euro. De fapt, acum a devenit și mai clar că politicile de austeritate, împreună cu noua strategie de salvare „prin surse interne” și obișnuitele explicații pseudo-etice sunt cauza principală a problemelor economice europene care au ajuns astăzi, iată, până în inima economiilor Franței și Germaniei. Avem de-a face cu o agendă agresivă care promovează la nivel economic și social un anumit tip de relații de forță care îi favorizează pe bogați și dezintegrează până și ultimele rămășițe ale statului social. O nouă agendă este posibilă, atât din punct de vedere politic cât și tehnic, dar pentru acest lucru e nevoie de o schimbare în relațiile de putere din interiorul zonei euro.
Nevoia de a controla funcționarea mediului financiar - precondiția pentru o alternativă progresistă
Principalul obiectiv al strategiei europene ce are în vedere combaterea crizei a fost să implementeze cât mai riguros agenda neoliberală. Strategia aceasta s-a dovedit a fi mereu cu un pas în urma nevoilor „reale” ale momentului, în așa fel încât statele, supuse presiunilor piețelor financiare, să fie împinse în direcția unei transformări în spirit conservator. Această strategie are propria ei motivație, care nu e vizibilă cu ușurință. Astfel, criza a fost percepută ca fiind o oportunitate în vederea realizării unei mutații istorice a echilibrului forțelor economico-sociale, în sensul favorizării puterii deținută de capital, atât prin supunerea societăților europene față de funcționarea neîngrădită a piețelor financiare cât și prin încercarea de a plasa toate consecințele crizei sistemice a capitalismului pe umerii populației muncitoare.
Totul s-a făcut și se face într-o manieră complet nedemocratică, prin marginalizarea Parlamentului European și prin nesocotirea voinței parlamentelor naționale. Banca Centrală Europeană, și nu numai, impune politici fiscale și așa-zise reforme structurale fără nici un fel de mandat legitim și fără să dea socoteală nimănui.
Partidul „Stângii Europene” dorește inversarea priorităților curente, adică înlocuirea agendei neoliberale cu un program european de reconstrucție socială și economică. De asemenea, din necesitatea unei societăți mai coerente și mai drepte, în care nevoile sociale și interesele majorității muncitoare să funcționeze ca o precondiție a adoptării politicilor economice, dorim ca elitele financiare și economice să-și achite nota de plată aferentă crizei.
Programul nostru se bazează pe trei principii de bază:
1. Dreptate socială.
2. Reformarea statului.
3. Adoptarea unei soluții paneuropene la problema datoriilor suverane.
Pe lângă faptul că e contraproductivă din punct de vedere economic, austeritatea este contraproductivă și destructivă din punct devedere politic. Distruge democrația. Considerăm că indiferent de felul în care a început criza în zona Euro, ea este una specifică Europei. Criza oglindește lipsuri și asimetrii atât în arhitectura, cât și în operarea zonei Euro.
De aceea insistăm asupra regularizării politice a sectorului financiar european, prin folosirea următoarelor patru instrumente de politică economică: o taxă pe tranzacții financiare la nivel european, precum și un impozit european pe avere; o legislație europeană a băncilor inspirată din legea Glass-Steagall, care a funcționat în SUA între1933 și 1999, separând ferm activitățile băncilor comerciale de activitățile băncilor de investiții; măsuri pentru abolirea paradisurilor fiscale; și implementarea unei agenții europene de rating.
De asemenea, ne pronunțăm pentru următoarele măsuri:
- Supravegherea, recapitalizarea și rezolvarea problemei băncilor la un nivel paneuropean și prin finanțarea din contribuții ale băncilor europene. Eventualele condiționări de conduită trebuie impuse băncilor, nu statelor membre, și trebuie să se asigure controlul social al băncilor recapitalizate, precum și un nivel minim de creditare pentru persoane fizice și IMM-uri.
- Supravegherea băncilor nu trebuie făcută de BCE ci de altă instituție europeană, care trebuie să poată fi trasă la răspundere și controlată de Parlamentul European și de Comisia Europeană.
- Trebuie schimbat radical statutul BCE, a.î. BCE să poată fi trasă la răspundere de Parlamentul European, prin impunerea unor reguli stricte de transparență și prin trasarea „șomajului zero” la nivel paneuropean ca obiectiv strategic principal al BCE.
- BCE, Banca Europeană de Investiții și alte instituții europene trebuie să dezvolte instrumente financiare mutuale în vederea impunerii solidarității europene ca alternativă la politicile de austeritate dictate de piețele financiare. Ne pronunțăm pentru o Bancă Centrală Europeană care să îndeplinească toate funcțiile unei adevărate bănci centrale, inclusiv rolul de ultim creditor, nu doar pentru bănci, ci și pentru statele naționale, prin acordarea de credite directe.
- Implementarea unui Fond European pentru Dezvoltare Socială și Solidaritate care să ofere finanțări pentru diverse proiecte pe baza unor criterii sociale și ecologice: crearea de locuri de muncă, protejarea mediului și îmbunătățirea politicilor publice. Acest fond va fi finanțat de BCE.
- În sfârșit, dar nu în ultimul rând, e nevoie de asemenea să fie schimbate criteriile de integrare în zona Euro. Momentan aceste criterii reflectă doar niște cerințe financiare bazate pe strategia neoliberală. Integrarea în zona euro va trebui să țină cont și de o serie de criterii sociale, care să reflecte un anumit nivel social al statelor candidate (de exemplu, un anumit nivel al salariului minim).
Propunerile noastre se bazează pe nevoia fundamentală de a îmbunătăți traiul popoarelor europene începând chiar de astăzi. Pentru a reuși acest lucru suntem conștienți de faptul că propunerile noastre trebuie să fie însoțite de lupta continuă a mișcărilor sociale europene și ale sindicatelor pentru creșterea salariilor, a pensiilor și pentru protejarea serviciilor publice.
--
Grupul de lucru pentru politici economice al Partidului „Stângii Europene”
Atena, 6-7 aprilie 2013
Despre problema Ciprului, instabilitatea financiară și strategia de salvare „prin surse interne”/ „bail-in”
Economia Ciprului s-a bucurat de rate mari de creștere pentru o perioadă foarte lungă de timp. Parte a acestei creșteri s-a datorat unui sector bancar supradimensionat care a reușit de-a lungul anilor să atragă cu succes deponenți nerezidenți, funcționând într-un regim de tip cvasi-offshore. În tot acest timp nu a existat nici un fel de avertisment din partea oficialilor europeni sau a FMI privitor la existența unor eventuale dezechilibre. Astfel, Cipru urma să devină doar unul dintre multele foste „miracole” economice care avea să fie supus unor critici ipocrite tocmai de către foștii săi lăudători.
Ca urmare a crizei europene a datoriilor, sectorul bancar cipriot, mult supradimensionat, s-a dovedit incapabil să absoarbă șocurile economice generate de politicile de austeritate. Reducerea datoriei suverane grecești a lăsat băncile cipriote destul de expuse, având nevoie de lichidități care nu mai puteau fi obținute pe canalele de intervenție rapidă. Pe de altă parte, o posibilă intervenție a statului cipriot ar fi pus în dificultate finanțele publice. Cum știm deja din cazul Islandei, o economie mică adăpostind un sistem financiar supradimesionat reprezintă o rețetă sigură pentru o criză spectaculoasă.
Planul de salvare dictat de Europa în cazul Ciprului are două laturi principale.
Prima, e rețeta reformistă binecunoscută, de tip neoliberal, care duce la recesiune. Ciprul ar urma să primească un împrumut cu condiția acceptării austerității chiar într-un moment de vârf al crizei. Această „soluție” va salva băncile dar va împovăra statul, atâta vreme cât austeritatea va submina abilitatea statului cipriot de a finanța datoria publică, ceea ce va face, mai devreme sau mai târziu, nesustenabilă dinamica acestei datorii. Economia va intra în recesiune, șomajul va exploda și caracterul social al statului se va degrada iremediabil. Ceea ce este, deja, un deja vu pentru cetățenii Europei. E vorba aici de o strategie care va transforma peisajul social conform ideilor conservator-neoliberale, care sunt contrare intereselor populației muncitoare.
A doua latură importantă a planului de salvare cipriot are de-a face cu taxarea impusă tuturor depozitelor de peste 100.000 de euro. Avem de-a face aici cu o idee nouă care semnifică o schimbare de paradigmă în privința politicilor europene de reformă pro-austeritate. În realitate, taxarea reprezintă o politică de salvare „prin surse interne” / „bail-in” [1] care a generat un fapt ireversibil: deponenții de pe tot cuprinsul Europei știu de acum că economiile lor nu mai sunt 100% sigure. Ceea ce va crește presiunea pe un sistem bancar european deja vulnerabil, transferând-o, firește, asupra plătitorilor de taxe. Băncile, în special în țările sud-europene aflate în dificultate, vor putea din ce în ce mai greu să se capitalizeze, fiind chiar de așteptat o ieșire de lichidități. După taxarea depozitelor, riscurile sistemice pentru sistemul financiar european nu numai că nu vor mai fi aceleași, ci vor crește.
În plus, taxarea depozitelor mari (măsură care nu se va aplica tuturor băncilor) nu îi afectează doar pe bogați, ci afectează și fondurile de pensii, companiile de asigurări, spitalele, IMM-urile etc. Taxarea va conduce la adâncirea recesiunii economice și va provoca dispariția unei părți importante a economiei cipriote, ceea ce în final va facilita creșterea șomajului.
Ceea ce face planul cipriot cu adevărat periculos e faptul că dă naștere unor riscuri sistemice pentru restul zonei Euro. De fapt, acum a devenit și mai clar că politicile de austeritate, împreună cu noua strategie de salvare „prin surse interne” și obișnuitele explicații pseudo-etice sunt cauza principală a problemelor economice europene care au ajuns astăzi, iată, până în inima economiilor Franței și Germaniei. Avem de-a face cu o agendă agresivă care promovează la nivel economic și social un anumit tip de relații de forță care îi favorizează pe bogați și dezintegrează până și ultimele rămășițe ale statului social. O nouă agendă este posibilă, atât din punct de vedere politic cât și tehnic, dar pentru acest lucru e nevoie de o schimbare în relațiile de putere din interiorul zonei euro.
Nevoia de a controla funcționarea mediului financiar - precondiția pentru o alternativă progresistă
Principalul obiectiv al strategiei europene ce are în vedere combaterea crizei a fost să implementeze cât mai riguros agenda neoliberală. Strategia aceasta s-a dovedit a fi mereu cu un pas în urma nevoilor „reale” ale momentului, în așa fel încât statele, supuse presiunilor piețelor financiare, să fie împinse în direcția unei transformări în spirit conservator. Această strategie are propria ei motivație, care nu e vizibilă cu ușurință. Astfel, criza a fost percepută ca fiind o oportunitate în vederea realizării unei mutații istorice a echilibrului forțelor economico-sociale, în sensul favorizării puterii deținută de capital, atât prin supunerea societăților europene față de funcționarea neîngrădită a piețelor financiare cât și prin încercarea de a plasa toate consecințele crizei sistemice a capitalismului pe umerii populației muncitoare.
Totul s-a făcut și se face într-o manieră complet nedemocratică, prin marginalizarea Parlamentului European și prin nesocotirea voinței parlamentelor naționale. Banca Centrală Europeană, și nu numai, impune politici fiscale și așa-zise reforme structurale fără nici un fel de mandat legitim și fără să dea socoteală nimănui.
Partidul „Stângii Europene” dorește inversarea priorităților curente, adică înlocuirea agendei neoliberale cu un program european de reconstrucție socială și economică. De asemenea, din necesitatea unei societăți mai coerente și mai drepte, în care nevoile sociale și interesele majorității muncitoare să funcționeze ca o precondiție a adoptării politicilor economice, dorim ca elitele financiare și economice să-și achite nota de plată aferentă crizei.
Programul nostru se bazează pe trei principii de bază:
1. Dreptate socială.
2. Reformarea statului.
3. Adoptarea unei soluții paneuropene la problema datoriilor suverane.
Pe lângă faptul că e contraproductivă din punct de vedere economic, austeritatea este contraproductivă și destructivă din punct devedere politic. Distruge democrația. Considerăm că indiferent de felul în care a început criza în zona Euro, ea este una specifică Europei. Criza oglindește lipsuri și asimetrii atât în arhitectura, cât și în operarea zonei Euro.
De aceea insistăm asupra regularizării politice a sectorului financiar european, prin folosirea următoarelor patru instrumente de politică economică: o taxă pe tranzacții financiare la nivel european, precum și un impozit european pe avere; o legislație europeană a băncilor inspirată din legea Glass-Steagall, care a funcționat în SUA între1933 și 1999, separând ferm activitățile băncilor comerciale de activitățile băncilor de investiții; măsuri pentru abolirea paradisurilor fiscale; și implementarea unei agenții europene de rating.
De asemenea, ne pronunțăm pentru următoarele măsuri:
- Supravegherea, recapitalizarea și rezolvarea problemei băncilor la un nivel paneuropean și prin finanțarea din contribuții ale băncilor europene. Eventualele condiționări de conduită trebuie impuse băncilor, nu statelor membre, și trebuie să se asigure controlul social al băncilor recapitalizate, precum și un nivel minim de creditare pentru persoane fizice și IMM-uri.
- Supravegherea băncilor nu trebuie făcută de BCE ci de altă instituție europeană, care trebuie să poată fi trasă la răspundere și controlată de Parlamentul European și de Comisia Europeană.
- Trebuie schimbat radical statutul BCE, a.î. BCE să poată fi trasă la răspundere de Parlamentul European, prin impunerea unor reguli stricte de transparență și prin trasarea „șomajului zero” la nivel paneuropean ca obiectiv strategic principal al BCE.
- BCE, Banca Europeană de Investiții și alte instituții europene trebuie să dezvolte instrumente financiare mutuale în vederea impunerii solidarității europene ca alternativă la politicile de austeritate dictate de piețele financiare. Ne pronunțăm pentru o Bancă Centrală Europeană care să îndeplinească toate funcțiile unei adevărate bănci centrale, inclusiv rolul de ultim creditor, nu doar pentru bănci, ci și pentru statele naționale, prin acordarea de credite directe.
- Implementarea unui Fond European pentru Dezvoltare Socială și Solidaritate care să ofere finanțări pentru diverse proiecte pe baza unor criterii sociale și ecologice: crearea de locuri de muncă, protejarea mediului și îmbunătățirea politicilor publice. Acest fond va fi finanțat de BCE.
- În sfârșit, dar nu în ultimul rând, e nevoie de asemenea să fie schimbate criteriile de integrare în zona Euro. Momentan aceste criterii reflectă doar niște cerințe financiare bazate pe strategia neoliberală. Integrarea în zona euro va trebui să țină cont și de o serie de criterii sociale, care să reflecte un anumit nivel social al statelor candidate (de exemplu, un anumit nivel al salariului minim).
Propunerile noastre se bazează pe nevoia fundamentală de a îmbunătăți traiul popoarelor europene începând chiar de astăzi. Pentru a reuși acest lucru suntem conștienți de faptul că propunerile noastre trebuie să fie însoțite de lupta continuă a mișcărilor sociale europene și ale sindicatelor pentru creșterea salariilor, a pensiilor și pentru protejarea serviciilor publice.
--
Grupul de lucru pentru politici economice al Partidului „Stângii Europene”
Atena, 6-7 aprilie 2013
[1]„Bail-in”
nu are o traducere adecvată în limba română. În esență, e vorba de
salvarea băncilor nu prin angajarea de bani publici („bail-out”), ca
până acum, ci prin convertirea în acțiuni a diverselor obligații pe care
băncile le au față de creditorii și deponenții lor.
17.3.13
Cipru: și cum vă ziceam, jos comunizmu'!
Am râs în hohote aseară, când au început să apară știrile despre Cipru. Cipru a existat ca entitate statală mai ales datorită faptului că e un paradis fiscal acceptat în interiorul UE. Poziția sa e cu atât mai paradoxală cu cât unul dintre partidele principale ale vieții politice cipriote e AKEL - Partidul Progresist al Muncitorilor, a cărui ideologie oficială e, cel puțin la nivel teoretic, comunismul. La nivel practic, evident că între ceea ce a făcut Lenin și felul în care înțelege politica partidul AKEL e o diferență ca de la cer la pământ.
Cipru e o republică prezidențială (ca SUA), ceea ce înseamnă că oamenii votează direct șeful guvernului pe care și-l doresc iar acesta, după ce câștigă alegerile, vine cu miniștrii proprii. Până în februarie guvernul a fost unul al AKEL pentru că asta au votat oamenii în februarie 2008. Guvernul așa-zis „comunist” a traversat criza destul de stabil, insula Afroditei fiind ferită de tensiunile din alte părți (Grecia, Spania...). În februarie 2013 s-a făcut sorocul pentru niște alegeri noi, prilej numai bun să vină la putere joscomuniștii, care știu să gestioneze criza mai bine. Și au venit. De la 1 martie s-a instalat la putere guvernul lui Nicos Anastasiades, politician de dreapta, joscomunist, afiliat PPE (ca Băse).
Până la venirea lui Anastasiades Cipru a tatonat terenul pentru un ajutor financiar de la UE, dar ceva nu mergea în negocierile dintre oficialii UE și „comuniștii” de la Nicosia. Acum, după evenimentele de ieri, nu e greu să ghicim ce anume nu mergea: Uniunea probabil cerea „eforturi” pe plan local în schimbul ajutorului, în timp ce „comuniștii” mai mult ca sigur că nu erau de acord cu nici un fel de măsuri de austeritate, dar ar fi implementat cu dragă inimă niște măriri de taxe pentru mediul de afaceri (că aveau de unde!). Ceea ce probabil nu convenea negociatorilor UE, pentru care Cipru ar trebui să fie un model reușit de laissez-faire și paradis neoliberal (ceea ce nu e cazul, dovadă că după atâția ani de dumping fiscal acum e în faliment). A, și nu în ultimul rând, „comuniștii” se pare că au evocat permanent posibilitatea unui acord financiar mult mai avantajos cu Rusia (și/sau poate și cu China?). Așa că n-a fost chip să se înțeleagă între ei, și a rămas în sarcina noului guvern joscomunist să încheie acordul de ajutor. La ora asta știm prea bine ce au decis joscomuniștii: sechestrarea banilor din bănci ai populației, confiscarea (mass-media numește cu pudoare această operațiune: „taxare”) unei sume între 6-10% din fiecare depozit bancar și despăgubirea deponenților cu niște acțiuni-hârtie la banca la care aveau depuși banii.
După cum se vede, o măsură de care însuși tavarîș Lenin ar fi fost mândru, nevoie mare. „Să nu fiți datori la ruși / vă luăm banii uite-acuș.”
Și cum vă ziceam... jos comunizmu'!
Cipru e o republică prezidențială (ca SUA), ceea ce înseamnă că oamenii votează direct șeful guvernului pe care și-l doresc iar acesta, după ce câștigă alegerile, vine cu miniștrii proprii. Până în februarie guvernul a fost unul al AKEL pentru că asta au votat oamenii în februarie 2008. Guvernul așa-zis „comunist” a traversat criza destul de stabil, insula Afroditei fiind ferită de tensiunile din alte părți (Grecia, Spania...). În februarie 2013 s-a făcut sorocul pentru niște alegeri noi, prilej numai bun să vină la putere joscomuniștii, care știu să gestioneze criza mai bine. Și au venit. De la 1 martie s-a instalat la putere guvernul lui Nicos Anastasiades, politician de dreapta, joscomunist, afiliat PPE (ca Băse).
Până la venirea lui Anastasiades Cipru a tatonat terenul pentru un ajutor financiar de la UE, dar ceva nu mergea în negocierile dintre oficialii UE și „comuniștii” de la Nicosia. Acum, după evenimentele de ieri, nu e greu să ghicim ce anume nu mergea: Uniunea probabil cerea „eforturi” pe plan local în schimbul ajutorului, în timp ce „comuniștii” mai mult ca sigur că nu erau de acord cu nici un fel de măsuri de austeritate, dar ar fi implementat cu dragă inimă niște măriri de taxe pentru mediul de afaceri (că aveau de unde!). Ceea ce probabil nu convenea negociatorilor UE, pentru care Cipru ar trebui să fie un model reușit de laissez-faire și paradis neoliberal (ceea ce nu e cazul, dovadă că după atâția ani de dumping fiscal acum e în faliment). A, și nu în ultimul rând, „comuniștii” se pare că au evocat permanent posibilitatea unui acord financiar mult mai avantajos cu Rusia (și/sau poate și cu China?). Așa că n-a fost chip să se înțeleagă între ei, și a rămas în sarcina noului guvern joscomunist să încheie acordul de ajutor. La ora asta știm prea bine ce au decis joscomuniștii: sechestrarea banilor din bănci ai populației, confiscarea (mass-media numește cu pudoare această operațiune: „taxare”) unei sume între 6-10% din fiecare depozit bancar și despăgubirea deponenților cu niște acțiuni-hârtie la banca la care aveau depuși banii.
După cum se vede, o măsură de care însuși tavarîș Lenin ar fi fost mândru, nevoie mare. „Să nu fiți datori la ruși / vă luăm banii uite-acuș.”
Și cum vă ziceam... jos comunizmu'!
11.3.13
Un frumos omagiu adus lui Hugo Chavez
Hommage à Hugo Chavez de lepartidegauche
Jean-Luc fusese în toamnă la Caracas și îl însoțise pe Hugo Chavez în campania electorală. La funerariile lui Chavez au participat doi vicepreședinți din partea Partidului Stângii Europene: Alexis Tsipras (de la SYRIZA) și Maite Mola (de la Izquierda Unida).
Cât despre moștenirea lui Chavez, cred că ne lipsește încă perspectiva istorică pentru a o evalua complet.
22.1.13
Două scurte. Ce va face PPDD-ul fără OTV? Cui folosește neoforfetarul?
Prima chestie interesantă. Sunt curios ce se va alege de partidul lui DD fără cel mai important mijloc de propagandă din curtea proprie, televiziunea. OTV-ul a fost executat cu sânge rece, iar DDTV-ul e ca și scos de pe rețelele de cablu.
PP-DD-ul e un partid care a avut un singur atu important: dispunea de o televiziune cu priză la public. Nu contează cum a fost făcută această priză. Cu elodii, tomberoane, magdaciumace ș.a.m.d. La un moment dat în locul elodiilor a început să se discute politică și DD a reușit să trimită câteva zeci de oameni în Parlament. Spre deosebire de un partid ca PAS, care abia a reușit să adune 20 de candidați. Nu mai zic de PRM sau Ecologiști, care au și dat o avere pe candidaturi fără să obțină nimic. Asta e. Avantaj PPDD!
Numai că de acum e cam nasol. Fără televiziuni, PPDD-ul e condamnat la tăcere. Vor fi și ei invitați la alte televiziuni, dar în limita celor 14% de la alegeri - limită care, de fapt, va deveni tot mai joasă din cauza migrației parlamentare, care a și început. Establishmentul pare hotărât să le aplice aceeași rețetă de ocultare care a condamnat cândva la obscuritate nu doar partide parlamentare de 3-5% (PSM-ul, PDAR-ul, PNȚ-CD-ul de după 2000...) ci și un partid precum „România Mare”, care spărgea „topurile” la alegerile din 2000.
Bineînțeles, există cu siguranță soluția înființării unei noi televiziuni, însă treaba asta durează. La ultima pauză forțată, atunci când a fost suspendat pe timpul lui Năstase, DD parcă a avut nevoie de peste un an pentru a reuși să-și reînființeze postul. Practic, prin lovitura de azi PPDD-ul ratează europarlamentarele (de care ne mai despart doar un an și cinci luni) și e în pericol să rateze și alegerile prezidențiale. Cu 14% PPDD-ul ar fi putut trimite la anul în jur de 5-6 europarlamentari. Dacă se compromite suficient până atunci fără posibilitatea de a-și putea ține în priză electoratul, e în pericol să pice chiar sub 5%. Marea problemă a acestui partid e că liderul său de facto, domnul Dan, cel pe care îl cunoaște și cu care se identifică poporul, nu a intrat în parlament și nici nu are vreo funcție în partid, ceea ce înseamnă că nici televiziunile nu sunt obligate să-l bage în seamă, să-l invite pe la emisiuni politice, să-i facă propagandă. Votanții simpli vor avea senzația că au votat cu PPDD-ul și i-au trimis în Parlament pe unii care stau degeaba. Cum s-ar zice în fotbal, PPDD-ul s-a născut talent și e în mare pericol să moară... speranță.
A doua treabă interesantă vine dinspre guvern. Prostia pe care vor să o implementeze - firmele care nu au cifră de afaceri de 65.000 de euro să plătească 3% din venit - e mai rea decât forfetarul lui Pogea. Și inutilă. Așa cum am scris cândva pe celălalt blog, pe Balon, forfetarul lui Pogea a fost o chestie bună la acea vreme pentru că a ridicat vălul de pe toată mizeria mediului privat românesc. A arătat că de fapt ne complăceam într-o minciună, că România nu avea o economie de piață funcțională și că numărul societăților comerciale, care ar trebui să fie un indicator al antreprenoriatului și al dezvoltării economiei de piață, era mult umflat. Problema e că astăzi știm toate aceste lucruri. Ceea ce înseamnă că e inutil să mai vină unii, după 4 ani, și să zică „hai să vedem câți mai dau faliment runda asta”. Păi, câți să dea? Or să dea, iarăși, mulți, și ca și în 2009, va fi un efect la fel de devastator în economie. Pentru că majoritatea firmelor, „sereleurilor”, românești, sunt din zona măruntă, sub 65.000 de euro (nu mai zic că stabilirea normei în euro e o imbecilitate). Conform celor mai recente statistici [1], nu mai puțin de 479.519 firme au o cifră de afaceri medie de 15.500 de euro pe an. Ăștia, deci, cred guvernanții, sunt clienți siguri pentru neoforfetar. Poate unora li se pare puțin, dar eu vă zic că 15.500 de euro (adică aprox. 67.500 de lei ) înseamnă foarte mult. Numai cine nu a pornit la drum cu 200 de lei capital social și nimic altceva în plus nu e în stare să aproximeze corect cât efort trebuie să depună un antreprenor mărunt pentru a aduna acești 67.500 de lei. Pe lângă asta, unul poate e prestator de servicii cu valoare adăugată mare, și 3% nu-l deranjează prea mult, dar altul poate că e un mic montator de termopane, sau un proprietar de butic online, care are marjă de 10%. Pe ăsta impozitul obligatoriu de 3% îl omoară. Scurt.
În campanie eu și cu colegii din P.A.S. (www.pasro.ro și www.pas-bucuresti.ro) am fost singurii care am propus răspicat revenirea la o impozitare progresivă a profiturilor, singura soluție logică prin care se pot colecta bani mai mulți la buget fără a afecta micii proprietari de sereleuri, buticuri și alte forme de auto-angajare. Oameni care nu vor decât să muncească și, fiindcă nu o pot face în altă parte (fiindcă nu există locuri de muncă suficiente) o fac în cadrul propriei lor afaceri, măruntă, amărâtă, la colț de stradă sau în cine știe ce garsonieră închiriată. Conform unor calcule făcute de grupul economic al P.A.S. „în 2011, dacă profitul celor mai rentabile 15 companii din România, care funcționează în special pe piețe de tip monopol și oligopol, ar fi fost impozitat cu doar 4% în plus, așadar cu 20%, atunci profitul a peste 175.000 de mici companii, în general cu capital românesc, ar fi putut fi impozitat cu doar 3% - bugetul țării nu ar fi avut de suferit”. Dar deh, o asemenea propunere venea, nu-i așa?... de la un partid de „comunijti” sau, mai rău, de „național-comunijti”, cum ne ziceau câțiva hipsteri cu caș la gură de prin zona CriticAtac, altfel băieți buni, de stânga (poate de mâna stângă...), drept pentru care lasă că tot mai bună e slugărnicia față de FMI și reciclarea forfetarului.
---
[1] vezi Adevărul din 28 noiembrie 2012, http://adevarul.ro/economie/afaceri/afacerea-romani-zero-profit-zero-angajati-zero-vanzari-1_50b64cfc7c42d5a663a5a28a/index.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)